Povestea crocodilului care plange, de Vladimir Colin

Trimis de AnideScoala la Mar, 03/09/2010 - 17:38

1 2 3 4 5
Voturi: 212

Un crocodil edea odat pe malul unei ape i plngea, plngea cu lacrimi de crocodil. - Vai, vai, ct de ru mi pare! Vai, vai, sunt nemngiat! - Ce-ai pit, crocodilule? ntreb o cprioar. De ce plngi? Crocodilul i cltin capul i strig cu durere: - Cum s nu plng, cum s nu plng dac am nghiit adineauri un explorator, cu puc i rani, cu tot? Cprioara, care nu-l avea la inim pe crocodil, rse bucuroas: - Aha! Te rcie puca pe gtlej, aa-i? - Da de unde! gemu crocodilul. Nu pricepi nimic!... Ce puc? M doare inima, inima m doare cnd m gndesc la bietul explorator pe care l-am nghiit... Un om att de ndrzne! Un brbat voinic, care cunotea toate pdurile slbatice, toate cotloanele pmntului... Ce nenorocire! Ce nenorocire! Cum am putut eu s-l nghit, cu puc i rani cu tot? Sunt un ticlos, un nelegiuit... N-am s-mi iert fapta asta ct oi tri! i plngea, plngea crocodilul, plngea cu lacrimi de crocodil Cprioara, care se inuse departe, se apropie de crocodil, dac-i vzu durerea, ncerc s-l mngie: - Drag crocodilule, spuse ea, dac ai ti ct sunt de fericit c te-aud vorbind aa... Vd c-i pare ru... - Ru! Ru! strig crocodilul. Dar vino mai aproape, c nu te aud prea bine... Cprioara se apropie. - Bietul explorator! gri ea. L-ai nghiit, dei nu i-a fcut nimic... Dar de azi nainte n-ai s mai nghii exploratori, nu-i aa? - Nu! Nu! strig crocodilul. Cum o s mai fac una ca asta? Mai degrab am s ncep s pasc iarb, ca tine... - Dragul meu! opti nduioat cprioara. - Da, da! Am s pasc iarb, spuse din nou crocodilul. Numai c... - Ce e?

- Numai c nu tiu care iarb e sntoas i care otrvitoare. Ar fi pcat s mor otrvit n floarea vrstei. Nu crezi? Cprioara rse i-l liniti pe dat: - Asta s-i fie grija! O s mergem la pscut mpreun i o s-i art eu ierburile dulci, acrioare sau amare... - Nu, nu, nu vreau amare! strig crocodilul. Arat-mi ierburile dulci, cele mai dulci cu putin... Uite, iarba asta de lng mine e dulce? A vrea s pasc ndat. Ard de dorina de a pate mai degrab... Cprioara se apropie de crocodil, se aplec s vad iarba cu pricina i n clipa aceea crocodilul csc o gur ct o ur i-o nghii cu cornie cu tot. - Proasto! mri el apoi. Auzi, iarb dulce... Pi tu ai carnea mai dulce dect orice iarb, aproape tot att de dulce ca cea a exploratorului de adineauri! Ha ha, dar bine am mai mncat azi. Un papagal, care vzuse din vrful unui copac tot ce se ntmplase, cltin din cap i strig: - S afle toat pdurea ce pete cprioara care crede n lacrimile unui crocodil! i a aflat toat pdurea, i de atunci i s-a cam nfundat crocodilului, care a venit plngnd la prietenul meu care scrie toate povetile pentru copii i, tot plngnd, i-a povestit cele ntmplate. Numai c prietenul meu l-a dat pe u afar, i, pe cuvntul meu, bine a fcut!

Culesul porumbului
Ion Agarbiceanu

Primavara fusese secetoasa pana dupa Sangeorgiu, araturile grele, cu brusi mari si tari, asa ca plugarii nici nu cutezara sa arunce grauntele de porumb sub brazda. De ce ar fi semanat?Sa hraneasca norii de ciori care se lasau cand ici, cand colo,peste araturi? De unde se vor fi adunat atatea ciori de cele mari, cu aripile sure, tivite cu negru? Incercasera o vreme cu grapile de fier sa sparga brusii, dar coltii sareau de pe un brus pe altul si nu-i puteau zdrobi. Plugarii erau tacuti, incruntati: isi schilavisera vitele cu aratul in cremene si cu zadarnice incercari de grapat. Priveau zadarnic cerul senin si se scarbira de vanturile mari si reci care bateau necurmat de la miazanoapte de vreo trei saptamani. Multe locuri ramasesera nearate. Anul asta am pus-o de mamaliga! ofta cate unul. De! Au mai fost primaveri secetoase. Ca asta n-am mai apucat, si-s om batran.

De-acum pentru porumb e tarziu. La Sangeorgiu trebiue sa se afle samanta in pamant, si nu intr-unul uscat cum sunt araturile noastre de azi. Eu ma gandesc ce sa seaman in locul porumbului. Ce sa semeni? Eu tot porumb voi semana, altfel ce mancam la iarna? Tot nu vei manca la iarna mamaliga, chiar daca ar ploua maine! Sa fie numai ploaie destula, sa-i umble vreme potrivita si sa fie o toamna lunga! Sa vezi ce cucuruze se vor face. Cand se vor muia de ploaie araturile din iest an si se vor faramita brusii de atatea vanturi, sa vezi ce tarana se va face! De-a dragul sa sameni! Asa si intr-alte chipuri vorbeau plugarii din sat si chiar cei carora le pierise nadejdea sa mai samene porumb asteptau ca pe ace sa ploua. Ce ar putea face un an fara mamaliga? La Sangeorgiu se implinisera cu strasnicie toate riturile stravechi pentru ploaie: nu ramasese fata mare, dar nici fetiscana, pe care feciorii sa nu toarne galeti de apa din fantanile satului si nu ramasera copile si baieti neurzicati, ei intre ei.Toti aveau mainile pline de basici. Totusi nu ploua pana la trei saptamani dupa Sangeorgiu.Atunci, intr-o noapte, se descuie cerul. O saptamana a plouat mereu: cand a mazguit, cand a ciuruit, cand s-a descarcat in picuri mari si tari ca grindina. Oamenii umblau cu capul gol: las sa-i ploua, sa le fie si lor si araturilor si pasunilor! Caci si pasunile abia de-acum se vor infiripa, sa pasca vitele mari. Se muiara si se risipira brusii de coltii greblelor de fier peste grauntele semanate acum. Dupa ploaie urmara calduri de mai, si iarasi ploi, a umblat tot vreme potrivita, asa ca in secere oamenii se trezira ca ispravisera cu prasitul de-al doilea ca si intralti ani. Porumbul era inalt pana la piept, cu fire puternice, cu frunze negre si grase. Iata, ne arata sa nu mai cartim, ziceau cei care deznadajduisera in primavara.

 V-ati facut pacate degeaba, raspundeau cei care ramasesera tari in credinta. Niciodata omul nu stie ce-l asteapta. De-acum numai de-ar fi o toamna lunga! Oricat de frumos, porumbul e in intarziere cu patru-cinci saptamani. Sa aiba vreme sa se coaca! La mijlocul lui septembrie a brumat usor, iar pe munti s-a pus un strat subtire de zapada. Dar atata a fost toata primejdia. Dupa o saptamana, vremea s-a incalzit si s-a pus o toamna cu seninatati statornice, care a tinut pana la sfarsitul lui octombrie, ba a mai trecut cu un picior si in noiembrie, pana pe la jumatatea lunii. Ce porumb s-a facut? Padure! Cate doi si trei tulei pe-un fir,cat le radea oamenilor inima. In aceeasi zi a intrat satul intreg la cules, la inceputul lui noiembrie. Diminetile erau racoroase, dar indata ce se ridicasoarele, o caldura buna incepea sa joace in valuri fine deasupra lanurilor de porumb. Frunzele uscate fosneau incet la adierea boarei si o mireasma imbatatoare se risipea in aer. Era coapta si canepa de samanta, semanata printre porumb, iar pe miezuine crescuse deasa si inalta, cat nu-i ajungeai cu mana la maciuliile grele, pline de samanta. Mireasma ei taia pe a porumbului, o aroma tare si ametitoare. Plugarii isi lungeau carele cu inima cea lunga si le inaltau laturile cu scanduri, sa incapa cat mai mult porumb.Se culegea cu foi cu tot si il dezghiocau numai acasa, insuri, sa nu piarda bunatatea de nutret. In toate lanurile se auzea cum rup tuleii si-i arunca in gramezi. Se ridica in vazduh larma vorbelor, a glasurilor parand o neintrerupta fierbere. Din cand in cand se itea in larma asta cate-un chicotit de fata pe care cate-un fecior o atingea, ca din nebagare de seama, cu un stiulete. Cantece nu se auzeau, ci numai fosnetul mereu al frunzelor uscate printre care treceau culegatorii.Carele cu vitele desjugate erau la marginea delnitelor si vitele mestecau, cu grumajii vinetii, intinsi, jipii de pe care se culesesera tuleii, tot miscandu-si coarnele albe.

Uneori aflau si cate-un stiulete, uitat ca din intamplare pe fire, si rumegatoarele il mancau cu placere, cazandu-le, din cand in cand, cate-un bob din marginea gurilor late. *** Nu era car care sa nu fi adus copii si copilite din sat. Cei mai marisori ajutau o vreme la cules, dar tuleii se rupeau greu si curand ii dureau mainile. Cei mai mici isi incercau in zadar puterile. Asa ca cei mai multi se pierdeau prin delnitele lor, tot scobind frunzele de matase ale stiuletilor, sa afle vreunul rosu sau pestrit. Si cand aflau, chiuiau de bucurie si se adunau doi-trei sa-l rupa cu puteri unite siapoi il dezghiocau cu infrigurare,mirandu-se mereu de frumusetea lui. Altii cautau bete uscate de canepa de samanta si le rupeau,adunandu-le in manunchi, apoi alergau cu ele la un luminis sa desfaca canepa, sa-si impleteasca biciul. Dupa culesul canepii de vara, acum era cel din urma prilej din an sa-si faca biciul, caci pe cele facute atunci le prapadise de mult. Bete de codarste isi luasera de acasa, incrustate gata la capatul unde sa prinda biciul. Cei cuprinsi cu munca asta isi uitau in graba de culesul porumbului. Impleteau cu harnicie; mergeau unul de la altul sa vada cum impleteste, cum isi face biciul, sa nu ramana unul in urma celuilalt, cu biciul mai scurt, mai subtire, sau cu mai putine sfori. Si nu peste mult incepeau sa pocneasca rasunator, si de ici si de colo, mandri de ceea ce au facut. Unii mai marisori trebuiau sa faca bice si pentru fratii mai mici. Copilele erau multumite daca puteau strange in brate un stiulete ros sau pestrit. Uneori copiii mai mari se faceau nevazuti prin porumbisti si se intorceau tarziu de tot cu cativa stiuleti cu frunze verzi in brate. Ei se jurau ca-s inca in lapte, dar unghia abia le intra in boabe. Puteau cauta porumb de fiert nu numai in delnitele lor, ci si la straini, nu se supara nimeni. Intr-alti ani aflau inca multi stiuleti, in

lapte, dar anul asta erau tare greu de aflat, asa ca era mare biruinta pentru cei ce gaseau. Friptul, acum indata, era tot asa de greu, caci nu era urma de lemn sau de gateje, si focul il faceau numai cu jipi care nu tin jarul, iar porumbul mai mult se afuma decat se frigea. Dar ce bun si aromat era, Doamne! Trebuiau sa le dea numaidecat si celor mici, care izvorau din toate partile de prin delnite, chemati de aroma, si faceau roata in jurul tuturor focurilor unde se frigea porumb. Putin era, dar cum sa nu le dea, cand cei mici nu-si mai luau ochii de la stiuletii din foc,tot mutandu-se de pe un picior pe altul? *** Carele se incarcau mereu dupa cat de multi si harnici erau culegatorii. Unele porneau spre sat, scartaind de povara, altele veneau goale din sat. Nu lasau porumb cules in delnita peste noapte. Jitarii mai pazeau inca, dar oamenii stiau ca acum paza cea mai buna era la ei in sura. In toate carele se incarcau deasupra panusi de canepa de samanta, si cuibarit intre ele era cate un copil caruia i se vede anumai fruntea si palarioara. Pana acasa, mireasma tare a canepii il ametea, dar copiilor le placea mirosul asta salbatic, care aducea cu cel al urzicilor. Samanta maciuliilor nu o foloseau numai la semanatul de primavara a canepii de lucru, ci si pentru ulei, iar cu cotoarele inalte si groase ardeau cuptoarele de paine. *** E bine cand se fac bucate din belsug si cand este sanatate.Dar daca nu-i sanatate, toata lumea asta nu mai plateste oceapa degerata. Asa se gandea Dumitru Marcului care culegea in delnitalui alaturea de nevasta si de doi copilandri. Culegea tacut si cu un fel de scarba. Il taia mereu prin maruntaie si uneori se oprea din lucru, se facea carlig si abia mai rasufla. Cand se apuca iar de cules, fruntea-i era imbrobonata de sudoare.

