Crăiasa Zăpezii.

Povestea Întăi. Despre o oglindă şi o aşchie.

de Hans Christian Andersen

Drepturile de traducere rezervate :)

Aşadar, să începem. Când vom ajunge la finalul poveştii vom ştii mai multe decăt ştim acum, dar
să începem. A fost odată ca niciodată un spiriduş rău, adevăr vă spun vouă era cel răutăcios dintre
toţi drăcuşorii răi şi poznaşi.

Într-o zi pe când era bine dispus, a făurit o oglindă cu puterea de a modifica tot ceea ce este frumos
şi bun în realitate,astfel încât în imaginea reflectată să apară rău şi urăt. Dar ceea ce era, bun de
aruncat sau urât, se reflecta în oglindă cu o urâţenie mărită şi crescută. În această oglindă cele mai
frumoase peisaje arătau precum spanacul fiert, şi chiar şi cea mai frumoasă persoană se transforma
într-una pocită, sau apărea că stă în cap, sau faţa era aşa de distorsionată că nu putea fi
recunoscută, şi dacă careva avea vreo aluniţă, poţi să fii sigur că mărea şi se intindea deasupra
nasului şi a gurii.

"E tare, frate!" îşi zise bucuros spiriduşul. Dacă vreun gănd bun trecea prin mintea cuiva, atunci un
oglinda se strămba , şi spiriduşul s-a bucurat de descoperirea sa inteligentă. Toţi ceilalţi drăcuşori
care veneau la şcoala sa, pentru că spiriduşul avea o şcoală pentru drăcuşori, îşi spuneau unii altuia
de miracolul care se produsese, şi abia acum credeau ei, era posibil să vadă lumea aşa cum arăta în
realitate. Şi au început spiriduşii să alerge cu oglinda, de n-a mai rămas ţară sau persoană care să
nu fie reprezentată de oglindă. Aşadar s-au gândit ei să se ridice în înaltul cerului şi ca să facă
pozne de acolo. Şi cu căt urcau mai sus cu oglinda, cu atât oglinda se strâmba mai tare, de abia mai
reuşeau să o ţină. Dar ei au zburat tot mai sus, tot mai sus, din ce în ce mai aproape de stele, când
deodată o strămbătură puternică şi violentă, a smuls oglinda din mâinile lor, iar aceasta a căzut pe
pământ unde s-a sfărâmat într-o sută de milioane de bucăţele sau poate chiar mai mult. Iar acum
oglinda era chiar mai rea decât înainte; pentru că cioburile cele mai mari erau cât un grăunte de
nisip, şi zburau prin lumea largă, şi când intrau în ochii cuiva, acolo rămâneau, şi oamenii vedeau
totul pervertit, căci aveau un ochi rău.

Asta se întâmpla deoarece fiecare ciob micuţ, avea aceeaşi putere pe care o avea întraga oglindă.
Anumite persoane s-au ales chiar cu un aşchie în inimă, inima mai bătea odată, după care devenea
o bucată de gheaţă. Unele cioburi însă erau atât de amri, încât au fost folosite ca geamuri la
ferestre, prin care cineva putea sa nu-şi vadă prietenii. Alte bucăţi au fost folositepentru lentile, şi
era o chestiune tristă când oamenii îşi puneau ochelariipentru a vedea bine şi drept. Râdea
spiriduşul rău, de se tăvălea pe jos, râdea de se prăpădea, pentru că toate aste îi gâdilau orgoliul.

Aşchiile cele mai fine, încă zboară prin aer.

Şi acum să vedem ce s-a mai întâmplat.

Povestea a doua. Un băieţel şi o fetiţă.
Într-un oraş mare, cu atăt de multe case, şi aşa de multă lume, de nu mai mai era pic de loc pentru
cineva să aibă o mică grădină; şi unde datorită acestui fapt multe persoane erau obligate să se
mulţumească cu florile pe care le aveau în ghivece. Acolo trăiau doi copii care aveau o grădină
doar ceva mai mare decât un ghiveci. Ei nu erau frate şi soră, dar ţineau unul la altul ca şi cum ar fi
fost. Părinţii lor locuiau vis a vis, în două garsoniere micuţe mansardate pe un vechi acoperiş, şi
acolo unde acoperişul unei mansarde se întâlnea cu acoperişul celeilalte, un burlan de scurgere era
instlat la îmbinare, fiecare cameră avea o mică fereastra, şi oricine
putea păşi peste burlan pentru a trece de la o fereastra la alta.
Părinţii copiilor aveau două cutii mari de lemn, în care plantaseră
legume pentru bucătărie, iar pe margini nişte trandafiri, câte un
trandafir splendid creştea din fiecare cutie. S-au gândit ei să pună
cutiile de-a lungul burlanului, foarte aproape de ferestre. în aşa fel
încăt păreau două ziduri din flori.
Mlădiţele de mazăre atârnau pe lângă cutii, iar tufele de trandafiri îşi
itindeau ramurile în sus, mănuchiurile de rămurele înconjurănd
ferestrele, şi apoi în arcuindu-se una către cealaltă, asemeni unui arc
de triumf din frunze şi flori. Cele două cutii de lemnerau foarte înalte, iar copiii ştiau că nu trebuie
se tărască peste ele, aşa că de multe ori obţineau permisiunea să iasă fiecare pe fereastră,şi să şeadă
în genunchi printre trandafiri, unde se jucau încântător. Numai iarna punea capăt acestei plăceri.
Ferestrele îngheţau de ger adesea, dar copii încălzeau la cuptor un bănuţ de cupru, şi puneau
moneda fierbinte pe geam, obţinănd astfel un vizor, chiar rotund, şi fiecare privea pe furiş, cu o
privire prietenească. Erau un băieţel şi o fetiţă cei care se uitau. Numele lui era Kay, iar al ei
Gerda. Vara, dintr-o săritură, puteau ajunge unul la celălalt; dar iarna erau obligaţi în primul rând
să coboare scările lungi, şi apoi să urce iarăsi scările lungi, iar afară era chiar o furtună de zăpadă.
"Sunt albinele albe care roiesc", a spus bunica lui Kay , privind fulgii de nea.

"Albinele albe îşi aleg o regină?" a întrbat-o băieţelul pe bătrâna sa bunică; pentru că ştia că
albinuţele de miere întotdeauna au o regină.

"Da", a spus bunica, "ea zboară acolo unde roiul e agăţat în cel mai gros nor. Ea e cea mai mare
dintre toate, dar ea nu poate sta liniştită pe pământ, se întoarce mereu în norii negri, în multe nopţi
de iarnă, ea zboară pe străzile oraşelor, şi priveşte prin ferestre, care îngheaţă extrordinar în aşa fel
încăt arată ca florile".

"Daa, Am văzut." au spus ambii copii, şi amândoi ştiau că este adevărat.

"Poate Crăiasa Zăpezii să intre pe fereastră?" a întrebat fetiţa.

"Numai să vină!" zise băieţelul."O să o pun pe sobă, şi o să se topească."

Bunica l-a atins uşor pe cap, şi i-a spus alte poveşti.

Spre seară, când micul Kay era acasă, pe jumătate dezbrăcat, s-a urcat pe
un scaul lângă fereastră şi a privit prin micuţa gaură făcută de monedă.
Câţiva fulgi de nea cădeau, dar unul cel mai mare dintre toţi, a rămas întins lângă ghiveciul unei
flori. Fulgul de nea creştea mare, din ce în ce mai mare, într-un final era c o tânără domniţă,
îmbrăcată cu un voal alb din cel mai fin, realizat din milioane de fulgi precum stelele. Era atât de
frumoasă şi de delicată, dar era de gheaţă, strălucitoare şi scânteietoare, şi totuşi vie, cu ochi de
piatră, ca două stele, cu o privire pierdută şi lipsită de viaţă. Ea aluncecă spre fereastră şi ciocăni cu
mâna. Băieţelul s-a înspăimântat, şi a sărit de pe scaun, i s-a părut, că în acel moment, că o pasăre
mare trecuse prin dreptul ferestrei.

A doua zi a fost ger, dar după asta, primăvara a început să vină, soarele strălucea, au apărut
ghioceii, iar rândunicile au început să-şi construiască cuiburi, ferestrele au fost deschise, şi micii
copii stăteau iar în grădina lor sus de tot pe marginile înalte ale acoperişului caselor.

În acea vară trandafirii au înflorit neasemuit de frumos. Fetiţa a învăţat un cântecel, care spunea
ceva şi despre trandafiri, şi când îl cânta se gândea la florile sale, cânta versurile pentru băieţel,
care apoi cânta împreună cu ea:

"Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,

De îngeri apar şi pe copii însoţesc."

Şi copii se ţineau apoi de mâini, sărutau trandafirii, se uitau la cerul albastru şi cristalin, şi vorbeau
ca şi cum chiar vedeau îngeri acolo.

Neuitatele zile frumoase de vară! Ce încântare să fi la înălţimea cerului, printre trandafiri

proaspeţi, de păreau a înflori la nesfârşit.
Kay şi Gerda se uitau la o carte cu poze plină de fiare şi păsări, iar când ceasul din turn a bătut de
ora cinci, atunci Kay a spus:

"Ah! Simt o durere pătrunzătoare la inimă, şi parcă ceva mi-a intrat în ochi!"

