Crăiasa Zăpezii

de Hans Christian Andersen

Povestea Întăi. Despre o oglindă şi o aşchie.

Aşadar, să începem. Când vom ajunge la finalul poveştii vom ştii mai multe decăt ştim acum, dar să începem.

A fost odată ca niciodată un spiriduş rău, adevăr vă spun vouă era cel răutăcios dintre toţi drăcuşorii răi şi poznaşi.

Într-o zi pe când era bine dispus, a făurit o oglindă cu puterea de a modifica tot ceea ce este frumos şi bun în
realitate,astfel încât în imaginea reflectată să apară rău şi urăt. Dar ceea ce era, bun de aruncat sau urât, se reflecta în
oglindă cu o urâţenie mărită şi crescută. În această oglindă cele mai frumoase peisaje arătau precum spanacul fiert, şi
chiar şi cea mai frumoasă persoană se transforma într-una pocită, sau apărea că stă în cap, sau faţa era aşa de
distorsionată că nu putea fi recunoscută, şi dacă careva avea vreo aluniţă, poţi să fii sigur că mărea şi se intindea
deasupra nasului şi a gurii.

"E tare, frate!" îşi zise bucuros spiriduşul. Dacă vreun gănd bun trecea prin mintea cuiva, atunci un oglinda se
strămba , şi spiriduşul s-a bucurat de descoperirea sa inteligentă. Toţi ceilalţi drăcuşori care veneau la şcoala sa,
pentru că spiriduşul avea o şcoală pentru drăcuşori, îşi spuneau unii altuia de miracolul care se produsese, şi abia
acum credeau ei, era posibil să vadă lumea aşa cum arăta în realitate. Şi au început spiriduşii să alerge cu oglinda, de
n-a mai rămas ţară sau persoană care să nu fie reprezentată de oglindă. Aşadar s-au gândit ei să se ridice în înaltul
cerului şi ca să facă pozne de acolo. Şi cu căt urcau mai sus cu oglinda, cu atât oglinda se strâmba mai tare, de abia
mai reuşeau să o ţină. Dar ei au zburat tot mai sus, tot mai sus, din ce în ce mai aproape de stele, când deodată o
strămbătură puternică şi violentă, a smuls oglinda din mâinile lor, iar aceasta a căzut pe pământ unde s-a sfărâmat
într-o sută de milioane de bucăţele sau poate chiar mai mult. Iar acum oglinda era chiar mai rea decât înainte; pentru
că cioburile cele mai mari erau cât un grăunte de nisip, şi zburau prin lumea largă, şi când intrau în ochii cuiva, acolo
rămâneau, şi oamenii vedeau totul pervertit, căci aveau un ochi rău.

Asta se întâmpla deoarece fiecare ciob micuţ, avea aceeaşi putere pe care o avea întraga oglindă. Anumite persoane
s-au ales chiar cu un aşchie în inimă, inima mai bătea odată, după care devenea o bucată de gheaţă. Unele cioburi
însă erau atât de amri, încât au fost folosite ca geamuri la ferestre, prin care cineva putea sa nu-şi vadă prietenii. Alte
bucăţi au fost folositepentru lentile, şi era o chestiune tristă când oamenii îşi puneau ochelariipentru a vedea bine şi
drept. Râdea spiriduşul rău, de se tăvălea pe jos, râdea de se prăpădea, pentru că toate aste îi gâdilau orgoliul.

Aşchiile cele mai fine, încă zboară prin aer.

Şi acum să vedem ce s-a mai întâmplat.

Pag 1 din 17
Povestea a doua. Un băieţel şi o fetiţă.

Într-un oraş mare, cu atăt de multe case, şi aşa de multă lume, de nu mai mai era pic de loc pentru cineva să aibă o
mică grădină; şi unde datorită acestui fapt multe persoane erau obligate să se mulţumească cu florile pe care le aveau
în ghivece. Acolo trăiau doi copii care aveau o grădină doar ceva mai mare decât un ghiveci. Ei nu erau frate şi soră,
dar ţineau unul la altul ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau vis a vis, în două garsoniere micuţe mansardate pe un
vechi acoperiş, şi acolo unde acoperişul unei mansarde se întâlnea cu acoperişul celeilalte, un burlan de scurgere era
instlat la îmbinare, fiecare cameră avea o mică fereastra, şi oricine putea păşi peste burlan pentru a trece de la o
fereastra la alta.

Părinţii copiilor aveau două cutii mari de lemn, în care plantaseră legume pentru
bucătărie, iar pe margini nişte trandafiri, câte un trandafir splendid creştea din
fiecare cutie. S-au gândit ei să pună cutiile de-a lungul burlanului, foarte aproape
de ferestre. în aşa fel încăt păreau două ziduri din flori. Mlădiţele de mazăre
atârnau pe lângă cutii, iar tufele de trandafiri îşi itindeau ramurile în sus,
mănuchiurile de rămurele înconjurănd ferestrele, şi apoi în arcuindu-se una către
cealaltă, asemeni unui arc de triumf din frunze şi flori. Cele două cutii de
lemnerau foarte înalte, iar copiii ştiau că nu trebuie se tărască peste ele, aşa că de
multe ori obţineau permisiunea să iasă fiecare pe fereastră,şi să şeadă în genunchi
printre trandafiri, unde se jucau încântător. Numai iarna punea capăt acestei plăceri. Ferestrele îngheţau de ger
adesea, dar copii încălzeau la cuptor un bănuţ de cupru, şi puneau moneda fierbinte pe geam, obţinănd astfel un
vizor, chiar rotund, şi fiecare privea pe furiş, cu o privire prietenească. Erau un băieţel şi o fetiţă cei care se uitau.
Numele lui era Kay, iar al ei Gerda.

Vara, dintr-o săritură, puteau ajunge unul la celălalt; dar iarna erau obligaţi în primul rând să coboare scările lungi, şi
apoi să urce iarăsi scările lungi, iar afară era chiar o furtună de zăpadă.
"Sunt albinele albe care roiesc", a spus bunica lui Kay , privind fulgii de nea.

"Albinele albe îşi aleg o regină?" a întrbat-o băieţelul pe bătrâna sa bunică; pentru că ştia că albinuţele de miere
întotdeauna au o regină.

"Da", a spus bunica, "ea zboară acolo unde roiul e agăţat în cel mai gros nor. Ea e cea mai mare dintre toate, dar ea
nu poate sta liniştită pe pământ, se întoarce mereu în norii negri, în multe nopţi de iarnă, ea zboară pe străzile
oraşelor, şi priveşte prin ferestre, care îngheaţă extrordinar în aşa fel încăt arată ca florile".

"Daa, Am văzut." au spus ambii copii, şi amândoi ştiau că este adevărat.

"Poate Crăiasa Zăpezii să intre pe fereastră?" a întrebat fetiţa.

"Numai să vină!" zise băieţelul."O să o pun pe sobă, şi o să se topească."

Bunica l-a atins uşor pe cap, şi i-a spus alte poveşti.

Spre seară, când micul Kay era acasă, pe jumătate dezbrăcat, s-a urcat pe un scaul lângă fereastră
şi a privit prin micuţa gaură făcută de monedă. Câţiva fulgi de nea cădeau, dar unul cel mai mare
dintre toţi, a rămas întins lângă ghiveciul unei flori. Fulgul de nea creştea mare, din ce în ce mai
mare, într-un final era c o tânără domniţă, îmbrăcată cu un voal alb din cel mai fin, realizat din
milioane de fulgi precum stelele. Era atât de frumoasă şi de delicată, dar era de gheaţă,
strălucitoare şi scânteietoare, şi totuşi vie, cu ochi de piatră, ca două stele, cu o privire pierdută şi
lipsită de viaţă. Ea aluncecă spre fereastră şi ciocăni cu mâna. Băieţelul s-a înspăimântat, şi a sărit
de pe scaun, i s-a părut, că în acel moment, că o pasăre mare trecuse prin dreptul ferestrei.

Pag 2 din 17
A doua zi a fost ger, dar după asta, primăvara a început să vină, soarele strălucea, au apărut ghioceii, iar rândunicile
au început să-şi construiască cuiburi, ferestrele au fost deschise, şi micii copii stăteau iar în grădina lor sus de tot pe
marginile înalte ale acoperişului caselor.

În acea vară trandafirii au înflorit neasemuit de frumos. Fetiţa a învăţat un cântecel, care spunea ceva şi despre
trandafiri, şi când îl cânta se gândea la florile sale, cânta versurile pentru băieţel, care apoi cânta împreună cu ea:

"Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,

De îngeri apar şi pe copii însoţesc."

Şi copii se ţineau apoi de mâini, sărutau trandafirii, se uitau la cerul albastru şi cristalin, şi vorbeau ca şi cum chiar
vedeau îngeri acolo.

Neuitatele zile frumoase de vară! Ce încântare să fi la înălţimea cerului, printre trandafiri proaspeţi, de păreau a
înflori la nesfârşit.Kay şi Gerda se uitau la o carte cu poze plină de fiare şi păsări, iar când ceasul din turn a bătut de
ora cinci, atunci Kay a spus:

"Ah! Simt o durere pătrunzătoare la inimă, şi parcă ceva mi-a intrat în ochi!"

Fetiţa şi-a pus mâinile pe gâtul lui. El a clipit, dar nu era nimic de văzut.

