Povestea Castanelor

La marginea unei păduri dese de molid, aici a rătăcit și a prins rădăcini

un castan, unde soarele ardea mai puternic și ploaia și-a spălat mai ușor
ramurile și frunzele. Deși era tânăr, avea o coroană destul de frumoasă
și bogată, astfel încât umbra lui plăcută a invitat pe vreun trecător care
rătăcea cumva pe acolo să se odihnească.

Tatăl său, un castan bătrân, îi spunea lucruri uimitoare despre castane.

Apropo, i-a spus că a crescut atât de frumos, mare și puternic dintr-un
mic castan îngropat în pământ, încât florile de castan sunt roz și albe,
înfloresc ca niște rochițe, așezate una peste alta, cu dantelă. marginile.
I-a mai spus că florile s-au ridicat ca niște luminițe pe un copac de iarnă,
că din flori au crescut castani și tot mai multe lucruri alese care îi
plăceau și pe care voia să le vadă cât mai curând. Dar ce păcat, era prea
tânăr!

În serile calde, când vântul mângâia frunzele verzi, late și adânc tăiate,
de parcă ar fi fost palme întinse, se gândea cu bucurie la vremea când va
vedea aceste lucruri minunate. Foinduși frunzele, el a spus: „Pe fetițele
mele le voi numi castane, le voi da numele meu” și așa făcu.

Au trecut mai multe primăveri , iar in sfarsit a sosit o primavara calda,

cu destula ploaie si muguri, apoi frunze si... ce sa vezi? Într-o
dimineață, castanul s-a trezit cu noaptea în cap pentru că cineva nu-l lăsa
să doarmă.
-„Școală tăticule și uite ce frumoase suntem. Ne-ai așteptat de mult
timp și acuma dormi?
Caștanul, somnoros, nu a înțeles ce se întâmplă, s-a uitat în toate
direcțiile, a căutat rintre frunze, a mutat câteva ramuri deoparte și a auzit
un chicotit.

- "Bună, salut, salut, de ce nu ne vezi? De ce ne cauți în întuneric?

Suntem în lumină. Aici sus, spre soare!"
Mare i-a fost bucuria castanului când a văzut floricele stând cu
piciorusele

înfipte în crenguța de care erau prinse. -"Dar tot nu văd, unde sunteţi?"
-Hi, hi, hi ne-am ascuns între frunzele tale! Caută-ne!"

Înţelegând despre ce e vorba, de bucurie, castanul începu să-şi clatine

crengile, să-şi foşnească frunzele şi să murmure:

- "Florile mele dragi, florile mele scumpe, de cind vă aştept". Le rugă

apoi ca rând pe rând, să treacă prin fața lui să le vadă.

Învârtindu-se pe vârful picioarelor cu capul sus, cu rochițele alb-roz

infoiate şi împodobite cu minunate danteluţe, au trecut pe rând prin fața
lui. Mare lucru nu a văzut, dar nu mai putea de fericire. Le privea şi nu
mai se sătura zicându- şi: "acolo în rochițele înfoiate sunt fetițele mele,
ce fericit sunt!"

Din ziua aceea, nu mai cuteza să-şi mişte crengile, nici frunzele pentru a
nu supâra somnul fetițelor lui. Dis-de-dimineață castanul se scula în
râsetele și veselia florilor. Ele se jucau în soare, făceau baie în roua
dimineţii, apoi îşi infoiau mai tare rochițele în care se prindea câte un
bob de mărgăritar şi în care curcubeul îşi oglindea brâul cu minunatele-i
culori. La amiază, şedeau tolănite la soare şi-şi povesteau in soaptă. Din
când în când, câte o albină venea să le aducă veşti din locuri îndepărtate,
iar ele, drept mulțumire, ii umpleau cosulețele cu pulbere galbenă
scuturată de pe rochițele lor şi îi dădeau sticlute pline cu suc dulce,
dulce, pe care albina il căuta în toate florile să-l ducă acasă, så hrănească
albinele şi să fabrice mierea.

Seara, în amurg, înviorate de adierea dulce a vântului şi înfiorate de

mängiierea lui ascultau cântecele păsărelelor şi-şi torceau firul
amintirilor de peste zi. Şi aşa zilele treceau, florile se desfăceau și erau
din zi în zi tot mai frumoase. Într-o dimineață, s-au sculat mai vesele ca
oricând. Se gândeau să stea mai mult la soare, să facă mai multă baie și
apoi să se joace fel de fel de jocuri, când să se îmbrace, nu și-au mai
găsit rochitele.

-"Unde or fi rochițele noastre? Cine le-o fi luat?" au strigat ele supărate.

De necaz, au început să plângă. În sfârșit, după ce s-au potolit de plans,
uitându-se în jur, au văzut că rochitele erau căzute jos, rupte bucățele,
bucățele. S-au întristat de tot. Castanul văzându-le necăjite, le-a
îndemnat să-şi facă alte rochiţe. Acestea se cam învechiseră şi nu mai
erau chiar aşa de frumoase. În timp ce se sfătuiau ce să facă, au văzut o
frunză care şedea întinsă la soare,

desfătându-se.

- "Dragă frunză nu ne dai din culoarea ta să ne tesem câte o rochiţă

nouă?"

- "Ba vă dau chiar și câte o bucățică de frunză, dacă vreţi".