Fetiţa şi-a pus mâinile pe gâtul lui. El a clipit, dar nu era nimic de văzut.

"Cred că a ieşit acum." Spuse ea. Dar nu era de loc aşa. Era doar una din acele milioane bucăţele
de aşchii de la oglinda magică care intrase în ochiul lui Kay, şi bietul de el se alese cu o bucată
drept în inimă.

În curând inima va deveni de gheaţă. Nu va mai simţi nimic, dar aşchia va fi acolo.

"De ce plângi" întrebă fetiţa.

"Eşti aşa de urâtă! Eu n-am nimic. A!" mai zise el încă o dată,"Şi trandafiru ăsta obosit! Şi uite şi
ofilitura asta! La urma urmei toţi sunt urâţi, la fel de urâţi precum sărăcia de cutie în care's
plantaţi" Şi a dat cutiei un şut sănătos cu piciorul, apoi a smuls trandafirii.
"Dar, de ce?" a început să plângă fetiţa; iar el când a văzut că se teme, a smuls încă un trandafir, s-
a repezit la geam, îndepărtându-se de drăguţa Gerda. La urma urmei, cănd ea venise cu cartea
ilustrată,el întrebase; "Ce fiare greţose, ai tu acolo?" Şi când bunica le spunea poveşti, întotdeauna
o întrerupea; în afără de asta, dacă putea, se ducea în spatele ei, îi şterpelea ochelarii, şi
maimuţărea felul ei de a vorbi, o imita în toate felurile, şi toată lumea se amuza.

Curând era capabil să imite atitudinea şi mişcarea oricui de pe stradă. Tot ce era deosebit şi
neplăcut la oameni, Kay ştia să mimeze: şi de fiecare dată toţi cei din jur spuneau: "Băiatul, e tare
inteligent!" Dar de fapt nu era decât ciobul din ochi, şi aşchia din inimă, care îl făceau să o
necăjească chiar şi pe micuţa Gerda, care-i era devotată din tot sufletul. Jocurile lui nu mai erau ca
înainte, deveniseră foarte inteligente. Apoi într-o zi de iarnă, când fugii de zăpadă pluteau prin
aer,el şi-a ridicat poalele bluzei albastre, pentru a prinde zăpada care se aşternea.

"Priveşte prin fereastră Gerda!" spuse el. Şi fiecare fulg părea tot mai mare, semănănd cu o floare
magnifică, sau cu o stea frumoasă, era minunat să priveşti la ei.
"Uite!, Ce inteligent" spuse Kay."E chiar mai interesant decât florile adevărate! Sunt cât se poate
de precise; nu au nici o imperfecţiune, dacă nu se topesc!"

Nu mult după asta, într-o zi Kay a venit cu nişte mănuşi mari, şi cu săniuţa în spate, ţipând drept în
urechile Gerdei:

"M-au lăsat afară, să mă joc cu ceilalţi copii la piaţă!" a spus el dispărând într-o clipă.

Acolo în piaţetă, câţiva dintre cei mai îndrăzneţi copii îşi legau săniile de trăsurile care treceau, şi
erau traşi pe stradă având parte de o cursă serioasă. Era aşa de periculos! Când erau în culmea
distracţiei, au văzut venind sanie mare, era vopsită în alb metalizat, iar în sanie era cineva înfăşurat
cu o mantie aspră de blană albă, având pe cap o căciulă din grosolană albă din blană. Sania a făcut
încojurul piaţetei de două ori, iar Kay s-a legat de ea cât de repede a putut, lăsându-se condus de
sania mare. Şi-au început să meargă repede, repede, tot mai repede, pe stradă, iar persoana care
conducea s-a întors către Kay , invitându-l într-o manieră prietenoasă, ca şi cu s-ar fi ştiut unul cu
celălalt.
De căte ori era gata să dezlege sania, persoana se înclina către el, iar Kay se aşeza cuminte; şi tot
aşa au mers până cănd au ajuns în afara porţilor oraşului. Apoi ninsoarea a devenit atât de deasă,
încât băieţelul nu-şi mai putea vedea măinile, dar au tot mers, până când brusc a dat drumul sforii
din mănă pentru a-şi da drumul de pe săniuţă, dar fără folos, mica săniuţă mergea cu viteza
vântului. A început să plângă cât de tare putea, dar nimeni nu era acolo să-l audă, zăpada se
aşternea pe măsură ce săniuţa zbura, şi câteodată sălta pe măsură ce treceau peste culmi şi văi.
Înspăimântat, a încercat să spună Tatăl Nostru, dar tot ceea ce putea face, era să-şi aducă aminte
tabla înmulţirii.

Fulgii de zăpadă erau din ce în ce mai mari, până când au început să se asemene cu nişte păsări
mari şi albe. Deodată însă, au început să zboare într-o parte, iar sania s-a oprit, iar persoana care
conducea sania s-a ridicat.Era o domniţă, mantia şi căciula erau din zăpadă.. Era înaltă şi graţioasă,
de un alb ameţitor. Era Crăiasa Zăpezii.

"Am mers repede ." Spuse ea."E ger de crapă pietrele, vino sub blana mea de urs."

Şi l-a aşezat pe băieţel în sanie lângă ea, l-a înfăşurat cu blana, iar el a simţit că se scufundă într-un
nor de zăpadă.
"Îţi mai e frig?" a întrebat ea, pentru ca mai apoi să-l sărute pe frunte. Arshhh! era mai rece decât
gheaţa, şi asimţit răceala până în adâncul inimii, care era deja apropape o chestie îngheţată, lui i se
părea că o să moară, dar peste o clipă deja a început o privescă ca pe o fiinţă agreabilă, încât nu
mai remarca răceala care-l înconjura.

"Sania MEA! Nu uita de sania mea!" Era primul lucru la care se gândea. Era legată de unl din
puişorii albi, care zburaseră în urma sa în spatele saniei celei mari.
Crăiasa Zăpezii îl mai sărută pe Kay, încă o dată, şi atunci el uită de Gerda, bunică, şi orice altceva
lăsase acasă.
"De acum încolo nu mai pupi sărutări!", spuse ea "Altfel chestia asta cu sărutul, o să te omoare!"
Kay se uita la ea. Era extrem de frumoasă, o emoţie mai inteligentă sau mai drăguţă nu putea
exprima, nu mai părea de gheaţă ca înainte, când a văzut-o la fereastră şi e a btut în geam, în ochii
săi era perfectă, nu se mai temea de ea, şi a început să-i spună ei, că el poate calcula mental, chiar
cu fracţii, şi că el ştie numărulde kilometri pătraţi pe care-i are fiecare ţară, şi câţi locuitori sunt
acolo, şi zămbea pe măsură ce vorbea. Şi i se părea lui că ceea ce ştie e prea puţin, şi se uita sus în
nemăsuratul spaţiu gol de deasupra sa, şi ea zbura cu el, deasupra norilor negri, în timp ce crivăţul
fluiera şi vâjia asemeni unui vechi cântec.
Zburau ei deasupra pădurilor şi lacurilor, peste mări şi peste ţări, şi sub ei crivăţul rece viscolea
repede, lupii lătrau, zăpada scârţâia de ger, deasupra lor, croncănind, zburau stoluri mari de ciori,
dar sus, mai sus era luna mare şi strălucitoare, acolo unde Kay privea cel mai des în timpul lungilor
nopţi de iarnă. Iar ziua Kay o petrecea adormit la picioarele crăiesei Zăpezii.

Povestea a treia. Despre grădina de flori şi baba care ştia meşteşugul vrăjitoriei.

Dar ce s-a întâmplat cu Gerda atunci când Kay nu s-a mai întors? Unde ar putea fi ea?

Nimeni nu ştia; nimeni nu putea oferi vreo informaţie. tot ce ştiau băieţii, era că l-au văzut
legându-şi săniuţa de o sanie splendidă mare, care a mers pe stradă până la ieşirea din oraş. Nimeni
nu ştia unde era, multe lacrimi au fost vărsate, şi micuţa Gerda a plâns mult şi amar, poate că a
murit, s-o fi înecat în râul care curge lângă oraş. O doamne! Tristele seri lungi de iarnă!

Apoi a venit primăvara cu razele calde soare.

"Kay este dus din lume şi este mort!" îşi spuse mica Gerda.

"Mă îndoiesc de asta" spuse raza de soare.

"Kay este dus şi mort!" spuse ea rândunicii.

"Mă îndoiesc de asta," spuse aceasta, şi apoi nici măcar Gerda nu mai crezu aceasta.

"O să-mi pun pantofiorii roşii" spuse ea într-o dimineaţă;"Kaz nu i-a văzut niciodata, şi apoi voi
merge la rău să mai întreb."
Era în zori de zi, şi-a sărutat bunica, care încă dormea, şi-a pus pantofii roşii, şi a plecat singură la
râu.

"E adevărat că tu mi-ai luat prietenul de jocă? o să-ţi arăt pantofiorii mei roşii, dacă mi-l dai
înapoi."
După cum i se părea ei, valurile albastre se legănau într-un mod ciudat, apoi ea şi-a scos pantofiorii
roşii, cele mai de preţ lucruri pe care îl ave, şi i-a aruncat în râu. Dar au căzut aproape de mal, şi
valurile micuţe i-au aruncat imediat pe pământ, de fapt în realitate apa nu-l luase pe Kay.

