Versuri Copii eram noi amândoi - Mihai Eminescu Motanul alb era vistier,

Mânzac cel chior ministru -

Copii eram noi amândoi, Când de la el eu leafa-mi cer,
Frate-meu şi cu mine. El miaună sinistru.
Din coji de nucă car cu boi Cordial i-am strâns eu laba.
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne. Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Şi el citea pe Robinson, Pe fiica lui cu râs lasciv
Mi-l povestea şi mie; Şi ţapănă, nurlie,
Eu zideam Turnul-Vavilon Pe Tlantaqu-caputli.
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie. Am mulţămit cu-n umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
Adesea la scăldat mergeam M-am dus l-amanta mea de lemn,
În ochiul de pădure, În sfânta mânăstire,
La balta mare ajungeam Într-un cotlon de sobă.
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde. Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Din lut acolo am zidit, Dară ea nu-mi răspundea
Din stuful des şi mare, Şi de ciudă eu atunci
Cetate mândră la privit, Am aruncat-o-n foc.
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată. Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi frate-meu ca împărat Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Mi-a dat mie solie, Cu fiece bătaie
Să merg la broaşte neapărat, Mărsileam alături.
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare. Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
Şi împăratul broaştelor, O batistă într-un băţ.
C-un oacacà de fală, Steag de bătălie.
Primi - poruncì ostirilor Cântam: Trararah!.
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război. Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Vai! multe broaşte noi am prins Nimeni ochii-i n-a închis
- Îmi pare chiar pe rege - În străinătate -
Şi-n turnul negru le-am închis, Poate-s deschişi şi-n groapă!.
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace. Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Şi drumul broaştelor le-am dat. Luminează - un surâs
Săltau cu bucurie, Din doi vineţi aştri
Îbalt-adânc s-au cufundat Sufletu-mi trezeşte.
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă. Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?.
Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte - Ah! îmi îmblă ades prin gând
Şi frate-meu m-a desemnat O cântare veche.
De rege-n miazănoapte Parcă-mi ţiuie-aiurind
Peste popoare-ndiane. Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!
 Păpădia
Ion Agârbiceanu

