POVESTEA CASTANELOR de Trenca Baciu

La marginea unei dese păduri de brad se rătăcise un castan care își înfipsese rădăcinele aici, unde
soarele bătea mai tare și ploaia îi spăla mai ușor crengile și frunzele. Deși era tânăr, avea o coroană
destul de frumoasă și bogată, încât umbra lui plăcută îmbia la odihnă pe oricare trecător ce rătăcea
cumva pe acolo.

Tatăl lui, castanul cel bătrân, îi povestise lucruri minunate despre neamul castanilor. Bunăoară, îi spusese
că se făcuse așa frumos, mare și puternic dintr-o castană mică îngropată în pământ, că florile de castan
sunt roz-albe, înfoiate ca niște rochițe puse una peste alta, cu margini de danteluță. Îi mai spusese că
florile stau în sus, întocmai ca lumânările de pe pomul de iarnă, că din flori ies castanr și câte lucruri
aflase care-i plăceau și pe care dorea să le vadă cât mai repede. Dar, ce păcat, era prea tânăr!

În serile calde, când vântul îi mângâia florile verzi, late și crestate adânc, de parcă erau niște palme
întinse, el se gândea cu bucurie la timpul când va ajunge să vadă aceste lucruri minunate. Foșnindu-și
frunzele, spunea:

-Pe fetițele mele le voi numi castane; am să le dau numele meu. Și așa făcu.

Trecură câteva primăveri și, în sfârșit, veni o primăvară caldă, cu ploi destule și el înmuguri, apoi înfrunzi
și… ce să vezi? Într-o dimineață castanul se sculă cu noaptea în cap, fiindcă cineva nu-l lăsa să doarmă.

– Scoală-te!

-Scoală-te tăticule și vezi ce frumoase suntem. Ne-ai așteptat mult și acum dormi?

Castanul, somnoros, nu pricepu ce se întâmplă; privi în toate părțile, scotoci printre frunze, mai dădu la o
parte niște crengi și auzi un chicotit.

-Hi Mai tare i-a fost bucuria castanului când a văzut floricelele stând cu piciorușele înfipte în crenguța de
care erau prinse.,

hi, hi, ce nu ne vezi? De ce cauți la întuneric? Suntem la lumină, aici, sus spre soare!

-Dar tot nu vă văd, unde sunteți?

-Hi, hi, hi, ne-am ascuns între frunzele tale! Caută-ne!

Înțelegând despre ce e vorba, de bucurie, castanul începu să-și clatine crengile, să foșnească și să
murmure:

Din ziua aceea, nu mai cuteză să-și miște crengile, nici frunzele, pentru a nu supăra somnul fetițelor lui.
Dis-de-dimineața, castanul se scula în râsetele și veselia florilor. Ele se jucau în soare, făceau baie în
roua dimineții, apoi își înfoiau mai tare rochițele în care se prindea câte un bob de mărgăritar și în care
curcubeul își oglindea brâiul cu minunatele-i culori. La amiază, ședeau tolănite la soare și-și povesteau în
șoaptă. Din când în când, câte o albină venea să le aducă vești din locuri îndepărtate, iar ele, drept
mulțimire, îi umpleau coșulețele cu pulberă galbenă, scuturată de pe rochițele lor și îi dădeau sticluțele
pline cu suc dulce, dulce, pe care albina îl căută în toate florile, să-l ducă acasă să hrănească albinele și
să facă mierea.

Seara, in amurg, inviorate de adierea dulce a yintului si infiorate de mingiierea lui ascultau
cintecele pasarelelor si-si torceau firul amintirilor de peste zi. Si asa zilele treceau, florile se
desfaceau si era,u din zi in zi tot mai frumoase.
Intr-o dimineata, s-au sculat mai vesele ca oricind. Se gindeau sa stea mai mult la soare, sa
faca mai multa baie si apoi sa se joace fel de fel de jocuri. cand sa se imbrace, nu si-au mai
gasit rochitele.

"Unde or fi rochitele noastre? Cine Ie-o fi luat?" au strigat ele suparate. De necaz, au
inceput sa planga. In sfirsit, dupa ce s-au potolit de plins, uitindu-se in jur, au vazut ca
rochitele erau cazute jos, rupte bucatele-buca-tele. S-au intristat de tot. Castanul vazindu-le
necajite, Ie-a indemnat sa-si faca alte rochite. Acestea se cam invechisera si nu mai erau
chiar asa de frumoase.
in timp ce se sfatuiau ce sa faca, au vazut o frunza care sedea intinsa la sbare, desfatindu-
se.

- "Draga frunza nu ne mai dai"din culoarea ta sa ne tesem cite o rochita noua?"

- "Ba va dau chiar si cte o bucatica de frunza, daca vreti".