De cate ori se-ncarliga, si nevasta si baietii se opreau pe-o clipa din lucru, cu rasuflarea oprita. Cunosteau dupa semen cand ii venea rau de tot si cand scapa mai usor. Acum, la cules, nu statea mult ghemuit la pamant, dar ii venea prea des. Te-am rugat sa ramai acasa, Dumitre, si eu si copiii. Rau ai facut ca nu ne-ai ascultat, ii zise intr-un rand nevasta. Singuri nu ati fi ispravit delnita asta, raspunse el in sila,simtindusi gura amara ca fierea. Daca nu ispraveam azi, am fi ispravit maine. Ce-i intr-asta? Nu-i nici o graba asa de mare. Vremea e buna. Dar poate sa se strice, si mai avem de cules in doua delnite. Ar fi pacat sa ducem acasa, udat de ploi, un porumb frumos cum e in iest an. Nu se mai strica ea vremea in saptamana asta. Sa stii ca maine nu te mai lasam cu nici un pret sa vii. Vei ramane in pat sa ti se aseze durerea. Dumitru facu o miscare cu mana, ca si cand ar fi zis: Cat despre asta, pace buna! Lucrau tuspatru in tacere grea. Crasnea fiecare stiulete rupt de pe fir, si larma asta lui Dumitru ii facea rau. Era bolnav de multi ani, din an in an tot mai greu. Azi ii venea neputinta neobisnuit de des. Nu mai culege, Dumitre. Uite, ti-am adus tundra. Intinde-te pe ea si las ca ispravim noi. De intins ma voi intinde eu pentru totdeauna, nu peste mult, navea frica. Nu mai culege, tata, zisera baietii cu inima rece.Ispravim noi si fara dumneata.

 Mai copii, vedeti-va de lucru si dati-mi mie pace. Lassa mai culeg si eu inca o data, pe urma tot voi veti culege. Dup-o vreme se incarliga iar si se lasa la pamant. Nu-l tinu mult nici acum, dar pana pe la ojina ii veni raul inca de vreo cinci ori. Si iar se apuca de cules, transpirat acum nu numai pe frunte, ci pe intreg trupul. Cand se zgarci si se lasa a sasea oara la pamant, nu mai statu ghem, ci se intinse cazand pe spate, izbi de cateva ori din picioare, din brate, apoi se cutremura scurt si se linisti,pana nu apuca nevasta si copiii sa ajunga langa el. Safta, nevasta, se lasa in genunchi, ii asculta rasuflarea,cum facuse adeseori in anii din urma, dar acum nu mai simti nimic. Doamne sfinte, si n-avem o lumanare! Petre, Ioane, dati fuga in vecini, poate are cineva o lumanare! Baietii, buimaci de spaima, incepura sa alerge prinporumbisti, unul la dreapta, altul la stanga. Dar cine sa vina cu lumanarea la culesul porumbului? Nu avea nici un culegator de gand sa innopteze aici. Ci nici nu mai era nevoie de lumanare! trupul lui Dumitru incepuse sa se raceasca si sa se intepeneasca. Safta-si aduse aminte ca daca nu-i inchizi din vreme pleoapele mortului,ramane cu ochii deschisi. I le inchise, apoi isi puse frante mainile in poala si ramase muta. Se astepta ea de mult la moartea barbatului, dar nu asa,nu intr-un lan de porumb si fara lumanare. Durerea si nenorocirea ei ca nu-l aflase moartea in pat, era mai mare ca pierderea lui. Daca n-a vrut s-o asculte, sa fi ramas acasa! Ea ce sa faca? Ce-ar mai putea face? Si deodata izbucni intr-un plans cu hohote, care se topi intr-un bocet amar, ce se inalta in vazduh ca o alarma a nenorocirii.

Cei doi baieti nu aflara lumanare in vecini si alergara si mai departe, dar cand se intoarsera cu mana goala, erau insotiti de vreo zece barbati si femei. Barbatii cu capul gol isi dadura iertaciunile, privind tinta la mort, femeile se alaturara la bocetul Saftei, iar cei doi baieti erau inca tot buimaci de spaima. Dup-o vreme un om zise: Mai aveti de cules? Putin de tot, poate o jumatat de ceas, raspunse un baiat. Pentru mort e mult si atat. Veniti cu totii sa ispravim repede culesul si sa incarcam carul. Unde vi-s vacile? Acol langa car. Prinde-le la jug si adu carul aici. Si barbatii si femeile care au venit s-au apucat de cules, in vreme ce Safta se bocea nemaiauzind nimic, iar unul din baieti statea langa mort cu capul gol, cu mainile fara putere de-a lungul trupului. Pana ispravira de cules si incarcara carul, intepeni bine si trupul lui Dumitru si-l urcara deasupra porumbului, intre panusile de canepa mirositoare. Se urca langa mort si unul din baieti, iar celalalt cu mama-sa mergea alaturea de vaci cu capul in piept. Safta se mai boci pana iesira din delnita in drum, apoi amuti de tot. Intre culegatori vestea se lati repede, de la vecin la vecin,asa ca pana seara toti stiau ca a murit, in malaistea lui, Dumitru Marcului, culegand la porumb. Oamenii nu se prea mirara, il stiau bolnav greu de tot, dar peste bucuria si lumina culesului li se asternu tuturor un nor pe suflet.

Si larma omeneasca inceta sa se mai ridice deasupra lanurilor, numai fasaitul frunzelor uscate crestea mereu, cu cat se apropia inserarea. Si din cand in cand se mai auzeau pocnete din bici. Copiii le incercau sa nu-i dea de rusine deseara, din carele incarcate cu porumb, in drum spre casa. Si numai semnalele acestea scurte si seci pareau ca mai raspandesc viata si veselie deasupra lanurilor de porumb, prin care fasaia vantul in frunzele uscate.

La Sanius de Ion Agarbiceanu

La inceputul saptamanii fluturau rar cativa fulgi de nea prin vazduhul sur. Se opreau pentru o clipa nehotarati, apoi coborau iar si iar se opreau. Parca le parea rau dupa inaltimile din care veneau. Numai la o saptamana si iarna s-a instapanit peste lume,pana la marginea zarii. -Cojoc gros ca in anul acesta n-a mai avut dumneaiei de mult, vorbesc intre ei batranii. Ulitele satului sunt acoperite de un covor alb si gros. Casele par mai mici, dormitand sub acoperisurile grele. Gerul s-a mai muiat si copiii sa-tului au si pornit cu saniutele pe coasta. Locul e larg, asa incat pot pleca deodata zeci de saniute ce vin ca trasnetul pana la poale. Mult s-au mai rugat Vasilica si Niculaita de parinti sa-i lase si pe ei cu saniuta. - Daca patiti ceva? Acolo sunt si sanii mai mari care va pot dobori. Dar, pana la urma, au primit ingaduinta. Se facura amandoi cai si pornira in fuga catre coasta saniusului. Obrajii le ardeau de bucurie si ochii le scanteiau. -Sezi tu inainte, Vasilica! -Ba sezi tu! -Sa sada cel care stie sania mai bine, zise un baiat de alaturi. Pana la urma se aseza Vasilica in fata. Apoi ceru sa conduca si Niculita. Sania se rasturna de doua ori. Trecu la carma iar Vasilica. Si tot asa, nici nu stiau cum fuge timpul. Se insera cand copiii intrara in curte. - Acum se vine? le striga mama. N-ati patit nimic? -N-am patit. Si copiii intrara bucurosi in casa, cu gandul ca a doua zi vor merge iar la saniat.

Puiul de Ion Alexandru Bratescu-Voinesti

Intr-o primavara, o prepelita aproape moarta de oboseala ca venea de departe, tocmai din Africa sa lasat din zbor intr-un lan verde de grau, la marginea unui lastar. Dupa ce s-a odihnit vreo cateva zile, a inceput sa adune betigase, foi uscate, paie si fire de fan si si-a facut un cuib pe un mosoroi de pamant, mai sus, ca sa nu i-l inece ploile; pe urma, sapte zile de-a randul a ouat cate un ou, in tot sapte oua mici ca niste cofeturi si a inceput sa le cloceasca. Ai vazut cum sta gaina pe oua? Asa sta si ea, doar ca ea in loc sa stea in cotet, sta afara in grau; si ploua, ploua de varsa si ea nu se misca, ca nu cumva sa patrunza o picatura de ploaie la oua. Dupa trei saptamani i-au iesit niste pui draguti, nu goi ca puii de vrabie, imbracati cu puf galben ca puii de gaina, dar mici, parca erau sapte gogosi de matase, si au inceput sa umble prin grau dupa mancare. Prepelita prindea cate o furnica, ori cate o lacusta, le-o

firimitea in bucatele mici, si ei, pic! pic! pic! cu cioculetele lor, o mancau numaidecat. Si erau frumosi, cuminti si ascultatori; se plimbau primprejurul mamei lor si cand ii striga: Pitpalac! repede veneau langa ea. Odata, prin iunie, cand au venit taranii sa secere graul, al mai mare dintre pui n-a alergat repede la chemarea ma-sii, si cum nu stia sa zboare, hat! l-a prins un flacau sub caciula. Ce frica a patit cand s-a simtit strans in palma flacaului, numa, el a stiut; ii batea inima ca ceasornicul meu din buzunar; dar a avut noroc de un taran batran, care s-a rugat pentru el: Lasa-l jos, ma Marine, ca e pacat de el, moare. Nu-l vezi ca de- abia e cat luleaua?! Cand s-a vazut scapat, fuga speriat la prepelita sa-i spuie ce-a patit. Ea l-a luat, l-a mangaiat si i-a spus: Vezi ce va sa zica sa nu ma asculti? Cand te-i face mare, o sa faci cum ai vrea tu, dar acum, ca esti mic, sa nu iesi niciodata din vorba mea, ca poti sa patesti si mai rau. Si asa traiau acolo linistiti si fericiti. Din seceratul graului si din ridicarea snopilor se scuturasera pe miriste o groaza de boabe cu care se hraneau si, macar ca nu era vreo apa prin apropiere, nu sufereau de sete, ca beau dimineata picaturi de roua de pe firele de iarba. Ziua, cand era caldura mare, stau la umbra in lastar; dupa-amiaza, cand se potolea vipia, ieseau cu totii pe miriste; iar in noptile racoroase se adunau gramada, ca sub un cort, sub aripile ocrotitoare ale prepelitei. Incet-incet puful de pe ei s-a schimbat in fulgi si in pene, si cu ajutorul mamei lor au inceput sa zboare. Lectiile de zbor se faceau dimineata spre rasaritul soarelui, cand se ingana ziua cu noaptea, si seara in amurg, caci ziua era primejdios din pricina heretilor, care dadeau tarcoale pe deasupra miristii. Mama lor ii aseza la rand si ii intreba: Gata? Da, raspundeau ei. Una, doua, trei! Si cand zicea trei, frrr! zburau cu totii de la marginea lastarului tocmai colo langa cantonul de pe sosea si tot asa indarat. Si mama lor le spunea ca-i invata sa zboare pentru o calatorie lunga, pe care trebuiau s-o faca in curand, cand o trece vara. Si o sa zburam pe sus de tot, zile si nopti, si o sa vedem dedesubtul nostru orase mari si rauri, si marea. Intr-o dupa-amiaza pe la sfarsitul lui august, pe cand puii se jucau frumos in miriste imprejurul prepelitei, aud o caruta venind si oprindu- se in drumeagul de pe marginea lastarului. Au ridicat toti in sus capetele cu ochisorii ca niste margele negre si ascultau. Nero! inapoi! s-a auzit un glas strigand. Puii n-au priceput; dar mama lor, care intelesese ca e un vanator, a ramas incremenita. Scaparea lor era lastarul, dar tocmai dintr-acolo venea vanatorul. Dupa o clipa de socoteala, le-a poruncit sa se pituleasca jos, lipiti cu paman- tul, si cu nici un pret sa nu se miste. Eu o sa zbor; voi sa ramaneti nemiscati; care zboara, e pierdut. Ati inteles? Puii au clipit din ochi c-au inteles si au ramas asteptand in tacere. Se auzea fasaitul unui caine care alerga prin miriste si din cand in cand glasul omului: Unde fugi? inapoi, Nero! Fasaitul se apropie uite cainele: a ramas impietrit cu o laba in sus, cu ochii tinta inspre ei. Nu va miscati, le sopteste prepelita si se strecoara binisor mai departe. Cainele paseste incet dupa ea. Se apropie grabit si vanatorul. Uite-l: piciorul lui e acum asa de aproape de ei, incat vad cum i se urca o furnica pe carambul cizmei. Vai! cum le bate inima. Dupa cateva clipe prepelita zboara ras cu pamantul, la doi pasi de la botul cainelui, care o urmareste; vanatorul se departeaza strigand: Inapoi! inapoi! Nu poate trage, de frica sa nu-si impuste cainele; dar prepelita se preface asa de bine ca e ranita, incat cainele vrea cu orice pret s-o prinda; iar cand socoteste ea ca e in afara de bataia pustii, zboara repede spre lastar. In vremea asta puiul al mai mare, in loc sa stea nemiscat ca fratii lui, dupa cum le poruncise ma-sa, zboara; vanatorul ii aude paraitul zborului, se intoarce si trage. Era cam departe. O singura alica la ajuns la aripa. N-a picat, a putut zbura pana in lastar; dar acolo, de miscarea aripii, osul la inceput numai plesnit s-a crapat de tot, si puiul a cazut cu o aripa moarta. Vanatorul, cunoscand desimea lastarului si vazand ca trasese intr-un pui, nu s-a luat dupa dansul, socotind ca nu face truda de a-l cauta prin lastar. Ailalti pui nu s-au miscat din locul unde-i lasase prepelita. Ascultau in tacere. Din cand in cand se auzeau pocnete de pusca si glasul vanatorului strigand Apporte! Mai tarziu caruta s-a indepartat inspre vanator pe drumeagul lastarului; incet-incet pocnetele si strigatele s-au pierdut, s-au stins, si in tacerea serii care se lasa nu se mai auzea decat cantecul greierilor; iar cand s-a innoptat si rasarea luna dinspre Cornatel, au auzit deslusit glasul mamei lor chemandu-i din capul miristii: Pitpalac! pitpalac! Repede au zburat inspre ea si au gasit -o. Ea i-a numarat: lipsea unul. Unde e nenea? Nu stim, a zburat. Atunci prepelita disperata a inceput sa-l strige tare, mai tare, ascultand din toate partile. Din lastar i-a raspuns un glas stins: Piu! piu!... Cand l-a gasit, cand i-a vazut aripa rupta, a inteles ca era pierdut; dar si-a ascuns durerea, ca sa nu-l deznadajduiasca pe el... D-atunci au inceput

