Legenda Bradului

Legenda spune ca atunci cand a venit prima toamna pe lume toate

pasarile s-au grabit sa plece spre tari mai calde. Una singura mai ramasese: o
pasarica mica si zgribulita, pe o creanga de la marginea codrului. Avea,
saracuta, o aripa rupta si nu putea sa zboare prea mult. S-a dus sa ceara
ajutorul unui copac, caci acesta avand radacini puternice, de buna seama ca
nu va pleca nicaieri si va sti cum sa infrunte frigul si crivatul iernii. S-a dus mai
intai la stejar, vazandu-l mai falnic:

– Te rog frumos, lasa-ma sa traiesc printre ramurile tale, caci vine iarna si voi
muri fara adapost!

– Nu pot, i-a raspuns semet stejarul, nu vreau sa-mi mananci ghindele. Cauta-
ti de drum!

S-a dus, biata pasarica, si la un fag, dar nici acesta nu s-a indurat sa o
gazduiasca:

– Imi pare rau, i-a zis fagul ingrijorat de vantul ce se intetea. Am deja destule
griji si iarna o sa fie grea. Nu pot sa te ajut.

Si tot asa, de la un copac la altul… Biata pasarica nici nu stia incotro sa se

mai indrepte, cand, trecand pe langa brad, auzi spre mirarea si bucuria ei:

– Ei, pasarica, nu te mai framanta I Daca vrei ramai la mine. Poti sta pe
oricare dintre crengile mele si impreuna vom trece noi si peste iarna ce vine!

Bucuroasa, pasarea isi facu degraba un culcus pe una dintre ramurile

bradului. Si chiar din noaptea aceea vantul rece incepu sa sufle. Palide, una
cate una, frunzele pomilor cadeau la pamant. Doar frunzele bradului
ramaneau verzi, toti fiind uimiti de asa minune. Si vantul se mira nespus, asa
ca s-a dus chiar inaintea Creatorului:

– Doamne, lasa-ma sa scutur si frunzele bradului, asa cum fac cu toti

copacii. ..

– Nu, i-a raspuns Dumnezeu vantului. Bradului sa nu-i faci nimic, caci a fost
bun cu biata pasarica. De el sa nu te atingi!

Si de atunci, toti copacii isi pierd haina lor de frunze si flori, doar bradul isi
pastreaza totdeauna frunzele verzi, fie vara, fie iarna.

Povestea bradului de Crăciun

A fost odată într-o iarnă geroasă şi cu multă zăpadă, aproape
de Crăciun, într-o pădure tânără un pui de brad. Avea frunze
ascuţite şi multe şi era împodobit cu zăpadă de ziceai că are haine
argintii pe el.
Dar iată că într-o zi puiul de brad a fost tăiat pentru a fi dus în
casa cea mare de lângă pădure, chiar cu o zi înainte de sărbătoarea
Crăciunului. Acolo, bradul găsi mulţi copii care alergau, cântau şi
erau foarte bucuroşi.
Seara, brăduţul a fost împodobit cu globuleţe multicolore, cu
ghirlande din hârtie parfumată, cu lumânări roşii, iar vârful lui
primi o steluţă aurie ca o căciuliţă. Lângă picioare stăteau cutii
îmbrăcate în hârtie fâşiitoare şi funde mari din catifea.
 Neştiind ce se întâmplă, el întrebă jucăriile aflate lângă el, de-a
lungul peretelui:

– Mă scuzaţi, îmi puteţi spune şi mie de ce sunt atâtea cutii cu

jucării împachetate aşa frumos aici lângă mine, iar voi staţi acolo
lângă perete?
– Cum…nu ştii?
– Nu…! se scuză brăduţul.
– Mâine este Crăciunul şi toţi copiii primesc cadouri, iar
jucăriile cele noi vor fi cadouri pentru copilaşii care ţi-au cântat
când ai venit.
Toată seara brăduţul a stat de vorbă cu jucăriile şi aşa a aflat
că acolo era casa în care locuiau copiii fără părinţi. A aflat despre
cum îi cheamă pe fiecare, ce le place să facă, cu ce să se joace şi
multe lucruri frumoase auzi brăduţul. I se făcu dor de părinţii şi
fraţii lui din pădure, dar se bucură că putea să aducă zâmbete pe
feţele copiilor.
Dimineaţa copiii erau în jurul bradului, deschizând cadouri şi
cântând colinde, frumoasele
colinde.
Nu după mult timp brăduţul a fost dus în pod şi lăsat acolo.
Aşa trecu zilele: singur, cu amintirea cântecelor, a jucăriilor
vechi, a jucăriilor noi, a copiilor, a familiei lui.
 Îşi aminti că mama lui i-a spus că dacă îşi pune o dorinţă în
noaptea de Anul Nou, ea îi va fi îndeplinită de Zâna Dorinţelor de
Anul Nou, dar doar o dată.
Când veni noaptea aceea specială, îşi dori să fie înapoi în
pădure alături de ai săi.
În dimineaţa următoare, Zâna Dorinţelor de Anul Nou îi
îndeplini dorinţa, iar brăduţul se afla în
pădure, lângă fraţii lui, înconjurat de zăpada argintie. Începu să le
povestească tuturor despre mica aventură din casa copiilor şi de
atunci deseori îşi aminteşte de ea…..chiar şi acum

CADOUL DE CRĂCIUN

E noaptea de Ajun. Bradul şi-a aprins luminiţele. Jucării

strălucitoare, de toate culorile zâmbesc fericite agățate de crenguţe; un
clopoţel de argint le şopteşte din când în când: cling, cling, aveţi răbdare,
acuşi vine moşul. În casă miroase a frunze de brad, a pâine, a sarmale,
masa e pregătită şi toată lumea e în aşteptarea bătrânului.

– Tăticule, întreabă micuţul Marcel. Unde e? De ce întârzie? Dacă

nu vine?

– O sa vină, îl linişteşte tata. Probabil acum e la fetiţa din

apartamentul vecin. Părinţii ei sunt plecaţi… Există atâţia copii pe la
care neapărat trebuie să treacă moşul… Nu te îngrijora. Ce ai vrea să-ţi
aducă de data asta?

– O maşină mare, mare!

– Minunat, zâmbeşte tata. Şi ce vrei să faci cu maşina?

– O să i-o arăt lui Păvălaş… Dar nu i-o dau să se joace! Moşul

niciodată nu-i aduce cadouri frumoase. Anul trecut a primit o minge de
cauciuc, dar parcă acesta e cadou? se bucură Marcel în timp ce tata se
întristează.

– Uneori, zice el, o minge mică de cauciuc e un cadou mai scump

decât oricare maşină mare. Cadourile, dragul meu, nu le primeşti ca să te
lauzi. Un cadou e o amintire… Iar jucăriile trebuie să le împarţi. Mai
ales cu acei copii care nu prea au parte de jucării…

– Tăticule, întreabă Marcel, când erai mic ce cadou îi cereai lui

Moş Crăciun?

– Păi… răspunde tata, acuşi îţi arăt. Apoi pleacă şi revine cu o

cutie:

– Iată, priveşte! E primul cadou pe care l-am găsit sub brăduţul de

plastic pe care îl aveam în casa în care locuiam împreună cu bunica.

– O minge de cauciuc? face ochii cât cepele Marcel.

 – Da. O simplă minge de cauciuc. Însă… e simplă doar la prima
vedere. De fapt e o minge fermecată… Cândva îţi voi povesti o poveste
tristă… Acum du-te şi te joacă…

Daniel, tatăl lui Marcel, îşi priveşte bradul împodobit de sărbătoare,

înalt până în pod şi ochii i se umpleau de lacrimi. În copilărie nu a avut
parte de un asemenea brad. Înainte, de Crăciun, bunica scotea de pe
undeva brăduţul de plastic. Îl învălătucea cu fâşii strălucitoare, agăța în
el singura jucărie de sticlă, iar din foi de hârtie tăia mulţime de fulgi,
apoi îi lipea pe sticlele ferestrelor şi lui Daniel i se părea că nimic mai
frumos nu poate să existe pe lume. Anume unica jucărie de pe brăduţ şi
fulgii făceau în casă atmosfera de sărbătoare.

Nu şi-a cunoscut niciodată tatăl. Îl părăsise când el era micuţ…

Avea patru ani când a plecat mama. Nu-şi aminteşte prea bine ziua
aceea, dar ţine minte că mama l-a întrebat ce cadou să-i aducă, de acolo,
de departe.

