INFLUENŢA DIFERIŢILOR

FACTORI ASUPRA
DEZVOLTĂRII ŞI
RĂSPÂNDIRII INSECTELOR
XILOFAGE

1
• Combaterea insectelor dăunătoare este
dificilă, deoarece:
– nu presupune numai stoparea atacului
insectelor dăunătoare, distrugerea lor cu orice
preţ şi cu orice mijloace,
– impune metodele care:
• asigură conservarea calităţii obiectelor,
• nu determină alterarea sub nici un fel a acestor
obiecte.

2
• În această situaţie este necesară cunoaşterea
– biologiei insectelor dăunătoare până la
elementele de mare fineţe, pentru a putea
surprinde etapele şi condiţiile în care acestea sunt
cu adevărat vulnerabile.
– Ecologiei insectelor xilofage
– Etologiei insectelor xilofage

3
• Pe baza cercetărilor întreprinse până în
prezent, se consideră că cei mai
importanţi factori care influenţează
dezvoltarea şi răspândirea insectelor
xilofage, sunt:
– lemnul ca material asimilabil, sursă de hrană;
– temperatura şi umiditatea;
– relaţii interspecifice.

4
 Lemnul ca sursă de hrană
• Larvele consumă de preferinţă lemnul de primăvară
moale şi cu un conţinut redus de lignină.
• Ca urmare, lemnul atacat de insecte apare, de cele
mai multe ori, lamelat, lemnul târziu găsindu-se în
general sub formă de pereţi intermediari.

5
• Aceasta poate fi determinată prin una din
următoarele metode:
– studiul stabilirii compoziţiei chimice a
rumeguşului şi excrementelor;
– studiul influenţei scăderii anumitor constituenţi
ai lemnului asupra creşterii larvelor;
– studiul creşterii larvelor pe medii artificiale;
– studiul enzimelor glandelor salivare şi
intestinale.
6
• În general, s-a constatat că toţi
componenţii lemnului pot servi ca hrană
insectelor xilofage.
• Modul de asimilare de către insecte a
acestor componenţi, precum şi structura
enzimelor cu ajutorul cărora insectele îi
descompun nu sunt total clarificate.

7
• Cercetând descompunerea lemnului de
către Anobium punctatum se constată că
sunt asimilate:
– lignina,
– celuloza şi polizaharidele,
– amidonul şi substanţele proteice.

8
• Speciile de Anobium sunt foarte sensibile la
albumină,
• Larvele de Hylotrupes bajulus cresc foarte bine
şi în lipsă totală de substanţe albuminoide.
• În condiţii constante de umiditate şi temperatură,
s-a demonstrat că viteza de creştere a larvelor
de Hylotrupes bajulus este o funcţie logaritmică
faţă de conţinutul lemnului în substanţe
asimilabile.

9
• Luând în considerare preferinţa faţă de
specia lemnoasă, insectele xilofage pot fi
monofage sau polifage:
– Cerambyx cerdo atacă, în special, lemnul de
stejar.
– Tipic polifage sunt speciile Hylotrupes bajulus,
Anobium punctatum, care atacă atât
foioasele, cât şi răşinoasele.

10
• Preferinţa pentru o anumită specie este
determinată de:
– conţinutul în substanţe asimilabile care pot fi
puse la dispoziţia insectelor, pe de o parte,
– pe de altă parte, de substanţele cu acţiune
toxică asupra larvelor şi adulţilor de insecte
(acizi taninici etc.).

11
• Majoritatea adulţilor nu se hrănesc.
• Adultul de Lyctus consumă lemnul ca şi
larva,
• Alţi adulţi sunt defoliatori.

12
• În observaţiile efectuate (Mustaţă, 1998),
s-au putut constata următoarele: în ceea
ce priveşte vechimea lemnului, între
eşantioanele de aceeaşi esenţă, dar de
vechimi diferite, însă prelucrate în acelaşi
mod, femelele preferă eşantioanele vechi.
Astfel, din 25 de femele puse în contact cu
lemn de molid neprelucrat, dar de vechimi
diferite, au avut următoarele preferinţe:
13
Vechimea lemnului în ani 2 4 5 10 15 25 30 40
Preferinţa femelelor - - - - 1 3 4 17

14
 Temperatura şi umiditatea
• Sunt factori deosebit de importanţi în
dezvoltarea şi răspândirea insectelor xilofage.
• Ei influenţează diferit speciile de insecte şi
stadiile de dezvoltarea ale acestora.
• Limitele temperaturii medii de creştere sunt
cuprinse între 10-400C.
• Datorită acestor limite de temperaturi relativ
restrânse, aceasta poate fi folosită în unele
cazuri şi pentru tratamentele de combatere a
diferitelor specii de insecte.