zile triste pentru bietul pui; se uita cu ochii plansi cum fratii lui se invatau la zbor dimineata si seara; iar noaptea, cand ailalti adormeau sub aripa mamei, el o intreba cu spaima: Mama, nu e asa ca o sa ma fac bine? Nu e asa c-o sa merg si eu sa-mi arati cetati mari si rauri, si marea? Da, mama, raspundea prepelita, silindu-se sa nu planga. Si a trecut vara. Au venit taranii cu plugurile de au arat miristea; prepelita s-a mutat cu puii intr-un lan de porumb de alaturi; dar peste catava vreme au venit oamenii de au cules porumbul, au taiat cocenii si au intors locul; atunci s-a mutat in niste parloage din marginea lastarului. In locul zilelor mari si frumoase au venit zile mici si posomorate, a inceput sa cada bruma si sa se rareasca frunza lastarului. Pe inserate se vedeau randunici intarziate zburand in rasul pamantului, ori palcuri de alte pasari calatoare, iar in tacerea noptilor friguroase se auzeau strigatele cocorilor, mergand toate in aceeasi parte, catre miazazi. In inima bietei prepelite era o lupta sfasietoare. Ar fi vrut sa se rupa in doua: jumatate sa plece cu copiii sanatosi, care sufereau de frigul toamnei inaintate, iar jumatate sa ramaie cu puiul schilod, care se agata de ea cu disperare. Suflarea dusmanoasa a crivatului, pornita fara veste intr-o zi, a hotarat-o. Decat sa-i moara toti puii, mai bine numai unul si fara sa se uite inapoi, ca sa nu-i slabeasca hotararea, a zburat cu puii zdraveni, pe cand al ranit striga cu deznadejde: Nu ma lasati! Nu ma lasati! A incercat sa se tarasca dupa ei, dar n-a putut, si a ramas in loc, urmarindu-i cu ochii pana au pierit in zarea dinspre miazazi. Peste trei zile, toata preajma era imbracata in haina alba si rece a iernii. Dupa o ninsoare cu viscol, urma un senin ca sticla, aducand cu dansul un ger aprig. La marginea lastarului, un pui de prepelita, cu aripa rupta, sta zgribulit de frig. Dupa durerile grozave de pana adineaori, urmeaza acum o piroteala placuta. Prin mintea lui fulgera crampeie de vedenii... miriste...un caramb de cizma pe care se urca o furnica... aripa calda a mamei. Se clatina intr-o parte si intr-alta, si pica mort, cu degetele ghearei impreunate ca pentru inchinaciune.

Nicusor, de Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti

by hrnicu La marginea dinspre miazanoapte a orasului, pe malul iazului, e o gradina frumoasa in care sunt patru cladiri mari: a tribunalului, a prefecturii, a judecatoriei si a casieriei; restul gradinii e numai tufisuri dese de lemn cainesc, de batachina si de rugi, in care primavara canta privighetorile de e o frumusete. Chiar pe marginea malului e o movila pe care, cand te-i sui, ai inaintea ochilor o minune de tablou. Aci sub mal, iazul umbrit de salcii si de anini cu o moara vorbareata; mai departe valea verde a Ialomitei, inchisa in fund de dealurile viilor, pe culmea carora sta de straja manastirea; iar mai in fund, topita-n aburii albastrii, toata coama muntilor de la Piatra Craiului pana-n Penteleu; in tot o priveliste frumoasa, de parca ti se primeneste sufletul uitandu-te la ea. Prin gradina asta e drumul lui conu Misu, care sade alaturi, cand e sa iasa in oras. Cum trecea intr-o zi din primavara trecuta, s-a oprit sa asculte o privighetoare, care canta de rasuna gradina; si fiindca tufisul in care canta era chiar alaturi, s-a aplecat sa incerce: n-o putea-o zari? Cand, ce sa vaza? Jos, in tufis, un baietas. Cu degetul aratator de la mana dreapta peste buzele tuguiate, ii facea semn sa taca, iar cu cel de la mana stanga ii arata privighetoarea. Aplecandu-se mai mult, o vazu Si a stat asa multa vreme, neputandu-se satura de a o privi si nestiind ce sa priveasca mai cu drag; pasarea mica si neinsemnata care scotea sunete atat de puternice si de maiestre din gusulita ei care se vedea saltand, ori fericirea fara seaman care zambea pe toata fata copilului? Il mai vazuse el de cateva ori p-aci prin gradina jucandu-se cu alti copii de seama lui, dar niciodata nu-l privise cu luare-aminte. Acolo,un broscoi de baietas slabut, cu parul canepiu, incurcat ca un caier, si cu pantalonii in vine, carpiti in zece locuri. Acum pentru intaia oaravedea ce ochi negri, catifelati si dulci avea. La o miscare nedibace, pasarea zbura si lui conu Misu ii paru grozavde rau, crezand ca s-o mahni copilul; dar acesta iesi din tufis si privindu-l drept, cu seriozitatea adorabil de hazlie a copiilor: - Nu fate nimic. Vine indarat. Asta e a mea. A fost si poimaine. - Ce spui, ma? A fost si poimaine? - Da, a vazut-o si Lenuta. - Care Lenuta? - Lenuta, sora mea Si clatinand din cap: - Da lui Vasilica nu i-o arat. - Care Vasilica? - Vasilica a lu nenea Dumitru de la zudecatorie. - Si de ce nu i-o arati si lui? - Ca finca da cu pietre. - Bravo! sa nu i-o arati. - Tt! - Dar pe tine cum te cheama? - Nicusor a lui Ionita, odaiasu de la casierie, si sunt de sase ani. - Ce vorbesti, domnule!? Pai bine, tu poate ca vrei si doi bani, sa-ti cumperi covrigi. Nicusori raspunde cu umarul drept, saltandu-l in sus. Si conu Misu,razand cu multumire, scoate si-i intinde doi bani. Copilul, luandu-i,zice: Saru mana si pleaca grabit, tinandu-se cu o mana de bracinarii pantalonilor prea lungi; dar dupa cativa pasi se intoarce sa-l intrebe serios daca la spiterie se vinde oua de furnica. - Ce sa faci, ma, cu oua de furnica? - Mi-a spus maica-mea asa: ca le plate la privighetori si vreau sa pui pe zos la a mea Are si conu Misu trei ingerasi de copii de la care aude in fiecare zi fel de fel de nostimade copilaresti, dar asta i s-a parut atat de dragalasa,incat a luat pe baietandrul odaiasului in brate si l-a sarutat, pe amandoi obrajii; pe urma, rusinat de induiosarea lui, l-a lasat jos si l-a scuipat: - Ptiu! Mars d-aici, potaie mica! Din ziua aia dateaza prietenia lui conu Misu cu Nicusor; e! dar negresit prietenia care poate sa mijloceasca intre un boier mare si copilul unui odaias. Din vreme in vreme, cand il vede prin gradina, ii striga: pst! ma hotule, vino ncoa! si-i da cate un ban, cum da si Lenutei, pe care acum o cunoaste si o intalneste mai in fiecare zi, venind din targ, incarcata cu o dubla de paine si cu un clondir, pe care de-abia le duce. Cunoaste acum si pe parintii lui Nicusor; tatal, unu gros, negru, paros, cu o mutra aspra, in care numai rosatea varfului nasului pune o pata mai vesela; mama, slaba, ofilita, prafurie si totusi placuta pentru blandetea ochilor Negresit, Nicusor nu e primit in curtea lui conu Misu sa se joace cu copiii lui si cu musafirii lor, dar se uita si el din gradina prefecturii pe crapaturile ulucelor; si tot incercand crapaturile a dat peste cateva prin care poate vedea tot raiul din curtile boierului. Asa, printr-una se vad rondurile de flori frumoase si locul unde joaca copiii crocket; printr-alta se vede terasa imbracata in flori albastre, unde mananca boierii vara; prin a treia, caprioara cu tarcul ei; iar prin a de la capul din fund al ulucelor, gradina de poame, curtea pasarilor si doi caini mari legati in lanturi

pe sarma * Frumos Craciun o sa fie! A nins doua zile din crivat si acum in ajun s-a schimbat vantul; sufla austrul, subtiind norii printre care incep sa se iveasca stelele si aducand cu el un ger de te taie. La curtea caselor lui conu Misu e zarva mare. Pe portile deschise larg nu mai contenesc saniile incarcate cu musafiri. E pom de Craciun la care sunt poftiti copiii tuturor prietenilor. In mijlocul salonului incapator, care tine de la intrare pana la terasa din fund, e asezat bradul impodobit de-ti ia ochii. Cucoanele se invartesc de colo pana colo, randuind lucrurile la locul lor. Copiii, nerabdatori, asteapta in odaia din dreapta semnalul cand vor putea intra. Sa astepte, ca nu e inca gata. Mai sunt de asezat jucariile pe mescioara din jurul bradului si de pus la fiecare teanc de jucarii cate o carte de vizita cu numele copilului caruia i se cuvine; si nici conu Misu n-a sosit inca de la club cu barbatii, ca sa se bucure de bucuria copiilor. In vremea asta, alaturi, la casierie, e un sufletel stingher, care se zbate si se framanta mama e dusa la cucoana casierului sa ajute la gatit si la scuturat si a luat si pe Lenuta cu ea; tatal e dus la carciuma iar el sta singur in gangul casieriei, muncit de ganduri A vazut azi-dimineata pe un om din curtea boiereasca, ducand in spinare un brad mare, mare pe urma baietii de la cofetarie cu tavi si alt baiat de la librarie incarcat cu fel de fel de cutii.. Si el stie ce insemneaza asta. Anul trecut, cand l-a durut in gat, l-a dus ma-sa la spiterie, si atunci, prin usa intredeschisa, a zarit o clipa in odaia de alaturi, cu ochii lui impaienjeniti de friguri, un brad frumos imbracat in dar a inchis spiterul usa si era ziua, lumanaricile nu erau aprinse si mamica i-a spus asa: ca seara e mai frumos, cand se aprind lumanaricile Toti copiii astia, care trec in sanii, acolo se duc, sa vaza pomul de Craciun pomul de Craciun!! Si nici prin crapaturile ulucelor nu poate sa se uite, ca e zapada pana la gat E! dar daca ar vrea conu Misu Te, conu Misu nu e om bun? Ba e bun. Nu-i da lui intotdeauna cate un ban? Adineauri a trecut in targ si nu s-a intors inca acasa Daca i-ar iesi inainte si l-ar ruga sa-i arate si lui pomul de Craciun,numai nitel, nitel de tot. Cat e de mica inimioara lui, s-a despartit acum in doua. Jumatate il imbranceste inainte: Incearca, conu Misu e om bun; poate te duce sa vezi pomul pomul!, iar cealalta il trage inapoi: Fugi d -acolo, nu se poate nu se poate Se aud sanii venind dinspre targ Uita-le, cotesc la colt si, in bataia lampii electrice de la raspantie, Nicusor recunoaste pe conu Misu si-l aude razand cu pofta. Repede o ia la fuga sa-i iasa inainte. Cine stie? poate chiar fara sa-i spuie nimic, vazandu-l, o sa-l ia sa i-l arate, ca e om bun. A ajuns! Aci e alta cotitura. Hei! la o parte! striga birjarul degeaba, iar conu Misu, iesind pe jumatate din sanie si vazand copilul in drum: - In drum, hai? Drace impelitat! Sa te calce sania. Mars acasa! Si saniile trec E noapte nu se pot vedea lacrimile care au napadit in ochisorii negri, catifelati, dulci ca o mangaiere I-a zis asa: Mars acasa!, dar ce sa faca acasa? Nu e nimeni acasa, nimeni Si cosul de la soba tiuie Si-i e urat Si cum sta in drum, parca-i sopteste cineva la ureche: Stii ce? poate ca se vede de la poarta prin ferestre. O ia la fuga inspre curtea boiereasca. Se da la o parte langa uluce ca sa treaca saniile care ies; apoi, cand au trecut, face doi pasi in curte si se uita cu incordare Ies valuri de lumina pe ferestre, dar pomul nu se vede Si mai face doi pasi, strangandu-si la piept paltonul lung si larg, facut dintr-o scurteica veche a ma-si, in care parca e un pui de lautar Ferestrele sunt prea sus degeaba A! stie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mananca boierii vara! Acolo, a vazut el prin crapaturile ulucelor, sunt ferestrele jos. Da, dar cainii! Gandul asta il face sa se retraga repede din curte Ce bine ar vedea el d -acolo pomul de Craciun! Sta si-si face in gand socoteli de om mare. Nu se poate sa fie canii dezlegati acum cand vine lume Asta nu se poate! ce, sa muste pe lume? Face cativa pasi in curte, tragand cu urechea si neputandu-si dezlipi ochii de la lumina ferestrelor Ocoleste in varful picioarelor casa mai sunt cativa pasi A ajuns! na! perdelele lasate ba nu, una e ridicata! Paseste binisor, binisor Aaaa! ce frumos! ce frumos! Poate de-acum sa sufle austrul, vant taios de rece, ca in tot trupul copilului s-a revarsat caldura unei fericiri nemasurate. Tot sufletul i s-a urcat in ochii care privesc cu nesatiu Cum sclipeste beteala! Uite si lumanaricile aprinse! Si ce de jucarii! Trambite, tobe, papusi! Uite si niste iepurasi albi, mici si draguti Inauntru se deschide de perete usa odaii din dreapta prin care navaleste o droaie de copii, baietasi, fetite si nodulete mici, pe care parca-i da jos fundele. Sunt cateva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte ramasi tagla cu ochii pironiti la pom, parintii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aseaza copiii in semicerc. Trebuie sa cante: O! Tannenbaum! o! Tannenbaum! Se face o tacere desavarsita. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul si se aseaza sa-i acompanieze dar in clipa in care-si ridica mana ca sa inceapa, dinspre terasa se aude latratul gros al unui caine si tipatul unui copil, tipat de groaza, lung, sfasietor, care spinteca tacerea si trece ca un junghi in inimile tuturor Barbatii dau navala intr-acolo; deschid usa. Mars Leu! mars Leu! striga conu Misu dand cu piciorul in caine Jos, langa fereastra zace copilul fara cunostinta * Nu te mai framanta atata, coane Misule. Inchide ochii si dormi in pace, ca Dummezeu e bun si iertator. El stie c-ai priceput prea tarziu de ce-ti iesise copilul inainte si ca te-ai cait de a-l fi gonit cu asprime.