"Cred că a ieşit acum." Spuse ea. Dar nu era de loc aşa. Era doar una din acele milioane bucăţele de aşchii de la
oglinda magică care intrase în ochiul lui Kay, şi bietul de el se alese cu o bucată drept în inimă.

În curând inima va deveni de gheaţă. Nu va mai simţi nimic, dar aşchia va fi acolo.

"De ce plângi" întrebă fetiţa.

"Eşti aşa de urâtă! Eu n-am nimic. A!" mai zise el încă o dată,"Şi trandafiru ăsta obosit! Şi uite şi ofilitura asta! La
urma urmei toţi sunt urâţi, la fel de urâţi precum sărăcia de cutie în care's plantaţi" Şi a dat cutiei un şut sănătos cu
piciorul, apoi a smuls trandafirii.
"Dar, de ce?" a început să plângă fetiţa; iar el când a văzut că se teme, a smuls încă un trandafir, s-a repezit la geam,
îndepărtându-se de drăguţa Gerda. La urma urmei, cănd ea venise cu cartea ilustrată,el întrebase; "Ce fiare greţose,
ai tu acolo?" Şi când bunica le spunea poveşti, întotdeauna o întrerupea; în afără de asta, dacă putea, se ducea în
spatele ei, îi şterpelea ochelarii, şi maimuţărea felul ei de a vorbi, o imita în toate felurile, şi toată lumea se amuza.

Curând era capabil să imite atitudinea şi mişcarea oricui de pe stradă. Tot ce era deosebit şi neplăcut la oameni, Kay
ştia să mimeze: şi de fiecare dată toţi cei din jur spuneau: "Băiatul, e tare inteligent!" Dar de fapt nu era decât ciobul
din ochi, şi aşchia din inimă, care îl făceau să o necăjească chiar şi pe micuţa Gerda, care-i era devotată din tot
sufletul. Jocurile lui nu mai erau ca înainte, deveniseră foarte inteligente. Apoi într-o zi de iarnă, când fugii de
zăpadă pluteau prin aer,el şi-a ridicat poalele bluzei albastre, pentru a prinde zăpada care se aşternea.

"Priveşte prin fereastră Gerda!" spuse el. Şi fiecare fulg părea tot mai mare, semănănd cu o floare magnifică, sau cu
o stea frumoasă, era minunat să priveşti la ei.
"Uite!, Ce inteligent" spuse Kay."E chiar mai interesant decât florile adevărate! Sunt cât se poate de precise; nu au
nici o imperfecţiune, dacă nu se topesc!"

Nu mult după asta, într-o zi Kay a venit cu nişte mănuşi mari, şi cu săniuţa în spate, ţipând drept în urechile Gerdei:

"M-au lăsat afară, să mă joc cu ceilalţi copii la piaţă!" a spus el dispărând într-o clipă.

Acolo în piaţetă, câţiva dintre cei mai îndrăzneţi copii îşi legau săniile de trăsurile care treceau, şi erau traşi pe stradă
având parte de o cursă serioasă. Era aşa de periculos! Când erau în culmea distracţiei, au văzut venind sanie mare,
era vopsită în alb metalizat, iar în sanie era cineva înfăşurat cu o mantie aspră de blană albă, având pe cap o căciulă
din grosolană albă din blană. Sania a făcut încojurul piaţetei de două ori, iar Kay s-a legat de ea cât de repede a

Pag 3 din 17
putut, lăsându-se condus de sania mare. Şi-au început să meargă repede, repede, tot mai repede, pe stradă, iar
persoana care conducea s-a întors către Kay , invitându-l într-o manieră prietenoasă, ca şi cu s-ar fi ştiut unul cu
celălalt.
De căte ori era gata să dezlege sania, persoana se înclina către el, iar Kay se aşeza cuminte; şi tot aşa au mers până
cănd au ajuns în afara porţilor oraşului. Apoi ninsoarea a devenit atât de deasă, încât băieţelul nu-şi mai putea vedea
măinile, dar au tot mers, până când brusc a dat drumul sforii din mănă pentru a-şi da drumul de pe săniuţă, dar fără
folos, mica săniuţă mergea cu viteza vântului. A început să plângă cât de tare putea, dar nimeni nu era acolo să-l
audă, zăpada se aşternea pe măsură ce săniuţa zbura, şi câteodată sălta pe măsură ce treceau peste culmi şi văi.
Înspăimântat, a încercat să spună Tatăl Nostru, dar tot ceea ce putea face, era să-şi aducă aminte tabla înmulţirii.

Fulgii de zăpadă erau din ce în ce mai mari, până când au început să se asemene cu nişte păsări mari şi albe. Deodată
însă, au început să zboare într-o parte, iar sania s-a oprit, iar persoana care conducea sania s-a ridicat.Era o domniţă,
mantia şi căciula erau din zăpadă.. Era înaltă şi graţioasă, de un alb ameţitor. Era Crăiasa Zăpezii.

"Am mers repede ." Spuse ea."E ger de crapă pietrele, vino sub blana mea de urs."

Şi l-a aşezat pe băieţel în sanie lângă ea, l-a înfăşurat cu blana, iar el a simţit că se scufundă într-un nor de zăpadă.

"Îţi mai e frig?" a întrebat ea, pentru ca mai apoi să-l sărute pe frunte. Arshhh! era mai rece decât gheaţa, şi asimţit
răceala până în adâncul inimii, care era deja apropape o chestie îngheţată, lui i se părea că o să moară, dar peste o
clipă deja a început o privescă ca pe o fiinţă agreabilă, încât nu mai remarca răceala care-l înconjura.

"Sania MEA! Nu uita de sania mea!" Era primul lucru la care se gândea. Era legată de unl din puişorii albi, care
zburaseră în urma sa în spatele saniei celei mari.
Crăiasa Zăpezii îl mai sărută pe Kay, încă o dată, şi atunci el uită de Gerda, bunică, şi orice altceva lăsase acasă.
"De acum încolo nu mai pupi sărutări!", spuse ea "Altfel chestia asta cu sărutul, o să te omoare!"
Kay se uita la ea. Era extrem de frumoasă, o emoţie mai inteligentă sau mai drăguţă nu putea exprima, nu mai părea
de gheaţă ca înainte, când a văzut-o la fereastră şi e a btut în geam, în ochii săi era perfectă, nu se mai temea de ea, şi
a început să-i spună ei, că el poate calcula mental, chiar cu fracţii, şi că el ştie numărulde kilometri pătraţi pe care-i
are fiecare ţară, şi câţi locuitori sunt acolo, şi zămbea pe măsură ce vorbea. Şi i se părea lui că ceea ce ştie e prea
puţin, şi se uita sus în nemăsuratul spaţiu gol de deasupra sa, şi ea zbura cu el, deasupra norilor negri, în timp ce
crivăţul fluiera şi vâjia asemeni unui vechi cântec.

Zburau ei deasupra pădurilor şi lacurilor, peste mări şi peste ţări, şi sub ei crivăţul rece viscolea repede, lupii lătrau,
zăpada scârţâia de ger, deasupra lor, croncănind, zburau stoluri mari de ciori, dar sus, mai sus era luna mare şi
strălucitoare, acolo unde Kay privea cel mai des în timpul lungilor nopţi de iarnă. Iar ziua Kay o petrecea adormit la
picioarele crăiesei Zăpezii.

Pag 4 din 17
Povestea a treia. Despre grădina de flori şi baba care ştia meşteşugul vrăjitoriei.

Dar ce s-a întâmplat cu Gerda atunci când Kay nu s-a mai întors? Unde ar putea fi ea?

Nimeni nu ştia; nimeni nu putea oferi vreo informaţie. tot ce ştiau băieţii, era că l-au văzut legându-şi săniuţa de o
sanie splendidă mare, care a mers pe stradă până la ieşirea din oraş. Nimeni nu ştia unde era, multe lacrimi au fost
vărsate, şi micuţa Gerda a plâns mult şi amar, poate că a murit, s-o fi înecat în râul care curge lângă oraş. O doamne!
Tristele seri lungi de iarnă!

Apoi a venit primăvara cu razele calde soare.

"Kay este dus din lume şi este mort!" îşi spuse mica Gerda.

"Mă îndoiesc de asta" spuse raza de soare.

"Kay este dus şi mort!" spuse ea rândunicii.

"Mă îndoiesc de asta," spuse aceasta, şi apoi nici măcar Gerda nu mai crezu aceasta.

"O să-mi pun pantofiorii roşii" spuse ea într-o dimineaţă;"Kaz nu i-a văzut niciodata, şi apoi voi merge la rău să mai
întreb." Era în zori de zi, şi-a sărutat bunica, care încă dormea, şi-a pus pantofii roşii, şi a plecat singură la râu.

"E adevărat că tu mi-ai luat prietenul de jocă? o să-ţi arăt pantofiorii mei roşii, dacă mi-l dai înapoi."
După cum i se părea ei, valurile albastre se legănau într-un mod ciudat, apoi ea şi-a scos pantofiorii roşii, cele mai de
preţ lucruri pe care îl ave, şi i-a aruncat în râu. Dar au căzut aproape de mal, şi valurile micuţe i-au aruncat imediat
pe pământ, de fapt în realitate apa nu-l luase pe Kay.