În câteva ceasuri castanele şi-au croit câte o rochiță verde care se parea
că nu era aşa de frumoasă ca cealaltă.

În seara aceea, în loc să râdă, să povestească, s-au culcat tare triste. Una
dintre ele n-a dormit şi se gândea ce să facă pentru ca rochițele lor să fie
frumoase.

Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochite, sclipeau aceleaşi

pietre scumpe şi strălucitoare ca și pe celelalte când a venit albina să le
mai povestească ce este nou prin lume, au rugat-o să le aducă niște
podoabe ca să-şi înfrumusețeze rochitele.

Albina le-a adus o sumedenie de ace pe care și le-au înfift in rochițe, pe

toate părţile, iar dimineața, în vârful fiecărui ac selipea câte un bob de
mărgăritar, în care razele de soare jucăuşe, dădeau scantei tare
luminoase.

Toată vara castanele au stat la soare, făcând o baie calduță sub razele lui
dogoritoare, care le mângâia cu dragoste.
Castanul le iubea pentru că erau cuminți și harnice , le adormea cu
șoaptele vântului, care se strecura printre frunze și aduceau țârâitul
greierului sau ciripitul păsărilor, le mângâia cu frunzele lui din care le
făcuse un pat bun , odihnitor. Vara trecu , cu cerul ei senin , cu cântece
de păsărele și cu ploi calde.

Frunzele multor copaci, îngălbenite, îşi luau zborul plutind in neştire

prin aer şi, apoi, căzând pe pământ, care unde nimereau. Şi castanului i
se îngălbeniseră frunzele şi au început să-i cadă una câte una. İşi făcea şi
el pregătirile de iarna. Într-o zi, când încă soarele mai arunca suliţi
fierbinți, castanul stătu de vorba

cu fetițele lui, spunându-le: -"Vine vremea când va trebui să vă faceți o

altă rochiţă. Ați crescut mari, rochițele pe care le aveți vor fi prea mici şi
se vor rupe ca şi celelalte. Îngrijiți- vă din timp şi bagați de seamă să
aibă o culoare care să țină caldura, ca, de pilda, cafeniul."

Castanele au ascultat sfatul tatalui şi, harnice, au pornit la lucru. Au

adunat fire scumpe și lucioase, cafenii, din crengutele castanului şi şi-au
făcut câte o rochiță de toată frumusețea. Avea culoarea cafenie, în jurul
gâtului, i-au pus iar in câte un guleraş alb care o înfrumuseţa şi o înviora
nevoie mare.

Au trecut încă multe zile în care castanele căutau să se mai bucure de

zâmbetul cald al zilelor de toamnă. Într-una din aceste zile, văzură că
rochițele cele verzi nu le mai încăpeau. Atunci, imbracară pe cele cafenii
și începură să se sucească și să se învârteaască în fața soarelui. Tot
mişcându-se, uneia ii scăpă un picioruş şi. buff? a căzut în iarbă. Vai,
cum s-a speriat!Clatină capul să şi-l limpezească. Privi în jur, erau numai
fire de iarbă

Începu să plângă şi să spună:

-"Nu vreau aici, vreau sus la tăticul meu!"

Un fir de iarbă mai gros și mai înalt şi care părea să știe tare multe, i-a
spus că înapoi nu va mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, în buzunarul
unui copil de grădiniță va fi locul cel mai bun. Castana şi-a sters ochii, a
zâmbit, s-a mai uitat încă o dată în jur şi, a părut mulțumită, mai ales
când şi-a dat seama că rochiţa cafenie, pe care o îmbrăcase înainte de a
cădea, este curată și sclipeşte în razele mângâietoare ale soarelui de
toamnă. De acolo, din iarbă, privi la tatăl ei şi-i zimbi, el îi răspunse
foşnindu-şi frunzele.

Şi a stat castana acolo câteva zile minunindu-se de cele ce vedea. Un

mele se chinuia să-şi repare uşa la căsuţă, pentru a nu-l apuca iarna cu ea
stricată, nişte furnici alergau grăbite cu sacii plini mai grei decât ele, pe
care-i duceau în căsuţele lor, să aibă cu ce se hrani în iarna grea care va
veni, doar greierașul nu se gândea la ce se va întampla. Stând picior
peste picior pe o frunză, se mai desfăta in slabele raze ale soarelui şi, din
când în cind, îşi încerca vioara la care nu avea să mai cânte toată iarna.

Într-una din zile, privind iscoditor în toate părțile să vadă ce mai e nou,
castana a auzit un glas care spune:

-"Să fii cuminte în cărucior, până adun eu castanele cu care ne vom juca
acasă: Era o fetiță care-şi adusese păpuşa la plimbare, când a auzit
castana una ca asta, se bucură nespus nespus de mult. Fetița o culese și
astfel ajunse în cărucior pana adun eu castanele cu care ne vom juca
acasă: Era o fetiță care-şi adusese păpuşa la plimbare, când a auzit
castana una ca asta, se bucură nespus de mult. Fetița o culese și astfel
ajunse în cărucior lângă păpusică. De acolo, zimbi, pentru cea din urmă
oară castanului, care privind dupa ea, şi-a foşnit frunzele aşa de tare,
încât toate celelalte castane au căzut jos şi aşa a terminat şi el pregătirile
pentru somnul de iarnă, gândind că in anul care va veni, va avea mai
multe castane, pe care le va da copiilor să se joace.