15
• Viteza de creştere, în funcţie de
temperatură, a larvelor de Anobium
punctatum prezintă un optim la 220C, pe
când la larvele de Hylotrupes bajulus au
un optim de creştere la 300C, temperatură
la care larvele de Anobium mor.

16
• Viteza de creştere este
influenţată şi de umiditate.
• Există, însă, şi specii care
nu au nevoie de aceiaşi
umiditate în tot timpul
dezvoltării insectei: larvele
de Sirex la început se
dezvoltă într-un lemn foarte
umed, ulterior, pe măsură ce
lemnul este prelucrat,
umiditatea acestuia scade
foarte mult şi adultul apare
dintr-un lemn complet uscat.
17
• În ceea ce priveşte umiditatea asupra preferinţei
femelelor în depunerea pontelor, din mai multe
eşantioane de aceeaşi calitate, de aceeaşi
esenţă şi de aceeaşi vechime, sunt preferate
cele cu umiditate mai mare
– femelele au preferat lemnul de nuc mai umed, deşi au
fost alături de lemn de molid, pin, stejar, plop, care
sunt, în mod obişnuit, esenţe preferate nucului. Se
pare că natura lemnului are mai mică importanţă în
raport cu umiditatea lui.

18
• În experimentele cu lemn de molid, pin,
stejar, paltin, tei, salcie şi plop s-a putut
constata că preferinţa cea mai mare a
femelelor este pentru răşinoase, apoi
pentru stejar, salcie, plop, fag, tei şi paltin
şi după aceasta pentru nuc.

19
 COMBATEREA INSECTELOR
DĂUNĂTOARE BUNURILOR DE PATRIMONIU
• Insectele sunt legate prin nesfârşite interrelaţii
cu omul.
• Insectele au însoţit omul de-a lungul timpului,
fiind atrase de culcuşul lui la început, de locuinţă
şi veşmânt, de rezervele de hrană, apoi de
bunurile materiale pe care le-a creat.
• Dacă la început a fost deranjat doar de paraziţi,
cu timpul a început să se cristalizeze o categorie
aparte de insecte care, prin comportamentul lor
au fost încadrate în grupa dăunătorilor.

20
• Lupta omului cu insectele a devenit cu atât mai aprigă,
cu cât omul a oferit, prin activitatea sa, un “front” de lucru
pentru insectele dăunătoare.
• Pe de o parte, prin dezvoltarea agriculturii s-a oferit o
biomasă cu creştere aproape exponenţială, ceea ce a
determinat o masă aproape explozivă a unor dăunători,
• Pe de altă parte, evoluţia culturală a omului a generat
apariţia unor suporturi cu o foarte mare densitate în
locuinţe sau depozite, cu o mare diversitate în ceea ce
priveşte compoziţia şi structura care, la rândul lor, au
devenit ţinta atacului unor dăunători.
• Pagubele produse în acest domeniu pot deveni
irecuperabile.

21
• Climatul poate constitui un factor important în ceea ce
priveşte degradarea materialului biologic, astfel încât în
conservarea bunurilor de patrimoniu trebuie să se ţină
seama de complexul factorilor climatici.
• Temperatura şi umiditatea constituie factori esenţiali, fără
de care nu se poate opera în probleme privind
conservarea bunurilor materiale.
• La aceşti factori se adaugă lumina, compoziţia şi
dinamica aerului, ionizarea etc., factori care, prin
acţiunea lor conjugată determină realizarea unui
microclimat favorabil conservării bunurilor de patrimoniu
sau, dimpotrivă, accelerează procesul de degradare.

22
• Variaţiile zilnice ale temperaturii şi ale
umidităţii atrag o anumită variabilitate
dimensională a obiectelor din muzee şi
colecţii.
• Are loc un travaliu sau aşa-numita
“oboseală” a fibrelor şi, mai ales, este
vorba de textile, hârtie şi lemn, ceea ce
provoacă o anumită deteriorare în timp.