Era ca şi cum suvoiul de apă nu ar fi vrut să-i răpească ceea ce-i era cel mai drag fetiţei, dar gerda a crezut că n-a
aruncat pantofii suficient de departe, aşa că s-a căţărat într-o barcă care zăcea între lozii, s-a dusîntr-un capăt, şi a
aruncat pantofiorii. dar barca nu era asigurată, şi datorită mişcării fetiţei, s-a desprins de ţărm. A observat şi s-a
repezit înapoi, dar înainte de a se putea întoarce, barca era departe de ţărm, şi luneca repede înainte.

Micuţa Gerda era foarte înspăimântată, şi plânse, dar în afară de vrăbiuţe nu o auzea nimeni, iar ele nu puteau să o
transporte pe pământ, dar zburau aproape de-a lungul malului, şi cântau pentru a o linişti:

"Suntem aici! Suntem aici!"

În barcă, plutind în voia curentului, Gerda stătea cuminte fără pantofiori, căci pantofiorii pluteau în spatele bărcii,
dar nu putea ajunge la ei, barca mergea mai repede.

Ambele maluri ale râului erau frumoase; flori frumoase, arbori seculari, şi pante cu turme de oi şi vaci, dar fără nici
o fiinţă umană.

"Poate că râul o să mă ducă la micul Kay", îşi spuse ea; şi se mai înveseli puţin. Se ridică şi privi multe ore la
peisajele frumoase cu malurile înverzite.

A navigat până în dreptulunei livezi mari de cireşi, unde era o mică baracă cu nişte ferestre fistichii roşii şi albastre;
care era acoperită cu stuf, iar în faţă doi soldaţi de lemn stăteau de gardă, prezentând armele când trecea cineva.
Gerda le-a vorbit, pentru că a crezut că sunt vii, dar ei desigur că nu i-au răspuns. S-a apropiat pentru că şuvoiul a
împins barca apropape de pământ. Gerda a început să-i strige mai puternic, şi atunci din baracă a ieşit o babă
sprijinindu-se într-un baston. Avea o pălărie cu boruri mari pictată cu cele mai frumoase flori.
"Sărman copil"spuse bătrăna. "Cum ai ajuns pe râul asta ca un torent, să fi dusă aşa în lumea mare!" Apoi bătrâna a
intrat în apă, a agăţat barca cu bastonul, a tras barca la mal, şi a scos-o pe Gerda din barcă.
Gerda s-a bucurat să fie din nou pe uscat deşi mai degrabă îi era frică de bătrână,

Pag 5 din 17
"Vino să-mi povesteşti ce e cu tine, şi cum ai ajuns aici" spuse bătrâna.
Şi Gerda povesti totul fir de păr; bătrână dădea din cap şi spunea:

"Aşa! Aha!", iar când Gerda a terminat de povestit, a întrebat-o dacă nu l-a văzut pe micul Kay, iar femeia i-a spus
că n-a trecut pe acolo, dar n-are dubii că o treacă, şi să nu mai caut, ci mai degrabă să guste cireşele, să privească
florile, mai frumoase decăt orice enciclopedie ilustrată, fiecare avănd o poveste de spus. Apoi a luat-o pe Gerda de
mână, au intrat în casă şi a închis uşa.

Ferestrele erau înalte precum într-o catedrală, vitraliile erau roşii, albastre, verzi, şi
soarele strălucea minunat în felurite culori. Pe masă stăteau cele mai apetisante cireşe,
şi Gerda măncă după pofta inimii, pentru că avea voie să ia cate dorea.

În timp ce mânca, îi legă părul cu un fileu de aur, iar părul ei buclat strălucea auriu în
jurul feţişoarei dulci, rotundă şi trandafirie.

"De un car de ani am aşteptat o fetiţă drăguţă," spuse bătrâna.

"O să vezi ce bine ne vom înţelege"; şi în timp ce fila părul micuţei Gerda, fetiţa l-a uitat pe cel care-i era ca un frate
din ce în ce mai mult, femeia ştia căte ceva de ale vrăjitoriei, dar nu era rea, făcea vrăji doar pentru propia distracţie,
şi îşi dorea foarte mult o fetiţă ca Gerda. De aceea a ieşit în grădină, a întins bastonul spre tufele de trandafiri, care
crescuseră mirific, iar aceştia s-au ascuns în pământ astfel încât nimeni nu ar mai fi putut ştii unde erau. Bâtrâna se
temea că dacă Gerda va vedea trandafirii, va incepe să judece lucrurile cu propia ei minte, îşi va aduce aminte de
Kay şi va pleca pentru totdeauna.

Apoi a dus-o pe Gerda să-i arate grădina de flori. Ce mirosuri, ce încântare! Toate florile pe care şi le poate imagina
cineva în orice anotimp, erau acolo în plină înflorire, nici o carte cu poze nu putea fi mai veselă sau mai frumoasă.

Gerda a sărit de bucurie, şi s-a jucat până la apus la umbra înalţilor cireşi, avea şi un pat drăguţ cu plăpumioară de
mătase plină de violete albastre. A adormit şi a visat cum numai o regină poate visa în noaptea nunţii.

În ziua următoare s-a dus la joacă printre flori în lumina plăcută a soarelui,
şi aşa au trecut zilele. Gerda ştia fiecare floare, şi nu erau puţine, şi totuşi
parcă Gerda mai dorea una dar nu ştia care.
Într-o zi pe când admira pălaria bătrânei pictată cu flori, cea mai frumoasă
dintre toate era o roză. Bătrâna uitase să scoată trandafirii de pe pălărie
atunci că i-a făcut să dispară în pământ. Dar aşa se întămplă cănd cineva
nu se gândeşte organizat.
"Uite!" spuse Gerda.
"Nu sunt roze aici?" şi fugi printre straturile de flori, şi căută cu privirea, şi
se uită, şi mai căută, numai că nu era nimic de găsit.

Apoi se aşeză şi începu să plângă, iar lacrimile ei fierbinţi căzură chiar acolo unde se ascunseseră trandafirii, şi cănd
lacrimirie calde au muiat pământul, asemeni unor prizonieri în căutarea libertăţii trandafirii au rasărit frumoşi si
proaspeţi. Gerda sărută trandafirii, începănd să se gândească la trandafirii de acasă, şi la drăguţul de Kay.
"O, Doamne cât de mult am stat!" spuse fetiţa. "Trebuie să-l găsesc pe Kay, ştiţi unde este?" întrebă fata trandafirii.
"Să fie dus şi mort?"
"Mort sigur nu e!" spuse trandafirul. "Am fost în pământ acolo unde morţii sunt şi acolo nu e!"
"O cât vă mulţumesc!" le spuse Gerda; şi se duse şi la celelalte flori, privi la cupele lor, şi întrebă:

"Ştiţi voi oare de Kay ceva?"

Dar fiecare floare stătea în lumina razelor de soare şi îşi visa propia poveste, şi toate îi spuneau multe lucruri, dar
niciuna nu ştia ceva de Kay.
Ei, bine poate că Crinul Imperial are ceva de spus?

Pag 6 din 17
"Auzit-aţi voi toba!" Bum! Bum! Două chemări. Întotdeauna bum! şi Bum! Melancolic cânt al poveştii doamnei
bătrâne ,la chemarea preoţilor! Femeie hindusă îmbrăcată în robă pe-un rug funerar; mare de flăcări ce-o
îmbrăţişează pe cu al său soţ, În cercul de flăcări femeia hindusă în viaţă-l priveşte, ai lui ochi care ard mai tare ca
focul, focul din ochii ce-o inimă au ars, mai tare ca focul ce trupul consumă. Poate a inimii flacără să moară pe rugul
în flăcări?

"Dar eu nu îţeleg!" a spus micuţa Gerda

"A mea poveste este" spuse Crinul.
"Şi Rochiţa Rândunicii ce spune?"

"Într-un vărf de munte, peste o trecătoare, e un vechi castel. Arbuşti deşi e jepi, cresc pe între ruine, frumoasa
domnişoară stă lângă altar, uşor se arcuieşte trandafiri priveşte. Roză ca ea nicicănd n-a înflorit, iar flori de măr mai
delicate-n aer n-am găsit, ce foşnet de mătase se aude din a sa robă."

"Nu s-a întors el încă!?"

"Kay, adică?" întrebă micuţa Gerda.

"Este povestea mea despre visul meu", spuse Rochiţa Rândunicii.

"Şi ghiocelul ce spune?"

"O scăndurică-i atărnată de copaci, e un leagăn. Două fetiţe stau în el, înainte şi înapoi se balansează, au mantii albe
ca zăpada, ale pălăriuţelor eşarfe lungi şi mătăsoase de un verde crudse agită-n vănt . Fratele lor mai mare în leagăn
stă-n picioare, el braţele în corzi le înconjoară se prinde bine, o mână o cupă ţine, iar în cealaltă un tub de ceramică.
Baloane de săpun produce. Scrânciobul se leagănă, şi balonaşele plutesc irizând atrăgător. Ultimul balon atârnă de
tubul de ceramică şi se învârteşte-n adierea vântului. Leagănul se mişcă. Micuţul câine negru, ca bula de săpun de
uşor, îi sare în spate la picior, dorind balans să prindă-n zbor. Se mişcă şi căţelul cade, nervos lătrând în patru labe
căţelul şade, Baloane-l necăjesc, se sparg: Leagăn şi baloane sparte este al meu vis de noapte."

