1.2. Integrale definite. Fie o funcţie f : [a, b] → R.

– Sistemul ∆ := (a = x0 < x1 < x2 < . . . < xn = b) se numeşte diviziune a

intervalului [a, b]. Se va nota
© ¯ ª
D([a, b]) := ∆ ¯ ∆ diviziune a lui [a, b] .
Pentru ∆ ∈ D([a, b]), ∆ := (a = x0 < x1 < x2 < . . . < xn = b), se va nota
||∆|| := max (xi+1 − xi ),
i=0,n−1

şi se va numi norma diviziunii ∆.

– Pentru ∆ ∈ D([a, b]) fixată, ξ := (ξi )i=0,n−1 , unde ξi ∈ [xi , xi+1 ], i = 0, n − 1,
se numeşte sistem de puncte intermediare asociat diviziunii ∆. Se va scrie pe scurt
ξ ∈ ξ(∆), unde
© ¯ ª
ξ(∆) := ξ ¯ ξ sistem de puncte intermediare asociat diviziunii ∆ .
– Pentru ∆ ∈ D([a, b]) fixată şi ξ ∈ ξ(∆), se va considera
n−1
X
σ(f, ∆, ξ) := f (ξi )(xi+1 − xi ),
i=0
suma Riemann asociată funcţiei f , diviziunii ∆ şi sistemului de puncte intermediare
ξ.
Definiţia 2. (Definiţia integrabilităţii Riemann). Fie o funcţie f : [a, b] → R.
f se va numi integrabilă Riemann pe [a, b] ⇐⇒ ∃ I ∈ R, ∀ ε > 0, ∃ ηε > 0, ∀ ∆ ∈
D([a, b]) cu ||∆|| < ηε şi ∀ ξ ∈ ξ(∆), avem |σ(f, ∆, ξ) − I| < ε.
Se poate deduce simplu că I cu proprietăţile de mai sus este unic determinat.
Z b
Se va nota I =: f (x)dx şi se va numi integrala lui f pe [a, b].
a

Se poate deduce imediat

Propoziţia 1. (Caracterizarea ”pe şiruri” a integrabilităţii Riemann). Funcţia
f : [a, b] → R este integrabilă Riemann pe [a, b] ⇐⇒ ∀ (∆n )n≥1 ⊂ D([a, b]) cu
||∆n || → 0 şi ∀ (ξ n )n≥1 cu ξ n ∈ ξ(∆n ), pentru orice n ≥ 1, avem σ(f, ∆n , ξ n ) → I.
Au loc următoarele proprietăţi algebrice şi de ereditate privind integrala Rie-
mann:
Propoziţia 2. (Operaţii algebrice cu funcţii integrabile). Fie funcţiile f , g :
[a, b] → R integrabile Riemann pe [a, b] şi α ∈ R. Atunci f +g şi αf sunt integrabile
Riemann pe [a, b] şi
Z b Z b Z b
(f (x) + g(x))dx = f (x)dx + g(x)dx,
a a a
Z b Z b
(αf (x))dx = α f (x)dx.
a a

Propoziţia 3. (Ereditatea integrabilităţii Riemann). Fie funcţia f : [a, b] → R

şi c ∈ (a, b). Atunci f integrabilă Riemann pe [a, b] ⇐⇒ ∀ c ∈ (a, b), f integrabilă
Riemann pe [a, c] şi integrabilă Riemann pe [c, b] şi
Z b Z c Z b
f (x)dx = f (x)dx + f (x)dx.
a a c
 Următoarele clase remarcabile de funcţii sunt integrabile:
Teorema 3. a) Orice funcţie f : [a, b] → R, monotonă, este integrabilă Rie-
mann pe [a, b].
b) Orice funcţie f : [a, b] → R, continuă pe intervalul [a, b], este integrabilă
Riemann pe [a, b].
Are loc şi următoarea Teoremă ”de medie”:
Teorema 4. (Teorema de medie). Fie funcţia f : [a, b] → R, continuă pe [a, b].
Atunci există c ∈ [a, b] astfel ı̂ncât
Z b
f (x)dx = f (c)(b − a).
a

Următoarele rezultate permit calculul efectiv al integralelor Riemann:

Teorema 5. Dacă f : I → R continuă, atunci f admite primitive pe I, şi o
primitivă sa este dată de
Z x
F (x) := f (t)dt, x ∈ I,
x0

x0 ∈ I fixat.
Teorema 6. (Formula Leibniz-Newton). Dacă f : I → R continuă, iar F o
primitivă a sa, atunci
Z b ¯b
¯
f (x)dx = F (b) − F (a) =: F (x)¯ .
¯
a ¯
a

Teorema 7. (Formula de integrare prin părţi pentru integrale definite). Dacă

f, g : [a, b] → R sunt două funcţii derivabile, cu derivate continue, atunci
Z b ¯b Z b
f 0 (x)g(x)dx = f (x)g(x)¯ − f (x)g 0 (x)dx.
¯
a a a

Teorema 8. (Prima metodă de schimbare de variabilă pentru integrale defi-

u f
nite). Fie [a, b] → J → R (J interval din R) două funcţii cu proprietăţile:
1) f este continuă pe J;
2) u este derivabilă, cu derivata continuă pe [a, b].
Z b Z u(b)
Atunci f (u(x))u0 (x)dx = f (t)dt.
a u(a)

Teorema 9. (A doua metodă de schimbare de variabilă pentru integrale defi-

u f
nite). Dacă [a, b] → [c, d] → R sunt două funcţii cu proprietăţile:
1) f este continuă pe [a, b];
2) u este bijectivă, u, u−1 =: v sunt derivabile cu derivate continue şi u0 (x) 6= 0,
x ∈ [a, b].
Atunci
Z b Z u(b)
f (u(x))dx = f (t)v 0 (t)dt.
a u(a)