Era ca şi cum suvoiul de apă nu ar fi vrut să-i răpească ceea ce-i era cel mai drag fetiţei, dar gerda
a crezut că n-a aruncat pantofii suficient de departe, aşa că s-a căţărat într-o barcă care zăcea între
lozii, s-a dusîntr-un capăt, şi a aruncat pantofiorii. dar barca nu era asigurată, şi datorită mişcării
fetiţei, s-a desprins de ţărm. A observat şi s-a repezit înapoi, dar înainte de a se putea întoarce,
barca era departe de ţărm, şi luneca repede înainte.

Micuţa Gerda era foarte înspăimântată, şi plânse, dar în afară de vrăbiuţe nu o auzea nimeni, iar ele
nu puteau să o transporte pe pământ, dar zburau aproape de-a lungul malului, şi cântau pentru a o
linişti:

"Suntem aici! Suntem aici!"

În barcă, plutind în voia curentului, Gerda stătea cuminte fără pantofiori, căci pantofiorii pluteau în
spatele bărcii, dar nu putea ajunge la ei, barca mergea mai repede.

Ambele maluri ale râului erau frumoase; flori frumoase, arbori seculari, şi pante cu turme de oi şi
vaci, dar fără nici o fiinţă umană.

"Poate că râul o să mă ducă la micul Kay", îşi spuse ea; şi se mai înveseli puţin. Se ridică şi privi
multe ore la peisajele frumoase cu malurile înverzite.
A navigat până în dreptulunei livezi mari de cireşi, unde era o mică baracă cu nişte ferestre fistichii
roşii şi albastre; care era acoperită cu stuf, iar în faţă doi soldaţi de lemn stăteau de gardă,
prezentând armele când trecea cineva.
Gerda le-a vorbit, pentru că a crezut că sunt vii, dar ei desigur că nu i-au răspuns. S-a apropiat
pentru că şuvoiul a împins barca apropape de pământ.
Gerda a început să-i strige mai puternic, şi atunci din baracă a ieşit o babă sprijinindu-se într-un
baston. Avea o pălărie cu boruri mari pictată cu cele mai frumoase flori.
"Sărman copil"spuse bătrăna. "Cum ai ajuns pe râul asta ca un torent, să fi dusă aşa în lumea
mare!" Apoi bătrâna a intrat în apă, a agăţat barca cu bastonul, a tras barca la mal, şi a scos-o pe
Gerda din barcă.
Gerda s-a bucurat să fie din nou pe uscat deşi mai degrabă îi era frică de bătrână,
"Vino să-mi povesteşti ce e cu tine, şi cum ai ajuns aici" spuse bătrâna.
Şi Gerda povesti totul fir de păr; bătrână dădea din cap şi spunea:

"Aşa! Aha!", iar când Gerda a terminat de povestit, a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe micul Kay, iar
femeia i-a spus că n-a trecut pe acolo, dar n-are dubii că o treacă, şi să nu mai caut, ci mai degrabă
să guste cireşele, să privească florile, mai frumoase decăt orice enciclopedie ilustrată, fiecare
avănd o poveste de spus. Apoi a luat-o pe Gerda de mână, au intrat în casă şi a închis uşa.

Ferestrele erau înalte precum într-o catedrală, vitraliile erau

roşii, albastre, verzi, şi soarele strălucea minunat în felurite
culori. Pe masă stăteau cele mai apetisante cireşe, şi Gerda
măncă după pofta inimii, pentru că avea voie să ia cate dorea.

În timp ce mânca, îi legă părul cu un fileu de aur, iar părul ei

buclat strălucea auriu în jurul feţişoarei dulci, rotundă şi
trandafirie.
"De un car de ani am aşteptat o fetiţă drăguţă," spuse bătrâna.

"O să vezi ce bine ne vom înţelege"; şi în timp ce fila părul micuţei Gerda, fetiţa l-a uitat pe cel
care-i era ca un frate din ce în ce mai mult, femeia ştia căte ceva de ale vrăjitoriei, dar nu era rea,
făcea vrăji doar pentru propia distracţie, şi îşi dorea foarte mult o fetiţă ca Gerda. De aceea a ieşit
în grădină, a întins bastonul spre tufele de trandafiri, care crescuseră mirific, iar aceştia s-au ascuns
în pământ astfel încât nimeni nu ar mai fi putut ştii unde erau. Bâtrâna se temea că dacă Gerda va
vedea trandafirii, va incepe să judece lucrurile cu propia ei minte, îşi va aduce aminte de Kay şi va
pleca pentru totdeauna.

Apoi a dus-o pe Gerda să-i arate grădina de flori. Ce mirosuri, ce încântare! Toate florile pe care şi
le poate imagina cineva în orice anotimp, erau acolo în plină înflorire, nici o carte cu poze nu putea
fi mai veselă sau mai frumoasă.

Gerda a sărit de bucurie, şi s-a jucat până la apus la umbra înalţilor cireşi, avea şi un pat drăguţ cu
plăpumioară de mătase plină de violete albastre. A adormit şi a visat cum numai o regină poate
visa în noaptea nunţii.

În ziua următoare s-a dus la joacă printre flori în lumina plăcută a soarelui, şi aşa au trecut zilele.
Gerda ştia fiecare floare, şi nu erau puţine, şi totuşi parcă Gerda mai dorea una dar nu ştia care.
Într-o zi pe când admira pălaria bătrânei pictată cu flori, cea mai frumoasă dintre toate era o roză.
Bătrâna uitase să scoată trandafirii de pe pălărie atunci că i-a făcut să dispară în pământ. Dar aşa se
întămplă cănd cineva nu se gândeşte organizat.
"Uite!" spise Gerda.
"Nu sunt roze aici?" şi fugi printre straturile de flori, şi căută cu privirea, şi se uită, şi mai căută,
numai că nu era nimic de găsit.
Apoi se aşeză şi începu să plângă, iar lacrimile ei fierbinţi căzură chiar acolo unde se ascunseseră
trandafirii, şi cănd lacrimirie calde au muiat pământul, asemeni unor prizonieri în căutarea libertăţii
trandafirii au rasărit frumoşi si proaspeţi. Gerda sărută trandafirii, începănd să se gândească la
trandafirii de acasă, şi la drăguţul de Kay.
"O, Doamne cât de mult am stat!" spuse fetiţa. "Trebuie să-l găsesc pe Kay, ştiţi unde este?"
întrebă fata trandafirii. "Să fie dus şi mort?"
"Mort sigur nu e!" spuse trandafirul. "Am fost în pământ acolo unde morţii sunt şi acolo nu e!"
"O cât vă mulţumesc!" le spuse Gerda; şi se duse şi la celelalte flori, privi la cupele lor, şi întrebă:

"Ştiţi voi oare de Kay ceva?"

Dar fiecare floare stătea în lumina razelor de soare şi îşi visa propia poveste, şi toate îi spuneau
multe lucruri, dar niciuna nu ştia ceva de Kay.
Ei, bine poate că Crinul Imperial are ceva de spus?
"Auzit-aţi voi toba!" Bum! Bum! Două chemări. Întotdeauna bum! şi Bum! Melancolic cânt al
poveştii doamnei bătrâne ,la chemarea preoţilor! Femeie hindusă îmbrăcată în robă pe-un rug
funerar; mare de flăcări ce-o îmbrăţişează pe cu al său soţ, În cercul de flăcări femeia hindusă în
viaţă-l priveşte, ai lui ochi care ard mai tare ca focul, focul din ochii ce-o inimă au ars, mai tare ca
focul ce trupul consumă. Poate a inimii flacără să moară pe rugul în flăcări?

"Dar eu nu îţeleg!" a spus micuţa Gerda

"A mea poveste este" spuse Crinul.
"Şi Rochiţa Rândunicii ce spune?"

"Într-un vărf de munte, peste o trecătoare, e un vechi castel. Arbuşti deşi e jepi, cresc pe între
ruine, frumoasa domnişoară stă lângă altar, uşor se arcuieşte trandafiri priveşte. Roză ca ea
nicicănd n-a înflorit, iar flori de măr mai delicate-n aer n-am găsit, ce foşnet de mătase se aude din
a sa robă."

"Nu s-a întors el încă!?"

"Kay, adică?" întrebă micuţa Gerda.
"Este povestea mea despre visul meu", spuse Rochiţa Rândunicii.
"I am speaking about my story--about my dream," answered the Convolvulus.

"Şi ghiocelul ce spune?"

"O scăndurică-i atărnată de copaci, e un leagăn. Două fetiţe stau în el, înainte şi înapoi se
balansează, au mantii albe ca zăpada, ale pălăriuţelor eşarfe lungi şi mătăsoase de un verde crudse
agită-n vănt . Fratele lor mai mare în leagăn stă-n picioare, el braţele în corzi le înconjoară se
prinde bine, o mână o cupă ţine, iar în cealaltă un tub de ceramică. Baloane de săpun produce.
Scrânciobul se leagănă, şi balonaşele plutesc irizând atrăgător. Ultimul balon atârnă de tubul de
ceramică şi se învârteşte-n adierea vântului. Leagănul se mişcă. Micuţul câine negru, ca bula de
săpun de uşor, îi sare în spate la picior, dorind balans să prindă-n zbor. Se mişcă şi căţelul cade,
nervos lătrând în patru labe căţelul şade, Baloane-l necăjesc, se sparg: Leagăn şi baloane sparte
este al meu vis de noapte."