In citeva ceasuri castanele si-au croit cite o rochita verde care se parea ca nu era asa de
frumoasa ca cealalta.
in seara aceea, in loc sa rida, sa povesteasca, s-au culcat tare triste. Una dintre ele n-a
domiit si se gindea ce sa faca pentru ca rochitele lor sa fie frumoase.
Dar minune: a doua zi, pe poalele fiecarei rochite, sclipeau aceleasi pietre scumpe si
stralucitoare ca si pe celelalte. cand a venit albina sa le mai povesteasca ce este nou prin
lume, au rugat-o sa le aduca niste podoabe ca sa-si infrumuseteze rochitele.
Albina Ie-a adus o sumedenie de ace pe care si le-au infipt in rochite, pe toate partile, iar
dimineata, in virful fiecarui ac sclipea cite un bob de margaritar, in care razele de soare
jucause, dadeau scintei tare luminoase.
Toata vara castanele au stat la soare, facind o baie calduta sub razele lui dogoritoare, care
le mingiia cu dragoste.
Castanul le iubea pentru ca erau cuminti si harnice; le adormea cu soaptele vintu-lui, care
se strecurau printre frunze si aduceau tiriitul greierului sau ciripitul pasarelelor; le mingiia
cu frunzele lui din care le facuse un pat bun, odihnitor.

Vara trecu, cu cerul ei senin, cu cintece de pasarele si cu ploi calde. Frunzele multor copaci,
ingalbenite, isi luau zborul plutind in nestire prin aer si, .apoi, cazind pe pa-mint, care unde
nimereau. Si castanului i se ingalbenisera frunzele si au inceput sa-i cada una cite una. Isi
facea si el pregatirile de iarna.
Intr-o zi, cand inca soarele mai arunca suliti fierbinti, castanul statu de vorba cu fetitele lui,
spunindu-le:

- "Vine vremea cand va trebui sa va faceti o alta rochita. Ati crescut mari, rochitele pe care
le aveti vor fi prea mici si se vor rupe ca si celelalte. Ingrijiti-va din timp si bagati de seama
sa aiba o culoare care sa tina caldura, ca, de pilda, cafeniul."
Castanele au ascultat sfatul tatalui si, harnice, au pornit la lucru. Au adunat fire scumpe si
lucioase, cafenii, din crengutele castanului si si-au facut cite o rochita de toata frumusetea.
Avea culoarea cafenie, iar in jurul gitului, i-au pus cite un guleras alb care o infrumuseta si o
inviora nevoie mare.
Au trecut inca multe zile in care castanele cautau sa se mai bucure de zimbetul cald al
zilelor de toamna. Intr-una din aceste zile, vazura ca rochitele cele verzi nu le mai incapeau.
Atunci, imbracara pe cele cafenii si incepura sa se suceasca si sa se invirteaasca in fata
soarelui. Tot mis-cindu-se, uneia ii scapa un piciorus si, buff! a cazut in iarba. Vai, cum s-a
speriat! Clatina capul sa sj-l limpezeasca. Privi in jur. Erau numai fire de iarba. Incepu sa
planga si sa spuna:

- "Nu vreau aici, vreau sus la taticul meu!"

Un fir de iarba mai gros si mai inalt si care parea sa stie tare multe, i-a spus ca inapoi nu va
mai ajunge niciodata, ci, mai degraba, in buzunarul unui copil de gradinita va fi locul cel mai
bun. Castana si-a sters ochii, a zimbit. S-a mai uitat inca o data in jur si,a parut multumita,
mai ales cand si-a dat seama ca rochita cafenie, pe care o imbracase inainte de a cadea,
este curata si sclipeste in razele mingiietoare ale soarelui de toamna. De acolo, din iarba,
privi la tatal ei si-i zimbi; el ii raspunse fosnindu-si frunzele.
Si a stat castana acolo citeva zile minunindu-se de cele ce vedea. Un melc se chinuia sa-si
repare usa la casuta, pentru a nu-l apuca iarna cu ea stricata; niste furnici alergau grabite
cu sacii plini mai grei decat ele, pe care-i adu- ceau in casutele lor, sa aiba cu ce se hrani in
iarna grea care va veni; doar greierasul nu se gindea la ce se va in-timpla. Stind picior
peste picior pe o frunza, se mai desfata in slabele raze ale soarelui si, din cand in cand, isi
incerca vioara la care nu avea sa mai cinte toata iarna.
Intr-una din zile, privind iscoditor in toate partile sa vada ce mai e nou, castana a auzit un
glas care spune:

- "Sa fii cuminte in carucior, pana adun eu castanele cu care ne vom juca acasa: Era o fetita
care-si adusese papusa la plimbare. cand a auzit castana una ca asta, se bucura nespus de
mult. Fetita o culese si astfel ajunse in carucior langa papusica. De acolo, zimbi, pentru cea
din urma oara castanului, care privind dupa ea, si-a fosnit frunzele asa de tare, incit toate
celelalte castane au cazut jos si asa a terminat si el pregatirile pentru somnul de iarna,
gindirid ca in anul care va vsni, va avea mai multe castane, pe care le ya da copiilor sa se
joace.