23
• Spaţiile închise şi neaerisite, în care temperatura
depăşeşte 25-300C, iar umiditatea relativă este
mai mare de 70 %, creează condiţii favorabile
proliferării microflorei bacteriene, fungice, dar şi
insectelor.
• Chiar la temperaturi mai scăzute, lipsa aerisirii
favorizează dezvoltarea microorganismelor,
ceea ce determină declanşarea unor procese de
degradare care se ţin lanţ, facilitând instalarea şi
dezvoltarea unor insecte dăunătoare.
24
• Este cunoscut faptul că prezenţa carilor şi
a altor insecte xilofage este mai frecventă
şi cu consecinţe mai grave în ţările din
bazinul mediteranean şi cu climat cald. În
ţările nordice, anobiidele nu constituie o
ameninţare tot atât de gravă.

25
• Umezeala favorizează o serie de procese
chimice şi biologice cu consecinţe asupra
suporturilor organice, cum sunt: lemnul, hârtia,
pielea, osul, fildeşul etc.
• Gradul crescut de umezeală devine o cauză a
deteriorării obiectelor păstrate în spaţiile închise.
• De aceea, temperatura trebuie să fie permanent
raportată la umiditatea relativă a aerului şi a
substratului, menţinerea lor în condiţii optime
constituind o condiţie esenţială a conservării.

26
• Variaţiile de temperatură sunt admise, însă
în limite reduse, 14-150C, iar umiditatea
trebuie să se menţină între 55-65 %.
Limita inferioară nu trebuie să scadă sub
40 %, deoarece uscăciunea aduce
prejudicii obiectelor.

27
• Umiditatea suporturilor materiale este mai
importantă chiar decât umiditatea relativă
a aerului.
• După Block, conţinutul critic de apă trebuie
să fie de 12  2 %.
• Umiditatea relativă sub 70 % oferă garanţii
de conservare. Se consideră că nivelul
umidităţii relative optime este de 60 %.

28
• Umiditatea relativă nu poate fi luată ca un factor
izolat, ci trebuie corelată, în mod obligatoriu, cu
temperatura şi cu dinamica şi compoziţia
aerului.
• În activitatea de conservare trebuie să se ţină
seama de o multitudine de factori, nu de factori
luaţi separat, ci integraţi într-un anumit sistem.
• De asemenea, trebuie să se ţină seama de
natura bunurilor de patrimoniu care sunt
conservate şi de speciile dăunătoare care pot
acţiona.
29
• Cum bunurile materiale de patrimoniu
constituite, în colecţii muzeale sau de altă
natură, sunt deosebit de variate în ceea ce
priveşte compoziţia şi structura, cu cerinţe de
conservare adesea foarte diferite, activitatea de
conservare solicită specialistului cunoştinţe
ample de biologie şi o experienţă îndelungată,
bazată pe observaţii ecologice, etologice şi
ecofiziologice, pentru a surprinde cu adevărat
parametrii optimi între care pot apare anumite
variaţii.
30
• Lemnul reprezintă unul dintre materialele
cele mai des întâlnite în monumentele de
patrimoniu. El devine ţinta atacului a
numeroase specii de insecte xilofage care
intră în acţiune numai în anumite condiţii,
când lemnul capătă anumite particularităţi
fizico-chimice.

31
• Având în compoziţia sa celulară diferite
substanţe organice degradabile (celuloză,
inulină, amidon, dextrină etc.), devine
perisabil în anumite condiţii de mediu.
• Lemnul suferă în timp anumite
transformări, anumite metamorfozări, care
îi schimbă atât compoziţia, cât şi structura
arhitectonică, în funcţie de care devine
mai mult sau mai puţin vulnerabil.