– O minge de cauciuc, a răspuns Daniel.

Mingile de cauciuc nu prea se găseau prin magazine. Săreau foarte

sus şi ce-i trebuia unui băiat de patru ani? Nu avea tată şi era devreme să
viseze la o adevărată minge de fotbal.

– Când te întorci? şi-a întrebat mama. Ea l-a sărutat, şi-a stăpânit cu

greu lacrimile apoi i-a răspuns: ,,De Crăciun. O să mă strădui
numaidecât să revin de Crăciun…’’
 A venit Crăciunul şi sub brăduţul de plastic a găsit mingea.

– Ţi-a adus-o moşul, i-a zis bunica. E de la mama… Şi e

fermecată… Nu a putut să vină… Stăpânul la care lucrează nu i-a
permis… Te rog, nu te supăra. O să strângă mulţi bani şi numaidecât se
va întoarce acasă. Mingea păstreaz-o. În ea e o părticică din sufletul
mamei tale. Când o vei privi, vei şti că mama, oriunde-ar fi, se gândeşte
la tine. Şi te iubeşte… Foarte mult te iubeşte…

În vara anului următor s-a apropiat de bunica cu o carte în mână.

– Bunico, învaţă-mă te rog să scriu şi să citesc!

– Pentru ce? s-a mirat bunica. Până începi şcoala mai ai câţiva ani.
O să reuşeşti…

– Învaţă-mă, bunico! Vreau să-i scriu scrisoare lui Moş Crăciun!

A insistat, nu s-a dat bătut şi până-n toamnă ştia să scrie şi să

citească. A scris scrisoarea şi i-a dat-o bunicii să o ducă la poştă.

– Sper să nu fie un secret, ce cadou i-ai cerut moşului, l-a întrebat

bunica zâmbind.

– E secret, i-a răspuns. Nu vreau să-ţi spun. E o surpriză.

La următorul Crăciun a găsit sub brăduţ un fluieraş.

 – Nu am nevoie de fluieraş! a strigat atunci. I-am cerut moşului să
mi-o aducă pe mama! Moş Crăciun nu citeşte toate scrisorile! Sau mama
a uitat de mine!

A plâns toată noaptea, cu greu a adormit şi abia a doua zi bunica a

reuşit să-i explice:

– Dacă ai şti, puiule, câţi copii îi cer moşului să le aducă înapoi

părinţii împrăştiaţi prin lume… Mulţi sunt nevoiţi să lase tot: casă, masă,
copii, părinţi, ca să-şi caute o bucată de pâine… Nimeni nu o face de
prea mult bine… O forţă nevăzută îi mână şi ei pleacă, pleacă cu inima
frântă, cu dor sfâşiitor în piept, dar într-o bună zi vor reveni. Îi va aduce
Moş Crăciun ori se vor întoarce singuri… Acum însă sania moşului e
prea mică încât să încapă toate mamele ce sunt aşteptate cu nerăbdare
acasă… Nu te supăra. Acest fluieraş pe care ţi l-a dat e fermecat. Învaţă
să cânţi! Prin cântece gândurile şi dorinţele tale vor fi auzite de mama…

De câte ori cânta credea sincer că acolo, în ţara aceea îndepărtată,

mama îl aude şi se grăbeşte să vină.

Când l-a dus bunica pentru prima dată la şcoală, privea cu tristeţe la
feţele fericite ale copiilor ce stăteau alături de părinţii lor. O iubea foarte
mult pe bunica, dar nici ea, nici fluierul, nici mingea fermecată nu-i
stingeau dorul de mama. N-o mai întreba nimic pe bătrână. O vedea
mereu tristă şi abătută. Tot mai des scotocea sărmana prin gentuţă,
scotea nişte medicamente, le bea apoi un timp stătea culcată.
 – Nu te îngrijora, îi zicea. Acuş o să treacă… Cântă-mi un cântec!
Cânţi atât de frumos… Mi se linişteşte inima dacă te ascult…

L-a orfelinat a luat doar câteva fotografii, mingea şi fluierul. Apoi

au venit doi oameni cuminţi, un bărbat şi o femeie, care i-au spus că vor
să-i fie părinţi. S-a bucurat.