Te-a vazut cum l-ai adus in casa, cum l-ai ingrijit, cum i-ai incarcat bratele de jucarii si de bunatati si pentru el si pentru Lenuta. El stie ca esti hotarat maine in ziua de Craciun sa te duci la casierie, sa te incredintezi cu ochii dumitale ca copilul nu s-a imbolnavit de spaima. Dumnezeu e bun si iertator si a auzit ce-ai pus de gand cu cucoana Zoe sa faceti la anul. Inchide ochii si dormi in pace.

Privighetoarea
Ioan Alexandru Bratescu-Voinesti

Ce ai, nene Iorgule? Parca ai fi suparat. E!... Ba nu zau, ti s-a intamplat ceva? Mi s-a intamplat o ticalosie... Nici nu stiu cum sa-ti spui... Stiti ca prin fundul curtii mele trece iazul morilor. Cand n-am ce face, dau cu undita la peste. Am acolo, in stanga scarii (c-am facut o scara pentru scaldat), o adancatura, in care arunc in toate serile cate o bucata de mamaliga ori cate un pumn de grau fiert: nada la peste... Si uneori, cand e apa merie, mai ales acuma primavara, se da bine si prinz... nu cine stie ce pesti mari, dar in sfarsit: cleni, mrene... Am prins de multe ori si mai maricei asa, cat un cutit de masa obisnuit... Tu nu esti pescar; n-ai dat cu undita niciodata... E pacat... La mine, acolo, e frumos de tot: o umbra deasa si racoroasa, si apa aia care curge lin printre salcii pletoase... Sa vii o data sa vezi... Acum, eu am undite sistematice, de se strang, se fac baston; dar aici in iaz nu le intrebuintez, ca prea sunt lungi... Iau cate o nuia de alun, ii pun ata, plumb si carlig, si gata; iar cand plec de acolo, infasor ata pe nuia si o bag intrun tufis de rachita.

In tufisurile astea si in salciile de pe marginea iazului vin privighetori si canta toata noaptea... Foarte de multe ori, cand stau linistit la pescuit, vin saracele pana langa mine, aproape de tot, sa le prinzi cu mana, parca ar fi oarbe: umbla dupa oua de furnici si dupa rame... Ce e azi? Joi. Alaltaseara, marti, a venit pe la noi capitanul Delescu cu nevasta-sa si am stat cu totii in pridvor sa le ascultam. Nu canta una, cantau zece, cincisprezece; rasuna tot zavoiul... Si cum era o luna ca ziua si mirosea liliacul... am petrecut o seara... sa-l intrebi pe el... Mai ales una, chiar in gradina la mine, intr-o salcie pletoasa, canta... Doamne,Dumnezeule!... De cate ori incepea, facea intr-un fel nou. Inca Victorita, nevasta capitanului, luase un condei sa insemne cu vorbe toate felurile de sunete pe care le scotea. Uneori facea: fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!... iar cand ispravea intr-o cascada de triluri, zau daca nu-ti venea s-o aplauzi ca pe-o primadona... Si din crina ii raspundeau altele si altele... Frumoasa seara am petrecut, n-am s-o uit niciodata! Si ne intrebam cu totii, daca o fi adevarat ca toate vietuitoarele de pe pamant se trag dintr-o tulpina si ca s-au deosebit unele de altele numai silite de imprejurarile deosebite prin care au trecut ce fel de imprejurari au fost alea, care au putut sili privighetoarea sa ajunga sa cante asa, iar carsteiul bunaoara sa haraie, ca un ceasornic de buzunar cand il intorci? Mare taina! E!... Pe la douasprezece ne-au plecat musafirii, iar nevasta capitanului, dupa ce ne-a zis noua Buna-seara, a facut bezele inspre salcia pletoasa, strigand: La revedere, puica, pe mane seara! Si au venit si aseara; dar in salcie nu mai canta privighetoarea... Se auzea in zavoi, dincolo peste iaz, o multime; aici insa nu... Ne gandeam ca poate si-a gasit sotia si s-o fi dus dupa ea in zavoi; si ne sileam s-o recunoastem de pe cantec; dar, ori ca era prea

departe si nu puteam deosebi toate sunetele, ori ca nu canta toate la fel; dar lucru hotarat, lipsea un sunet; n-n-auzeam pe niciuna facand: clings! Nu-l auzeam si sa vezi de ce... Azi-dimineata, neavand treaba, ma cobor la garla. Lasasem in ajun undita acolo intr-un tufis... O caut: nimic. Zic: sa stii ca mi-a furat-o cineva. Cand ma uit mai bine, o vaz mai departe pe jos. Dau s-o ridic: ata desirata de pe bat si incurcata in rachita. Ma iau dupa fir si ce sa vaz? Parca si acuma mi se sfasie inima... Lasasem rama in carligul unditei; si biata privighetoare, umbland dupa demancare, a inghitit carligul!... Saracuta! Cat trebuie sa se fi zbatut, cat trebuie sa se fi chinuit!... Acum sta moarta, cu aripioarele intinse, iar pe ochisorii ei, ca doua margele negre, napadisera furnicile... Pre legea mea! Sunt asa intamplari absurde care-ti tulbura mintea, iti zdruncinacredinta... Auzi dumneata moarta: cu carligul infipt in gusulita aia, care scotea sunetele alea dumnezeiesti! Auzi dumneata cum am rasplatit eu pasarica nevinovata, pentru ca ne desfatase cu viersul ei! Cand ma gandesc, imi vine nebunie; dar ce nebunie!... Ah! ochisorii aia negri pe care napadisera furnicile!...

In padurea Petrisorului de Mihail Sadoveanu

Era pe la sfritul lui august, i pdurea Petriorului, btrn i nestricat de mn de om, i desfura tcut bolile de frunziuri. Urca domol coline trgnate, se ridica departe ntr un pisc prpstios, n vrful cruia sgeta spre cer un brad vechi, care vestea cel nti, printr-un uiet adnc, sosirea vnturilor. Aa urca lin spre asfinit, i de pe cerul rsritului soarele ncepea s-i ptrund ascunziurile. n ihla mrunt de la margine, lumina se cernea n ploaie deas i cald de raze; roiuri de musculie se roteau ici-colo, esndu-se ntr-un joc grbit; sticleau n lumin, pe urm dispreau. Un grangur sta nemicat pe o ramur de fag ntins spre soare ; i sticleau penele ca glbenuul oului; ntindea din vreme n vreme gtul i da drumul unei fluierturi glgite, care trezea un rsunet lung n urm, n ramurile pdurii. Paseri mrun te, stropite cu felurite culori, se chemau de pe vrfuri de nuielue mldioase; erau stiglei cu pete de snge, piigoi rotunzi cu pene cenuii i negre, cintezi cu piepturile crmizii. Se priveau cu ochiori sticlii ca vrfuri de ace, deschideau pliscuri i frmau melodios chemrile, flfiau apoi uurel, i-n urm-le nuieluele se cltinau, tremurndu-i frunzele lucii. nfiorarea vieii mrunte se strecura prin marginea aceasta de pdure, ca-n orice diminea de var. Zboruri de gze cu aripi strvezii, cu aripioare albastre se ncruciau, fluturi jucau pe deasupra ierbii dese, n care ncepeau s se ngrmdeasc miresme calde. i ntr -un covru scurmat n pmnt, ntre frunze i piu, sta un iepure rocat, pitit pe labe, cu urechile lsate pe spatele gheboat. n mngierea cldurii dormita ; i lumina ochii deodat, apoi i ntuneca ncet i-i mica botul crpat, ca-ntr-un vis. Pe crri, nluntru, era nc umezeal. Numai ici-colo, micarea vieii: rzbtea o chemare nedesluit moale, stns; o grnea subire se cltina ncet; foneau un timp foile galbene ale anilor trecui. Pe la amiaz ncepu un glas de corn s adie din poian n poian. Btaia copoilor rspunse

rsuntor: chiaf! chiaf! Se auzir i voci omeneti. i pe poteci, din lumin, intrar, cercetnd cu ochii desi urile, doi oameni. Unul era boierul ; se cunotea dup mbrcmintea de postav verde, dup plrioara cu pan de gai, dup puca curat i lucitoare, fr cucoae. Era un brbat tnr nc, cu faa plin, rocovan, cu puin musta blaie, cu puin pntece. Un om bine hrnit, cu obrazul mulmit i cu ochii veseli. Cellalt, pdurarul, era un zdrahon nalt i sptos, cu mustaa groas, ntunecoas, dar cu privirea limpede i senin. Avea tac cu nasturi de alam la old, n stnga, i ducea n cumpn o puc sub cocoaele creia, ca s nu rugineasc oelele, pusese cte-un petec de blni de iepure. Ia mai strig, Vasile, cnii zise boierul, ntorcnd capul spre pdurar. Vasile trase de la old, din dreapta, cornul, l duse la gur i slobozi trei sunete prelungi, ndreptndu-l spre marginea pdurii, n urm. Rsunetele dulci nc vibrau, cnd un cne rspunse, btnd ascuit de trei ori. Asta-i capauca mea, zise Vasile, ntinznd urechea. Un alt ltrat mai plin, mai puternic se auzi. Pdurarul ncepu s cheme: Na, na, Frica, naa! Ltrturile se apropiar. Un cne frumos, negru, cu botul rocat, iei la douzeci de pai n urm, pe crare, privi la dreapta, la stnga, dup aceea se apropie n fug de cei doi vntori. Aici, Osman! strig boierul. Unde mi-ai fost, ticlosule ? Strecurndu-se ca o oprl printre tufe, iei n crare i ceaua pdurarului, slab de i se vedeau coastele prin piele. Vasile ridic mna i se aplec asupra ei. Frica se lipi la pmnt schellind, apoi prinse a bate din coad. De-acu s mergem, cucoane Grigori, zise pdurarul ndrep-tndu-se. O apucm tot nainte -apoi la poteca aceea a lor nu se poate s nu dm peste capre Le-am vzut i ieri Pornir, clcnd nbuit, cu cizmele cu turetci, lungi, pe poteca umed. Cinii umblau linitii ndrt, n lanuguri. Iac, aici, la marginea asta, am pucat cei doi lupi anul trecut, zise Vasile. Chiar aici ? ntreb cuconu Grigori. Chiar aici. Aici, doi. Da peste alii am dat eu n alte pri De cum d omtul, parc ce fac ? Pe-atta m-am pus i eu Am o ciud pe dihnii, lucru mare. Cnd am dat peste urma lor, nu mai am linite Asta-i ca o patim, cucoane Grigori, la mine lucru mare Nici nu mnnc, nici nu beau, s-a sfrit! Vin eu, cucoane Grigori,i gsesc urm pe crarea asta Erau multe labe pe omt Trecuse Sfntu-Andrei, umblau jivinele poti Gsesc eu urma, o cercetez, o gsesc afar din pdure pn-ntr-un loc, o mai gsesc spre sat, pe urm spre bahn, ntoars M gndesc eu c-s n bahn i m-am dat aa la marginea pdurii, cucoane Grigori, m -am dosit ntre tufiuri, -am nceput s-i urlu Urlu eu o dat, urlu eu de dou ori, numa ce-i aud c-mi rspund din bahn Acolo erau, n trestii Iar i chem, i mai atept Atunci i-am zrit c ies Erau ase Da unu mare,

nainte, ia aa, cucoane Grigori (i Vasile njur i arat cu mna, de la pmnt, mrimea lupului). ncep eu a scheuna ; se opresc ei, miroas vntul, pe urm pornesc spre mine cu cozile tr pe omt Eu tac Ei s-au apropiat. Atuncea am ridicat puca i l-am nsemnat pe cel dinainte, pe cel mare (Aici Vasile njur iar, de mam, pe lupul cel mare din frunte.) L-am nsemnat, cucoane, i cnd am aprins, belciug s-a fcut pe omt! i cnd a srit al doilea peste istalalt, l-am luat i pe-acela la ochi, i cnd am slobozit l-am rsturnat curmezi peste cel dinti. Cu alt njurtur, pdurarul se opri, privi n urm la cni, dup aceea i cercet oelele putii. Da ceilali ? zise cuconul Grigori. Ceilali s-au dus la mama dracului. Ce erau s mai atepte! Boierul zmbea, mulmit. Scoase, mergnd, tutunul ; ddu o igar pdurarului, i rsuci i el una ; Vasile scapr ; aprinser ; i acuma mergeau tcui prin rcoarea pdurii, pe subt arcurile ramurilor, prin scptri de raze pe ici pe colo. O veveri se car pe trunchiul unui copac n calea lor. i privi o clip cu ochiori negri, se dosi dup o crac, sri ca o minge castanie de pr n alt copac i se pierdu n frunzi. Boierul tresrise, cu mna pe puc ; apoi se liniti, pe cnd Vasile zicea ncet: Ia, o biat dihanie mititic Aa merser o vreme, ntr-o linite deplin, prin mirosul umed al pdurii. Ciocnitori tocau n scoara arborilor, strigte melancolice veneau de departe i se strngeau ntre frunziurile neclintite. ntr-un trziu, pdurarul se opri. Iaca, pe ici, cucoane Grigori, zise el. S-o lum, aa, la dreapta. pe vlcica asta. S te fereti de crengi, c-i des al dracului! n vale-i jilveal mare; nu-i departe prul; acolo sunt urmele Se lsar la dreapta pe costia lin, prin bungeturi care preau ziduri nestrbtute. -ncet., vorbi Vasile. i glasul lui dintr-o dat dobndi un r sunet deosebit, care tremura ca o suflare de vnt pe vale. Iar merser o vreme, i iar se oprir. Cinii trgeau de lanuri, nelinitii. Vasile se plec asupra Meiului jilav. Iaca, se cunoate urm proaspt Cuconu Grigori se plec i el, privind cu luare-aminte. i aez dup aceea torba n stnga, cuitul de vntoare n dreapta, i ndes plria n cap i-i pregti puca Hai, Osman! vorbi pdurarul ctr cni. Punei botul Hai i tu, Frica! Ce ? Nu simi putoarea caprei? Copoii, eliberai, dintr-o dat pornir n lungul costiei i disp rur n tufe. Vasile zise : De-acuma s ieim la lumini i s ateptm Trebuie s le goneasc Capauca asta a mea, aa cum o vezi, le tie sama i aduce, cucoane Grigori, capra la buza putii