32
• Lemnul poate conţine şi unele substanţe cu funcţie
protectoare – răşini, taninuri, terpene, oleorăşini etc. -,
care diferă mult în concentraţie chiar în diferite părţi ale
aceluiaşi trunchi.
• Două piese confecţionate din lemnul aceluiaşi trunchi pot
diferi foarte mult în ceea ce priveşte rezistenţa la anumiţi
factori sau preferinţa anumitor dăunători.
• Dacă una dintre piese a fost spălată timp îndelungat sau
a stat mai mult timp în contact cu apa, atunci substanţele
solubile în apă scad în concentraţie, aşa cum se
întâmplă cu taninul, ca de altfel şi cu terpenele.
• Aceste modificări, produse în concentraţia unor
substanţe, atrag altele, care, în circuitul cauzal,
determină schimbări ale rezistenţei substratului lemnos.
33
• În ceea ce priveşte impregnarea cu apă sau
diferite alte substanţe, apar diferenţe între
eşantioanele de lemn tăiate din diferite locuri ale
unor trunchiuri sau scânduri.
• Un obiect de lemn confecţionat dintr-o esenţă
mai uşoară, chiar dacă este mai perisabilă,
poate fi impregnat cu anumite substanţe mai
bine decât un lemn dur, ceea ce îi conferă o
anumită rezistenţă la acţiunea unor agenţi
biodeterioratori.
34
• Lemnul se “aclimatizează” anumitor condiţii; nu
este bine să fie scos brusc din condiţiile
respective şi trecut în altele, fără anumite măsuri
de conservare.
• Unele obiecte din lemn care au fost dezgropate
din turbării, unde au stat multă vreme fără ca
procesul de alterare să avanseze în mod rapid,
se prezintă asemenea unor mumii care au fost
scoase în afara timpului.

35
• Trecute brusc într-un mediu mai uscat, total diferit, cum
ar fi cel din depozitele din muzeu, în contact cu factorii
noi ai mediului, total diferiţi, se produc diverse procese
care determină modificări chimice şi structurale, care
modifică şi compromit rapid starea obiectului respectiv.
• Nenumărate obiecte de artă descoperite în diferite medii,
în substraturi care au menţinut constanţi anumiţi
parametri ai mediului, s-au conservat în mod miraculos,
timpul trecând peste ele fără să le afecteze în mod
esenţial, pentru ca, în foarte scurt timp de la punerea lor
în circulaţia valorilor universale să sufere o alterare
galopantă, ireversibilă.

36
• Factorii agresivi ai mediului, separaţi sau
asociaţi, acţionează asupra lemnului prin
procese fizice, chimice sau biologice,
astfel încât prezintă o semnificaţie
deosebită pentru conservator cunoaşterea
exactă a condiţiilor în care a fost sau este
păstrat obiectul respectiv.

37
• Măsurile de prevenire sau combatere a
atacurilor unor insecte dăunătoare
obiectelor şi obiectivelor de patrimoniu
constau în:
– eliminarea fizică a invadatorilor
– păstrarea integrităţii obiectelor,
– nealterarea structurii şi compoziţiei lor,
– păstrarea echilibrului creat pentru a asigura
un mediu prielnic, care să permită existenţa în
timp a operelor de artă sau istorice.
38
• Obiectele de lemn care au stat mult timp
în apă sau în alte medii cu umiditate foarte
mare au suferit unele metamorfozări:
– ţesuturile celulozice au dispărut în cea mai
mare parte, rămânând numai reţeaua de
lignină,
– sub raport arhitectonic materialul a devenit
mai poros şi mai fragil, mai vulnerabil atacului
unor insecte.
39
• Modificările sunt mai accentuate atunci când lemnul a
fost vopsit numai pe o parte şi dacă lungimea piesei se
află în lungul fibrelor.
• În cazul în care piesele au fost trecute dintr-o atmosferă
umedă într-una uscată, o dată cu trecerea timpului se
constată o tendinţă de distorsiune.
• Dacă piesa a fost pictată sau peliculizată pe o anumită
faţă, cum este cazul icoanelor, atunci are tendinţa de a
se curba, concavitatea formându-se spre faţa
peliculizată, atunci când este ţinută într-o atmosferă
umedă, şi în sens invers, când se trece într-o atmosferă
mai uscată, ceea ce poate afecta grav piesa,
producându-se crăpături sau exfolieri ale peliculei.
40
• Nu ne putem permite alegerea unei soluţii de
combatere doar în funcţie de mijloacele pe care
le avem la îndemână.
• Trebuie să stabilim, în primul rând, care este
soluţia cea mai potrivită, care nu va afecta în nici
un fel piesa respectivă.
• Nu putem interveni fără a ţine seama de întregul
complex de factori şi, în primul rând, de natura,
vechimea şi valoarea obiectelor ce urmează a fi
conservate.