"Ce-mi povesteşti drăguţ ar fi, de n-ar fi trist ar fi şi mai şi! Nimic însă de Kay!"

"Si zambila ce o spune?"

"Erau odată ca niciodată trei surori, diafane, şi nespus de frumoase. Una avea rochie roşie, a doua
albastră iar a treia albă. Dansau mână în mână lângă lacul liniştit sub clarul de lună care ca-n
poveşti pare zugrăvit. Copii muritori şi nu veşnice zăne. O aromă dulce se simte în aer,
domnişoarele pe dată dispar în pădure, mirosul greu creşte, trei sicrie cu trei minunate tinere
domniţe, vin dinspre pădure lunecă pe lac, licuricii zboară, mii de luminiţe se joacă pe lac, mă
întreb eu oare despre dansatoare, de dorm somnul veşnic sau dorm somnul dulce, prin miros de
floare raspund la întrebare, lipsite de viaţă, iar pe înserat clopotele bat, tot s-a terminat. "
"Mă faci să plâng!" zise micuţa Gerda. "Acum nu mă mai pot gândi decât la cele trei domnişoare
moarte, o fi şi Kay mort de adevăratelea? Roza a stat sub pământ şi mi-a zis că nu."
"Ding, dong!" se auziră clopoţelele Zambilei. "Nu batem pentru micul Kay, nu-l ştim. Dar aşa
cântăm noi, singurul cântec pe care-l avem."

Apoi Gerda se duse la Piciorul cocoşului, care erau pierdut printre frunzele verzi strălucitoare.
"Micuţ soare strălucitor" spuse Gerda."Spune-mi dacă ştii unde-l pot găsi pe colegul meu de joacă"
Şi floarea radie strălucire, şi privi către Gerda. Ce cântec ar fi putut cânta? Oricum unul care nu
pomenea nimic de Kay.
"Într-o mică curte strălucitorul soare încălzea primele zile de primăvară. Razele alunecau pe pereţii
albi ai casei vecinului, iar aproape flori proaspete, străluceau precum aurul încălzite de razele de
soare. O bunică ieşise la aer, nepoata sa, o menajeră săracă şi drăguţă venise pentru o scurtă vizită.
Îşi cunoştea bunica. Era aur, aur pur în Sărutul ei. Asta e povestea mea. " spuse piciorul cocoşului.
"Biata mea bunică!" suspină Gerda. "Încă mă aşteaptă, n-am îndoială, dar mă jeleşte aşa cum îl
jeleşte pe micul Kay. O să mă întorc acasă şi o să-l aduc şi pe Kay.Nu are sens să mai pierd vremea
întrebând florile, ele nu ştiu decât propiile lor rime, şi nu spun nimic."

Şi-a împăturit paltonul ca să poată fugi mai repede, dar narcisa a lovit-o la picioare, tocmai când
încerca să sară peste ea. A rămas nemişcată şi privind la înalta floare galbenă, o întrebă:

"Poate ştii tu ceva?" şi se aplecă către narcisă. Ce spuse ea?

"Eu pot vedea, eu pot vedea! Ce aromată sunt! Acolo în mansardă, aproape despuiată, micuţa
dansatoare. Într-un picior, acuma'n două, diepreţuieşte lumea întreagă, trăieşte doar în lumea ei.
Din ceainic toarnă apă peste ceva ce ţine în mână, este o bluză, imaculată, îmbrăcămintea albă e
pusă în cârlig, a fost spălată în ceinic uscată pe acoperiş. O îmbracă, leagă baticul portoocaliu în
jurul gâtului, iar roba acum apare din abul cel mai pur. Eu pot să văd!Eu pot vedea!"
"Nu-i nimic aici pentru mine!" spuse Gerda. "Nu mă interesează" şi fugi spre capătul celălalt al
grădinii.
Poarta era închisă, dar a smucit bolţul ruginit până când s-a slăbit, iar poarta s-a deschis, iar mica
Gerda a fugit desculţă în lumea largă. S-a uitat în jur de două ori, dar nimeni nu o urmărea. În cele
din urmă nu mai putu să fugă, s-a aşezat pe o piatra mare, şi când a privit mai bine a văzut că vara
trecuse, era toamnă târziu, ceva ce nu putea observa din grădina frumoasă, unde soarele strălucea
mereu, şi unde erau flori cât era anul de lung.

"Dragul meu, ce mult am stat!" Spuse Gerda. "A venit toamna. Gata cu odihna!" şi plecă mai
departe. Şi ce picioruşe vinete şi obosite avea! Cât vedea cu ochii totul era aspru şi rece, frunzele
salciilor erau chiar galbene, iar ceaţa se scurgea din ele precum o apă, frunzele cădeau una după
alta, Porumbarul numai era plin de fructe, ce strepezeau dinţii. Ce întunecată şi nesigură e lumea
dezolantă.

A Patra Poveste. Prinţul şi Prinţesa.

Gerda a fost obligată din nou să se odihnească, când, din direcţie
opusă, un corb venea ţopăind prin zăpada albă. Se uita lung la
Gerda şi dădea din cap, apoi spuse:

"Crow, Crow, Bună Zi! Bună Zi!"

Nu putea vorbi mai bine, dar îi era milă de mica fetiţă, şi a

întrebat-o unde se ducea singurică. Cuvântul singur Gerda îl
înţelegea foarte bine, şi simţi căt de mult exprima, aşa că-i spuse Corbului întreaga poveste, si-l
întrebă dacă-l văzuse pe Kay.

Corbul făcu o plecăciune gravă, şi zise: "Ar putea fi!; Ar putea fi!"

"Crezi că-i chiar aşa?" plânse micuţa, şi aproape că strivi de tot corbul atât de tare-l îmbrăţişă.
"Uşor, Uşor" spuse corbul. "Eu cred că ştiu, ar putea fi chiar micul Kay, dar te-a uitat pentru
prinţesă."
"Trăieşte cu o prinţesă ?" întrebă Gerda.

"Da! Ascultă," spuse corbul,"Da-i dificil ca mine să vorbească limba ta. Dacă ştii corbeşte ti-aş
povesti mai bine.""Nu, n-am învăţat-o" spuse Gerda; "Dar bunica mea ştie! Şi poate şă vorbească
chiar păsăreasca! Dacă învăţam şi eu..."
"Nu conteşte!", zise Corbul; "O să-ţi spun cum oi pute', oricum rău vorovesc." Şi spuse tot ce ştia.

În regatul unde acum noi trăieşte o Prinţesă, extraordinar de deşteaptă, pentru a citit ziarele din
toată lumea, până când a uitat de ele , într-atâta de deşteaptă este. În ultima vreme, se spune, şedea
pe tron, ceea ce nu-i deloc amuzant la urma urmei, când a început să murmure un căntecel vechi,
care suna cam aşa: "De ce nu, m'aş mărita ?"
'Dar cântecul ăsta e plin de înţeles.' spuse ea, şi aşa s-a hotărât să se mărite, dar ar fi vrut să aibă un
soţ care şă stie să răspundă când ea îi vorbeşte, nu unul care că care să pară o mare personalitate,
pentru că asta e obositor.
Ea atunci a adunat toate doamnele de la curte, şi când au auzit vestea, foarte încântate au
zis:"Suntem bucuroase să auzim acest lucru, la gândul ăsta ne gândeam adânc şi noi!"

"Pe cuvăntul meu, că e adevărat!"spuse Corbul; pentru că am o mândră ascultătoare care care
ţopăie liberă prin palat, şi ea mi-a zis totul.
"De aceea ziarele apărură cu un chenar de inimioare cu iniţialele prinţesei,iar în chenar puteai citi
că orice tânăr arătos avea libertatea de a veni la palat şi a vorbi Prinţesei; iar cel va vorbi inteligent
precum se cere, se va simţi acasă acolo, iară pe acela Prinţesa va lua de bărbat."
"Da, Da"; spuse corbul,"e adevărat ăţi spun, cum mă vezi şi cum te văd. Venea lumea puhoi, a fost
îngrămădeală şi chiar îmbulzeală, dar nimeni n-a reuşit nici în prima nici în a doua zi. Toţi puteau
vorbi bine când erau pe stradă, dar cum intrau în palat, şi vedeau gărzile bogat îmbrăcate cu argint
la porţile palatului, şi valeţii plini de aur de pe scări, saloanele, saloanele mari iluminate
generos,deveneau cu toţi nesiguri, şi când se aşezau în faţa tronului pe care prinţesa stătea, tot ce
puteau face era repetarea ultimului cuvânt, dar repetiţia n-o interesa prea mult. Era ca şi cum
oamenii de acolo erau sub o vrajă, şi intrau în transă până când se trezeau din nou în stradă, de
când, cănd puteau din nou să sporăvoiască. Era o întreagă mulţime la coada ce se întindea de la
porţile oraşului până la palat. Am fost şi eu acolo, numai ca să văd," spuse corbul."Erau tot mai
flămânzi şi însetaţi, dar de la palat n-au văzut nica, nici măcar o cană de apă. Câţiva dintre cei mai
deştepţi, e adevărat, veniseră cu pâine şi nişte unt: dar nimeni nu împărţea nimic cu vecinul său,
pentru că fiecare se gândea: lasă-i să arate flămânzi şi atunci prinţesa nu-i va dori."