Boierul tnr era cam nelinitit. Rsufl adnc de dou ori i se lu dup Vasile, cu puca pregtit. n curgerea lin a vii, o poieni se deschidea, dormind parc ntr -o pulbere de lumin, ntr-o neclintit singurtate. Pdurarul ndrept capul. Boierul tresri. Un chefnit de cne sunase de dou ori n adncimi, ca sub nite boli nemrginite. Cei doi oameni ateptar. Nu se auzea nicio chemare de pasere ; nici zbor de gze mcar nu strbtea lumina. Btaia copoilor ncepu iar, acu mai deas, mai deprtat, la rstimpuri regulate. Pdurarul puse cornul la gur i chem de dou ori, iar pdurea tresri pn n deprtri, huind. Dintr-o dat, cnd nici nu se ateptau, cnd stteau numai cu urechile aintite la btaia rsuntoare a cnilor, scurt, din tufe dese, cu fonet iute, rsri o cprioar cenuie, pe picioarele-i subiri i sprintene. Ca o sgeat trecu pe lng boier, la cinci pai. Pdurarul tresri. Cuconul Grigori se smuci n sus ca trezit cu spaim dintr -o visare ; puse puca la ochi cu repeziciune i slobozi dou focuri unul dup altul. Prin fumul risipit vzu cprioara n fuga-i de vnt n lungul poienii. nghii de dou ori, frnse puca cu minile tremurtoare, i o ncarc iar. Dar prin fumul care se trgea lin la o parte, pdurarul sta cu arma la ochi. -Trage ! strig cuconul Grigori. Puca lui Vasile bubui. Clocotul ei ajunse bubuiturile celor dinti dou mpucturi. Slbticiunea, printre copaci, fcu o sritur, o zrir amndoi dup aceea ca o nluc printre trunchiurile cafenii i o pierdur din vedere. Pdurarul ncepu s-i ncarce puca. Zise cu linite: A fost prea departe Boierul era aat i mnios : Cum dracu de-a venit aa ? vorbi el pripit. Nici nu m -ateptam Eu ascultam cnii Am tras prea repede M-am grbit A fost fr tire zice ncet Visile. Da nu-i nimica Trebuie s mie cnii ntr-acoacea alta Aici e haul lor Deodat tcur, cu urechea aintit. Cnii veneau chefnind. Pdurarul puse iar cornul la gur. Cum dracu ? opti cu ciud boierul i-i privi de aproape puca. Tcerea se ntinsese. Btaia cnilor un rstimp lung nu se mai auzi. Iar printre tufe dese, prin luminiuri scurte, cprioara fugea alungat de spaim, se deprta spre pru. O clip se opri tremurnd, ca i cum ar fi fost naintea unei prpstii. Apoi, ncetinindu -i fuga, i fcu loc printre frunziuri n albia apei. Cu cele dou picioare pe dinainte n unde, cu celelalte n iarba malului, sttu pe loc. Blnia cenuie i lucea lin n umbr ; numai capul fin, cu urechile nlate, cu ochii mari, sta ntr-un sul de raze. Ascult puin. Apoi i plec botul i atinse de dou ori apa de lng picioarele subiri. i ridica iar ochii. n undele limpezite, apoi, deodat czu o pictur de snge. Piciorul de dinainte, din stnga, se zgrci uurel i prinse a tremura, De la umr se prelingea snge. Acuma pictur dup pictur cdea mai des, tulburnd apa prului. Cprioara i plec domol capul, ca i cum voia s -i priveasc

n oglinda aburit jumtatea de dinainte a trupului, n micare de oprire. Apoi avu parc un geamt uurel i-i ntoarse botiorul negru spre pata de snge. Sta aa. Din cnd n cnd se pleca spre ap. Din cnd n cnd i tremura pielea cenuie. Iar departe, n urm, vuia cornul, i stns, slbit, rzbtea chefnitul copoilor. Se trase ncet pe iarba malului, i trase i ochii n umbr. Lumina czu numai asupra apei. Se ls pe covorul moale. Din vreme n vreme i ntorcea capul spre rana care sngera. Dar pe drumul pe care venise ea, deodat rzbtu un ap spriat, cu corniele nlate. Lng ea se opri, ntinse capul, o mirosi. Cprioara mugi ncet, abia auzit; parc spunea ceva, i ridic botul uscat spre cprior. Cornul tresri n urm prin boli rsuntoare ; apul se scutur, sri sprinten peste pru i dispru n desiuri. Ca i cum i-ar fi venit o nfiorare de spaim i de putere, cprioara se ridic i intr iar n ap. chioptnd uor, numai n trei picioare, porni n copce scurte, domoale n susul prului. Mergea la deal, i picturi de snge se tot prelingeau n lungul piciorului stng i se nchegau n uvie roii. n juru-i copacii stteau neclintii; tufe de ferigi, pe maluri, se plecau n trecerea ei i iar se ndreptau cumpnindu-se; o pitulice ri uurel un timp deasupra ei, apoi dispru undeva. Vremea trecea. O aburire de rcoare ncepu a luneca n rstimpuri, n poienie, lumina se trgea spre vrfurile copacilor; cte-un plop cu coaj cenuie abia i cltea rmurelele subiri i-i tremura bnuii frunzelor, care luceau n dou ape. Cprioara suia pe pru, la deal. La dreapta i la stnga malurile creteau. Undele veneau mai repezi, murmurau printre pietre ascuite, sreau frmndu-se n bulgrai de argint. Ea schimba copitele negre ca abanosul de pe piatr i urca ncet, pe cnd pe picior i se scurgea snge cald. Sus, pe pisc, se nla n cer albastru bradul, vestitor al vnturilor. Mai jos, n jghiab pietros, ntr-o roat de mesteceni, se strngea apa prului ntr-o balt limpede. Cdea tremurnd, lunecnd pe muchi de stnc, se alina, se mprtia, se linitea ntr-o lumin care rsfrngea cerul i pletele luminoase ale mestecenilor, apoi iar strngea uvie i ieea lunecnd domol pe vale, cu murmur nesfrit. Cprioara se opri ntre mesteceni, n iarba nalt, ntr-o adiere de rcoare ce ncepea s alunge miresmele calde nc ale florilor slbatice. Capu-i cu ochi negri dintr-o dat tresri n oglinda apei, la mal. Se ls jos, trudit, cu puteri puine. Sta mut cu privirile aintite spre ap, n tcerea mrea a codrului. Parc asculta, parc se gndea, i din cnd n cnd era strbtut de un tremur care-i alerga pe sub piele. Umbra cretea n juru-i. Lucirile de pe vrfuri ale soarelui se ter-seser. Pdurea avea n rstimpuri nfiorri rare, dup care urmau alinri, liniti ca din alte lumi. i cprioara sta singur; i sngele i se scurgea n iarba moale a rmului. i plec o dat botul uscat spre luciu, apoi iar rmase neclintit. Din nesfrite deprtri rzbteau vibrrile melancolice ale cornului, tot mai stnse ; btaia copoilor amuise ; sara venea, i prin bradul de pe pisc trecu o oftare. n linite, pe cerul ntunecos din fundul apei, ncepu s tremure lacrima de aur a celei dinti stelue. Cprioara avea un muget abia auzit, i ochii i luceau n cea din

urm lumin a malului. Aa sta singur i murea, sub pletele mestecenilor cu, trunchiuri albe.

Fat Frumos din lacrima

Mihai Eminescu

In vremea veche, pe cnd oamenii, cum sunt ei azi, nu erau dect germenii viitorului, pe cnd Dumnezeu calca inca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamntului - in vremea veche traia un imparat intunecat si gnditor ca miazanoaptea si avea o imparateasa tnara si zmbitoare ca miezul luminos al zilei. Trecura cincizeci de ani de cnd imparatul purta razboi c-un vecin al lui. Murise vecinul si lasase mostenire fiilor si nepotilor ura si vrajba de snge. Cincizeci de ani, si numai imparatul traia singur, ca un leu imbatrnit, slabit de lupte si suferinte - imparat ce-n viata lui nu rsese niciodata, care nu zmbea nici la cntecul nevinovat al copilului, nici la sursul plin de amor al sotiei lui tinere, nici la povestile batrne si glumete ale ostasilor inalbiti in batalii si nevoi. Se simtea slab, se simtea murind si n-avea cui sa lase mostenirea

urii lui. Trist se scula din patul imparatesc, de lnga imparateasa tnara - pat aurit, insa pustiu si binecuvntat - trist mergea la razboi cu inima neimblnzita si imparateasa sa, ramasa singura, plngea cu lacrimi de vaduvie singuratatea ei. Parul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cadea pe snii ei albi si rotunzi, si din ochii ei albastri si mari curgeau siroaie de margaritare apoase pe o fata mai alba ca argintul crinului. Lungi cearcane vinete se trageau imprejurul ochilor si vine albastre se trageau pe fata ei alba ca o marmura vie. Sculata din patul ei, ea se arunca pe treptele de piatra a unei bolte in zid, in care veghea, deasupra unei candele fumegnde, icoana imbracata in argint a Maicei durerilor. Induplecata de rugaciunile imparatesei ingenuncheate, pleoapele icoanei reci se umezira si o lacrima curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu. Imparateasa se ridica in toata mareata ei statura, atinse cu buza ei seaca lacrima cea rece si o supse in adncul sufletului sau. Din momentul acela ea purcese ingreunata.Trecu o luna, trecura doua, trecura noua, si imparateasa facu un fecior alb ca spuma laptelui, cu parul balai ca razele lunii. Si-i puse mama numele Fat-Frumos din lacrima. Si crescu si se facu mare ca brazii codrilor. Crestea intr-o luna ct altii intr-un an. Cnd era destul de mare, puse sa-i faca un buzdugan de fier, il arunca in sus de despica bolta cerului, il prinse pe degetul cel mic, si buzduganul se rupse in doua. Atunci puse sa-i faca altul mai greu, il arunca in sus aproape de palatul de nori al lunii; caznd din nori, nu se rupse de degetul voinicului. Atunci Fat-Frumos isi lua ziua buna de la parinti, ca sa se duca sa se bata el singur cu ostile imparatului ce-l dusmanea pe tatal sau. Puse pe trupul sau imparatesc haine de pastor, camasa de borangic, tesuta in lacrimile mamei sale, mndra palarie cu flori, cu cordele si cu margele rupte de la gturile fetelor de-mparati, isi puse-n brul verde un fluier de doine si altul de hore, si, cnd era soarele de doua sulite pe cer, a plecat in lumea larga si-n toiul lui de voinic.

Pe drum horea si doinea, iar buzduganul si-l arunca sa spintece nourii, de cadea departe tot cale de-o zi. Vaile si muntii se uimeau auzindu-i cntecele, apele-si ridicau valurile mai sus, ca sa-l asculte, izvoarele isi tulburau adncul, ca sa-si azvrle afara undele lor, pentru ca fiecare din unde sa-l auda, fiecare din ele sa poata cnta ca dnsul cnd vor sopti vailor si florilor. Rurile se cioraiau mai in jos de briele melancolicelor stnce, invatau de la pastorul imaparat doina iubirilor, iar vulturii, ce stau amutiti pe crestetele seci si sure a stncelor inalte, invatau de la el tipatul cel plns al jelei. Stateau toate uimite pe cnd trecea pastorasul imparat, doinind si horind; ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor; si-n piepturile pastorilor tineri, razimati c-un cot de-o stnca si c-o mna pe bta, incoltea un dor mai adnc, mai intunecos, mai mare - dorul voiniciei. Toate stateau in loc, numai Fat-Frumos mergea mereu, urmarind cu cntecul dorul inimii lui, si cu ochii buzduganul, ce sclipea prin nori si prin aer ca un vultur de otel, ca o stea nazdravana. Cnd era-nspre sara zilei a treia, buzduganul, caznd, se izbi de o poarta de arama si facu un vuiet puternic si lung. Poarta era sfarmata si voinicul intra. Luna rasarise dintre munti si se oglindea intr-un lac mare si limpede, ca seninul cerului. In fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar in mijlocul lui, pe o insula de smarald, inconjurat de un crng de arbori verzi si stufosi, se ridica un mndru palat de o marmura ca laptele, lucie si alba - att de lucie, inct in ziduri rasfrngea ca-ntr-o oglinda de argint: dumbrava si lunca, lac si tarmuri. O luntre aurita veghea undele limpezi ale lacului lnga poarta; si-n aerul cel curat al serei tremurau din palat cntece mndre si senine. Fat-Frumos se sui in luntre si, vslind, ajunse pna la scarile de marmura ale palatului. Patruns acolo, el vazu in boltele scarilor candelabre cu sute de brate, si-n fiecare ardea cte o stea de foc. Patrunse in sala. Sala era inalta, sustinuta de stlpi si de arcuri, toate de aur, iar in mijlocul ei statea o mndra masa, acoperita cu alb, talgerele toate sapate din cte-un singur margaritar mare; iar boierii ce sedeau la masa in haine aurite, pe scaune de catifea rosie, erau frumosi ca