41
 Măsuri preventive
• Problemei controlului dăunătorilor la obiectele şi
obiectivele de patrimoniu i s-a acordat puţină atenţie la
noi, mai ales datorită faptului că între conservatori n-au
fost încadraţi suficienţi biologi.
• Ca urmare, în literatura noastră se găsesc puţine cazuri
de cercetări destinate controlului preventiv împotriva
agenţilor biodeterioratori care atacă bunurile de
patrimoniu.
• Mijloacele eficiente de distrugere a agenţilor
biodeterioratori, care să nu aibă nici un fel de acţiune
asupra substratelor cele mai delicate, sunt puţine. De
aceea, trebuie să avem în vedere că măsurile de
prevenire sunt preferabile celor curative, care trebuiesc
aplicate numai când atacul este deja declanşat.

42
• Măsurile preventive sunt adesea greu de realizat.
• Nu se pune atât problema necesităţii verificării
competente a tuturor pieselor dintr-o colecţie sau din
componenţa unui obiectiv de patrimoniu, deoarece
această verificare intră în obligaţiile permanente ale unui
conservator, ci a modului în care se face verificarea.
• Una este să controlezi o ţesătură care are larve, pupe
sau adulţi de insecte dăunătoare şi alta este să verifici
dacă specia dăunătoare se află în stadiul de ouă.
• O piesă de lemn care prezintă orificii de anobiide trebuie
controlată cu deosebită atenţie pentru a verifica în ce
măsură atacul este activ sau este vorba de un atac
vechi, care nu prezintă importanţă în momentul
respectiv.
43
• S-au întâlnit situaţii în care o serie de
piese cu urme de atac de anobiide au fost
controlate cu superficialitate şi au fost
introduse în muzee. Nu după multă vreme
s-a constatat un atac activ care s-a extins
şi asupra altor piese, unele de mare
valoare.

44
• Din experienţa activităţii de conservare, s-a constatat că
în cazul anobiidelor investigaţiile trebuie făcute cu mare
atenţie, folosind diferite mijloace, între care:
– curăţirea pieselor cu mare atenţie, astfel încât să nu rămână
urme de mucegai, rumegus etc.
– piesele să se aşeze cu orificiile de eclozare în jos, astfel încât, în
cazul unui atac, rumeguşul să se acumuleze pe un suport şters,
de asemenea cu mare atenţie, cele mai mici granule de rumeguş
să fie vizibile, pentru a putea evita existenţa atacului.
– sondarea unor orificii de eclozare pentru a verifica dacă se
găsesc sau nu adulţi în stare de activitate.
– cum anobiidele produc zgomot, nu numai în stadiul adult,
zgomote caracteristice fiecărei specii, uşor de recunoscut, se
poate realiza o ascultaţie cu ajutorul unui stetoscop, care
amplifică vibraţiile lemnului.

45
• Chiar în situaţia în care atacul nu este activ, un
lemn deja atacat devine mai vulnerabil unui nou
atac, ceea ce presupune luarea unor măsuri
preventive, astfel încât vechile orificii şi galerii nu
numai că nu trebuie să fie folosite, ci, prin
acestea, să se producă respingerea noilor
atacatori.
• Pentru dezinsecţia unor piese se recomandă,
spre exemplu, permetanul, xylamonul, bergolinul
etc.
46
• Măsurile preventive sunt adesea greu de
realizat. Este dificil să se facă containere absolut
ermetice împotriva insectelor. Foliile de material
plastic, de cele mai multe ori, nu constituie o
barieră de netrecut pentru unele insecte –
Stegobium, Xestobium etc.
• De asemenea, folosirea unor lacuri protectoare
este criticată, acestea fiind considerate ca
neadecvate, deoarece pot rigidiza substratele
datorită unor substanţe chimice conţinute.
47
• Între măsurile preventive, se impun:
– controlul atent al tuturor obiectelor sau componentelor unor
obiective de patrimoniu;
– trecerea obiectelor printr-o cameră de carantină, unde se găsesc
sub control periodic;
– verificarea urmelor vechi ale atacului pentru a depista existenţa
unui atac activ şi pentru a înlătura urmele atacului, deoarece
resturile rămase oferă condiţii dăunătorilor din eşaloanele
următoare;
– tratarea preventivă a pieselor noi care se introduc;
– dezinfectarea riguroasă, periodică a incintelor, dulapurilor şi
rafturilor pentru a îndepărta germenii potenţiali ai unui nou atac;
– asigurarea parametrilor termici, de umiditate şi a curenţilor de
aer, conform normelor de conservare;
– aerisirea curentă a incintelor.