"Dar Kay, micuţul Kay", spuse Gerda, "Când apare? era în mulţime?"
"Răbdare, răbdare; abia am început. Era a treia zi când un cineva fără cal sau însoţitori, a venit
mergând de-a dreptul la palat; ochii lui străluceau ca ochii tăi, avea părul lung, dar hainele erau
ponosite."
"Ăsta-i Kay!", plânse de bucurie Gerda."L-am găsit!" şi bătu din palme entuziasmată.

"Avea un rucsac mic în spate," spuse Corbul.

"Nu, cel mai probabil era săniuţa," spuse Gerda,"pentru că atunci când a plecat, avea săniuţa cu
el."

"S-ar putea, nu zic nu," zise Corbul; "Nu l-am examinat în detaliu, dar ştiu de la mândra mea, că a
intrat în curtea palatului, a văzut gărzile de argint, valeţii de pe scări, şi nu s-a intimidat, s-a
înclinat, şi le-a spus lor,'Trebuie să fie tare obositor să stai pe scări, în ceea ce mă priveşte eu o să
urc.' Sălile palatului luceau în lumina candelabrelor, consilierii particulari şi sfetnicii umblau
desculţi, şi purtau chei de aur, suficient să facă pe oricine sp se simtă inconfortabil. Ghetele sale
scărţâiau, super tare, dar baiatul nu se sinchisea.
"Cu siguranţă este Kay," spuse Gerda. "Ştiu sigur că avea ghete noi; le-am auzit scârţâind în
dormitorul bunicii."
"Da, scârţâiau tare," spuse Corbul. "Şi s-a dus drept la prinţesă, care stătea pe o perlă mare cât
roata carului. Şi toate doamnele de la curte cu însoţitorii lor, şi însoţitorii însoţitorilor, şi cu toţi
cavalerii, cu scutierii cavalerilor şi cu scutierii scutierilor, s-au aşezat roată, şi cu căt erau mai
importanţi cu atăt stateau mai aproape de uşă, încât era era imposibil să mai vezi scutierii
scutierilor, dar băiatul stătea trufaş în pragul uşii."
"Trebuie să fi fost groaznic," zise Gerda. "Şi a reuşit Kay să cucerească prinţesa?"
"Dacă nu eram Corb, aş fi cucerit eu prinţesa, deşi eu sunt logodit. se spune că a vorbit la fel de
bine ca mine, atunci când vorbesc corbească; aşa mi-a zis mândra mea. A fost direct şi maniera, nu
venise să curteze prinţesa, ci doar să se convingă de înţepciunea ei. Ea l-a plăcut şi el a plăcut-o."
"Aşa, Aşa, sigur era Kay," zise Gerda. "El e aşa de inteligent, poate să calculeze fracţii mental. Te
rog, mă duci la palat?"
"Uşor de zis, greu de făcut,"spuse Corbul. "Cu să organizăm asta? O să vorbesc cu mândramea, ea
trebuie să aibă o idee, pentru că trebuie să-ţi spun, că o fată aşa de mică ca tine nu va avea
niciodată permisiunea să intre."
"Ba da, ar trebui să am!" spuse Gerda; " când va auzi Kay că am sosit va veni imediat să mă
primească."

"Aşteaptă-mă pe treptele astea,"spuse Corbul, şi îşi roti capul înainte şi înapoi apoi zbură în zare.

Se apropia seara când s-a întors Corbul. "Craa, Craa!" spuse el. "Îţi trimite complimentele ei, şi
uite ţi-a trimis un rulou. L-a luat de la bucătărie, e acolo pâine pentru toată lumea. Sunt sigur că ţi-
e foame. Nu poţi să intri în palat, eşti desculţă: gărzile argintii şi servitorii aurii, nu-ţi vor permite,
dar nu fi tristă, ai putea totuşi intra. Drăguţa mea ştie o intrare în spate, care duce la scara ce urcă la
dormitor, şi mai ştie şi cum să facă rost de cheie."

Şi au ajuns într-o grădină lăngă bulevardul mare, unde frunzele cădeau una după alta, iar când
luminile palatului s-au stins treptat una câte una, Corbul a condus-o pe Gerda la uşa din spate, care
era pe jumătate deschisă.

Doamne, cum mai bătea inima Gerdei de emoţie şi nerăbdare! Era ca şi cum era pe cale să facă
ceva interzis, dar dorinţa de a ştii dacă Kay era acolo era prea mare. Trebuia să fie acolo. Îşi
imagina privirea lui inteligentă, părul lung, iar imaginea devenea atât de vie încât chiar putea să-l
vadă râzând cum făcea de obicei când se jucau între trandafirii de acasă."În mod sigur, se va
bucura să te vadă, să audă ce drum lung ai străbătut de dragul lui, să ştie ce nefericiţi au fost cu
toţii când a plecat şi nu s-a mai întors."

O, ce spaimă şi ce bucurie!

Ajunseseră la scări. O singură lampă ardea pe culoar; iar pe podea stătea drăguţa corbului, rotindu-
şi capul în toate părţile şi privind când şi când la Gerda, care făcu o reverenţa aşa cum o învăţase
bunica sa.

"Alesul meu mi-a povestit multe despre tine, draga mea domnişoară", spuse domniţa Corbului.
"Povestea ta e răvăşitoare, tânăra mea domniţă, dacă vei duce lampa, eu voi merge înainte, vom
merge drept, oricum nu ne vom întâlni cu nimeni."
"Mi se pare că e cineva în spatele nostru," spuse Gerda; şi ceva trecu repede: Forme umbrite se
proiectau pe pereţi; cai cu coamele în vânt şi picioare subţiri, vânători, doamne şi nobili călare.
"Sunt numai vise," spuse domniţa Corbului. "Vin să prindă gândurile gândurile ascunse ale
personalităţilor, şi nu e rău, cel mai bine le observi când eşti în pat. Dar lasă-mă să-şi spun, dacă
suporţi onoarea şi privilegiul, că tu ai o inimă mare."
"Şşt!" Nu se vorbeşte despre asta!," spuse Corbul pădurilor.

Intrară în primul salon , de culoarea satinului trandafiriu, cu flori artificiale pe pereţi. Aici visele se
grăbeau să treacă, aşa de repede că Gerda nu putea distinge nici o figură. O cameră era mai
splendidă decât alta, oricine se putea simţi umil în aceste încăperi, în cele din urmă ajunseră în
dormitor. Tavanul modela un palmier cu frunze de sticlă, din cel mai scump cristal, iar în mijloc de
o grindă butucănoasă aurită, atârnau două paturi în formă de crini.

Unul era alb, iar în acesta era întinsă prinţesa, celălalt era roşu, iar acolo Gerda se uită după
Kay.Ea desfăcu una din petalele roşii, şi văzu un gât tuciuriu.O! Era Kay! Îl strigă destul de tare
după nume, duse lampa mai aproape de el, visele se repeziră în cameră, se trezi întoarse capul, şi:
Nu era micul Kay!

Prinţul semăna cu el numai la gât, dar era un tânăr atrăgător. Din interiorul crinului alb Prinţesa
privea uimită, şi a întrebat-o ce se întâmplă. Micuţa Gerda plânse şi le spuse toată povestea, şi tot
ce făcuseCorbul pentru ea.
"Biata micuţă!" spuse prinţul prinţesei. Îl lăudară pe Corb foarte mult, şi-i spuseră că nu sunt
supăraţi pe ei, dar să nu mai se repete a doua oară. Totuşi trebuiau să fie recompensaţi. "Vrei să
zbori de aici liber ca pasărea cerului?" întrebă prinţesa; "sau vrei o numire ca şi Corb de curte, cu
toate firimiturile de la bucătarie?"
Iar cei doi Corbi se aplecară reverenţios, şi implorară o numire într-o slujbă sigură, căci se gândeau
că le venise vremea, şi spuseră:"E un lucru bun să ai bătrâneţile asigurate!"

Iar prinţul o lăsă pe Gerda să doarmă în patul său, era tot ce putea să facă. ea îşi impreună mâinile
micuţe şi se gândi, "" Ce buni pot fi atât animalele cât şi oamenii!" şi adormi într-un somn adânc.
Şi visele veniră din nou, iar acum îngerii apăreau în vis, trăgeau după ei o sanie micuţă, în car
emicul Kay stătea şi dădea din cap, dar totul era un vis, si de aceea a dispărut când s-a trezit.
În ziua următoare a fost îmbrăcată din cap până în picioare în mătase şi catifea. Îi oferiră şansa de a
rămâne în palat şi a trăi o viaţă fără griji; dar ea se rugă se primească o trăsură cu un cal, şi o
pereche de pantofiori, spunea ea, că se va duce în lumea largă că să-l caute pe Kay.
Kay. Pantofi şi o caleaşcă primi, de asemeni a fost îmbracată regeşte; iar când era pe cale să plece,
o trăsură nouă opri în faţa uşii. Era din aur pur, iar armele prinţului şi ale prinţesei străluceau
asemeni unor stele deasupra ei; vizitiul, pedestraşul, şi călăreţii şi scutierii plini de aur şi
nestemate. Prinţul şi Prinţesa o ajutară ei în persoană să urce în caleaşcă, şi îi urară mult noroc.
Corbul pădurii, căsătorit acum, a escortat-o primii kilometri. Stătea alături de Gerda, pentru că nu
putea suporta să meargă cu spatele înainte,iar doamna Corbului stătea în pragul uşii şi scutura din
aripi, nu putea să-i însoţească, deoarece avea dureri de cap de când primise slujba fixă şi trebuia să
mănânce aşa de mult. Caleaşca era plină cu acadele, iar pe scaune erau fructe şi turtădulce.
"Adio! Adio!" plângeau Prinţul şi Prinţesa; şi Gerda lăcrima, şi corbul lăcrima. Aşa trecură primii
kilometri, apoi Corbul îşi luă şi el adio, şi asta a fost cea mai grea despărţire dintre toate. El zbură
într-un copac, bătu din aripi cât văzu trăsura, care lucea de departe asemeni unei raze de soare.
A Cincea Poveste. Ştrengăriţa neprihănită.
Mergeau prin pădurea întunecată; dar trăsura lumina ca o torţă care lucea în ochii tâlharilor, iar
aceştia erau înebuniţi de gândul de vor scăpa netâlhăriţi.