zilele tineretii si voiosi ca horele. Dar mai ales unul din ei, cu fruntea-ntr-un cerc de aur batut cu diamante si cu haine stralucite, era frumos ca luna unei nopti de vara. Dar mai mndru era FatFrumos. - Bine-ai venit, Fat-Frumos! zise imparatul; am auzit de tine, da' de vazut nu te-am vazut. - Bine te-am gasit, imparate, desi ma tem ca nu te-oi lasa cu bine, pentru ca am venit sa ne luptam greu, ca destul ai viclenit asupra tatalui meu. - Ba n-am viclenit asupra tatalui tau, ci intotdeauna m-am luptat in lupta dreapta. Dar cu tine nu m-oi bate. Ci mai bine-oi spune lautarilor sa zica si cuparilor sa imple cupele cu vin si-om lega fratie de cruce pe ct om fi si-om trai.Si se sarutara feciorii de-mparati in urarile boierilor, si baura, si se sfatuira. Zise imparatul lui Fat-Frumos: - De cine-n lume te temi tu mai mult? - De nimen-n lumea asta, afara de Dumnezeu. Dar tu? - Eu iar de nime, afara de Dumnezeu si de Mama-padurilor,o baba batrna si urta, care imbla prin imparatia mea de mna cu furtuna. Pe unde trece ea, fata pamntului se usuca, satele se risipesc, trgurile cad naruite. Mers-am eu asupra ei cu batalie, dar n-am ispravit nimica. Ca sa nu-mi prapadeasca imparatia, am fost silit sa stau la invoiala cu ea si sa-i dau ca bir tot al zecelea copil din copiii supusilor mei. Si azi vine ca sa-si ieie birul. Cnd suna miazanoaptea, fetele mesenilor se posomorra; caci pe miazanoapte calare, cu aripi vntoase, cu fata zbrcita ca o stnca buhava si scobita de praie, c-o padure-n loc de par, urla prin aerul cernit Mama-padurilor cea nebuna. Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hau cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori. Cum venea vuind, Fat-Frumos o apuca de mijloc si o trnti cu toata puterea intr-o piua mare de piatra; peste piua pravali o bucata de

stnca, pe care-o lega din toate partile cu sapte lanturi de fier. Inauntru baba suiera si se smulgea ca vntul inchis, dar nu-i folosea nimica. Veni iar la ospat; cnd prin boltile ferestrelor, la lumina lunii, vazura doua dealuri lungi de apa. Ce era? Mama-padurilor, neputnd sa iasa, trecea peste ape cu piua cu tot si-i brazda fata in doua dealuri. Si fugea mereu, o stnca de piatra indracita, rupndu-si cale prin paduri, brazdnd pamntul cu dra lunga, pna ce se facu nevazuta in departarea noptii. Fat-Frumos ospata ce ospata, dar apoi, lundu-si buzduganul de-a umar, merse mereu pe dra trasa de piua, pna ce ajunse lng-o casa frumoasa, alba, care sticlea la lumina lunii in mijlocul unei gradini cu flori. Florile erau in straturi verzi si luminau albastre, rosie-inchise si albe, iar printre ele roiau fluturi usori, ca sclipitoare stele de aur. Miros, lumina si un cntec nesfrsit, incet, dulce, iesind din roirea fluturilor si a albinelor, imbatau gradina si casa. Lnga prispa stateau doua butii cu apa, iar pe prispa torcea o fata frumoasa. Haina ei alba si lunga parea un nor de raze si umbre, iar parul ei de aur era impletit in cozi lasate pe spate, pe cnd o cununa de margaritarele era asezata pe fruntea ei neteda. Luminata de razele lunii, ea parea muiata intr-un aer de aur. Degetele ei ca din ceara alba torceau dintr-o furca de aur si dintr-un fuior de o lna ca argintul torcea un fir de o matase alba, subtire, stralucita, ce semana mai mult a o vie raza de luna, dect a fir de tort.La zgomotul usor al pasilor lui Fat-Frumos, fata-si ridica ochii albastri ca undele lacului. - Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea cu ochii limpezi si pe jumatate inchisi, ct e de mult de cnd te-am visat... Pe cnd degetele mele torceau un fir, gndurile mele torceau un vis, un vis frumos, in care eu ma iubeam cu tine; Fat-Frumos, din fuior de argint torceam si eram sa-ti tes o haina urzita in descntece, batuta-n fericire; s-o porti... sa te iubesti cu mine. Din tortul meu ti-as face o haina, din zilele mele, o viata plina de desmierdari. Astfel, cum privea umilita la el, fusul ii scapa din mna si furca cazu alaturi de ea. Ea se scula si, ca rusinata de cele ce zisese, minile ei spnzurau in jos ca la un copil vinovat si ochii ei cei mari se plecara.

El se apropie de ea, c-o mna ii cuprinse mijlocul, iar cu cealalta ii desmierda incet fruntea si parul si-i sopti: - Ce frumoasa esti tu, ce draga-mi esti! A cui esti tu, fata mea? - A Mamei-padurilor, raspunse ea suspinnd; ma vei iubi tu acuma, cnd stii a cui sunt? Ea inconjura cu amndoua bratele ei goale grumazul lui si se uita lung la el, in ochii lui. - Ce-mi pasa a cui esti, zise el, destul ca te iubesc. - Daca ma iubesti, sa fugim atuncea, zise ea lipindu-se mai tare de pieptul lui; daca te-ar gasi mama, ea te-ar omori, si dac-ai muri tu, eu as inebuni ori as muri si eu. - N-aibi frica, zise el zmbind si desfacndu-se din bratele ei. Unde-i muma-ta? - De cnd a venit, se zbuciuma in piua in care-ai incuiat-o tu si roade cu coltii la lanturile ce-o inchid. - Ce-mi pasa! zise el repezindu-se sa vada unde-i. - Fat-Frumos, zise fata, si doua lacrimi mari stralucira in ochii ei, nu te duce inca! Sa te-nvat eu ce sa facem ca sa invingi tu pe mama. Vezi tu butiile aste doua? Una-i cu apa, alta cu putere. Sa le mutam una in locul alteia. Mamam, cnd se lupta cu vrajmasii ei, striga cnd oboseste: "Stai, sa mai bem cte-oleaca de apa!" Apoi ea bea putere, in vreme ce dusmanul ei numai apa. De aceea noi le mutam din loc: ea nu va sti si va bea numai apa in vremea luptei cu tine. Precum au zis, asa au si facut. El se rapezi dupa casa. - Ce faci, baba? striga el. Baba, de venin, se smulse o data din piua-n sus si rupse lanturile, lungindu-se slaba si mare pna-n nori.

- A, bine ca mi-ai venit, Fat-Frumos! zise ea, facndu-se iar scurta, ia, acum hai la lupta, acu om vedea cine-i mai tare! - Hai!, zise Fat-Frumos. Baba-l apuca de mijloc, se lungi rapezindu-se cu el pna-n nori, apoi il izbi de pamnt si-l baga in tarna pn-in glezne. Fat-Frumos o izbi pe ea si o baga-n pamnt pna in genunchi. - Stai, sa mai bem apa, zise Mama-padurilor ostenita. Statura si se rasuflara. Baba bau apa, Fat-Frumos bau putere, s-un fel de foc nestins ii cutreiera cu fiori de racoare toti muschii si toate vinele lui cele slabite. C-o putere indoita, cu brate de fier, o smunci pe baba de mijloc si-o baga-n pamnt pna-n gt. Apoi o izbi cu buzduganul in cap si-i risipi creierii. Cerul incarunti de nouri, vntul incepu a geme si a scutura casa cea mica in toate incheieturile capriorilor ei. Serpi rosii rupeau trasnind poala neagra a norilor, apele pareau ca latra, numai tunetul cnta adnc, ca un proroc al pierzarii. Prin acel intuneric des si nepatruns, Fat-Frumos vedea albind o umbra de argint, cu par de aur despletit, ratacind, cu minile ridicate si palida. El se apropie de ea si-o cuprinse cu bratele lui. Ea cazu moarta de groaza pe pieptul lui, si minile ei reci se ascunsera in snul lui. Ca sa se trezeasca, el ii saruta ochii. Norii se rupeau bucati pe cer, luna rosie ca focul se ivea prin sparturile lor risipite; iar pe snul lui, Fat-Frumos vedea cum infloreau doua stele albastre, limpezi si uimite - ochii miresei lui. El o lua pe brate si incepu sa fuga cu ea prin furtuna. Ea-si culcase capul in snul lui si parea ca adormise. Ajuns lnga gradina imparatului, el o puse-n luntre, ducnd-o ca-ntr-un leagan peste lac, smulse iarba, fn cu miros si flori din gradina si-i cladi un pat, in care-o aseza ca-ntr-un cuib. Soarele, iesind din rasarit, privea la ei cu drag. Hainele ei umede de ploaie se lipise de membrele dulci si rotunde, fata ei de-o paloare umeda ca ceara alba, minile mici si unite pe piept, parul despletit si rasfirat pe fn, ochii mari, inchisi si adnciti in frunte, astfel ea era frumoasa, dar parea moarta. Pe acea frunte neteda si alba, Fat-

Frumos presura cteva flori albastre, apoi sezu alaturi de ea sincepu a doini incet. Cerul limpede - o mare, soarele - o fata de foc, ierburile improspatate, mirosul cel umed al florilor inviosate o faceau sa doarma mult si lin, insotita in calea visurilor ei de glasul cel plns al fluierului. Cnd era soarele-n amiazi, firea tacea si FatFrumos asculta fericita ei rasuflare, calda si umeda. Incet, se pleca la obrazul ei si-o saruta. Atunci ea deschise ochii inca plini de visuri, si-ntinzndu-se somnoroasa, zise incet si zmbind: - Tu aici esti? - Ba nu sunt aici, nu vezi ca nu sunt aici? zise el mai lacrimnd de fericire. Cum sedea el lnga ea, ea-si intinse un brat si-i cuprinse mijlocul. - Hai, scoala, zise el desmierdnd-o, e ziua-n amiaza-mare. Ea se scula, isi netezi parul de pe frunte si-l dete pe spate, el ii cuprinse mijlocul, ea-i inconjura grumazul si astfel trecura printre straturile de flori si intrara in palatul de marmura al imparatului. El o duse la imparatul si i-o arata, spuindu-i ca-i mireasa lui. Imparatul zmbi, apoi il lua de mna pe Fat-Frumos, ca si cnd ar fi vrut sa-i spuie ceva in taina, si-l trase la o fereastra mare, pe care vedea lacul cel intins. Ci el nu-i spuse nimica, ci numai se uita uimit la luciul lacului si ochii i se umplura de lacrimi. O lebada isi inaltase aripele ca pe niste pnze de argint si cu capul cufundat in apa sfsia fata senina a lacului. - Plngi, imparate? zise Fat-Frumos. De ce? - Fat-Frumos, zise imparatul, binele ce mi l-ai facut mie nu ti-l pot plati nici cu lumina ochilor, orict de scumpa mi-ar fi, si cu toate astea vin sa-ti cer si mai mult. - Ce, imparate? - Vezi tu lebada cea indragita de unde? Tnar fiind, as trebui sa fiu indragit de viata si, cu toate astea, de cte ori am vrut sa-mi fac

sama... Iubesc o fata frumoasa, cu ochii gnditori, dulce ca visele marii - fata Genarului, om mndru si salbatic ce isi petrece viata vnnd prin paduri batrne. O, ct de aspru este el, ct e de frumoasa fata lui! Orice incercare de a o rapi a fost desarta. Incearca-te tu! Ar fi stat Fat-Frumos locului, dar scumpa-i era fratia de cruce, ca oricarui voinic, mai scumpa dect mireasa. - Imparate pre luminate, din cte noroace-ai avut, unul a fost mai mare dect toate: acela ca Fat-Frumos ti-i frate de cruce. Hai, ca ma duc sa rapesc pe fata Genarului. Si-si lua cai ageri, cai cu suflt de vnt, Fat-Frumos, si era sa plece. Atunci mireasa lui - Ileana o chema - ii zise incet la ureche, sarutndu-l cu dulce: - Nu uita, Fat-Frumos, ca pe ct vei fi tu de departe, eu oi tot plnge. El se uita cu mila la ea, o mngie, dar apoi, desfacndu-se din imbratosarile ei, se avnta pe seaua calului si pleca in lume. Trecea prin codri pustii, prin munti cu fruntea ninsa, si cnd rasarea dintre stnci batrne luna cam palida, ca fata unei fete moarte, atunci vedea din cnd in cnd cte-o streanta uriasa atrnata de cer, ce incunjura cu poalele ei vrful vreunui munte - o noapte sfrticata, un castel numai pietre si ziduri sparte. Cnd se lumina de ziua, Fat-Frumos vede ca sirul muntilor da intr-o mare verde si intinsa, ce traieste in mii de valuri senine, stralucite, care treiera aria marei incet si melodios, pna unde ochiul se pierde in albastrul cerului si in verdele marii. In capatul sirului de munti, drept deasupra marii, se oglindea in fundul ei o mareata stnca de granit, din care rasarea ca un cuib alb o cetate frumoasa, care, de alba ce era, parea poleita cu argint. Din zidurile arcate rasareau ferestre stralucite, iar dintr-o fereastra deschisa se zarea, printre oale de flori, un cap de fata, oaches si visator, ca o noapte de vara. Era fata Genarului.- Bine-ai venit, Fat-Frumos, zise ea, sarind de la fereastra si deschiznd portile maretului castel, unde ea locuia

singura ca un geniu intr-un pustiu, asta-noapte mi se parea ca vorbesc c-o stea, si steaua mi-a spus ca vii din partea imparatului ce ma iubeste. In sala cea mare a castelului, in cenusa vetrei, veghea un motan cu sapte capete, care cnd urla dintr-un cap se auzea cale de-o zi, iar cnd urla din cte sapte, s-auzea cale de sapte zile. Genarul, pierdut in salbatecele sale vnatori, se departase cale de-o zi. Fat-Frumos lua fata in brate si punnd-o pe cal, zburau amndoi prin pustiul lungului marii ca doua abia vazute inchegari ale vazduhului. Dar Genarul, om nalt si puternic, avea un cal nazdravan cu doua inimi. Motanul din castel mieuna dintr-un cap, iar calul Genarului necheza cu vocea lui de bronz. - Ce e? il intreba Genarul pe calul nazdravan. Ti s-a urt cu binele? - Nu mi s-a urt mie cu binele, ci de tine-i rau. Fat-Frumos ti-a furat fata. - Trebuie sa ne grabim mult ca sa-i ajungem? - Sa ne grabim si nu prea, pentru ca-i putem ajunge. Genarul incalica si zbura ca spaima cea batrna in urma fugitilor. In curnd ii ajunse. Sa se bata cu el, Fat-Frumos nu putea, pentru ca puterea lui nu era in duhurile intunericului. - Fat-Frumos, zise Genarul, mult esti frumos si mi-e mila de tine. De asta data nu-ti fac nimica, dar de alta data... tine minte! Si, lundu-si fata cu el, pieri in vnt, ca si cnd nu fusese. Dar Fat-Frumos era voinic si stia drumul inapoi. El se reintoarse si gasi pe fata iar singura, insa mai palida si mai plnsa ea parea si mai frumoasa. Genarul era dus iar la vnatoare cale de doua zile. Fat-Frumos lua alti cai din chiar grajdul Genarului.