48
 Tratamente curative
• O dată depistat şi localizat atacul insectelor dăunătoare,
se procedează la izolarea din colecţie sau depozit, iar în
cazul construcţiilor, la tratarea curativă cât mai rapidă.
• În cazul colecţiilor etnografice se procedează la
verificarea întregii colecţii şi la extragerea, în primă
urgenţă a pieselor atacate şi izolarea lor.
• Obiectele din lemn cu urme ale unor atacuri anterioare,
vor fi, de asemenea, izolate.
• În acelaşi mod se procedează şi cu tablourile din
pinacoteci, icoanele din biserici sau colecţiile de cult.
• Mai dificilă este intervenţia atunci când se depistează
atacul la iconostase, strane bisericeşti sau scări.

49
Metode mecanice
• O dată depistat atacul insectelor dăunătoare
asupra unor obiecte de patrimoniu, se trece la
înlăturarea acestuia. Pentru aceasta se face o
intervenţie în etape:
– izolarea obiectelor, verificarea de ansamblu;
– pentru a pune în evidenţă existenţa pontelor, controlul
necesită o metodologie minuţioasă, urmărindu-se:
• tipul de rumeguş,
• exuvii şi alte elemente rezultate în urma atacului,
• eliminarea reziduurilor şi produselor organice,
• controlul cu ajutorul lupei în vederea evidenţierii eventualelor
ponte;

50
Metode fizice
• Combaterea coleopterelor dăunătoare bunurilor de
patrimoniu poate fi realizată şi prin folosirea unor factori
fizici, precum: temperatura, lumina, ultrasunetele,
radiaţiile ionizante.
– Radiaţiile electromagnetice de radiofrecvenţă în încercarea de a
combate unii dăunători au fost folosite încă de la începutul
secolului XX. Headlee şi Burdette (1929), Headlee (1934),
Vismacova (1934), Andreev (1936) au făcut testări în acest sens.
– Efectul letal este produs de frecvenţă (în cicli/sec) şi intensitatea
câmpului electromagnetic (volţi/cm). Pentru aceeaşi frecvenţă,
cu cât intensitatea de câmp este mai mare, cu atât intervine mai
rapid moartea insectei.

51
• Moartea insectei expuse la radiaţii
electromagnetice de radiofrecvenţă este
atribuită procesului de încălzire a corpului
insectei şi apariţia unor modificări ale compuşilor
aminaţi din ţesutul nervos, a dezorganizării
celulelor ganglionare din ganglionii ventrali.
• De altfel, apare şi o diferenţiere de sensibilitate
între adulţi, larve şi pupe (adulţii mor mai
repede).

52
• Metoda este însă costisitoare, necesită o aparatură bine
pusă la punct şi implică riscuri prea mari pentru a fi
aplicată la bunuri de patrimoniu.
• Radiaţiile ionizante au fost, de asemenea, folosite în
combatere.
• În 1913, Morgan şi Runner au folosit o instalaţie
Roentgen pentru dezinsecţia ţigărilor infestate cu
Lasioderma serricone.
• Au fost aplicate tensiuni între 64-75 kw, cu expuneri de
la câteva secunde la 60 minute, dar efectul nu a fost
vizibil.
• În 1917, Davey iradiază cu raze X specia Tribolinum
confusum şi a constatat, drept efect, prelungirea
longevităţii.
53
• Ultimele cercetări au avut însă succese, dar pot
interveni unele dificultăţi în ceea ce priveşte
tratarea pieselor.
• În general, mortalitatea creşte în funcţie de doza
de iradiere. Pentru obţinerea mortalităţii totale a
adulţilor sunt necesare doze de 200-500 Krad şi
realizată iradierea mai multe zile.
• La Iaşi, s-a reuşit combaterea atacului speciei
Anobium punctatum asupra unei icoane de
secol XVIII, cu ajutorul razelor gamma (Co60),
folosind o sursă de la un spital, timp de o
săptămână. Rezultatul a fost pozitiv.
54
Metode chimice
• Insecticidele pot pătrunde în corpul insectelor pe
diferite căi: prin tegument, căile respiratorii şi
prin tubul digestiv, odată cu hrana. În funcţie de
modul de pătrundere se face şi clasificarea
insecticidelor.
• Din multitudinea de substanţe chimice folosite la
tratamente pe piesele de mare valoare, pot fi
nominalizate doar acelea care sunt mai bine
verificate în practică, fiind recomandate de
specialişti.
55
• Pentru folosirea insecticidelor în combaterea
dăunătorilor bunurilor de patrimoniu, acestea
trebuie să îndeplinească anumite proprietăţi:
– să fie active în concentraţie mică şi polivalente;
– să fie penetrante (gazoase sau fumigene);
– să nu degradeze substratul, deci să nu fie pe bază de
sulf, clor, brom etc.;
– să nu îmbâcsească, umezească sau să păteze;
– să nu fie remanente;
– să nu fie toxice pentru om;
– să nu fie inflamabile sau explozibile;
– să fie uşor de manipulat sau păstrat.