Iarna întârziase mult în anul acela; uneori părea că vrea să-și ia tălpășița, dar se
răzgândea și iar și iar încâltorea pe sus nori de cenușe, și împroșca cu mielușei când nu
mai putea să scuture zăpada din cojoace.
Vânturile de la miazănoapte scăpau cu tot mai multă greutate din închisorilelor,
dar când se vedeau slobode se răzbunau pe toată lumea: tăiau obrajii ca niște plesne de
bici nevăzute, învinețeau mâinile copiilor, înlăcrămau ochii bătrânilor, șuierau prin
streșini să sperie vrăbiile care, ademenite de-o ochire de soare, începură să ciripească
de, toate deodată, tot spunând că vine primăvara.
Zile de-a rândul se purtă tăzboi mare prin văzduh până ce birui primăvara. Norii
grei și întunecați fură alungați spre miazănoapte de vântul de la miazăzi, și într-o zi-
două cerul rămase curat ca lacrima, de-a dragul să se plimbe, pe drumul lui, soarele cel
tânăr, vărsându-și argintul peste lume.
Întârziată, se grăbea acum și primăvara să câștige ce a pierdut. Dintr-o zi într-alta
înverzeau luncile și răzoarele tot mai tare și, într-o bună dimineață, Anicuța rămase
încremenită când deschise ușa grădinii: văzu un covor nesfârșit de floricele galbene, una
într-alta încât abia încăpeau.
Floricelele păreau că i-au furat ochii, și copila nu mai putu face nici un pas:
privea întins covorul de bănuți galbeni, ba parcă de luminițe – și încet-încet se însenină
toată fața, cât părea că o sărută soarele de deasupra.
Într-un târziu bătu din palme și năvăli în curte:
– Nicule ! Nicule ! Ni-cu-le ! începu să strige tot mai ascuțit și mai întărâtată.
Unde-o fi frate-său de nu o aude ? Ncule !
Ușa tinzii se deschise încet și în crăpătură apăru Nicu.
– Ce-i cu tine, Anicuță ? Ce strigi așa ?
– Haida ! Haida repede !
– Unde să viu ?
– În grădină. Dar vino odată !
– Ce să fac în grădină ?
– Haida să vezi !
Nicu înălță din umeri ca un om mare care nu pricepe stăruința unui copil și ieși în
curte. Anicuța fugi la el, îl prinse de mână și începu să-l tragă întins către portița
grădinii.
Copila deschise ușa și întinse brațul liber. Parcă erau și mai dese floricelele galbene.
Nicu rămase și el mut o vreme. Îl luă ca un fel de amețeală, apoi simți cum se
încălzește.
– Da ! A înflorit păpădia, șopti el parcă oftând ușor.
– Ce-a înflorit ? îl întrebă copila.
– Păpădia, nu vezi ?
– Ce-i aia păpădia ?
– Păi, floricelele astea, așa le cheamă. Tu nu știai ?
Anicuța clătină din cap. Nu știa ! Anul trecut, când înflorise păpădia, copila era
bolnavă în pat.
 – Așa le zice: păpădie.
– De ce le zice așa ?
Anicuței nu-i plăcu numele: niște flori așa de frumoase să aibă un nume așa de
urât!
Copilul o vreme nu știa ce să-i răspundă. Se gândi și zise:
– Toate florile își au numele lor. Pe păpădie cum s-o cheme altfel ?
Anicuța nu fu mulțumită de răspuns, dar își uită în grabă nemulțumirea: începu să
urmărească cu privirea albinele cari, tot mai multe, treceau din floare în floare. Nu știu
cum i se părea ei că albinele sunt cam supărate, nu se opreau mult pe-o floare, treceau
pe alta tot cufundându-și capul în puful acela galben.
– Săracile ! zise Nicu, uitându-se și el la albine.
– Cine-s sărace ?
– Albinele ! Au noroc cu florile de păpădie, că altele încă nu au înflorit.
– Adună miere ?
– Adună, că nu mai au în stupi. Zice mama că a ținut iarna prea mult. Copilul mai
rămase puțin în grădină, urmărind munca albinelor, apoi se duse iar în casă.
Anicuța e singură acum și privește dusă la minunea din fața ei. În liniștea mare,
din covorul cu steluțe de aur se ridică un zumzet ușor: copila nu știe dacă florile cântă
sau albinele ? Acum sunt tot mai multe: aproape nu-i floare fără albină, își face copila
socoteala. Câte vor fi ? Cine le poate număra ? „Nici bunica nu poate”, își zise Anicuța.
Privea pierdută covorul de flori și plimbarea domoală a albinelor.
Le vedea bine pe cele de aproape: tot supărate îi păreau și acum ! Poate nu află în
flori destulă miere ? Uite, cât de în grabă trec de la una la alta ! Dar dacă zboară un de