Asta data plecara noaptea. Ei fugeau cum fug razele lunii peste adncile valuri ale marii, fugeau prin noaptea pustie si rece ca doua visuri dragi; ci prin fuga lor auzeau miautele lungi si indoite ale motanului din vatra castelului. Apoi li se paru ca nu mai pot merge, asemene celor ce vor sa fuga in vis si cu toate acestea nu pot. Apoi un nor de colb ii cuprinse, caci Genarul venea in fuga calului, de rupea pamntul. Fata lui era infricosata, privirea crunta. Fara de-a zice o vorba, el apuca pe Fat-Frumos si-l azvrli in nourii cei negri si plini de furtuna ai cerului. Apoi disparu cu fata cu tot. Fat-Frumos, ars de fulgere, nu cazu din el dect o mna de cenusa in nisipul cel fierbinte si sec al pustiului. Dar din cenusa lui se facu un izvor limpede, ce curgea pe un nisip de diamant, pe lnga el arbori inalti, verzi, stufosi raspndeau o umbra racorita si mirositoare. Daca cineva ar fi priceput glasul izvorului, ar fi inteles ca jelea intr-o lunga doina pe Ileana, imparateasa cea balaie a lui Fat-Frumos. ar cine sa inteleaga glasul izvorului intr-un pustiu, unde pna-atunci nu calcase picior de om? Dar pe vremea aceea Domnul imbla inca pe pamnt. Intr-o zi se vedeau doi oameni calatorind prin pustiu. Hainele si fata unuia stralucea ca alba lumina a soarelui; celalalt, mai umilit, nu parea dect umbra celui luminat. Erau Domnul si sf. Petrea. Picioarele lor infierbntate de nisipul pustiului calcara atuncea in racoarele si limpedele pru ce curgea din izvor. Prin cursul apei cu gleznele lor sfsiau valurile pna la umbritul lor izvor. Acolo Domnul bau din apa si-si spala fata... Apoi sezura amndoi in umbra - Domnul cugetnd la tatal sau din cer, si sf. Petrea ascultnd pe cugete doina izvorului plngator. Cnd se sculara spre a merge mai departe, zise sf. Petrea: "Doamne, fa ca acest izvor sa fie ce a fost mai inainte!". "Amin!" zise Domnul, ridicnd mna, dupa care apoi se departara inspre mare, fara a mai privi inapoi. Ca prin farmec peri izvorul si copacii, si Fat-Frumos, trezit ca dintrun somn lung, se uita imprejur... Dar apoi isi aduse aminte ca fagaduise a rapi pe fata Genarului, ce stralucea in intunericul serei ca o uriasa umbra. El intra in casa...

fata Genarului plngea. Dar cnd il vazu, fata ei se-nsenina cum sensenina o unde de o raza. El ii povesti cum inviese; atunci ea ii zise: "De rapit, nu ma poti rapi pna ce nu-i avea un cal asemene cu acela ce-l are tatal meu, pentru c-acela are doua inimi; dar eu am sa-l intreb in asta sara de unde-si are calul, ca sa poti si tu sa capeti unul ca acela. Pna atunci insa, pentru ca sa nu te afle tata-meu, eu te voi preface intr-o floare. El sezu pe un scaun, iar ea sopti o vraja dulce, si, cum il saruta pe frunte, el se prefacu intr-o floare rosie inchisa ca visina coapta. Ea-l puse intre florile din fereastra si cnta de veselie, de rasuna castelul tatalui ei. Atunci intra si Genarul. - Vesela fata mea? si de ce esti vesela? intreba el. - Pentru ca nu mai este Fat-Frumos ca sa ma rapeasca, raspunse ea rznd. Se pusera la cina. - Tata, intreba fata, de unde ai calul d-tale, cu care umbli la vnat? - La ce-ti trebuie s-o stii? zise el incruntnd sprncenele. - Stii prea bine, raspunse fata, ca nu vreau ca s-o stiu dect numai ia-asa, ca s-o stiu, pentru c-acu nu mai e Fat-Frumos sa ma rapeasca. - Stii tu ca nu ma impotrivesc tie niciodata, zise Genarul. Departe de-aicea, lnga mare, sede o baba care are sapte iepe. Ea tine oameni care sa i le pazeasca un an (cu toate ca anul ei nu e dect de trei zile), si daca cineva i le pazeste bine, ea-l pune sa-si aleaga drept rasplata un mnz, iar de nu, il omoara si-i pune capul intr-un par. Chiar insa daca pazeste cineva bine iepele, totusi, ea-l vicleneste pe om, caci scoate inimile din caii toti si le pune intr-unul singur, inct cel ce-a pazit alege mai intotdeauna un cal fara inima, care-i mai rau dect unul de rnd... Esti multamita, fata mea? - Multamita, raspunse ea zmbind.

Totodata, insa, Genarul ii arunca in fata o batista rosie, usoara, mirositoare. Fata se uita in ochii tatalui sau, ca un om care se desteapta dintr-un vis, de care nu-si poate aduce aminte. Ea uitase tot ce-i spusese tata-sau. Insa floarea din fereastra veghea printre frunzele ei ca o stea rosie printre incretiturile unui nor. A doua zi Genarul pleca iarasi des-dimineata la vnatoare. Fata saruta murmurnd floarea rosie si Fat-Frumos nascu ca din nimica inaintea ei. - Ei, stii ceva? o intreba el. - Nu stiu nimica, zise ea trista si punnd dosul palmei pe fruntea ei, am uitat totul. - Insa eu am auzit tot, zise el. Rami cu bine, fata mea; in curnd ne vom vedea iar. El incaleca pe un cal si disparu in pustiuri. In arsita cea dogoritoare a zilei... vazu aproape de padure un tntar zvrcolindu-se in nisipul fierbinte. - Fat-Frumos, zise tntarul, ia-ma de ma du pna-n padure, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul tntarilor. Fat-Frumos il duse pna in padurea prin care era sa treaca. Iesind din padure, trecu iar prin pustiu de-a lungul marii si vazu un rac att de ars de soare, inct nu mai avea nici putere sa se intoarca inapoi... - Fat-Frumos, zise el, arunca-ma-n mare, ca ti-oi prinde si eu bine. Sunt imparatul racilor. Fat-Frumos il arunca in mare si-si urma calea. Cnd, inspre sara, ajunse la un bordei urt si acoperit cu gunoi de cal. Imprejur gard nu era, ci numai niste lungi taruse ascutite, din

care sase aveau fiecare-n vrf cte un cap, iar al saptelea fara, se clatina mereu in vnt si zicea: cap! cap! cap! cap! Pe prispa o baba batrna si zbrcita, culcata pe un cojoc vechi, sta cu capul ei sur ca cenusa in poalele unei roabe tinere si frumoase, care-i cauta in cap. - Bine v-am gasit, zise Fat-Frumos. - Bine-ai venit, flacaule, zise baba sculndu-se. Ce-ai venit? ce cauti? Vrei sa-mi pasti iepele poate? - Da. - Iepele mele pasc numai noaptea... Uite, chiar de-acu poti sa pornesti cu ele la pascut... Fata hai! ia da tu flacaului demncatul ce i-am facut eu si porneste-l. Alaturi cu bordeiul era sub pamnt o pivnita. El intra in ea, si acolo vazu sapte iepe negre stralucite - sapte nopti, care de cnd erau nu zarise inca lumina soarelui. Ele nechezau si bateau din picioare. Nemncat toata ziua, el cina ce-i daduse baba s-apoi, incalecnd pe una din iepe, mna pe celelalte in aerul intunecos si racoare al noptii. Dar incet, incet simti cum se strecoara un somn de plumb prin toate vinele lui, ochii i se painjinira si el cazu ca mort in iarba pajistei. El se trezi pe cnd mijea de ziua. Cnd colo, iepele nicaieri. El isi credea capul pus in teapa, cnd vede iesind din padure-n departare cele sapte iepe alungate de un roi nemarginit de tntari si un glas subtire-i zise: - Mi-ai facut un bine, ti l-am facut si eu. Cnd se intoarse cu caii, baba incepu sa turbe, sa rastoarne casa cu susu-n jos si sa bata fata, care nu era de vina. - Ce ai, mama? intreba Fat-Frumos. - Nimica, zise ea, mi-a venit si mie toane. Asupra ta n-am nimica... sunt foarte multumita. Apoi intrnd in grajd, incepu sa bata caii,

tipnd: Ascundeti-va mai bine, bata-v-ar mama lui Dumnezeu, ca sa n u va mai gaseasca, uciga-l crucea si mannce-l moartea! A doua zi porni cu caii, dar iar cazu jos si adormi pna ce mijea de ziua. Desperat, era sa ieie lumea-n cap, cnd deodata vede rasarind din fundul marii cei sapte cai, muscati de-o gramada de raci. - Mi-ai facut un bine, zise un glas, ti l-am facut si eu. Era imparatul racilor. El mna caii-nspre casa si vede iar o priveliste ca-n ziua trecuta. Insa in cursul zilei roaba babei s-apropie de el si-i zise incet strngndu-l de mna: - Eu stiu ca tu esti Fat-Frumos. Sa nu mai mannci din bucatele ceti fierbe baba, pentru ca-s facute cu somnoroasa... Ti-oi face eu altfel de bucate. Fata, intr-ascuns, ii facu merinde, si-nspre sara, cnd era sa plece cu caii, isi simti ca prin minune capul treaz. Spre miezul noptii se-ntoarse acasa, mna caii in grajd, ii incuie si intra in odaie. Pe vatra cuptorului in cenusa mai licurea ctiva carbuni. Baba sta intinsa pe laita si intepenita ca moarta. El gndi ca murit s-o scutura. Ea era ca trunchiul si nu se misca deloc. El trezi fata, ce dormea pe cuptor. -Uite, ti-a murit baba. - As! asta sa moara!? raspunse ea suspinnd. Adevarat ca acu e ca si moarta. Acu-i miazanoaptea... un somn amortit ii cuprinde trupul... dar sufletul ei cine stie pe la cte raspinteni sta, cine stie pe cte cai a vrajilor umbla... Pna ce cnta cocosul, ea suge inimile celor ce mor, ori pustieste sufletele celor nenorociti. Da, badica, mine ti se-mplineste anul, ia-ma si pe mine cu d-ta, ca ti-oi fi de mare folos. Eu te voi scapa din multe primejdii pe care ti le pregateste baba.

Ea scoase din fundul unei lazi hrbuite si vechi o cute, o perie si o naframa. A doua zi de dimineata i se implinise lui Fat-Frumos anul. Baba trebuia sa-i dea unul din cai s-apoi sa plece cu Dumnezeu. Pe cnd prnzeau, baba iesi pna in grajd, scoase inimile din ctesisapte cai spre a le pune pe toate intr-un tretin slab, caruia-i priveai prin coaste. Fat- Frumos se scula de la masa si dupa indemnarea babii se duse sa-si aleaga calul ce trebuia sa si-l ieie. Caii cei fara inimi era de un negru stralucit, tretinul cel cu inimele sta culcat intr-un colt pe-o movila de gunoi. - Pe acesta-l aleg eu, zise Fat-Frumos, aratnd la calul cel slab. - Da' cum Doamne iarta-ma, sa slujesti tu degeaba?! zise baba cea vicleana. Cum sa nu-ti iei tu dreptul tau? Alege-ti unul din caii isti frumosi... oricare-ar fi, ti-l dau. - Nu, pe acesta-l voi, zise Fat-Frumos, tinnd la vorba lui. Baba scrsni din dinti ca apucata, dar apoi isi strnse moara cea hrbuita de gura, ca sa nu iasa prin ea veninul ce-i rascolea inima pestrita. - Hai, ia-ti-l! zise-n sfrsit. El se urca pe cal cu buzduganul de-a umere. Parea ca fata pustiului se ia dupa urmele lui si zbura ca un gnd, ca o vijelie printre volburele de nasip ce se ridicau in urma-i. Intr-o padure il astepta fata fugarita. El o urca pe cal dupa dnsul si fugea mereu. Noaptea inundase pamntul cu aerul ei cel negru si racoare. - Ma arde-n spate! zise fata. Fat-Frumos se uita inapoi. Dintr-o volbura nalta, verde se vedeau nemiscati doi ochi de jeratic, a caror raze rosii ca focul ars patrundeau in rarunchii fetei.