"Ce-mi povesteşti drăguţ ar fi, de n-ar fi trist ar fi şi mai şi! Nimic însă de Kay!"

"Si zambila ce o spune?"

"Erau odată ca niciodată trei surori, diafane, şi nespus de frumoase.

Una avea rochie roşie, a doua albastră iar a treia albă. Dansau mână în
mână lângă lacul liniştit sub clarul de lună care ca-n poveşti pare
zugrăvit. Copii muritori şi nu veşnice zăne. O aromă dulce se simte în
aer, domnişoarele pe dată dispar în pădure, mirosul greu creşte, trei
sicrie cu trei minunate tinere domniţe, vin dinspre pădure lunecă pe
lac, licuricii zboară, mii de luminiţe se joacă pe lac, mă întreb eu oare
despre dansatoare, de dorm somnul veşnic sau dorm somnul dulce,
prin miros de floare raspund la întrebare, lipsite de viaţă, iar pe înserat
clopotele bat, tot s-a terminat. "

"Mă faci să plâng!" zise micuţa Gerda. "Acum nu mă mai pot gândi decât la cele trei domnişoare moarte, o fi şi Kay
mort de adevăratelea? Roza a stat sub pământ şi mi-a zis că nu."
"Ding, dong!" se auziră clopoţelele Zambilei. "Nu batem pentru micul Kay, nu-l ştim. Dar aşa cântăm noi, singurul
cântec pe care-l avem."

Apoi Gerda se duse la Piciorul cocoşului, care erau pierdut printre frunzele verzi strălucitoare.
"Micuţ soare strălucitor" spuse Gerda."Spune-mi dacă ştii unde-l pot găsi pe colegul meu de joacă"
Şi floarea radie strălucire, şi privi către Gerda. Ce cântec ar fi putut cânta? Oricum unul care nu pomenea nimic de
Kay.
"Într-o mică curte strălucitorul soare încălzea primele zile de primăvară. Razele alunecau pe pereţii albi ai casei

Pag 7 din 17
vecinului, iar aproape flori proaspete, străluceau precum aurul încălzite de razele de soare. O bunică ieşise la aer,
nepoata sa, o menajeră săracă şi drăguţă venise pentru o scurtă vizită. Îşi cunoştea bunica. Era aur, aur pur în Sărutul
ei. Asta e povestea mea. " spuse piciorul cocoşului.
"Biata mea bunică!" suspină Gerda. "Încă mă aşteaptă, n-am îndoială, dar mă jeleşte aşa cum îl jeleşte pe micul Kay.
O să mă întorc acasă şi o să-l aduc şi pe Kay.Nu are sens să mai pierd vremea întrebând florile, ele nu ştiu decât
propiile lor rime, şi nu spun nimic."

Şi-a împăturit paltonul ca să poată fugi mai repede, dar narcisa a lovit-o la picioare, tocmai când încerca să sară peste
ea. A rămas nemişcată şi privind la înalta floare galbenă, o întrebă:

"Poate ştii tu ceva?" şi se aplecă către narcisă. Ce spuse ea?

"Eu pot vedea, eu pot vedea! Ce aromată sunt! Acolo în mansardă, aproape despuiată, micuţa dansatoare. Într-un
picior, acuma'n două, diepreţuieşte lumea întreagă, trăieşte doar în lumea ei. Din ceainic toarnă apă peste ceva ce
ţine în mână, este o bluză, imaculată, îmbrăcămintea albă e pusă în cârlig, a fost spălată în ceinic uscată pe acoperiş.
O îmbracă, leagă baticul portoocaliu în jurul gâtului, iar roba acum apare din abul cel mai pur. Eu pot să văd!Eu pot
vedea!"
"Nu-i nimic aici pentru mine!" spuse Gerda. "Nu mă interesează" şi fugi spre capătul celălalt al grădinii.
Poarta era închisă, dar a smucit bolţul ruginit până când s-a slăbit, iar poarta s-a deschis, iar mica Gerda a fugit
desculţă în lumea largă. S-a uitat în jur de două ori, dar nimeni nu o urmărea. În cele din urmă nu mai putu să fugă,
s-a aşezat pe o piatra mare, şi când a privit mai bine a văzut că vara trecuse, era toamnă târziu, ceva ce nu putea
observa din grădina frumoasă, unde soarele strălucea mereu, şi unde erau flori cât era anul de lung.

"Dragul meu, ce mult am stat!" Spuse Gerda. "A venit toamna. Gata cu odihna!" şi plecă mai departe. Şi ce picioruşe
vinete şi obosite avea! Cât vedea cu ochii totul era aspru şi rece, frunzele salciilor erau chiar galbene, iar ceaţa se
scurgea din ele precum o apă, frunzele cădeau una după alta, Porumbarul numai era plin de fructe, ce strepezeau
dinţii. Ce întunecată şi nesigură e lumea dezolantă.

Pag 8 din 17
A Patra Poveste. Prinţul şi Prinţesa.

Gerda a fost obligată din nou să se odihnească, când, din direcţie opusă, un corb venea ţopăind prin zăpada albă. Se
uita lung la Gerda şi dădea din cap, apoi spuse:

"Crow, Crow, Bună Zi! Bună Zi!"

Nu putea vorbi mai bine, dar îi era milă de mica fetiţă, şi a întrebat-o unde se ducea singurică. Cuvântul singur Gerda
îl înţelegea foarte bine, şi simţi căt de mult exprima, aşa că-i spuse Corbului întreaga poveste, si-l întrebă dacă-l
văzuse pe Kay.

Corbul făcu o plecăciune gravă, şi zise: "Ar putea fi!; Ar putea fi!"

"Crezi că-i chiar aşa?" plânse micuţa, şi aproape că strivi de tot corbul atât de
tare-l îmbrăţişă.
"Uşor, Uşor" spuse corbul. "Eu cred că ştiu, ar putea fi chiar micul Kay, dar te-a
uitat pentru prinţesă."
"Trăieşte cu o prinţesă ?" întrebă Gerda.

"Da! Ascultă," spuse corbul,"Da-i dificil ca mine să vorbească limba ta. Dacă ştii corbeşte ti-aş povesti mai
bine.""Nu, n-am învăţat-o" spuse Gerda; "Dar bunica mea ştie! Şi poate şă vorbească chiar păsăreasca! Dacă învăţam
şi eu..."
"Nu conteşte!", zise Corbul; "O să-ţi spun cum oi pute', oricum rău vorovesc." Şi spuse tot ce ştia.

În regatul unde acum noi trăieşte o Prinţesă, extraordinar de deşteaptă, pentru a citit ziarele din toată lumea, până
când a uitat de ele , într-atâta de deşteaptă este. În ultima vreme, se spune, şedea pe tron, ceea ce nu-i deloc amuzant
la urma urmei, când a început să murmure un căntecel vechi, care suna cam aşa: "De ce nu, m'aş mărita ?"
'Dar cântecul ăsta e plin de înţeles.' spuse ea, şi aşa s-a hotărât să se mărite, dar ar fi vrut să aibă un soţ care şă stie să
răspundă când ea îi vorbeşte, nu unul care că care să pară o mare personalitate, pentru că asta e obositor.
Ea atunci a adunat toate doamnele de la curte, şi când au auzit vestea, foarte încântate au zis:"Suntem bucuroase să
auzim acest lucru, la gândul ăsta ne gândeam adânc şi noi!"

"Pe cuvăntul meu, că e adevărat!"spuse Corbul; pentru că am o mândră ascultătoare care care ţopăie liberă prin palat,
şi ea mi-a zis totul.
"De aceea ziarele apărură cu un chenar de inimioare cu iniţialele prinţesei,iar în chenar puteai citi că orice tânăr
arătos avea libertatea de a veni la palat şi a vorbi Prinţesei; iar cel va vorbi inteligent precum se cere, se va simţi
acasă acolo, iară pe acela Prinţesa va lua de bărbat."
"Da, Da"; spuse corbul,"e adevărat ăţi spun, cum mă vezi şi cum te văd. Venea lumea puhoi, a fost îngrămădeală şi
chiar îmbulzeală, dar nimeni n-a reuşit nici în prima nici în a doua zi. Toţi puteau vorbi bine când erau pe stradă, dar
cum intrau în palat, şi vedeau gărzile bogat îmbrăcate cu argint la porţile palatului, şi valeţii plini de aur de pe scări,
saloanele, saloanele mari iluminate generos,deveneau cu toţi nesiguri, şi când se aşezau în faţa tronului pe care
prinţesa stătea, tot ce puteau face era repetarea ultimului cuvânt, dar repetiţia n-o interesa prea mult. Era ca şi cum
oamenii de acolo erau sub o vrajă, şi intrau în transă până când se trezeau din nou în stradă, de când, cănd puteau din
nou să sporăvoiască. Era o întreagă mulţime la coada ce se întindea de la porţile oraşului până la palat. Am fost şi eu
acolo, numai ca să văd," spuse corbul."Erau tot mai flămânzi şi însetaţi, dar de la palat n-au văzut nica, nici măcar o
cană de apă. Câţiva dintre cei mai deştepţi, e adevărat, veniseră cu pâine şi nişte unt: dar nimeni nu împărţea nimic
cu vecinul său, pentru că fiecare se gândea: lasă-i să arate flămânzi şi atunci prinţesa nu-i va dori."