56
• Dintre substanţele pe bază de halogeni s-au
folosit: bromura de metil, paradiclorbenzenul,
lindanul, pentaclorfenolatul de sodiu,
pentaclorfenolul.
• Plecând de la afirmaţia renumitei specialiste
Fausta Gallo, după care nici una din substanţele
folosite în practică nu este absolut inofensivă,
atunci tehnicile de tratare trebuiesc efectuate cu
mijloace speciale pentru a reduce la minimum
acţiunile distructive.
57
• Pentru realizarea unei conservări ştiinţifice
s-ar comite o eroare dacă s-ar privi
eficacitatea şi utilizarea tratamentelor
numai pe criteriul entomologic şi
microbiologic şi nu s-ar da prioritate
substratului care este atacat, mai ales
atunci când obiectul atacat constituie o
piesă de mare valoare.

58
• Dezinsecţia şi dezinfecţia au un rol dublu:
– oprirea dezvoltării entomofaunei şi microflorei
ce provoacă daune pe anumite piese,
– oprirea vehiculării unor spori patogeni pentru
om.

59
• Tratamentul se aplică, în primul rând, în funcţie de
natura substratului şi apoi după specia dăunătoare şi nu
înainte de a se face testări asupra obiectelor pentru a se
evita orice efect nedorit
• În urma tratamentului nu trebuie să rămână ouă viabile.
• Dacă se tratează piesele de lemn, atunci acestea trebuie
să fie ţinute sub observaţie un ciclu întreg.
• Ciclul biologic al unei specii poate să se desfăşoare într-
un timp mai scurt sau mai lung, în funcţie de temperatură
şi umiditate.
• Lyctus sp. îşi desfăşoară ciclul biologic între 3 şi 12 luni,
• Xestobium rufovillosum are un ciclu de până la doi ani,
ca de altfel şi alte anobiide.

60
• Se pare că arma chimică are cea mai mare
eficienţă.
• Arsenalul chimic este foarte diversificat şi se
caută o cât mai mare selectivitate.
• Folosirea substanţelor chimice în vederea
combaterii insectelor care provoacă pagube
bunurilor de patrimoniu trebuie făcută cu cea
mai mare grijă, deoarece afectarea unui obiect
de artă ca urmare a acţiunii substanţelor chimice
poate să fie mai gravă decât atacul cel mai
intens al unor specii de insecte.
61
• În situaţia în care se acţionează cu substanţe
chimice pentru combaterea insectelor
dăunătoare care fac galerii în lemn (anobiidele),
atunci tratamentul se realizează cu deosebită
atenţie, urmărindu-se fiecare orificiu în parte.
• Substanţele chimice trebuie să ajungă în
profunzimea lemnului, pentru a omorî toate
stadiile ontogenetice (ouă, larve, pupe şi adulţi)
şi se aplică prin injectare.

62
• Pupele sunt protejate de coconi care au o
consistenţă mai mult sau mai puţin dură,
asigurând adesea izolarea faţă de mediul toxic.
Dacă substanţa nu ajunge până la cocon, atunci
nu se asigură eliminarea pupelor şi, desigur, a
adulţilor care ar urma să eclozeze.
• Dintre substanţele chimice folosite în
combaterea insectelor dăunătoare, menţionăm:

63
Lindanul (C6H6Cl6)
1,2,3,4,5,6, Hexachlorcyclohexanul (HCH)
• Este un inhibitor al biosintezei de phosphatidylinositol.
• Acţiunile insecticide ale lindanului au fost descoperite din
1940.
• A fost comercializat sub denumirea de Gammexane.
• Are o înaltă toxicitate şi este iritant.
• Izomerul gamma este principalul component insecticid al
HCH-ului, având o acţiune puternică de indigestie şi de
contact asupra insectelor.
• A fost utilizat atât sub formă de pulberi şi suspensie, cât
şi sub formă de aerosoli şi concentrate emulsionate.