pe-o floare, când nu mai găsește miere, de ce se pune pe aceeași floare alta și alta ?
Nu înțelegea.
Supărate nu puteau fi pentru asta. Nici pentru că au ieșit din coșnițe: afară era
soare și cald. Cine știe ce necaz vor avea!
Tot privind își uită de albine și vede iarăși numai florile, multe-s, Doamne ! De
unde se vor fi ivit atâtea ? Și toate deodată! Și cum râd în soare ! Și iarăși nu-i place că
le cheamă așa de urât ! Nici nu vrea să mai audă ! Poate Nicu nu știe cum le cheamă, și
a spus așa și el o vorbă, să se laude că știe.
Va întreba-o pe bunica ! Ea toate le știe.
Se ridică târziu din pajiște. Înțepenise și parcă o pătrunse și o leacă de frig. Ieși
din grădină, pășind nesigur, până i se dezmorțiră picioarele.
– Haida, tu copilă, să mănânci ceva. E mult de azi-dimineață, și-ți va fi foame.
– Nu mi-e foame, bunico.
– Da’ ce-ai făcut atâta vreme în grădină ?
– M-am uitat la flori și la albine.
– Da, mi-a spus Nicu că a înflorit păpădia.
Copila simți o dezamăgire amară.
– Și dumneata le zici așa ?
– D-apoi cum, dacă ăsta li-e numele.
– Credeam că Nicu n-a știut și le știi dumneata numele. Altul, nu ăsta !
Bătrâna o privi nedumerită.
– Altul nu au, tu copilă, cum să le zic ?
– Să le pui un nume mai frumos.
– Păpădie nu-i frumos ?
 Anicuța clătină din cap.
– Florile-s frumoase, dar numele nu, zise ea supărată.
– Hm ! Poate că ai și tu dreptate. Dar așa le-au botezat oamenii și eu nu pot să le
pun alt nume.
Copila tăcu și intră în casă. În gând ea le pusese alt nume; le va zice: luminițe.
Peste zi se strecură de mai multe ori în grădină să le vadă: parcă erau tot mai
multe, tot mai dese, și albinele se țeseau pe deasupra lor neostenite.
Dar când se duse după ce trecu umbra înserării peste grădină, Anicuța rămase iar
încremenită că azi-dimineață; nu mai era nici o floare, nu mai zbura nici o albină.
Se răci toată și se duse plângând în casă.
– Ce-i, tu copilă ? Ai căzut ? o întrebă bunica.
Ea clătină din cap, plângând mereu.
– Te-ai înspinat pe undeva ? De ce umbli desculță prin grădină ?
– Nu m-am înspinat ! Reuși să spună Anicuța.
– Păi, spune odată, de ce plângi ?
Copila se opri pe-o clipă din plâns, se uită cu ochii înlâcrimați la bătrână:
– Bunică, s-au dus toate ! Nu mai e nici una în grădină.
Și plânsul o zgudui acum și mai tare.
– Cine s-a dus, tu fată ?
– Florile !
– Ce flori, tu copilă ?
– Luminițele !
– Luminițele ? Nu știu ce vorbești ! Ce luminițe ?
– Floricelele cele galbene.
– Păpădiile ?
Copila înclină din cap. Nici acum nu voi să le spună numele cel urât.
– Ce spui prostii ? Unde să fugă ? Doar florile nu pot umbla !
– Nu mai e nici una în grădină. Vino și vezi dacă nu crezi, și Anicuța încetând din
plâns o luă de mână pe bunică-sa.
– Doamne, tu copilă, mă faci să-mi pierd vremea, și eu nu mai știu unde mi-e
capul.
Nemulțumită, porni totuși cu nepoata de mână.
Da ! Nu se mai vedea nici o floare ! Umbrele căzuseră de mult peste grădină.
Bătrâna privi la florile închise toate în câte-un conăcel verde, și începu să râdă.
– N-a fugit nici o floare, tu prostuți, că s-au închis de umbră. Ele nu-și arată fața
decât în lumina soarelui. Vei vedea dimineață, după ce va răsări soarele peste grădină,
că sunt toate aici.
Copila nu păru încredințată.
Bunică-sa rupse o floare de păpădie și-i desfăcu bănuțul de aur.
– Vezi ? Toate s-au închis până dimineață când le va bate din nou lumina
soarelui. Așa sunt florile astea: în soare le place să se uite și ele la lumea asta.
Anicuța oftă, părea tot nedumerită, dar mai împăcată, și părăsi grădina cu bunica
de mână.
– Mâne vin iar și albinele, bunico ?
– Vezi bine că vin ! Până țin florile vin și ele în toată ziua după ce dă soarele și se
deschide păpădia.
 Copila strâmbă din năsucul ei cârn; iar numele ăsta urât ! Mâne îi va spune
bunicii să le zică și ea: luminițe. Și-i va spune și lui Nicu ! Numai dacă ar înflori iar
dimineața !
Și cum dormea, cu părul de aur buclat ca o coroniță în jurul capului, cu obrajii
palizi, părea ea însăși o floare deschisă de păpădie.

