Am auzit că exista odată un copac antic şi măreţ, ale cărui ramuri se înălţau maiestuos spre

cer. Când era înflorit, în jurul său dansau fluturi de toate formele şi mărimile. Când începea să
facă roade şi să poarte fructe, păsări din toate ţinuturile veneau şi cântau în el. Ramurile sale,
precum braţele deschise, îi binecuvântau pe toţi cei care veneau şi stăteau la umbra lor. Un băieţel
obişnuia să vină şi să se joace sub copac şi măreţul arbore a început să simtă afecţiune pentru acel
băieţel.
Copacul începuse să îl iubească pe băieţelul care venea şi se juca zilnic lângă el. Ramurile
sale erau foarte înalte, dar acestea se aplecau astfel încât băieţelul să poată să îi culeagă florile şi
fructele.
De fiecare dată când venea băieţelul la el, copacul îşi apleca ramurile şi era foarte încântat
când copilul îi lua din flori; întreaga sa fiinţă era plină de bucurie şi iubire.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele şi câteodată
purta o coroană făcută din florile lui şi se comporta precum un rege al junglei. Văzându-1 pe copil
cum dansa şi se juca purtând o coroniţă din florile sale, copacul se simţea plin de fericire. El
încuviinţa iubirea; cânta în briza calmă şi lină. Băiatul creştea. El începuse să se urce în copac şi
să se legene pe ramurile sale. Copacul se simţea foarte fericit, atunci când băiatul se odihnea pe
ramurile sale.
O dată cu trecerea timpului, asupra băiatului au apărut poverile altor îndatoriri. Ambiţia s-a
dezvoltat; avea de trecut examene; avea prieteni cu care să vorbească şi cu care să se plimbe şi nu
mai venea des acolo. Copacul însă îl aştepta cu nerăbdare să vină, îl chema cu tot sufletul său:
"Vino... Vino... Te aştept." Şi copacul aştepta. El se simţea trist atunci când băiatul nu-l vizita.
Pe măsură ce creştea, băiatul venea din ce în ce mai rar. Băiatul era acum prins în afacerile
lumeşti.
Într-o zi, în timp ce trecea pe acolo, copacul i-a spus: "Te aştept să vii, dar tu nu vii. Te
aştept în fiecare zi."
Băiatul a spus: "Ce ai tu? De ce să vin la tine? Ai vreun ban? Eu caut bani."
Copacul, uimit, a spus: "Vei veni doar dacă îţi dau ceva?" "Noi nu avem această boală şi
suntem bucuroşi" - a spus copacul. "Florile înfloresc în noi. Multe fructe cresc în noi. Noi oferim
o umbră răcoroasă şi calmă. Noi dansăm în briză şi cântăm cântece. Păsări inocente sar pe
ramurile noastre şi cântă chiar dacă nu au bani. In ziua în care vom avea de-a face cu banii, va
trebui să mergem la temple aşa cum faceţi voi, oamenii slabi; va trebui să învăţăm să obţinem
pacea cu forţa, să învăţăm cum să iubim. Nu, noi nu avem nevoie de bani."
Băiatul a spus: "Atunci de ce să vin la tine? Mă voi duce acolo unde sunt bani. Am nevoie
de bani."
Copacul s-a gândit puţin şi apoi a spus: "Nu pleca nicăieri, iubitul meu. Culege-mi fructele
şi vinde-le. Vei obţine bani în felul acesta."
Băiatul s-a luminat imediat. S-a căţărat în copac şi a cules toate fructele; le-a scuturat chiar
şi pe cele necoapte. Copacul s-a simţit fericit, chiar dacă i-au fost rupte câteva crenguţe şi câteva
ramuri, chiar dacă i-au căzut pe pământ câteva frunze. Copacul nici nu a băgat de seamă faptul că
băiatul nici măcar nu s-a uitat la el şi nu i-a mulţumit. El şi-a avut recunoştinţa şi mulţumirile sale
atunci când tânărul a acceptat să îi culeagă şi să îi vândă fructele.
