Povestea mărului

A fost odată, demult, un bătrân care trăia împreună cu soţia lui. Aceştia aveau un
băieţel. Nu erau oameni bogaţi, dar se străduiau să aibă câte puţin din toate. Vroiau ca Mer,
copilaşul lor drag, să se bucure pe deplin de copilărie.

În spatele grădinii, familia avea o livadă cu pomi fructiferi. Printre aceştia se găsea un
măr uriaş. Acesta era locul de joacă preferat al lui Mer. Copilul venea mereu aici şi-şi
petrecea aproape întreaga zi lângă acest copac. Se urca până în vârful lui, mânca căteva
mere mari, cât pumnul, apoi cobora şi adormea ore întregi, fericit, la umbra copacului.
Băieţelului îi plăcea tare mult mărul, dar şi mărului de el.
Într-o zi, Mer vine lângă copacul său, posomorât. Copilul nu mai este fericit, ca altădată. Se
citeşte tristeţea pe chipul lui gingaş.
Copacul îl îmbie :
– Vino să te joci cu mine!
Băieţelul îi răspunde :
– Nu mai sunt chiar un copil, ca să mă joc în jurul copacilor. Vreau jucării, dar am
nevoie de bani ca să le cumpăr!
– Îmi pare rău, dar nu am bani!, răspunde mărul.
Copilul se întristează. Spera ca prietenul său, mărul, să-l poată ajuta.
– Nu te întrista, băiete, îi spune mărul. Uite, poţi culege toate merele mele ca să le vinzi.
Astfel, vei avea bani şi vei putea să-ţi cumperi multe jucării!
Fericit, băiatul culege toate merele şi pleacă, bucuros, cu ele. Îşi cumpără jucării şi se joacă
toată ziua cu ele. De mult Mer nu mai vine să viziteze copacul care-i dăruise fructele sale
pentru a putea face rost de bani să-şi cumpere jucăriile mult dorite, deşi, nimeni altcineva
nu-l ajutase să-şi împlinească dorinţa. Nici nucul, care era aproape de casă, nici părul, cu
toate că trecea pe lângă el în fiecare zi.
Într-o zi, copilul vine, din nou, la vechiul său prieten. Mărul îl îmbie :
– Vino să te joci cu mine!
– N-am timp de joacă!, răspunde băiatul. Trebuie să muncesc pentru familia mea. Avem
nevoie de o casă nouă în care să locuim. Cea pe care o avem s-a învechit şi acu’ vine iarna,
iar noi nu mai putem locui în ea.
– Îmi pare rău, dar eu nu am casă. Ţi-aş da-o ţie dacă aş avea! Dar, poţi tăia crengile mele
şi să-ţi faci casă din ele!
Aşa că Mer se apucă să taie toate crengile copacului şi pleacă fericit. Copacul este bucuros
fiindcă băiatul este, acum, mulţumit. Dar, după ce pleacă, Mer nu se mai întoarce la copac.
Acesta rămâne, din nou, singur şi trist.
Într-o zi de toamnă, Mer se întoarce la mărul din livadă.
– Vino să te joci cu mine!, îi spune acesta.
– Oh, sunt tare trist şi simt că îmbătrânesc. Va trebui să călătoresc pe mare şi vremea
este tot mai rece, ploile sunt tot mai dese. Poţi să-mi dai o barcă ?
– Poţi folosi trunchiul meu ca să-ţi construieşti o barcă. Astfel, vei putea călători fericit spre
zări îndepărtate.
Băiatul taie trunchiul mărului şi-şi face din el o barcă.După mulţi ani, Mer se reîntoarce la
copac.
– Îmi pare rău, băiatul meu, dar nu mai am nimic să-ţi dau. Nu mai am mere pentru tine.
– Nu mai am dinţi să le mănânc!, răspunde Mer.
– Nici trunchi, ca să te urci pe el, nu mai am.
– Acum sunt prea bătrân. Nu mă mai pot urca în copaci.
– Nu mai am nimic să-ţi ofer. Poate, doar rădăcinile mele.
– Nu mai vreau nimic, decât un loc de odihnă, răspunde Mer. Sunt foarte obosit!
– Rădăcinile mele sunt cel mai bun loc de odihnă. Vino, vino şi stai aici, lângă mine, şi te
odihneşte!
Mer se aşează lângă vechiul lui prieten şi se odihneşte. Tânărul este fericit că a găsit, în
sfârşit, un loc prielnic pentru tihnă. N-ar mai pleca de aici.
Mărul este, de asemenea, fericit. Cu ultimele puteri, el îl mai ajută, încă, pe cel care a
crescut sub ochii lui şi venea, odinioară, să se joace sub ramurile sale.
Fericit şi el, mărul zâmbeşte. Acum sunt din nou împreună.