"Îi aur! Îi aur!" strigau aceştiea; în timp ce fugeau prin pădure. Apoi furară caii după ce au pus la
pământ vizitiul, călăreţii şi servitorii au tras-o pe Gerda afară din trăsură.

"Ce durdulie şi frumoasă e! Trebuie că a fost hrănită numai cu mieji de nucă," zise baba lotrilor,
care avea o barbă lungă şi stufoasă, şi sprâncene mari şi dese care-i atârnau peste ochi. "E la fel de
dulce ca un miel grăsuţ! Ce bună o să fie!" Şi scoase un cuţit, cu o lama ascuţită strălucitoare şi
înspăimântătoare.
"Ahh" ţipă baba în aceşaşi moment. Fusese muşcată de ureche chiar de fetiţa ei, pe care o căra în
spate, şi era o chestie atât de sălbatică şi de neîndurat, încât chiar s-a amuzat când după asta.
"Obraznicătură mică! " spuse ea, dar momentul în care era hotărâtă să o ucidă pe Gerda trecuse.
"O să se joace cu mine," zise copilul lotrilor."Îmi va da manşonul de blană, şi mantoul ei drăguţ şi
va dormi în patul meu!" Şi apoi o mai muşcă pe maică-sa, care începu să sară şi să se rotească pe
loc de durere, iar tălharii se amuzară copios, şi ziseră:

"Io-te, dansează cu pitica!"

"Eu intru în trăsură," zise mica ştrengăriţă neprihănită, sigură că va fi cum pofteşte, pentru că era
foarte alintată şi încăpăţînată. Ea şi cu Gerda urcară, şi merseră departe conducănd peste rădăcinile
copacilor căzuţi, din ce în ce mai adânc în pădure.

Micuţa ştrengăriţă neprihănită era la fel de înaltă ca Gerda, dar ceva mai puternică, tuciurie, iar
ochii negri, o fă ceau să pară aproape melancolică. A îmbrăţişat-o pe Gerda, şi a spus:"N-or să te
omoare câtă vreme imi place de tine. Ia spune, eşti o prinţesă, nu-i aşa?"

"Nu," spuse micuţa Gerda, care-i povesti tot ce i se întâmplase, şi cât de mult ţinea ea la Kay.

Ştrengăriţa se uită la ea cu un aer serios, dădu uşor din cap, şi spuse,"Ei n-or să-ţi facă nimic rău,
chiar dacă mă voi supăra pe tine, dar o să-ţi fac eu!", şi apoi şterse lacrimile Gerdei, apoi îşi îndesă
mâinile în manşonul elegant de blană, care era cald şi pufos.
În cele din urmă trăsura opri. Erau în curtea castelului lotrilor. O dărăpanătură de sus până jos, din
spărturile din zid zburau ciori şi stârci de noapte, în timp ce Rotwailler-i uriaşi, ce păreau că pot să-
nghită un om dintr-o înghiţitură, săreau prin curte, dar nu lătrau pentru că nu aveau voie. Într-o sală
mare afumată şi arsă, un foc uriaş ardea pe podeaua de piatră. Nu aveau nici un coş, aşa că fumul
îşi căuta calea prin spărturile din acoperiş. Într-un ceaun gigantic fierbea nişte supă, iar iepuri şi
alte rozătoare erau fripţi la proţap.
"O să dormi cu mine şi cu animalele mele în seara asta," spuse ştrengăriţa.
Mâncară şi băură câte ceva, şi apoi se duseră într-un colţ, unde erau aruncate nişte pături şi saltele.
Lângă elepe nişte şipci şi bârne, stăteau aproape o sută de porumbei, toţi moţăiau, şi s-au mutat
când a intrat ştrengăriţa. "Sunt toţi ai mei", zise ea, înfăşcând unul de lângă ea, de picioare, şi
scuturându-l în aşa fel încât să poată da din aripi. "Pupă-l", ţipă micuţa, împingând porumbelul în
faţa Gerdei. "Acolo stau guguştiucii", continuă ea arătând către nişte scândurele înţepenite într-o
gaură sus de tot lângă tavan;"javrele astea ar zbura imediat, dacă n-ar fi bine închise. Şi uite-l şi
dragul meu moşunel Bac"; şi ea se apucă de coarnele unui ren, care avea un colier din alamă
strălucitoare în jurul gâtului, şi era priponit în cameră. "Suntem obligaţi să-l legăm bine şi pe ăsta,
alfel ar încerca să scape. În fiecare seară îi gâdil gâtul cu cuţitul ăsta ascuţit, se sperie aşa de uşor!"
şi fetiţa scoase un cuţit lung dintr-o spărtură a zidului, şi lăsă cuţitul să alunece uşor pe gâtul
renului. Săracul animal, tremura, fata râse şi apoi o trase pe Gerda în pat lângă ea.
"O să dormi toată noaptea cu cuţitul lângă tine?" spuse Gerda privind cu teamă."Întotdeauna dorm
cu cuţitul," spuse ştrengăriţa neprihănită."Nu poţi să ştii niciodată ce se întâmplă, dar mai
povesteşte-mi despre micul Kay; şi de ce ai plecat în lumea largă, singură"

Şi Gerda povesti totul de la început: guguştucii suspinau în cuşca lor, iar ceilelalte animale
adormiră. Micuţa ştrengăriţă îşi încolăci un braţ în jurul gâtului Gerdei, în mâna cealaltă ţinea
cuţitul, şi se puse pe sforăit, de se auzea până în adâncul pădurii, Gerda nu putu închide un ochi, nu
mai ştia dacă e vie sau a murit. Restul lotrilor stăteau în jurul focului, cântau şi beau; iar baba
lotrilor se scălămbăia şi ţopăia hidos, iar pentru Gerda era traumatizant să privească. Deodată
guguştiucii începură să spună : "Coo! Coo! Pe Kay l-am văzut, o bufniţă albă-i căra săniuţa, iar el
în troica Crăiesei era, doar a trecut, trecând jos deasupra pădurii, şi al nostru cuib pe jos el a dat, şi
din a noastră familie doar noi doi am scăpat! Coo! Coo!"

"Ce ziceţi voi acolo?" plânse Gerda. "Unde-i crăiasa, unde a plecat? Chiar ştiţi ceva, despre ea?"
"Sigur spre Laponia a plecat, acolo-i mereu zăpadă şi gheaţă. Numai întreabă-l pe domnul Ren,
acela ce aicea-i prizonier."
"Zăpadă şi gheaţă mereu! E glorioasă iarnă când aici e vară!" spuse Renul."Poţi să sari şi să alergi
prin văile largi cu zăpadă strălucitoare! Dar acolo e doar tabăra de vară a Crăiesei Zăpezii, dar
palatul ei e mai departe, la polul Nord pe insula numită Spitzbergen."
"O, Kay! Sărăcuţil de Kay!" suspină Gerda.
"Vrei să taci!?" spuse ştrengăriţa neprihănită. "Dacă nu, te fac eu să taci!"
Dimineaţa Gerda îi spuse tot ce auzise de la guguştiuci, iar ştrengăriţa o privi extrem de serios,
apoi dând din cap, spuse: "Vorbe Goale! Vorbărie fără rost! Măcar ştii unde e Laponia?" îl întrebă
ea pe Ren.

"Cine ar putea să ştie mai bine decât mine?" spuse animalul, şi ochii săi scânteiară. "M-am născut
şi am crescut acolo, unde mă zbenguiam pe câmpiile cu zăpadă."

"Ascultă," spuse ştrengăriţa neprihănită către Gerda. "Toţi bărbaţii sunt plecaţi, numai maicămea e
aici, şi aici o să stea. Dar, spre dimineaţă, trage ia o porţie bună de băutură, după care o ia somnul,
atunci o să fac ceva special pentru tine." Apoi sări din pat, fugi către babă, o luă tandru de gât, şi o
trase de barbă spunând, "'Neaţa, dragul meu ţap dădăcitor."Iar mămica ei o ciupi de nas, până se
făcu verde albastru, totul din dragoste pură de mamă.