"Dar Kay, micuţul Kay", spuse Gerda, "Când apare? era în mulţime?"
"Răbdare, răbdare; abia am început. Era a treia zi când un cineva fără cal sau însoţitori, a venit mergând de-a dreptul
la palat; ochii lui străluceau ca ochii tăi, avea părul lung, dar hainele erau ponosite."
"Ăsta-i Kay!", plânse de bucurie Gerda."L-am găsit!" şi bătu din palme entuziasmată.
Pag 9 din 17
"Avea un rucsac mic în spate," spuse Corbul.

"Nu, cel mai probabil era săniuţa," spuse Gerda,"pentru că atunci când a plecat, avea săniuţa cu el."

"S-ar putea, nu zic nu," zise Corbul; "Nu l-am examinat în detaliu, dar ştiu de la mândra mea, că a intrat în curtea
palatului, a văzut gărzile de argint, valeţii de pe scări, şi nu s-a intimidat, s-a înclinat, şi le-a spus lor,'Trebuie să fie
tare obositor să stai pe scări, în ceea ce mă priveşte eu o să urc.' Sălile palatului luceau în lumina candelabrelor,
consilierii particulari şi sfetnicii umblau desculţi, şi purtau chei de aur, suficient să facă pe oricine sp se simtă
inconfortabil. Ghetele sale scărţâiau, super tare, dar baiatul nu se sinchisea.
"Cu siguranţă este Kay," spuse Gerda. "Ştiu sigur că avea ghete noi; le-am auzit scârţâind în dormitorul bunicii."
"Da, scârţâiau tare," spuse Corbul. "Şi s-a dus drept la prinţesă, care stătea pe o perlă mare cât roata carului. Şi toate
doamnele de la curte cu însoţitorii lor, şi însoţitorii însoţitorilor, şi cu toţi cavalerii, cu scutierii cavalerilor şi cu
scutierii scutierilor, s-au aşezat roată, şi cu căt erau mai importanţi cu atăt stateau mai aproape de uşă, încât era era
imposibil să mai vezi scutierii scutierilor, dar băiatul stătea trufaş în pragul uşii."
"Trebuie să fi fost groaznic," zise Gerda. "Şi a reuşit Kay să cucerească prinţesa?"
"Dacă nu eram Corb, aş fi cucerit eu prinţesa, deşi eu sunt logodit. se spune că a vorbit la fel de bine ca mine, atunci
când vorbesc corbească; aşa mi-a zis mândra mea. A fost direct şi maniera, nu venise să curteze prinţesa, ci doar să
se convingă de înţepciunea ei. Ea l-a plăcut şi el a plăcut-o."
"Aşa, Aşa, sigur era Kay," zise Gerda. "El e aşa de inteligent, poate să calculeze fracţii mental. Te rog, mă duci la
palat?"
"Uşor de zis, greu de făcut,"spuse Corbul. "Cu să organizăm asta? O să vorbesc cu mândramea, ea trebuie să aibă o
idee, pentru că trebuie să-ţi spun, că o fată aşa de mică ca tine nu va avea niciodată permisiunea să intre."
"Ba da, ar trebui să am!" spuse Gerda; " când va auzi Kay că am sosit va veni imediat să mă primească."

"Aşteaptă-mă pe treptele astea,"spuse Corbul, şi îşi roti capul înainte şi înapoi apoi zbură în zare.

Se apropia seara când s-a întors Corbul. "Craa, Craa!" spuse el. "Îţi trimite complimentele ei, şi uite ţi-a trimis un
rulou. L-a luat de la bucătărie, e acolo pâine pentru toată lumea. Sunt sigur că ţi-e foame. Nu poţi să intri în palat,
eşti desculţă: gărzile argintii şi servitorii aurii, nu-ţi vor permite, dar nu fi tristă, ai putea totuşi intra. Drăguţa mea
ştie o intrare în spate, care duce la scara ce urcă la dormitor, şi mai ştie şi cum să facă rost de cheie."

Şi au ajuns într-o grădină lăngă bulevardul mare, unde frunzele cădeau una după alta, iar când luminile palatului s-au
stins treptat una câte una, Corbul a condus-o pe Gerda la uşa din spate, care era pe jumătate deschisă.

Doamne, cum mai bătea inima Gerdei de emoţie şi nerăbdare! Era ca şi cum era pe cale să facă ceva interzis, dar
dorinţa de a ştii dacă Kay era acolo era prea mare. Trebuia să fie acolo. Îşi imagina privirea lui inteligentă, părul
lung, iar imaginea devenea atât de vie încât chiar putea să-l vadă râzând cum făcea de obicei când se jucau între
trandafirii de acasă."În mod sigur, se va bucura să te vadă, să audă ce drum lung ai străbătut de dragul lui, să ştie ce
nefericiţi au fost cu toţii când a plecat şi nu s-a mai întors."

O, ce spaimă şi ce bucurie!

Ajunseseră la scări. O singură lampă ardea pe culoar; iar pe podea stătea drăguţa corbului, rotindu-şi capul în toate
părţile şi privind când şi când la Gerda, care făcu o reverenţa aşa cum o învăţase bunica sa.

"Alesul meu mi-a povestit multe despre tine, draga mea domnişoară", spuse domniţa Corbului. "Povestea ta e
răvăşitoare, tânăra mea domniţă, dacă vei duce lampa, eu voi merge înainte, vom merge drept, oricum nu ne vom
întâlni cu nimeni."
"Mi se pare că e cineva în spatele nostru," spuse Gerda; şi ceva trecu repede: Forme umbrite se proiectau pe pereţi;
cai cu coamele în vânt şi picioare subţiri, vânători, doamne şi nobili călare.

"Sunt numai vise," spuse domniţa Corbului. "Vin să prindă gândurile gândurile ascunse ale personalităţilor, şi nu e
rău, cel mai bine le observi când eşti în pat. Dar lasă-mă să-şi spun, dacă suporţi onoarea şi privilegiul, că tu ai o
inimă mare."

Pag 10 din 17
"Şşt!" Nu se vorbeşte despre asta!," spuse Corbul pădurilor.

Intrară în primul salon , de culoarea satinului trandafiriu, cu flori artificiale pe pereţi. Aici visele se grăbeau să
treacă, aşa de repede că Gerda nu putea distinge nici o figură. O cameră era mai splendidă decât alta, oricine se putea
simţi umil în aceste încăperi, în cele din urmă ajunseră în dormitor. Tavanul modela un palmier cu frunze de sticlă,
din cel mai scump cristal, iar în mijloc de o grindă butucănoasă aurită, atârnau două paturi în formă de crini.

Unul era alb, iar în acesta era întinsă prinţesa, celălalt era roşu, iar acolo Gerda se uită după Kay.Ea desfăcu una din
petalele roşii, şi văzu un gât tuciuriu.O! Era Kay! Îl strigă destul de tare după nume, duse lampa mai aproape de el,
visele se repeziră în cameră, se trezi întoarse capul, şi: Nu era micul Kay!

Prinţul semăna cu el numai la gât, dar era un tânăr atrăgător. Din interiorul crinului alb Prinţesa privea uimită, şi a
întrebat-o ce se întâmplă. Micuţa Gerda plânse şi le spuse toată povestea, şi tot ce făcuseCorbul pentru ea.
"Biata micuţă!" spuse prinţul prinţesei. Îl lăudară pe Corb foarte mult, şi-i spuseră că nu sunt supăraţi pe ei, dar să nu
mai se repete a doua oară. Totuşi trebuiau să fie recompensaţi. "Vrei să zbori de aici liber ca pasărea cerului?"
întrebă prinţesa; "sau vrei o numire ca şi Corb de curte, cu toate firimiturile de la bucătarie?"
Iar cei doi Corbi se aplecară reverenţios, şi implorară o numire într-o slujbă sigură, căci se gândeau că le venise
vremea, şi spuseră:"E un lucru bun să ai bătrâneţile asigurate!"

Iar prinţul o lăsă pe Gerda să doarmă în patul său, era tot ce putea să facă. ea îşi impreună mâinile micuţe şi se gândi,
"" Ce buni pot fi atât animalele cât şi oamenii!" şi adormi într-un somn adânc. Şi visele veniră din nou, iar acum
îngerii apăreau în vis, trăgeau după ei o sanie micuţă, în car emicul Kay stătea şi dădea din cap, dar totul era un vis,
si de aceea a dispărut când s-a trezit.
În ziua următoare a fost îmbrăcată din cap până în picioare în mătase şi catifea. Îi oferiră şansa de a rămâne în palat
şi a trăi o viaţă fără griji; dar ea se rugă se primească o trăsură cu un cal, şi o pereche de pantofiori, spunea ea, că se
va duce în lumea largă că să-l caute pe Kay.

Pantofi şi o caleaşcă primi, de asemeni a fost îmbracată regeşte; iar când era pe cale să plece, o trăsură nouă opri în
faţa uşii. Era din aur pur, iar armele prinţului şi ale prinţesei străluceau asemeni unor stele deasupra ei; vizitiul,
pedestraşul, şi călăreţii şi scutierii plini de aur şi nestemate. Prinţul şi Prinţesa o ajutară ei în persoană să urce în
caleaşcă, şi îi urară mult noroc. Corbul pădurii, căsătorit acum, a escortat-o primii kilometri. Stătea alături de Gerda,
pentru că nu putea suporta să meargă cu spatele înainte,iar doamna Corbului stătea în pragul uşii şi scutura din aripi,
nu putea să-i însoţească, deoarece avea dureri de cap de când primise slujba fixă şi trebuia să mănânce aşa de mult.
Caleaşca era plină cu acadele, iar pe scaune erau fructe şi turtădulce.