Iepuraşul cu inimă de aur

de Mircea Sântimbreanu

- Bunule doctor, sunt bolnav?

Aceasta fu întrebarea cu care iepuraşul intră gâfâind în cabinetul medical. În
aşteptarea răspunsului buzele îi tremurau într-una.
Doctorul era obişnuit cu astfel de întrebări. Era obişnuit şi cu iepuraşii, numai că,
de data asta… Ei bine, de data asta deschise ochii atât de mari, încât ohelarii i se ridicară
parcă singuri pe nas şi i se opriră pe frunte.
- Ce fel de iepure eşti tu? întrebă doctorul aproape speriat.
- Nu sunt iepure… sunt iepuraş, bunule doctor.
- Ce fel de iepuraş?
Între timp doctorul îşi pusese o altă pereche de ochelari şi ştergea grăbit o a treia.
Izbuti, în sfârşit, să dea glas nedumeririi.
- Bine, dar… iartă-mă, zise el, consult de-o viaţă întreagă tot soiul de iepuraşi:
adevăraţi, de turtă dulce, de ciocolată, de catifea, dar nu te supăra, tu nu semeni a
iepure! Ai avut vreun accident?
- Nu!
- Mda, se scarpină doctorul după ureche. Ştii, arăţi de parcă tocmai ai fi scăpat din
gura unei haite de câini. Îţi lipseşte o lăbuţă…
- Ştiu, bunule doctor. Asta nu-i nimic…
- Cum nu-i nimic? Eşti ciung!
- Provizoriu. Am s-o capăt înapoi.
- Nu pricep, zise doctorul scuturându-şi capul cu atâta putere, încât boneta i se
rostogoli de-a dura pe podea.
- Ştiţi, începu să explice fără chef iepuraşul, mâna am împrumutat-o cuiva.
- Cum ai împrumutat-o ?!?
- Să vedeţi, continuă iepuraşul, venind spre cabinet, am auzit o voce stinsă în
scorbura unui copac.
„Oricine ai fi, dă-mi, te rog, o mâna de ajutor. Nu pot ieşi din scorbură”. Era o
biată pasăre ce îşi găsise acolo adăpost de frica uliului. Aşa zicea într-una: „Dă-mi o
mână de ajutor…” Cum să nu i-o dau? I-am dat-o de tot, poate mai are nevoie. Dar nu
despre asta e vorba, doctore, ci despre altceva, suspină iepuraşul. Spuneţi-mi, sunt
bolnav? Grav bolnav?
- Se înţelege, fără o mână… Dar, ia stai! se încruntă doctorul. Îţi lipseşte şi un
picior! Nu cumva… l-ai împrumutat?
Iepuraşul nu-şi mai găsea astâmpărul.
 - Iertaţi-mă, domnule doctor. Dumneavoastră v-aţi luati cu vorba… lăsaţi piciorul.
Altul e necazul.
- Cum altul? se holbă doctorul şi ochelarii îi căzură parcă singuri de pe frunte în
buzunarul halatului.
- Cu piciorul e limpede. Eu l-am dat…
- ???
- Mă rugase o broască ţestoasă. Era răsturnată pe spate, îşi bălăbănea picioarele şi
striga: „Oricine ai fi dă-mi, te rog, un picior, ca să mă răstorn la loc”. I l-am dat de tot.
Poate mai are nevoie… Dar nu asta mă aduce la dumneavoastră.
- Nici asta? Dar e nemaipomenit! Eşti extraordinar…
- Altceva mă îngrijorează … şi încă de mult…
- Ştiu! Exclamă doctorul. Urechile?
- Ce-i cu urechile?
- Îţi lipseşte o ureche!!!
- A, da, spuse nepăsător iepuraşul. I-am dat-o sturzului…
- De ce? Doar are ureche şi încă muzicală. De ce?
- Aici e vina mea… Venind încoace l-am auzit cântând. Cânta într-adevar
minunat. În tufişuri nişte vrăbii ciripeau: „E sturz! E sturz!”. Grăbit cum eram,
îngrijorat, zăpăcit, ştiu eu, am înţeles: „surd”. Mi-am zis: „Cântă atât de frumos, păcat să
fie surd.” Şi i-am dat o ureche de-a mea.
- Struzului?
- Da, surdului… vreau să zic sturzului. E vina mea, v-am spus. Dar nu-i nimic,
urechea o pot lua înapoi. Şi piciorul. Şi mâna. Se pot lipi la loc. Sunt doar un iepuraş de
traforaj. Altceva, repet, mă aduce la dumneavoastră. Să vedeţi…
Dar doctorul nu mai asculta spusele iepuraşului. Îl privea doar cu ochi blânzi,
duioşi. Şi când iepuraşul se opri, spuse doar atât:
- Tu, iepuraşule, ai o inimă de aur!
Îl strângea la piept, mângâindu-l pe creştet. Dar iepuraşul nu-şi mai putea ţine
lacrimile. Începu să plângă şi plângea, plângea cu hohote.
- Vedeţi? izbuti el în cele din urmă să vorbească. Vedeţi? Tocmai asta m-a adus la
dumneavoastră.
Toată lumea îmi spune la fel: că am o inima de aur. E grav, doctore? E grav? Ştiu,
la mine totul e din lemn.
Asta nu mă deranjează. Dar inima, inima nu vreau să fie de aur. Aş vrea o inimă
adevărată. De aceea am venit… De ce zâmbiţi? De ce?
Plângea iepuraşul şi nu se opri decât în clipa când în ochii doctorului se iviră două
boabe limpezi şi fierbinţi. Atunci întrebă:
- Sunteţi bolnav, bunule doctor? E grav? Să chem un doctor?
Nu mai aşteptă însă răspunsul. Se răsuci şi plecă în goană.
 Sticletele
de Mihail Sadoveanu