Când mama ştrengăriţei termină şi ultima duşcă din sticlă, aţipi, atunci ştrengăriţa se duse la Ren,
şi spuse, "Tare mi-ar mai place să te mai gâdil cu cuţitul meu ascuţit, eşti atât de drăgălaş, totuşi o
să te dezleg, şi o să te ajut să pleci din nou în Laponia. Dar trebuie să-ţi foloseşti picioarele
eficient, ia fetiţa şi du-o până la palatul Crăiesei Zăpezii, unde e prietenul ei de joacă. Presupun că
ai înţeles tot ce a povestit până acum, pentru că a vorbit tare şi clar, şi tu ai tras cu urechea."
Renul sări în sus de bucurie. Neprihănita ştrengăriţă o ridică pe Gerda, şi o legă bine de spatele
renului, chiar îi dărui Gerdei o pernuţă brodată ca să stea comod."Ti-am dat izmenele îmblănite,
pentru că o să fie frig, dar la manşon nu renunţ e prea frumos. Dar nu vreau să răceşti, aşa că îţi
dau mânuşile cu degete ale mamei, te acoperă până la coate. Aşa să le punem! Acum ai mâini la fel
de urăte ca ale mamei! "
Şi Gerda plânse de bucurie.
"Nu mai suport, să te sperii," spuse ştrengăriţa. "Acum chiar îmi pari bine dispusă. Uite două chifle
şi o bucată de slană, ca să ai pe drum." Păinea şi carnea fură îndesate în spatele renului, apoi
ştrengăriţa deschise uşa, chemă câinii, şi cu un cuţit tăie sfoara care priponea animalul, şi îi spuse,
"Acum, gata cu tine, dar să ai grijă de fetiţă!"

Apoi Gerda întinse măinile, cu mânuşile uriaşe căptuşite, către ştrengăriţă, şi spuse:

"Adio!", iar renul zburdă peste tufişuri şi mărăcini, prin pădurea întunecată, peste munţi şi peste
văi, cât de repede putea, se auzeau lupii urlând,şi corbii croncănind. "Apciu! Hapciu!" se auzi pe
cer, ca şi cum cineva ar fi strănutat. "Astea sunt luminile nordului," spuse renul, "Priveşte cum
lucesc!", iar luminile pâlpâiau roşii asemeni flăcărilor. Şi mergeau din ce în ce mai repede, zi şi
noapte, chiflele se terminaseră şi slana se terminaseră, dar ajunseseră în Laponia.

A Şasea Poveste. Femeia din Laponia şi Femeia din Finlanda.

Deodată se opriră înaintea unei case mici, extrem de mizerabile. Acoperişul ajungea până la
pământ, iar uşa era aşa de mică, că toţi cei din failie trebuiau să se târască pe burtă ca să intre sau
să iasă din casă. Nu era nimeni acasă cu excepţia unei femei laponeze, care curăţa nişte peşte la
lumina unei lămpi cu ulei. Renul îi povesti femeii toată povestea Gerdei, mai întăi îi spuse
povestea lui, pentru că i se părea mult mai important. Gerda era atât de îngheţată că nu mai putea
vorbi.

"Biata fată!" spuse femeia din Laponia, "Mai ai o grămadă de mers. Mai ai o mie de leghe până să
ajungi în Finlanda; acolo e locuinţa de la ţară a Crăiesei Zăpezii, acolo aprinde luminile albastre în
fiecare seară. O să-ţi scriu câteva cuvinte de la mine, o să ţi le scriu pe un peşte uscat, hârtie n-am
să-ţi dau, să dai ce-ţi scriu femeii din Finlanda, ea ştie mai multe şi o să te îndrume."
Când Gerda se dezmorţi, îşi astămpăra foamea şi setea, atunci femeia din Laponia scrise câteva
cuvinte pe un peşte uscat, o rugă pe Gerda să aibă mare grijă de peşte, o urcă pe ren, o legă
strâns,si îi dădu bice renului. "Cea! Cea!" se auzi în aer; iar cele mai minnate lumini albastre
luminau cerul intunecat, şi ăn cele din urmă ajunseră în Finlanda. Bătură la şemineul femeii din
Finlanda, pentru că uşă nu avea de fel.
Era aşa o căldură înautru că femeia finlandeză umbla mai mult dezbră cată. Era mică şi jegoasă.
Imediat o ajută pe Gerda să descalece, trase mânuşile şi ghetele, pentru că era aşa de cald încât
trebui să pună o bucată de gheaţă pe fruntea renului, apoi citi ce scria pe peştele din Laponia. Citi
de trei ori, încât vorbele i se întipăriră în inimă, apoi puse peştele pe o tavă, pentru că mai putea fi
mâncat, iar ea nu arunca niciodată nimic.
Apoi renul îşi spuse poveste, iar după spuse povestea micuţei Gerda, femeia finlandeză clipea din
ochi dar nu spunea nimic.
"Eşti atât de inteligentă" spuse renul; "tu poţi, ştiu eu, să înnozi toate vânturile pământului într-un
singur nod. Dacă marinarul slăbeşte un nod, antunci arre vânt bun din pupa, dacă slăbeşte pe al
doilea bate puternic, dacă le dezleagă pe cel de'al treilea şi al patrulea, e o un vând de smulge
copacii din rădăcină. O să-i dai micuţei o poţiune magică care să-i dea forţa unei duzini de bărbaţi,
ca să o poată înfrânge pe crăiasă?"
"Forţa unei duyini de bărbaţi!" spuse femeia Finlandeză. "Bine tare, asta ar fi!" apoi sw duse la o
tavă, şi trase pergament făcut sul, când desfăcu sulul, caractere ciudate se înşirau pe pielea
pergamentului, femeia finlandeză începu apoi, să citească aşa de repede încât broboane de
transpiraţie îi apărură pe frunte.

Dar renul se rugă atât de tare pentru micuţa Gerda, iar Gerda cu lacrimi în ochi o implora din
priviri pe femeia finlandeză, iar clipi, îl trase pe ren într'un colţ deoparte, unde şoptiră împreună,
iar renul mai primi o bucată de gheaţă ca să se răcorescă.

"Adevăratul mic Kay este la Crăiasa Zăpezii, şi totul acolo e pe placul său, şi el crede că e locul cel
mai bun de pe pământ, dar motivul adevărat, este că are un ciob de sticlă în ochi, şi o aşchie în
inimă. Trebuie scoase mai întâi, altfel el nu se va întoarce niciodată către umanitate, iar Crăiasa îl
va reţine veşnic în stăpânire."
"Dar nu-i poţi da micuţei Gerda nimic care să-i dea puteri supranaturale?"
"Nu-i pot da mai multă putere decât are deja. Nu vezi cât de puternică este? Nu vezi cum oameni şi
animale sunt forţaţi să o ajute, cum a străbătul o lume întreagă în picioarele goale? Ea nu trebuie să
audă de puterile ei de la noi, puterea ei esteîn inima ei, pentru că este o fată dulce şi inocentă. Dacă
nu poate ajunge singură la Crăiasa Zăpezii, şi să-l scape pe micul Kay de vrajă, noi nu o putem
ajuta. La patru kilometri de aici începe grădina crăiesei, până acolo poţi merge, caută o tufă de
coacăze crescută în zăpadă, lasă fata fără să mai spui o vorbă şi vino ca vântul înapoi. "
Şi femeia finlandeză o puse pe Gerda în spatele renului, iar el alergă cu o viteză nemaivăzută. "O,
am uitat să-mi iau ghetuţele, nu mi-am luat mânuşile." plânse Gerda. remarcase că nu le avea în
gerul tăios, dar renul nu se opri, alergă până la tufa de coacăze, o puse pe Gerda jos, o sărută pe
gură, în timp ce lacrimi mari îi curgeau renului din ochi, şi plecă înapoi tot atât de repede pe cât
venise.

Acolo rămăsese micuţa Gerda, fără încălţări sau mânuşi, în mijlocul frigului îngrozitor al
Finlandei.

Fugi cât putu de repede. Apoi veni un întreg regiment de fulgi de zăpadă, dar nu veneau de sus, şi
erau chiar strălucitori şi luminoşi din cauza Aurorei Boreale. Fulgii mărşăluiau pe pământ, şi cu căt
se apropiau cu atât deveneau mai mari.

Gerda îşi amintea bine de fulgii mari şi stranii pe care'i văyise printr'o lupă, dar acum aceştia erau
mai mari şi mai înspăimântători deoarece erau vii. Ei erau avanpostul Crăiesei Zăpezii. Aveau cele
mai minunate forme, unii arătau ca nişte porci spinoşi urâţi, alţii arătau precum nişte şerpi
încolăciţi agitându-şi capetele ameninţătoare, iar alţii precum nişte ursuleţi grăsuţi, cu blana
zburlită, toţi erau de un alb strălucitor, şi toţi erau fulgi de nea vii.

Micuţa Gerda repetă Tatăl nostru. Frigul era atât de intes încât îşi putea vedea respiraţia, care ieşea
precum un fum alb din gură. Creştea din ce în ce mai groasă, şi începu să ia forma unor mici
îngeri, şi crescu din ce în ce mai mult până când aceştia atinseră pământul. Şi toţi aveau capetele
acoperite cu coifuri, şi lănci şi scuturi în mâini, iar numărul lor tot creştea, iar când Gerda termină
tatăl nostru, ea invocase o întreagă legiune. Aceştia asaltară înspăimântătorii fulgi de nea cu
lăncile, iar fulgii zburară în mii de bucăţele, iar mica Gerda cutezătoare şi în deplină siguranţă
merse înainte. Îngerii o mângâiară pe mâini şi picioare, astfel încât să mai îndulcească frigul, iar ea
se îndreptă repede spre palatul Crăiesei.
Dar acum o să vedem cum petrecea Kay. El nu se gândise la Gerda, şi cu atât mai puţin că Gerda
putea fi în faţa palatului.