- Arunca peria, zise fata. Fat-Frumos o asculta. Si deodata-n urma-le vazura ca se ridica o padure neagra, deasa, mare, infiorata de un lung freamat de frunze si de un urlet flamnd de lupi. - Inainte! striga Fat-Frumos calului, care zbura asemenea unui demon urmarit de un blestem prin negura noptii. Luna palida trecea prin nouri suri ca o fata limpede prin mijlocul unor visuri turburi si seci. Fat-Frumos zbura... zbura necontenit. - Ma arde-n spate! zise fata c-un geamat apasat, ca si cnd s-ar fi silit mult ca sa nu spuie inca. Fat-Frumos se uita si vazu o bufnita mare si sura, din care nu straluceau dect ochii rosii, ca doua fulgere lantuite de un nor. - Arunca cutea, zise fata. Fat-Frumos o arunca. Si deodata se ridica din pamnt un colt sur, drept, neclintit, un urias impietrit ca spaima, cu capul atingnd norii. Fat-Frumos vjia prin aer asa de iute, inct i se parea ca nu fuge, ci cade din inaltul cerului intr-un adnc nevazut. - Ma arde, zise fata. Baba gaurise stnca intr-un loc si trecea prin ea prefacuta intr-o funie de fum, a carei capat dinainte ardea ca un carbune. - Arunca naframa, zise fata. Fat-Frumos o asculta. Si deodata vazura in urma-le un luciu intins, limpede, adnc, in a carui oglinda balaie se scalda in fund luna de argint si stelele de foc.

Fat-Frumos auzi o vraja lunga prin aer si se uita prin nori. Cale de doua ceasuri - pierduta in naltul cerului - plutea incet, incet prin albastrul tariei Miazanoaptea batrna, cu aripile de arama. Cnd baba inota smintita pe la jumatatea lacului alb, Fat-Frumos arunca buzduganu-n nori si lovi Miazanoaptea in aripi. Ea cazu ca plumbul la pamnt si croncani jalnic de douasprezece ori. Luna s-ascunse intr-un nor si baba, cuprinsa de somnul ei de fier, se afunda in adncul cel vrajit si necunoscut al lacului. Iar in mijlocul lui se ridica o iarba lunga si neagra. Era sufletul cel osndit al babei. - Am scapat, zise fata. - Am scapat, zise calul cu sapte inimi. Stapne, adaogi calul, tu ai izbit Miazanoaptea, de a cazut la pamnt cu doua ceasuri inainte de vreme, si eu simt sub picioarele mele rascolindu-se nasipul. Scheletele inmormntate de volburele nasipului arzator al pustiilor au sa scoale spre a se sui in luna la benchetele lor. E primejdios ca sa umbli acuma. Aerul cel inveninat si rece al sufletelor lor moarte v-ar pute omor. Ci mai bine voi culcati-va, si eu pn-atuncea m-oi intoarce la mama, ca sa mai sug inc-o data laptele cel de vapaie alba a ttelor ei, pentru ca sa ma fac iar frumos si stralucit. Fat-Frumos il asculta. Se dete jos de pe cal si-si asternu mantaua pe nasipul fierbinte. Dar ciudat... ochii fetei se-afundase in cap, oasele si incheieturile fetei ii iesise afara, pielita din oachesa se facu vnata, mna grea ca plumbul si rece ca un sloi de gheata. - Ce ti-i? o intreba Fat-Frumos. - Nimic, nu mi-i nimica, zise ea cu glasul stins; si se culca in nasip, tremurnd ca apucata. Fat-Frumos dadu drumul calului, apoi se culca pe mantaua ce si-o asternuse. El adormi; cu toate acestea,-i parea ca nu adormise. Pelitele de pe lumina ochiului i se inrosise ca focul, si prin ele parea

ca vede cum luna se cobora incet, marindu-se spre pamnt, pna ce parea ca o cetate sfnta si argintie, spnzurata din cer, ce tremura stralucita... cu palate nalte, albe... cu mii de ferestre trandafirii; si din luna se scobora la pamnt un drum imparatesc, acoperit cu prund de argint si batut cu pulbere de raze. Iara din intinsele pustii se rascoleau din nasip schelete inalte... cu capete seci de oase... invalite in lungi mantale albe, tesute rar din fire de argint, inct prin mantale se zareau oasele albite de secaciune. Pe fruntile lor purtau coroane facute din fire de raze si din spini auriti si lungi... si incalicati pe schelete de cai, mergeau incet-incet... in lungi siruri... dungi miscatoare de umbre argintii... si urcau drumul lunei, si se pierdeau in palatele inmarmurite ale cetatii din luna, prin a caror feresti se auzea o muzica lunateca... o muzica de vis. Atunci i se paru ca si fata de lnga el se ridica incet... ca trupul ei se risipea in aer, de nu ramneau dect oasele, ca, inundata de o manta argintie, apuca si ea calea luminoasa ce ducea in luna. Se ducea in turburea imparatie a umbrelor, de unde venise pe pamnt, momita de vrajile babei. Apoi pelita ochilor lui se inverzi.. se innegri si nu mai vazu nimica. Cnd deschise ochii, soarele era sus de tot. Fata lipsea si aievea. Dar in pustiul arid necheza calul frumos, stralucit, imbatat de lumina aurita a soarelui, pe care el acu o vedea pentru-ntia oara. Fat-Frumos se avnta pe el, si-n rastimpul ctorva gnduri fericite ajunse la castelul incoltit al Genarului. De asta data, Genarul vna departe cale de sapte zile. El o lua pe fata pe cal dinaintea lui. Ea-i cuprinse gtul cu bratele ei si-si ascunse capul in snul lui, pe cnd poalele lungi ale hainei ei albe atingeau din zbor nasipul pustiei. Mergeau asa de iute, inct i se parea ca pustiul si valurile marii fug, iar ei stau pe loc. Si numai incet se auzea motanul mieunnd din cte sapte capetele. Pierdut in paduri, Genarul isi aude calul necheznd.

- Ce e? il intreba. - Fat-Frumos iti fura fata, raspunse calul nazdravan. - Pute-l-om ajunge? intreba Genarul mirat, pentru ca stia ca-l omorse pe Fat-Frumos. - Nu, zau, raspunse calul, pentru c-a incalecat pe un frate al meu, care are sapte inimi, pe cnd eu n-am dect doua. Genarul isi infipse adnc pintenii in coastele calului, care fugea scuturndu-se... ca o vijelie. Cnd il vazu pe Fat-Frumos in pustiu, zise calului sau: - Spune fratni-tau sa-si arunce stapnul in nori si sa vina la mine, ca l-oi hrani cu miez de nuca si l-oi adapa cu lapte dulce. Calul Genarului ii necheza fratini-sau ceea ce-i spusese, iar fratesau i-o spuse lui Fat-Frumos. - Zi fratini-tau, zise Fat-Frumos calului sau, sa-si arunce stapnul in nori, si l-oi hrani cu jaratec si l-oi adapa cu para de foc. Calul lui Fat-Frumos necheza asta fratini-sau, si acesta azvrli pe Genarul pna in nori. Norii cerului inmarmurira si se facura palat sur si frumos, iar din doua gene de nouri se vedea doi ochi albastri ca cerul, ce rapezeau fulgere lungi. Erau ochii Genarului, exilat in imparatia cerului. Fat-Frumos domoli pasul calului si aseza pe fata pe acela al tatnesau. O zi inca, si ajunsera in mndra cetate a imparatului. Lumea-l crezuse mort pe Fat-Frumos, si de aceea, cnd se imprastie faima venirii lui, ziua-si muie aerul in lumina de sarbatoare si oamenii asteptau murmurnd la faima venirii lui, cum vuieste un lan de gru la suflarea unui vnt. Dar ce facuse in vremea aceea Ileana imparateasa? Ea, cum plecase Fat-Frumos, s-a inchis intr-o gradina cu nalte ziduri de fier, si acolo, culcndu-se pe pietre reci, cu capul pe un bolovan

de cremene, plnse intr-o scalda de aur, asezata lnga ea, lacrimi curate ca diamantul. In gradina cu multe straturi, neudata si necautata de nimeni, nascura din pietris sterp, din arsita zilei si din secaciunea noptii flori cu frunze galbene si c-o coloare stinsa si turbure ca turburii ochi ai mortilor - florile durerii. Ochii imparatesei Ileana, orbiti de plns, nu mai vedeau nimica, dect i se parea numai ca-n luciul baiei, plina de lacrimile ei, vedea ca-n vis chipul mirelui iubit. Ci ochii ei, doua izvoare secate, incetase a mai varsa lacrimi. Cine-o vedea cu parul ei galben si lung, despletit si imprastiat ca cretii unei mantii de aur pe snul ei rece, cine-ar fi vazut fata ei de-o durere muta, sapata parca cu dalta in trasaturele ei, ar fi gndit ca-i o inmarmurita zna a undelor, culcata pe un mormnt de prund.Dar cum auzi vuietul venirii lui, fata ei se-nsenina; ea lua o mna de lacrimi din baie si stropi gradina. Ca prin farmec, foile galbene ale aleilor de arbori si ale straturilor se-nverzira ca smaraldul. Florile triste si turburi senalbira ca margaritarul cel stralucit, si din botezul de lacrimi luara numele de lacramioare. Imparateasa cea oarba si alba umbla incet prin straturi si culese in poale o multime de lacramioare, pe care apoi, asternndu-le lnga baia de aur, facu un pat de flori. Atunci intra Fat-Frumos. Ea s-arunca la gtul lui, insa, amutita de bucurie, ea nu putu dect sa indrepte asupra-i ochii sai stinsi si orbi, cu care ar fi vrut sa-l soarba in sufletul ei. Apoi ea il lua de mna si-i arata baia de lacrimi. Luna limpede inflorea ca o fata de aur pe seninul cel adnc al ceurului. In aerul noptii, Fat-Frumos isi spala fata in baia de lacrimi, apoi, invalindu-se in mantaua ce i-o tesuse din raze de luna, se culca sa doarma in patul de flori. Imparateasa se culca lnga el si visa in vis ca Maica Domnului desprinsese din cer doua vinete stele ale diminetii si i le asezase pe frunte.

A doua zi, desteptata, ea vedea... A treia zi se cununa imparatul cu fata Genarului. A patra zi era sa fie nunta lui Fat-Frumos. Un roi de raze venind din cer a spus lautarilor cum horesc ingerii cnd se sfinteste un sfnt, si roiuri de unde rasarind din inima pamntului le-a spus cum cnta ursitorile cnd urzesc binele oamenilor. Astfel, lautarii maiestrira hore nalte si urari adnci. Trandafirul cel infocat, crinii de argint, lacramioarele sure ca margaritarul, mironositele viorele si florile toate s-adunara, vorbind fiecare in mirosul ei, si tinura sfat lung cum sa fie luminele hainei de mireasa; apoi incredintara taina lor unui curtenitor fluture albastru stropit cu aur. Acesta se duse si flutura in cercuri multe asupra fetei miresii cnd ea dormea s-o facu sa vada intr-un vis luciu ca oglinda cum trebuie sa fie imbracata. Ea zmbi cnd se visa att de frumoasa. Mirele-si puse camasa de tort de raze de luna, bru de margaritare, manta alba ca ninsoarea. Si se facu nunta mndra si frumoasa, cum n-a fost alta pe fata pamntului. S-au trait in pace si in liniste ani multi si fericiti, iar dac-a fi adevarat ce zice lumea, ca pentru fetii-frumosi vremea nu vremuieste, apoi poate c-or fi traind si astazi.

Printul fericit
Oscar Wilde

Sus, pe o column nalt, sttea, privind peste cetate, statuia Prinului Fericit. Era acoperit de foie de aur, ochii erau dou sare luminoase, iar n mnerul spadei avea un rubin. Un Rndunel, ce zbura spre calda ar a Egiptului, i fcuse culcu de odihn la picioarele statuii. ntr-o sear, pe cnd se pregtea de culcare, Rndunelul a simit dou picturi de ap stropindu-i trupuorul. Ochii Prinului notau nlacrimi.

- De ce plngi? - Pe vremea cnd eram n via i aveam inim de om nu plngeam. Stteam nchis n palat i nu tiam ce este dincolo de ziduri. Acum vd toat hidoenia i amrciunea din cetate. ntr-o csu vd o femeie cu un copil bolnav. Rndunelule, du-i femeii rubinul meu! i Rndunelul a dus rubinul. - Ai fcut o fapt bun, Rndunelule! Acum te rog s duci unuldin ochii mei de sar studentului pe care-l vd n mansarda lui, chinuit de foame i de frig! i Rndunelul a dus sarul. - n pia vd o feti care vinde chibrituri. Le-a scpat n noroi iacum plnge. Taic-su o va bate dac nu duce bani acas. Mergi i d-i cellalt ochi al meu .- Eti orb acum, Prinule! O s rmn cu tine mereu. Nu mai plec! Prinul i-a mai cerut apoi s duc foiele de aur care-l nveleauoamenilor sraci. Iar prietenul lui, Rndunelul, aa a fcut. Apoi a venit zpada i dup zpad ngheul. Bietul Rndunel abia mai avu putere s zboare nc o dat sus, pe umrul Prinului. L-a srutat pe obrajii lipsii acum de strlucirea sarelor din ochi i s-a prbuit mort la picioarele lui. Ct despre Prin, cnd primarul i consilierii au vzut c statuia nu mai era frumoas, au hotrt s o drme.