A fost odată, de mult, o iarnă grozavă pe la noi. Păsările, înfricoșate, s-au strâns sub
stresăina bisericii. Veniseră acolo toate locuitoarele vailor si munților, neamurile de la câmpii
și de la baltă, cântăreții cei mărunți din dumbrăvi.
- Trebuie sa furăm oleacă de foc din cer, altfel pierim, spuse pajura, împărăteasa cea
bătână de la munte.
- Înțelept cuvânt, Măria Ta! țipă neamul pasăresc.
- Să vedem cine va aduce o rază! Eu nu pot lăsa lumea fără stapânire, zise pajura.
- Eu sunt bătân! croncăni corbul.
- Să se ducă una dintre păsările mărunte și sprintene! hotărî împărăteasa.
- Noi nu avem putere! Știm numai să cântăm, zise cinteza.
- Auzi necuviintă!
- Auzi lașitate! strigara păsările mari.
- Nu vă supărați, mă duc eu, zise sticletele, cel mai mic și cel mai sfios. Sticletele a
plecat fluturând din aripioare spre cerul senin. A mersața multă vreme până când a intrat in
vârtejul soarelui. Cu cea din urmă sforțare, se avântă și prinse o rază. Aproape orbit, cu
penele pârlite, se rostogolește îndărăt spre pământ cu soarele în cioc. Când sticletele ajunse
pe pământ, cele dintâi fluor ridicau cupele din frunzele moarte și-l salutau. Coțofana văzu
goliciunea sticletelui și râse.
- Fraților si surioarelor! zise botgrosul. Să-l ajutam, săracul!
- Să-l îmbracăm, ciripiră toate. Fiecare îi dadu o pană. De atunci are sticletele fes
purpuriu și hăinuța din bucăți.

***Altă legendă spune că el ar fi încercat să scoată coroana de spini de pe capul lui

Isus Hristos și ghimpii i-ar fi rănit capul, care, de atunci are culoarea sângelui.