– O vom găsi pe mama ta, i-au promis…

Nu l-au minţit. Mai târziu, mare fiind, a aflat că mama, într-o iarnă,
înainte de Crăciun, a ieşit din casa în care locuia în ţara aceea străină
spunând că se întoarce la băiatul ei şi de atunci nimeni nu a mai văzut-
o…

Părinţii adoptivi i-au dat tot ce a avut nevoie. Era înconjurat de

dragoste şi de bunătate. Întotdeauna i-au răspuns la toate întrebările. Şi
doar la întrebarea ce forţă nevăzută a mânat-o pe mama în lume nu au
putut să-i răspundă. Acum ştie răspunsul, dar nu mai poate reface
nimic…

Astăzi fluierul său scoală sălile de concert în picioare. Printre

mulţimea de spectatori i se pare uneori că vede faţa mamei şi a bunicii.
Amândouă se bucură şi se mândresc cu el. Iar în mingea de cauciuc pe
care o ţine deseori în mână, simte că pentru totdeauna a rămas o
părticică din sufletul celeia care i-a dat viaţă.

– Unde pleci? îl întreabă Marcel.

 – Fii liniştit puiule, îi răspunde tata. Oriunde m-aş duce,
întotdeauna mă voi întoarce la tine. Acuş revin…

Revine împreună cu Moş Crăciun.

– Ei, zice moşul, cine mă aşteaptă aici cu multă nerăbdare?

– Eu! Eu! strigă Marcel.

– Să vedem, scotoceşte bătrânul prin desagă, ce avem pentru un

copil atât de frumos şi de cuminte… Uite că am găsit…

– Un fluier? se miră Marcel, Dar… am cerut o maşină!

– Pricepi, puiule, tatăl tău va trece mâine şi va lua maşina. Sunt

prea bătrân, nu-mi ajung puteri să duc desaga, oftează moşul. Am nevoie
de ajutor. Iar fluierul… fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei
vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni…

A doua zi Marcel primeşte cadoul dorit şi imediat aleargă să se

joace cu Păvălaş. Nu, nu vrea să se laude. Vrea să împartă jucăria cu el.
Însă spre marea sa uimire, Păvălaş are o maşină asemănătoare. Mai are
şi un fluieraş.

– Fluieraşul acesta, îi şopteşte Păvălaş, ne va duce într-o poveste

unde nu există nedreptate, oameni răi sau balauri. Acolo e atât de
frumos, atât de bine… Trebuie doar… să învăţăm să cântăm…
Cărămidă sau Cărămizică, după cum îi zice stăpâna cea mică, nu are
prieteni.

Povestea unui Adevărat Prieten

Nimeni nu vrea să prietenească cu el. Cărămidă nu ştie de ce.

Probabil din pricina invidiei. Toată lumea îl invidiază. Cărămidă e
preferatul stăpânilor. Locuieşte împreună cu ei în casa cea mare. Pe
vreme de ploaie, de vânt, Cărămidă stă lângă soba fierbinte. Şi atunci?
Cum să nu-l invidiezi? Se tolăneşte pe covoare moi, mănâncă bucate
alese, iar uneori, când are chef stăpânul – bea împreună cu el bere.

În casă toţi îl iubesc. Mai ales stăpâna cea mică. În curte nimeni nu-
l vede în ochi. Curcanul, de cum îl zăreşte, se umflă în pene, scoate
sunete ameninţătoare şi Cărămidă ştie: domnul Curcan nu-i va fi
niciodată prieten. Căţelul ce stă mereu legat de lanţ e şi mai agresiv.
Relaţia lor e foarte încordată. Probabil Cuţu visează cu ochii deschişi
cum îşi înfige colţii şi face ferfeniţă blana lui cărămizie.

Totuşi degeaba e invidiat. Cărămidă cunoaşte ce înseamnă frigul,

mizeria şi foamea. Când l-a găsit stăpâna cea mică, era un pisicuţ
prăpădit, cu blăniţa cărămizie, aruncat de către cineva sub un gard.
Îngheţat, flămând, cu o lăbuţă rănită, mai mult mort decât viu, pisicuţul
nici măcar nu avea putere să miaune. Stăpânei cele mici i s-a făcut milă.
L-a adus în casă, l-a încălzit, i-a dat lăptic, i-a bandajat lăbuţa, i-a zis
Cărămizică pentru blana sa şi de atunci a devenit practic un membru al
familiei.