A Şaptea Poveste.Ce s-a întâmplat în palatul Crăiesei Zăpezii,

şi ce s-a mai întâmplat după.
Zidurile palatului erau din viscol, iar ferestrele şi uşile din crivăţ. Erau mai mult de o suta de
încăperi, după cum se mişca vântul. Cea mai mare era lungă de câţiva kilometri, toate erau
luminate de puternica Auroră Boreală, şi sălile erau aşa de mari, goale, reci ca gheaţa, şi atât de
splendide! Veselia nu a domnit niciodată aici, niciodată nu a avut loc măcar vreun bal al
ursuleţilor, cu furtună în locul muzicii, unde urşii polari să vină cu picioaarele lor întoarse şi să
danseze. Nici măcar un cei al tinerelor vulpiţe, uriaş, rece şi goale erau încăperile Crăiesei Zăpezii.
Luminile Nordului străluceau cu aşa precizie că oricine putea spune cănd atingeau strălucirea
maximă sau minimă. În mijlocul, sălii goale fără sfârşit, era un lac îngheţat, fisurat în mii de piese,
dar fiecare piesă era asemănătoare cu celălalte, încât ăreau a fi munca unui artificier măiastru. În
mijlocul acestui lac stătea Crăisa Zăpezii, când venea acasă, şi spunea ea că se aşează pe Oglinda
Înţelegerii, şi că acesta era singurullucru bun în întreaga lume.
Micul Kay devenise albastru, si chiar apropape negru din cauza frigului, nu nu observa, sărutul
crăiesei îi luase orice urmă de senzaţe de frig din corp, iar inima sa era o bucată de gheaţă. El
trăgea nişte aşchii plate de gheaţă, pe care le aşeza în toate modurile posibile, pentru că vroia să
facă ceva, întocmai cum copii se joacă cu bucăţile de lemn pentru a face figuri geometrice, un
puzzle chinezesc. Kay făcea tot soiul de figuri, unele foarte complicate, pentru că era un puzzle al
înţelegerii lucrurilor. În ochii săi figurile erau extrem de frumoase, şi de cea mai mare importanţă,
asta mai ales din cauza ciobului din ochi.

El reprezenta din figuri tot felul de cuvinte, dar nu putea să-şi imagineze cum să reprezinte
cuvântul pe care dorea el, acel cuvânt era "eternitate"; iar Crăiasa Zăpezii spuse, dacă descoperi
acea figură, vei fi propiul tău stăpân, şi o să-ţi fac cadou întregul cuvânt şi o pereche de patine.
"O să mă duc în ţările calde", spuse Crăiasa Zăpezii. "O să mă duc să mă uit în craterele
vulcanilor" spuse ea vorbin de Etna şi Vezuviu. "O să le îmbrac în mantii albe, pentru că aşa
trebuie să fie, mai ales, că este bine prentru portocale şi struguri." Şi zbură Crăiasa departe, iar Kay
rămase rămase singur în sala goală de gheaţă lunga de kilometri, şi privea blocurile de gheaţă, şi se
gândea se tot gândea până de aproape că i se spărgea capul. Stătea aşa tâmp şi nemişcat, încât
puteai crede că a murit îngheţat.

Deodată micuţa Gerda păşi prin marea poartă în palat. Uşa era formată din crivăţ, dar Gerda repetă
rugăciunea de seară, iar vântul se aşternu ca şi cum ar fi dormit, şi mica fetiţă intră în sălile uriaşe,
goale şi reci. Acolo era ţinut Kaz: ea îl recunoscuse, alergă să-l îmbrăţişeze, plânse, îl îmbrăţişă
ferm pentru o vreme, "Kay, dragul meu Kay! te-am găsit în sfârşit?"
Dar el stătea nemişcat, tâmp şi rece. Atunci mica Gerda vărsă lacrimi fierbinţi, iar acestea căzură
pe pieptul lui şi ajunseră la inimă, dezgheţară bucata de gheaţă, di dizolvarară aşchiile din oglindă,
el se uită la ea şi cântă melodia:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,

De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”
Aici Kay izbucni în lacrimi, şi plânse atât de mult că ciobul îi ieşi din ochi, şi o recunoscu pe
Gerda, şi exclamă,"Gerda, draga mea Gerda! Unde ai fost atâta vreme? Şi unde am fost eu?" spuse
el."Că gol şi ce frig!" Şi o strănse ferm pe Gerda, care râdea şi lăcrima de bucurie. Era atât de
frumos, că dasau chiar şi blocurile de gheaţă de bucurie, şi când au obosit şi s-au aşezat jos, ei
formară exact literele pe care Crăiasa îi spusese să le găsească; aşa că acum era propiul său stăpân,
şi avea să aibă cuvântul şi o pereche de patine conform înţelegerii.

Gerda îl sărută pe obraji, iar aceştia chiar se îmbujorară, îl sărută pe ochi, iar aceştia scântiară
pecum ochii Gerdei, îi sărută picioarele şi mâinile, iar el deveni din nou normal şi fericit. Crăiasa
Zăpezii putea să vină oricănd dorea, pentru că pe podea se găsea cuvântul libertăţii, cuvăntul dorit
de Crăiasă, scris cu splendide litere strălucitoare de gheaţă.

Ţinându-se de mână, rătăciră prin sălile uriaşe, vorbind de bunica lor, şi de trandafirii de pe
acoperiş, şi pe unde ajungeau, vântul se îmblânzea, şi soarele strălucea puternic. Iar când ajunseră
la tufa de coacăze roşii, îl găsiră pe ren aşteptând ca ei să vină. Mai venise cu un ren tânăr cu
ugerele piline de lapte, care îi hrăni pe micuţi, şi îi sărută.
Apoi îi duseră pe Kay şi Gerda, mai întâi la femia finlandeză, unde se încălziră într-o cameră
călduroasă, şi învăţarp ce trebuie să facă pentru a ajunge acasă, apoi ei se duseră la femeia din
Laponia, care le dărui haine noi şi le repară săniuţele.

Renul şi cu prietenul său renul cel tânăr merseră alături de ei, pănă la frontierele ţării. Acolo văzură
din nou vegetaţie, acolo trebuiră să se despată de reni şi de femeia din laponia."La revedere! La
revedere!" a fost tot ce şi'au spus. Şi începeau să apară primele fire verzi, iar păsărelele începură să
cânte, iar din pădure a apărut, călărind un armăsar mândru, pe care Gerda îl ştia (pentru că fusese
la trăsura de aur), o tânără domniţă, cu o pălărie roşu aprins şi înarmată cu pistoale. Era ştrengăriţa
neprihănită, care se săturase de casă, şi era hotărâtă să călătorescă în nordul îndepărtat, şi după aia
în altă direcţie dacă nu-i plăcea. O recunoscu pe Gerda imediat, şi Gerda de asemeni. S-au revăzut
bucuroase.

"Eşti un camard bun pentru hoinăreală", îi spuse lui Kay, "Mi-ar place să ştiu dacă meriţi ca cineva
să mergă până la capătul lumii să te salveze!"
Dar Gerda o atinse pe obraji şi o întrebă de Prinţ şi Prinţesă.
"Au plecat în străinătate" spuse ea.

"Dar Corbul?" întrebă Gerda

"O! Corbul a murit," răspunse ea. "Drăguţa lui e acum văduvă, şi poartă o bentiţă negră înfăşurată
pe picior, se văicăreşte amarnic, dar aste este! Acum povesteşte-mi ce ai mai făcut şi cum te'ai
descurcat să-l găseşti."

Şi Gerda şi Kay îşi spuseră poveste.

"Tra, lala, nani, se sfârşeşte bini!" spuse ştrengăriţa, şi îi luă de mână pe amândoi de mâini şi le
promise că de va trece vreodată prin oraşul lor, va veni să-i viziteze, şi apoi porni la drum.

Kay şi Gerda se luară de mâini, era o frumoasă vreme de primăvară, cu o bogăâie de flori şi
verdeaţă. În zare răsereau clopotniţele, iar copii recunoscură turnurile înalte, şi oraşul mare, era
locul unde crescuseră. Intrară şi se repeziră în camera bunicii, unde totul era la fel ca atunci când
plecaseră. Ceasul făcea "Tic, Tac" iar arătătoarele se mişcau rotund, dar când intrară au realiat cât
crescuseră. Trandafirii de pe scăriţe atârnau înfloritor la ferestrele deschise, acolo zăceau
scăunelele lor de copii, şi Kay şi Gerda se aşezară ţinându-se de mâini, amândoi uitaseră
frumuseţea rece a Crăiesei Zăpezii, totul părea un vis. Bunica stătea în razele soarelui, şi citea tare
din Biblie:

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor"
(Matei 18,3)

Iar Kay şi Gerda se priviră în ochi, şi dintr-odată înţeleseseră vechiul cântecel:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,

De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”
Acolo stăteau doi adulţi, adulţi şi totuşi copii, cel puţin în inimă, şi era vremea verii, în miezul
bogatei veri.

Labels: Craiasa zapezii, Crăiasa Zăpezii., Hans Christian Andersen, Poveşti