Cireșul

Călin Gruia

Încă de astă toamnă, Mădălinei i s-a părut ca cireșul de lângă fântâna ar

vrea să stea de vorba cu ea. Era îmbrăcat în strai de aur roșu și din când în când se
uita spre pădure cu părere de rău. De bună seamă că voia s-o întrebe ceva.
Mădălina însă nu cunoștea bine graiul copacilor. Se temea să nu se încurce.
Cireșul era mare, înalt și serios.
Într-o noapte copacul și-a lepădat toate frunzele și a adormit. Dacă și
pomii visează când dorm, de bună seamă că cireșul de lângă fântână a visat toată
iarna, ploi calde și privighetori.
Acum câteva zile cireșului s-a trezit din somn și s-a împodobit cu flori albe.
― Ai venit? l-a întrebat Mădalina. Mi se pare că ai fost plecat undeva... Și ce
flori ai adus! Am să rup și eu o ramură s-o duc în camera mea.
Cireșul își feri creanga și deschise în tulpina lui o ușa.
― Poftim, șopti el.
Mădălina se uită în toate părțile și, încredințându-se că n-o vede nimeni,
intră în tulpina cireșului. De-acolo coborî niște trepte lustruite, până dădu de o
altă ușă. O atinse cu un deget numai și pe dată se pomeni într-un palat strălucitor
unde toate lucrurile erau făcute din cireșe.
Trei-zâne mici, cu băsmăluțe roșii, cu mărgele și cercei din cireșe de
chihlimbar îi ieșiră în întâmpinare.
― Bine ai venit la noi, Mădălina! ii spuseră ele într-un glas. Îți place palatul
nostru?
― Da, răspunse fata. Nu mi-am închipuit niciodată că pot fi lucruri atât de
frumoase pe lume.
Cele trei zâne mici, cu basmăluțe roșii, o purtară pe Mădălina prin mai
multe încăperi și-i arătară fel de fel de ciudațenii: izvoare colorate, mult mai mici
ca mustățile furnicilor, pietre scumpe cât nisipul de mari, care se jucau în lumina
unor opaițe albastre, cărăbuși de aur închiși în degetare de cleștar, iar într-un
anume loc, printr-o gaură a peretelui se auzea cântec de privighetori și bâziit de
albine.
Din când în când Mădălina spunea:
― Vai, e atât de frumos!
Atât. Alte cuvinte nu găsea. Într-o încăpere se aflau patru scaune făcute din
cireșe. Zânele o poftiră să se așeze, fără nici o teamă.
 ― În timp ce noi o să lucrăm, tu poate ne spui o poveste de la lumina
soarelui! zise una din zâne.
Și cele trei zâne prinseră a înșira pe fire subțiri niște picături ce semănau cu
diamantele. Făceau un fel de șiraguri, ca de mărgele, care apoi urcau singure
sus-sus și se ascundeau undeva în pereții palatului. Deodată uneia dintre zâne i se
rupse șiragul și boabele i se împrăștiară la picioare. Supărată, începu să le strângă.
― Vrei să-ti ajut? întrebă Mădălina.
― Nu, n-ai să poți. Uite-așa ne chinuim noi de câteva zile. Când credem că
am găsit șiragul, se întâmplă ce-ai văzut și tu acum.
― Și-al meu s-a deșirat! strigă altă zână. Mădălina, văzând că zânele sunt
necăjite, nu le mai întreba nimic.
Târziu, când șiragurile fuseseră făcute iar la loc, una din zâne spuse:
― Cireșul nostru ar putea să crească mult mai înalt, să fie cel mai falnic, cel
mai frumos cireș... De vânt nu se teme, de ploaie nu se teme, de frig nu se teme...
― Ce ne facem, surorilor? strigă cea mai mică dintre zâne. Iar mi s-a risipit
șiragul. Iar a rupt careva... și zâna se opri din vorbă.
― Ce a rupt? întrebă Mădălina.
― Poate că-i mai bine să nu știi.
― Vă rog să-mi spuneti. Poate vă ajut.
― Șiragurile noastre se împrăștie atunci când cineva rupe din cireș o
creangă înflorită...
― O creangă înflorită? întrebă Mădălina și după aceste vorbe palatul din
cireș prinse a se învârti, a se întuneca și pe dată fată se pomeni afară, lângă
tulpina cireșului. Albinele zumzăiau vesele prin flori și o mireasmă îmbătătoare
plutea în jurul fântânii, ca o ploaie nevazută.

Lexic:
de bună seamă = desigur, fără îndoială; pe dată = imediat;
a se încredința = a fi sigur, a avea certitudinea ; cleștar = cristal;
a lustrui = a face să lucească, a șlefui,; băsmăluță = batic;
șirag = lanț, șir, colier; părere de rău = regret;
opaiț = lampă, văpăiță; se pomeni = se trezi;
a pofti = 1. a invita; 2. a dori;