Acum e un coşcogeamite motan. Îi iubeşte pe cei ai casei, dar

visează să aibă un prieten al său. Doar al său. Unul adevărat. Căruia să-i
spună visele sale motăneşti în limba sa motănească. Căruia să-i
împărtăşească bucuriile şi necazurile. Necazul cel mare a lui Cărămidă e
că nu poate să-şi găsească un prieten.

Într-o zi, stând tolănit la soare, observă o păsărică – o vrăbiuţă

năstruşnică ce ciugulea de zor câteva semincioare.

– Iată cine îmi va fi prietenă, se gândi Cărămidă şi întinse lăbuţa

spre ea zicând: "Drăguţă vrăbiuţă, fii te rog prietena mea!"

– Au! sări speriată vrăbiuţa. Domnule motan, cum de îndrăzneşti?!

Crezi că mă păcăleşti? Mi-a spus mie bunica. Cei mai mari duşmani ai
vrăbiuţelor sunt motanii. Aşa că… Lasă-mă-n pace! Caută-ţi în altă parte
prieteni! Şi vrăbiuţa îşi luă zborul.

– Mda… oftă Cărămidă. Probabil nu-mi este dat să am un prieten.

Trebuie să mă dau bătut.

Dar chiar a doua zi Cărămidă prinse curaj şi anină de codiţă un prăpădit

de şoricel ce îndrăzni să-i treacă pe lângă picioare.

– Chiţ-chiţ, ce zici dacă îţi propun să fim prieteni? Întrebă el.

 – Bineînţeles, bineînţeles, domnule motan! Chiţcăi tremurând de
frică şoricelul. Numai că…

– Numai că ce?

– Un prieten nu-l ţine de codiţă pe celălalt prieten… Dă-mi drumul,

se rugă şoricelul. Altfel îmi vei rupe codiţa.

Dar imediat ce Cărămidă îl eliberă acesta o zbughi în vizuină.

– Ai crezut că mă păcăleşti, strigă şoricelul din adăpost, dar eu te-

am păcălit! Ha! Ha! Ha! Toată lumea ştie cât de proşti sunteţi voi,
motanii! Nu există prietenie între pisici şi şoricei! Nu e-xi-stă! Dacă ai fi
deştept, ai privi în jur şi ţi-ai găsi prieteni printre ai tăi! Uite… Nu
departe e o mâţă. Du-te de-o întreabă.

– Chiar că sunt un prost, se lumină Cărămidă. Trebuia ca acest

şoricel să-mi deschidă ochii… Bineînţeles că o pisică! Doar o pisică! Şi
Cărămidă alergă spre pisicuţa pe care tocmai i-o arătase şoricelul.

Era o mâţă vagabondă, murdară, cu blăniţa alb–gălbuie, numai pielea şi

oasele. Dar pisicuţa avea ochi foarte frumoşi. Verzi, mari, luminoşi, trişti
şi pe Cărămidă aceşti ochi îl cuceriră pe loc.

– Ea e, îl furnică în piept. Pisicuţă drăgălaşă, şopti el, nu ai vrea să

fim buni prieteni?
 – Sssst! se stropşi pisicuţa. Nu vezi? Sunt ocupată. Vânez. Nu-mi
arde de prietenii. Şi pisicuţa se repezi spre o vrăbiuţă. Cărămidă nu reuşi
să clipească, că pisica cu ochi frumoşi o şi înghiţi pe biata vrăbiuţă cu tot
cu pene.

– Fu! Exclamă dezgustat motanul. Cum se poate?! E oribil!

– Oribil? Oribil e să mori de foame. De câteva zile n-am mâncat

nimic. Poate că dumneata nu cunoşti ce înseamnă foamea. Eu însă
cunosc.

– Şi eu am ştiut ce înseamnă foamea. Dar… nu are importanţă. Să

vorbim despre altceva. Te invit în ospeţie. Locuiesc uite acolo… în casa
aia frumoasă. Mergi?

– Ştiu eu… Bine. Merg… răspunse mâţa, nehotărâtă.