"Adio! Adio!" plângeau Prinţul şi Prinţesa; şi Gerda lăcrima, şi corbul lăcrima. Aşa trecură primii kilometri, apoi
Corbul îşi luă şi el adio, şi asta a fost cea mai grea despărţire dintre toate. El zbură într-un copac, bătu din aripi cât
văzu trăsura, care lucea de departe asemeni unei raze de soare.

Pag 11 din 17
A Cincea Poveste. Ştrengăriţa neprihănită.

Mergeau prin pădurea întunecată; dar trăsura lumina ca o torţă care lucea în ochii tâlharilor, iar aceştia erau înebuniţi
de gândul de vor scăpa netâlhăriţi.

"Îi aur! Îi aur!" strigau aceştiea; în timp ce fugeau prin pădure. Apoi furară caii după ce au pus la pământ vizitiul,
călăreţii şi servitorii au tras-o pe Gerda afară din trăsură.

"Ce durdulie şi frumoasă e! Trebuie că a fost hrănită numai cu mieji de nucă," zise baba lotrilor, care avea o barbă
lungă şi stufoasă, şi sprâncene mari şi dese care-i atârnau peste ochi. "E la fel de dulce ca un miel grăsuţ! Ce bună o
să fie!" Şi scoase un cuţit, cu o lama ascuţită strălucitoare şi înspăimântătoare.
"Ahh" ţipă baba în aceşaşi moment. Fusese muşcată de ureche chiar de fetiţa ei, pe care o căra în spate, şi era o
chestie atât de sălbatică şi de neîndurat, încât chiar s-a amuzat când după asta. "Obraznicătură mică! " spuse ea, dar
momentul în care era hotărâtă să o ucidă pe Gerda trecuse.
"O să se joace cu mine," zise copilul lotrilor."Îmi va da manşonul de blană, şi mantoul ei drăguţ şi va dormi în patul
meu!" Şi apoi o mai muşcă pe maică-sa, care începu să sară şi să se rotească pe loc de durere, iar tălharii se amuzară
copios, şi ziseră:

"Io-te, dansează cu pitica!"

"Eu intru în trăsură," zise mica ştrengăriţă neprihănită, sigură că va fi cum pofteşte, pentru că era foarte alintată şi
încăpăţînată. Ea şi cu Gerda urcară, şi merseră departe conducănd peste rădăcinile copacilor căzuţi, din ce în ce mai
adânc în pădure.

Micuţa ştrengăriţă neprihănită era la fel de înaltă ca Gerda, dar ceva mai puternică, tuciurie, iar ochii negri, o fă ceau
să pară aproape melancolică. A îmbrăţişat-o pe Gerda, şi a spus:"N-or să te omoare câtă vreme imi place de tine. Ia
spune, eşti o prinţesă, nu-i aşa?"

"Nu," spuse micuţa Gerda, care-i povesti tot ce i se întâmplase, şi cât de mult ţinea ea la Kay.

Ştrengăriţa se uită la ea cu un aer serios, dădu uşor din cap, şi spuse,"Ei n-or să-ţi facă nimic rău, chiar dacă mă voi
supăra pe tine, dar o să-ţi fac eu!", şi apoi şterse lacrimile Gerdei, apoi îşi îndesă mâinile în manşonul elegant de
blană, care era cald şi pufos.
În cele din urmă trăsura opri. Erau în curtea castelului lotrilor. O dărăpanătură de sus până jos, din spărturile din zid
zburau ciori şi stârci de noapte, în timp ce Rotwailler-i uriaşi, ce păreau că pot să-nghită un om dintr-o înghiţitură,
săreau prin curte, dar nu lătrau pentru că nu aveau voie. Într-o sală mare afumată şi arsă, un foc uriaş ardea pe
podeaua de piatră. Nu aveau nici un coş, aşa că fumul îşi căuta calea prin spărturile din acoperiş. Într-un ceaun
gigantic fierbea nişte supă, iar iepuri şi alte rozătoare erau fripţi la proţap.
"O să dormi cu mine şi cu animalele mele în seara asta," spuse ştrengăriţa.

Mâncară şi băură câte ceva, şi apoi se duseră într-un colţ, unde erau aruncate nişte pături şi saltele. Lângă elepe nişte
şipci şi bârne, stăteau aproape o sută de porumbei, toţi moţăiau, şi s-au mutat când a intrat ştrengăriţa.

"Sunt toţi ai mei", zise ea, înfăşcând unul de lângă ea, de picioare, şi scuturându-l în aşa fel încât să poată da din
aripi. "Pupă-l", ţipă micuţa, împingând porumbelul în faţa Gerdei. "Acolo stau guguştiucii", continuă ea arătând către
nişte scândurele înţepenite într-o gaură sus de tot lângă tavan;"javrele astea ar zbura imediat, dacă n-ar fi bine
închise. Şi uite-l şi dragul meu moşunel Bac"; şi ea se apucă de coarnele unui ren, care avea un colier din alamă
strălucitoare în jurul gâtului, şi era priponit în cameră. "Suntem obligaţi să-l legăm bine şi pe ăsta, alfel ar încerca să
scape. În fiecare seară îi gâdil gâtul cu cuţitul ăsta ascuţit, se sperie aşa de uşor!" şi fetiţa scoase un cuţit lung dintr-o
spărtură a zidului, şi lăsă cuţitul să alunece uşor pe gâtul renului. Săracul animal, tremura, fata râse şi apoi o trase pe
Gerda în pat lângă ea.
"O să dormi toată noaptea cu cuţitul lângă tine?" spuse Gerda privind cu teamă."Întotdeauna dorm cu cuţitul," spuse

Pag 12 din 17
ştrengăriţa neprihănită."Nu poţi să ştii niciodată ce se întâmplă, dar mai povesteşte-mi despre micul Kay; şi de ce ai
plecat în lumea largă, singură"

Şi Gerda povesti totul de la început: guguştucii suspinau în cuşca lor, iar ceilelalte animale adormiră. Micuţa
ştrengăriţă îşi încolăci un braţ în jurul gâtului Gerdei, în mâna cealaltă ţinea cuţitul, şi se puse pe sforăit, de se auzea
până în adâncul pădurii, Gerda nu putu închide un ochi, nu mai ştia dacă e vie sau a murit. Restul lotrilor stăteau în
jurul focului, cântau şi beau; iar baba lotrilor se scălămbăia şi ţopăia hidos, iar pentru Gerda era traumatizant să
privească. Deodată guguştiucii începură să spună : "Coo! Coo! Pe Kay l-am văzut, o bufniţă albă-i căra săniuţa, iar el
în troica Crăiesei era, doar a trecut, trecând jos deasupra pădurii, şi al nostru cuib pe jos el a dat, şi din a noastră
familie doar noi doi am scăpat! Coo! Coo!"

"Ce ziceţi voi acolo?" plânse Gerda. "Unde-i crăiasa, unde a plecat? Chiar ştiţi ceva, despre ea?"
"Sigur spre Laponia a plecat, acolo-i mereu zăpadă şi gheaţă. Numai întreabă-l pe domnul Ren, acela ce aicea-i
prizonier."
"Zăpadă şi gheaţă mereu! E glorioasă iarnă când aici e vară!" spuse Renul."Poţi să sari şi să alergi prin văile largi cu
zăpadă strălucitoare! Dar acolo e doar tabăra de vară a Crăiesei Zăpezii, dar palatul ei e mai departe, la polul Nord pe
insula numită Spitzbergen."
"O, Kay! Sărăcuţil de Kay!" suspină Gerda.
"Vrei să taci!?" spuse ştrengăriţa neprihănită. "Dacă nu, te fac eu să taci!"
Dimineaţa Gerda îi spuse tot ce auzise de la guguştiuci, iar ştrengăriţa o privi extrem de serios, apoi dând din cap,
spuse: "Vorbe Goale! Vorbărie fără rost! Măcar ştii unde e Laponia?" îl întrebă ea pe Ren.

"Cine ar putea să ştie mai bine decât mine?" spuse animalul, şi ochii săi scânteiară. "M-am născut şi am crescut
acolo, unde mă zbenguiam pe câmpiile cu zăpadă."

"Ascultă," spuse ştrengăriţa neprihănită către Gerda. "Toţi bărbaţii sunt plecaţi, numai maicămea e aici, şi aici o să
stea. Dar, spre dimineaţă, trage ia o porţie bună de băutură, după care o ia somnul, atunci o să fac ceva special pentru
tine." Apoi sări din pat, fugi către babă, o luă tandru de gât, şi o trase de barbă spunând, "'Neaţa, dragul meu ţap
dădăcitor."Iar mămica ei o ciupi de nas, până se făcu verde albastru, totul din dragoste pură de mamă.

Când mama ştrengăriţei termină şi ultima duşcă din sticlă, aţipi, atunci ştrengăriţa se duse la Ren, şi spuse, "Tare mi-
ar mai place să te mai gâdil cu cuţitul meu ascuţit, eşti atât de drăgălaş, totuşi o să te dezleg, şi o să te ajut să pleci
din nou în Laponia. Dar trebuie să-ţi foloseşti picioarele eficient, ia fetiţa şi du-o până la palatul Crăiesei Zăpezii,
unde e prietenul ei de joacă. Presupun că ai înţeles tot ce a povestit până acum, pentru că a vorbit tare şi clar, şi tu ai
tras cu urechea."