Tânărul nu s-a mai întors mult timp. Acum avea bani şi era ocupat să facă alţi bani din
aceştia. A uitat complet de copac. Au trecut anii. Copacul era trist. El dorea întoarcerea băiatului -
la fel ca o mamă ai cărei sâni sunt plini cu lapte, dar care şi-a pierdut fiul. întreaga ei fiinţă
tânjeşte după copil; îl caută înnebunită pe fiul său ca acesta să vină şi să o uşureze de povara din
pieptul ei. La fel era şi tânguirea interioară a copacului. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, acum fiind adult, băiatul a venit la copac.
Copacul 1-a întâmpinat: "Vino, băiatul meu. Vino şi îmbrăţişează-mă."
Bărbatul i-a răspuns: 'Termină cu sentimentalismele astea. Ce-a fost, a fost o copilărie.
Acum nu mai sunt un copil."
"Vino, leagănă-te pe ramurile mele. Vino şi dansează. Vino şi joacă-te cu mine."
 "Încetează o dată cu prostiile astea! Am nevoie să construiesc o casă. Poţi să îmi dai tu o
casă?"
Copacul a exclamat: "O casă!? Dar eu nu stau în casă. Noi nu stăm în case, dar poţi să tai
şi să îmi iei ramurile - şi apoi vei putea să construieşti o casă."
Fără să mai piardă timpul, omul a adus un topor şi a tăiat toate ramurile copacului. Acum
copacul nu mai era decât un trunchi.
Omul nici măcar nu s-a obosit să îi mulţumească copacului. El şi-a construit casa. Iar zilele
s-au transformat în ani.
Trunchiul a aşteptat şi a aşteptat. Dorea să îl cheme la el, dar nu mai avea nici frunze şi nici
ramuri care să îi dea putere. Vântul sufla, dar nu mai reuşea nici măcar vântului să îi transmită
vreun mesaj. Şi, totuşi, în sufletul său rezona o singură rugăciune: "Vino. Vino, dragul meu. Vino."
Dar nici un răspuns...
Timpul a trecut şi acum tânărul a devenit bătrân. Odată a trecut pe acolo şi a venit să se
odihnească lângă copac.
Copacul 1-a întrebat: "Ce altceva mai pot să fac pentru tine? Ai venit după foarte, foarte
mult timp."
Bătrânul a spus: "Ce altceva poţi să faci pentru mine? Vreau să mă duc în alte ţinuturi ca să
câştig nişte bani. Am nevoie de o barcă."
Bucuros, copacul i-a spus: "Dar asta nu este nici o problemă, iubirea mea. Taie trunchiul
meu şi construieşte-ţi o barcă din el. Aş fi foarte fericit dacă aş putea să te ajut să pleci în alte
ţinuturi să câştigi bani. Dar, te rog ţine minte, eu voi aştepta întotdeauna să te întorci."
Omul a adus un fierăstrău şi a tăiat trunchiul, a construit o barcă şi a plecat.
Acum copacul este doar un mic ciot, un butuc sinistru care aşteaptă reîntoarcerea iubitului
său. Aşteaptă şi aşteaptă şi aşteaptă, dar omul nu se va mai întoarce niciodată.
Într-o noapte mă odihneam lângă acel butuc. El mi-a şoptit: "Acel prieten al meu încă nu s-a
întors. Sunt foarte îngrijorat că poate s-a înecat sau s-o fi rătăcit. Poate că s-a rătăcit într-una din
ţările străine unde a plecat. Poate că nu mai este viu. Cât de mult îmi doresc veşti de la el! Acum,
la sfârşitul vieţii, mă mulţumesc cel puţin cu nişte veşti de la el. Apoi pot muri fericit. Dar el nu ar
veni nici dacă aş putea să îl chem. Eu nu mai am nimic să îi ofer..."