Niciodată pisicuţa cu blăniţa alb–gălbuie nu a călcat pe covoare atât de

moi, nu a gustat din bucate atât de alese, nu a avut alături un domn atât
de amabil, de educat şi de drăgălaş. Fără îndoială că a acceptat să-i fie
prietenă. O prietenă credincioasă, aşa cum trebuie să fie adevăratul
prieten. După ce Cărămidă i-a făcut cunoştinţă cu întreaga casă, pisicuţa
s-a întins pe covoraşul de lângă uşă şi a adormit. Visa un vis frumos
când a venit stăpâna cea bătrână.
 – Aoleu! Strigă, enervată, stăpâna. Cărămidă! Motan afurisit! Ai
îndrăznit să-mi aduci în locuinţă mâţe din astea, pline de purici?

Şi nu reuşi pisicuţa să deschidă ochii că se şi pomeni înşfăcată şi

aruncată în mijlocul ogrăzii.

– Miauuu, miauuu, mieună ea jalnic. Miauuu, miauuu…

– Miorlauuu! Miorlăi indignat Cărămidă, apoi alergă după pisicuţă.

– Cărămidă! Cărămizică! Încotro?! O auzi pe stăpâna cea mică.

Mişcă în casă! Imediat!

Ascultător, Cărămidă făcu cale întoarsă.

Câteva zile motanul tânji rău de tot. Nu se atinse de mâncare,

slăbise, nici chiar bere cu stăpânul nu mai dorea să bea. Mereu în minte
o avea pe prietena sa. Peste o vreme totuşi, se sculă şi merse afară. În
curte o văzu pe frumoasa lui pisicuţă. Ţinea în dinţi un şoricel. Era
şoricelul pe care îl cunoscuse deja. Vru să-i ia apărarea, dar tăcu…

– Guşti? Întrebă pisicuţa.

Cărămidă refuză delicat.

În acea noapte nu se întoarse acasă. Nici în următoarea. Apoi

urmară alte zile, alte nopţi. Dormind alături de pisicuţă sub cerul liber, se
simţea într-al nouălea cer de fericire. Niciodată nu-i fusese atât de bine.
Când îl răzbea foamea, mânca şoricei şi păsărele pe care i le-aducea
prietena sa. Era prea domn ca să înveţe să vâneze. Biata pisicuţă se
zbătea acum pentru doi. Şi totuşi ambii trăiau zile minunate.

– Ştii, îi vorbi într-o zi pisicuţa. Dacă voi avea vreodată pisicuţi – aş

vrea ca ei să–ţi semene ţie. Adică să aibă blăniţele cărămizii. Ai o blăniţă
nemaipomenită! Cărămidă rămase flatat.

Toamna însă, când începură ploile, lui Cărămidă i se făcu brusc un

dor nebun de un acoperiş. Mereu visa covoare moi, peste tot simţea
miros de bere. Nu mai rezistă. Merse să-şi vadă fosta locuinţă.

– Cărămidă! Cărămizică! O auzi de îndată ce păşi pragul casei pe

stăpâna cea mică. Mamă! Priveşte! S-a întors Cărămidă! Pe unde o fi
hoinărit atâta amar de vreme?

– Pe unde, pe unde… bombăni stăpâna cea mare. E de la sine

înţeles. A vagabondat cu râioasa aia de mâţă! Ia şi du-l la baie. Spală-l,
dezinfectează-l. Mâine îl vom arăta veterinarului.

Aproape de iarnă, la colţul unui bloc, flămânzi, însetaţi, stăteau

lipiţi unul de celălalt patru motănaşi. Toţi patru aveau blăniţele
cărămizii. De departe îi privea tristă o biată pisicuţă cu blana jerpelită
care probabil fusese cândva albă ca neaua. Pe alături trecu o fetiţă. Unul
din motănaşi se dezlipi de ceilalţi şi merse din urma ei.

– Miau, miau, suspină jalnic motănaşul. Fetiţa se înturnă.

 – Cărămidă? Exclamă ea mirată. Încă un Cărămidă? Imposibil!
Apoi ezitând un pic se aplecă, luă pisicul şi merse spre casă.

– Cărămidă! Strigă fetiţa încă din prag. Priveşte! Ţi-am adus un

prieten! Un adevărat prieten!

Motanul Cărămidă îl privi duşmănos pe ăla micu. Probabil simţi că din

acea clipă nu va mai fi el preferatul stăpânilor.