Renul sări în sus de bucurie. Neprihănita ştrengăriţă o ridică pe Gerda, şi o legă bine de spatele renului, chiar îi dărui
Gerdei o pernuţă brodată ca să stea comod."Ti-am dat izmenele îmblănite, pentru că o să fie frig, dar la manşon nu
renunţ e prea frumos. Dar nu vreau să răceşti, aşa că îţi dau mânuşile cu degete ale mamei, te acoperă până la coate.
Aşa să le punem! Acum ai mâini la fel de urăte ca ale mamei! " Şi Gerda plânse de bucurie.
"Nu mai suport, să te sperii," spuse ştrengăriţa. "Acum chiar îmi pari bine dispusă. Uite două chifle şi o bucată de
slană, ca să ai pe drum." Păinea şi carnea fură îndesate în spatele renului, apoi ştrengăriţa deschise uşa, chemă câinii,
şi cu un cuţit tăie sfoara care priponea animalul, şi îi spuse, "Acum, gata cu tine, dar să ai grijă de fetiţă!"

Apoi Gerda întinse măinile, cu mânuşile uriaşe căptuşite, către ştrengăriţă, şi spuse:

"Adio!", iar renul zburdă peste tufişuri şi mărăcini, prin pădurea întunecată, peste munţi şi peste văi, cât de repede
putea, se auzeau lupii urlând,şi corbii croncănind. "Apciu! Hapciu!" se auzi pe cer, ca şi cum cineva ar fi strănutat.
"Astea sunt luminile nordului," spuse renul, "Priveşte cum lucesc!", iar luminile pâlpâiau roşii asemeni flăcărilor. Şi
mergeau din ce în ce mai repede, zi şi noapte, chiflele se terminaseră şi slana se terminaseră, dar ajunseseră în
Laponia.

Pag 13 din 17
A Şasea Poveste. Femeia din Laponia şi Femeia din Finlanda.

Deodată se opriră înaintea unei case mici, extrem de mizerabile. Acoperişul

ajungea până la pământ, iar uşa era aşa de mică, că toţi cei din failie trebuiau să
se târască pe burtă ca să intre sau să iasă din casă. Nu era nimeni acasă cu
excepţia unei femei laponeze, care curăţa nişte peşte la lumina unei lămpi cu
ulei. Renul îi povesti femeii toată povestea Gerdei, mai întăi îi spuse povestea
lui, pentru că i se părea mult mai important. Gerda era atât de îngheţată că nu
mai putea vorbi.

"Biata fată!" spuse femeia din Laponia, "Mai ai o grămadă de mers. Mai ai o mie
de leghe până să ajungi în Finlanda; acolo e locuinţa de la ţară a Crăiesei Zăpezii,
acolo aprinde luminile albastre în fiecare seară. O să-ţi scriu câteva cuvinte de la
mine, o să ţi le scriu pe un peşte uscat, hârtie n-am să-ţi dau, să dai ce-ţi scriu
femeii din Finlanda, ea ştie mai multe şi o să te îndrume."
Când Gerda se dezmorţi, îşi astămpăra foamea şi setea, atunci femeia din Laponia scrise câteva cuvinte pe un peşte
uscat, o rugă pe Gerda să aibă mare grijă de peşte, o urcă pe ren, o legă strâns,si îi dădu bice renului. "Cea! Cea!" se
auzi în aer; iar cele mai minnate lumini albastre luminau cerul intunecat, şi ăn cele din urmă ajunseră în Finlanda.
Bătură la şemineul femeii din Finlanda, pentru că uşă nu avea de fel.
Era aşa o căldură înautru că femeia finlandeză umbla mai mult dezbră cată. Era mică şi jegoasă. Imediat o ajută pe
Gerda să descalece, trase mânuşile şi ghetele, pentru că era aşa de cald încât trebui să pună o bucată de gheaţă pe
fruntea renului, apoi citi ce scria pe peştele din Laponia. Citi de trei ori, încât vorbele i se întipăriră în inimă, apoi
puse peştele pe o tavă, pentru că mai putea fi mâncat, iar ea nu arunca niciodată nimic.
Apoi renul îşi spuse poveste, iar după spuse povestea micuţei Gerda, femeia finlandeză clipea din ochi dar nu spunea
nimic.
"Eşti atât de inteligentă" spuse renul; "tu poţi, ştiu eu, să înnozi toate vânturile pământului într-un singur nod. Dacă
marinarul slăbeşte un nod, antunci arre vânt bun din pupa, dacă slăbeşte pe al doilea bate puternic, dacă le dezleagă
pe cel de'al treilea şi al patrulea, e o un vând de smulge copacii din rădăcină. O să-i dai micuţei o poţiune magică
care să-i dea forţa unei duzini de bărbaţi, ca să o poată înfrânge pe crăiasă?"
"Forţa unei duzini de bărbaţi!" spuse femeia Finlandeză. "Bine tare, asta ar fi!" apoi sw duse la o tavă, şi trase
pergament făcut sul, când desfăcu sulul, caractere ciudate se înşirau pe pielea pergamentului, femeia finlandeză
începu apoi, să citească aşa de repede încât broboane de transpiraţie îi apărură pe frunte.

Dar renul se rugă atât de tare pentru micuţa Gerda, iar Gerda cu lacrimi în ochi o implora din priviri pe femeia
finlandeză, iar clipi, îl trase pe ren într'un colţ deoparte, unde şoptiră împreună, iar renul mai primi o bucată de
gheaţă ca să se răcorescă.

"Adevăratul mic Kay este la Crăiasa Zăpezii, şi totul acolo e pe placul său, şi el crede că e locul cel mai bun de pe
pământ, dar motivul adevărat, este că are un ciob de sticlă în ochi, şi o aşchie în inimă. Trebuie scoase mai întâi,
altfel el nu se va întoarce niciodată către umanitate, iar Crăiasa îl va reţine veşnic în stăpânire."
"Dar nu-i poţi da micuţei Gerda nimic care să-i dea puteri supranaturale?"
"Nu-i pot da mai multă putere decât are deja. Nu vezi cât de puternică este? Nu vezi cum oameni şi animale sunt
forţaţi să o ajute, cum a străbătul o lume întreagă în picioarele goale? Ea nu trebuie să audă de puterile ei de la noi,
puterea ei esteîn inima ei, pentru că este o fată dulce şi inocentă. Dacă nu poate ajunge singură la Crăiasa Zăpezii, şi
să-l scape pe micul Kay de vrajă, noi nu o putem ajuta. La patru kilometri de aici începe grădina crăiesei, până acolo
poţi merge, caută o tufă de coacăze crescută în zăpadă, lasă fata fără să mai spui o vorbă şi vino ca vântul înapoi. "

Şi femeia finlandeză o puse pe Gerda în spatele renului, iar el alergă cu o viteză nemaivăzută. "O, am uitat să-mi iau
ghetuţele, nu mi-am luat mânuşile." plânse Gerda. remarcase că nu le avea în gerul tăios, dar renul nu se opri, alergă
până la tufa de coacăze, o puse pe Gerda jos, o sărută pe gură, în timp ce lacrimi mari îi curgeau renului din ochi, şi
plecă înapoi tot atât de repede pe cât venise.
Pag 14 din 17
Acolo rămăsese micuţa Gerda, fără încălţări sau mânuşi, în mijlocul frigului îngrozitor al Finlandei.

Fugi cât putu de repede. Apoi veni un întreg regiment de fulgi de zăpadă, dar nu veneau de sus, şi erau chiar
strălucitori şi luminoşi din cauza Aurorei Boreale. Fulgii mărşăluiau pe pământ, şi cu căt se apropiau cu atât
deveneau mai mari.

Gerda îşi amintea bine de fulgii mari şi stranii pe care'i văyise printr'o lupă, dar acum aceştia erau mai mari şi mai
înspăimântători deoarece erau vii. Ei erau avanpostul Crăiesei Zăpezii. Aveau cele mai minunate forme, unii arătau
ca nişte porci spinoşi urâţi, alţii arătau precum nişte şerpi încolăciţi agitându-şi capetele ameninţătoare, iar alţii
precum nişte ursuleţi grăsuţi, cu blana zburlită, toţi erau de un alb strălucitor, şi toţi erau fulgi de nea vii.

Micuţa Gerda repetă Tatăl nostru. Frigul era atât de intes încât îşi putea vedea respiraţia, care ieşea precum un fum
alb din gură. Creştea din ce în ce mai groasă, şi începu să ia forma unor mici îngeri, şi crescu din ce în ce mai mult
până când aceştia atinseră pământul. Şi toţi aveau capetele acoperite cu coifuri, şi lănci şi scuturi în mâini, iar
numărul lor tot creştea, iar când Gerda termină tatăl nostru, ea invocase o întreagă legiune. Aceştia asaltară
înspăimântătorii fulgi de nea cu lăncile, iar fulgii zburară în mii de bucăţele, iar mica Gerda cutezătoare şi în deplină
siguranţă merse înainte. Îngerii o mângâiară pe mâini şi picioare, astfel încât să mai îndulcească frigul, iar ea se
îndreptă repede spre palatul Crăiesei.
Dar acum o să vedem cum petrecea Kay. El nu se gândise la Gerda, şi cu atât mai puţin că Gerda putea fi în faţa
palatului.

