SUFLET DE COPAC

In padurice cat era ziua de lunga se auzeau triluri de pasarele.copacii rdiau de fericire la auzul atator glasuri
melodioase. Astazi cel mai tare se auzea vantul care inclina copacii. La marginea padurii, parca veghindu-i pe ceilalti,
se afla un trunchi de copac. Cei din jur ii spuneau copacelul. Era cel mai vesel dintre ei. In zilele frumoase, insorite, o
fetita se aseza langa el si citea povesti dintre cele mai grozave.

Si astazi copacel o astepta cu nerabdare. Ii deranja insa vantul care aducea cu el si cativa norisori. Oare avea
sa vina prietena lui sa-i citeasca? se intreba el. De parca i-ar fi auzit gandurile,fetita venea topaind tinand in mana o
carte frumos colorata din care abia astepta sa ii citeasca o poveste. Ii placea atat de mult trunchiul de copac tocmai
pentru ca era atat de rezistent si puternic. Desi fusese taiat, ii crescusera deja cateva crengute care se inaltau pana la
cer.

- Buna, Copacel! striga fetita razand. Uite ce carte frumoasa am adus astazi.
- Bine ai venit, prietena mea draga! raspunse acesta. Chiar ma gandeam daca vei veni astazi.

Dar fetita se rotea vesel in jurul lui si radea. Cum sa piarda ea o asa bucurie sa citeasca o poveste langa
Copacel? Se aseza langa el si incepu sa rasfoiasca cartea. Dar vantul nazdravan ii smulse cartea din mana si tot radea
de neputinta ei de a o lua inapoi. Chiar si Copacel incerca sa o prinda, insa ramurile lui erau prea mici si nu ajungeau
atat de sus.

- Ha,ha,ha, ti-am luat cartea! Radea vantul continuu.

Si pentru ca asa era el putin mai rautacios, sufla si arunca cartea undeva sus pe crengile copacilor. Nu ii
placea ca fetita il iubea asa de mult pe trunchiul de copac care i se parea cam uratel. Fetita a inceput sa planga, dar
copacelul o imbratisa cu crengutele lui firave.

- Stii, astazi as vrea sa spun eu o poveste, spuse acesta sfios.

Fetita se uita la el cu ochii ei mari si curiosi. Nu intelegea cum de stie el povesti. Insa se aseza pe iarba moale
ascultandu-l.

-Acum ceva vreme era aici un copac falnic in care poposeau pasari felurite, isi faceau cuiburi printre ramurile
lui primitoare si il incantau cu trilurile lor. Copacul era tare fericit ca in fiecare an vedea puisorii invatand sa zboare si
sa manance sau sa se descurce singuri.

Fetita il asculta cu bucurie pe Copacel.

-Intr-o toamna linistea padurii a fost deranjata de un grup de oameni galagiosi care au coborat dintr-o masina
mare cu niste topoare in maini. Copacilor li se facuse frica, nu stiau ce se intampla. Mai multi copaci au fost taiati din
radacini, dar lui Copacel i-a ramas o parte din trunchi, adica sufletul lui bun. Dupa plecarea lor, ochii copacului s-au
umplut de lacrimi. Sufletul lui era trist, dar stia ca este rezistent si ca ii vor creste din nou crengute. Au trecut luni, a
venit vara, si sufletul lui era plin de bucurie.

Glasul copacelului devenea tot mai placut si cald, pana si vantul il asculta captivat.

-Vezi tu, fetita draga, fericirea copacului se datora unei fetite care il vizita aproape zilnic si care ii citea povesti
cu vocea ei calda si blanda.

Fetita imbratisa ramurile lui firave si mangaie trunchiul.

-Am ascultat cea mai frumoasa poveste spusa de cel mai bun povestitor! Multumesc, drag copacel.

Copacel ii zambi. Vantul intelesese si el cat de frumos era de fapt copacelul si cu o adiere usoara ii aduse
cartea inapoi fetitei, apoi pleca,lasand soarele sa incalzeasca povestea lor minunata. Fetita stranse cartea la piept si
imbratisa copacelul, spunandu-i:

-Voi veni in fiecare vara aici sa iti citesc povesti, iar tu promite-mi ca iti vei pastra sufletul la fel de frumos si
cald orice ar fi. Impreunandu-si crengutele, Copacel ii zambi si el, spunandu-i ca o va astepta in fiecare zi sa spuna
povesti impreuna si sa fie cei mai buni prieteni.