Pag 15 din 17
A Şaptea Poveste.Ce s-a întâmplat în palatul Crăiesei Zăpezii, şi ce s-a mai întâmplat după.

Zidurile palatului erau din viscol, iar ferestrele şi uşile din crivăţ. Erau mai mult de o suta de încăperi, după cum se
mişca vântul. Cea mai mare era lungă de câţiva kilometri, toate erau luminate de puternica Auroră Boreală, şi sălile
erau aşa de mari, goale, reci ca gheaţa, şi atât de splendide! Veselia nu a domnit niciodată aici, niciodată nu a avut
loc măcar vreun bal al ursuleţilor, cu furtună în locul muzicii, unde urşii polari să vină cu picioaarele lor întoarse şi
să danseze. Nici măcar un cei al tinerelor vulpiţe, uriaş, rece şi goale erau încăperile Crăiesei Zăpezii. Luminile
Nordului străluceau cu aşa precizie că oricine putea spune cănd atingeau strălucirea maximă sau minimă. În
mijlocul, sălii goale fără sfârşit, era un lac îngheţat, fisurat în mii de piese, dar fiecare piesă era asemănătoare cu
celălalte, încât ăreau a fi munca unui artificier măiastru. În mijlocul acestui lac stătea Crăisa Zăpezii, când venea
acasă, şi spunea ea că se aşează pe Oglinda Înţelegerii, şi că acesta era singurullucru bun în întreaga lume.

Micul Kay devenise albastru, si chiar apropape negru din cauza frigului, nu nu observa, sărutul crăiesei îi luase orice
urmă de senzaţe de frig din corp, iar inima sa era o bucată de gheaţă. El trăgea nişte aşchii plate de gheaţă, pe care le
aşeza în toate modurile posibile, pentru că vroia să facă ceva, întocmai cum copii se joacă cu bucăţile de lemn pentru
a face figuri geometrice, un puzzle chinezesc. Kay făcea tot soiul de figuri, unele foarte complicate, pentru că era un
puzzle al înţelegerii lucrurilor. În ochii săi figurile erau extrem de frumoase, şi de cea mai mare importanţă, asta mai
ales din cauza ciobului din ochi.

El reprezenta din figuri tot felul de cuvinte, dar nu putea să-şi imagineze cum să reprezinte cuvântul pe care dorea el,
acel cuvânt era "eternitate"; iar Crăiasa Zăpezii spuse, dacă descoperi acea figură, vei fi propiul tău stăpân, şi o să-ţi
fac cadou întregul cuvânt şi o pereche de patine.
"O să mă duc în ţările calde", spuse Crăiasa Zăpezii. "O să mă duc să mă uit în craterele vulcanilor" spuse ea vorbin
de Etna şi Vezuviu. "O să le îmbrac în mantii albe, pentru că aşa trebuie să fie, mai ales, că este bine prentru
portocale şi struguri." Şi zbură Crăiasa departe, iar Kay rămase rămase singur în sala goală de gheaţă lunga de
kilometri, şi privea blocurile de gheaţă, şi se gândea se tot gândea până de aproape că i se spărgea capul. Stătea aşa
tâmp şi nemişcat, încât puteai crede că a murit îngheţat.

Deodată micuţa Gerda păşi prin marea poartă în palat. Uşa era formată din crivăţ, dar Gerda repetă rugăciunea de
seară, iar vântul se aşternu ca şi cum ar fi dormit, şi mica fetiţă intră în sălile uriaşe, goale şi reci. Acolo era ţinut
Kaz: ea îl recunoscuse, alergă să-l îmbrăţişeze, plânse, îl îmbrăţişă ferm pentru o vreme, "Kay, dragul meu Kay! te-
am găsit în sfârşit?"
Dar el stătea nemişcat, tâmp şi rece. Atunci mica Gerda vărsă lacrimi fierbinţi, iar acestea căzură pe pieptul lui şi
ajunseră la inimă, dezgheţară bucata de gheaţă, di dizolvarară aşchiile din oglindă, el se uită la ea şi cântă melodia:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,

De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”
Aici Kay izbucni în lacrimi, şi plânse atât de mult că ciobul îi ieşi din ochi, şi o recunoscu pe Gerda, şi
exclamă,"Gerda, draga mea Gerda! Unde ai fost atâta vreme? Şi unde am fost eu?" spuse el."Că gol şi ce frig!" Şi o
strănse ferm pe Gerda, care râdea şi lăcrima de bucurie. Era atât de frumos, că dasau chiar şi blocurile de gheaţă de
bucurie, şi când au obosit şi s-au aşezat jos, ei formară exact literele pe care Crăiasa îi spusese să le găsească; aşa că
acum era propiul său stăpân, şi avea să aibă cuvântul şi o pereche de patine conform înţelegerii.

Gerda îl sărută pe obraji, iar aceştia chiar se îmbujorară, îl sărută pe ochi, iar aceştia scântiară pecum ochii Gerdei, îi
sărută picioarele şi mâinile, iar el deveni din nou normal şi fericit. Crăiasa Zăpezii putea să vină oricănd dorea,
pentru că pe podea se găsea cuvântul libertăţii, cuvăntul dorit de Crăiasă, scris cu splendide litere strălucitoare de
gheaţă.

Ţinându-se de mână, rătăciră prin sălile uriaşe, vorbind de bunica lor, şi de trandafirii de pe acoperiş, şi pe unde
ajungeau, vântul se îmblânzea, şi soarele strălucea puternic. Iar când ajunseră la tufa de coacăze roşii, îl găsiră pe ren
aşteptând ca ei să vină. Mai venise cu un ren tânăr cu ugerele piline de lapte, care îi hrăni pe micuţi, şi îi sărută.

Pag 16 din 17
Apoi îi duseră pe Kay şi Gerda, mai întâi la femia finlandeză, unde se încălziră într-o cameră călduroasă, şi învăţarp
ce trebuie să facă pentru a ajunge acasă, apoi ei se duseră la femeia din Laponia, care le dărui haine noi şi le repară
săniuţele.

Renul şi cu prietenul său renul cel tânăr merseră alături de ei, pănă la frontierele ţării. Acolo văzură din nou
vegetaţie, acolo trebuiră să se despată de reni şi de femeia din laponia."La revedere! La revedere!" a fost tot ce şi'au
spus. Şi începeau să apară primele fire verzi, iar păsărelele începură să cânte, iar din pădure a apărut, călărind un
armăsar mândru, pe care Gerda îl ştia (pentru că fusese la trăsura de aur), o tânără domniţă, cu o pălărie roşu aprins
şi înarmată cu pistoale. Era ştrengăriţa neprihănită, care se săturase de casă, şi era hotărâtă să călătorescă în nordul
îndepărtat, şi după aia în altă direcţie dacă nu-i plăcea. O recunoscu pe Gerda imediat, şi Gerda de asemeni. S-au
revăzut bucuroase.

"Eşti un camard bun pentru hoinăreală", îi spuse lui Kay, "Mi-ar place să ştiu dacă meriţi ca cineva să mergă până la
capătul lumii să te salveze!"
Dar Gerda o atinse pe obraji şi o întrebă de Prinţ şi Prinţesă.
"Au plecat în străinătate" spuse ea.

"Dar Corbul?" întrebă Gerda

"O! Corbul a murit," răspunse ea. "Drăguţa lui e acum văduvă, şi poartă o bentiţă negră înfăşurată pe picior, se
văicăreşte amarnic, dar aste este! Acum povesteşte-mi ce ai mai făcut şi cum te'ai descurcat să-l găseşti."

Şi Gerda şi Kay îşi spuseră poveste.

"Tra, lala, nani, se sfârşeşte bini!" spuse ştrengăriţa, şi îi luă de mână pe amândoi de mâini şi le promise că de va
trece vreodată prin oraşul lor, va veni să-i viziteze, şi apoi porni la drum.

Kay şi Gerda se luară de mâini, era o frumoasă vreme de primăvară, cu o bogăâie de flori şi verdeaţă. În zare
răsereau clopotniţele, iar copii recunoscură turnurile înalte, şi oraşul mare, era locul unde crescuseră. Intrară şi se
repeziră în camera bunicii, unde totul era la fel ca atunci când plecaseră. Ceasul făcea "Tic, Tac" iar arătătoarele se
mişcau rotund, dar când intrară au realiat cât crescuseră. Trandafirii de pe scăriţe atârnau înfloritor la ferestrele
deschise, acolo zăceau scăunelele lor de copii, şi Kay şi Gerda se aşezară ţinându-se de mâini, amândoi uitaseră
frumuseţea rece a Crăiesei Zăpezii, totul părea un vis. Bunica stătea în razele soarelui, şi citea tare din Biblie:

"Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor" (Matei
18,3)

Iar Kay şi Gerda se priviră în ochi, şi dintr-odată înţeleseseră vechiul cântecel:

“Delicat şi frumos trandafiri înfloresc,

De îngeri apar şi pe copii însoţesc.”

Acolo stăteau doi adulţi, adulţi şi totuşi copii, cel puţin în inimă, şi era vremea verii, în miezul bogatei veri.

Pag 17 din 17