64
• Lindanul a fost folosit în combaterea insectelor
dăunătoare la obiectele etnografice, mai ales
datorită toxicităţii sale ridicate.
• În prezent, tratamentul nu se mai aplică, lindanul
fiind considerat antiecologic.
• La Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii din Goleşti
s-a folosit lindanul pentru combaterea unor larve
de Xestobium rufovillosum şi Stegobium
paniceum.

65
Diazinolul (C12H21N2O3PS)
Dietil 2 izopropil 6 metil 4 pirimidinil fosforotinat
• Este un acaricid cu acţiune de contact şi indigestie.
• Este folosit şi împotriva unor specii de insecte.
• Are efect rezidual şi îndelungat şi nu determină
modificări asupra suportului.
• Se comercializează sub denumirea de basudin, Diazitrol,
Neocid, Neocidal etc.
• În mod obişnuit se foloseşte sub formă de suspensii,
concentrate emulsionabile 25% şi soluţii uleioase.
• Diazinolul poate fi folosit doar în tratarea unor spaţii
închise.

66
Arpocarbul (C11H15NO3)
2-izopropoxilfenil N-metilcarbonat
• Este un insecticid de contact şi de indigestie.
• Se comercializează sub denumirea de Baygon, Unden, Propoxin.
• Se condiţionează sub formă de concentrate emulsionabile (15-20%),
pulberi de suspensii (50-75%), pulberi de prăfuit etc.
• Produsul are o largă utilizare în locuinţe împotriva insectelor.
• Acţiunea sa reziduală îi dă calităţi deosebite atât în tratamentele
profilactice, cât şi în cele curative.
• Se poate folosi Baygonul sub formă de emulsii concentrate 20%
împotriva atacului speciilor: Stegobium paniceum, Xestobium
rufovillosum, Ptinus fur, Attagenus pellio şi împotriva speciilor de
Anobium dar şi a unor lepidoptere (Tinnea, Tinneolla).
• Tratamentul se face prin pensulare, în cazul pieselor de mici
dimensiuni, şi prin tratamente de nebulizare în incintele închise.

67
Pyramatul (C8H11O2N3)
2-n-propil-4-metil pirimidil-(6)-dimetil carbamat
• Este comercializat sub formă de Pyramat.
• Este un insecticid cu acţiune de contact.
• Este condiţionat sub formă de concentrate emulsionate,
pulberi pentru suspensii, soluţii uleioase etc.
• Pyramatul este folosit şi împotriva unor insecte sinantrope
(gândaci de bucătărie, furnici, ploşniţe,dermestide,
bruchine etc.).
• Concentratul emulsionabil este eficient în tratarea unor
piese de suport, însă mai puţin folosit asupra pieselor de
mare valoare, datorită faptului că poate determina
deprecierea substratului.

68
Aletrina (C19H27O3)
Alletronil-cis-trans-crizantemat
• Are proprietăţi chimice apropiate de cele ale piretrinelor,
însă stabilitatea se recomandă în vederea folosirii în
combatere.
• Are acţiune de contact şi se foloseşte în combaterea
insectelor sinantrope.
• Se condiţionează în combinaţii cu sinergizanţi, în soluţii
de petrol dezodorizat, sub formă de preparate pentru
aerosoli.
• Efectul asupra insectelor sinantrope este considerabil,
mai ales asupra unor coleoptere dăunătoare care
acţionează în diferite depozite.

69
Acidul cianhidric (HCN)
• Este un gaz extrem de toxic, fără miros (miros de migdale are gazul de
avertizare din compoziţie).
• Se comercializează sub formă de lichid în cilindri metalici.
• Se utilizează mai ales cianura de sodiu deoarece este mai ieftină.
• Se comercializează sub numele de Cyclon, Cyclone B, Zyclon, Uragan etc.
• S-a folosit în cazul atacului produs de Stegobium paniceum, Xestobium
rufovillosum, Rhyncolus truncorum, Lyctus impressum, la Casa “Dosoftei”
din Iaşi, atacul fiind extins în toată clădirea, în grinzile de lemn, în mobilier şi
vitrine, în cărţi.
• În spaţiul tratat au fost aduse şi piese din alte muzee – icoane, piese
etnografice, mobilier, costume, covoare, broderii.
• Rezultatele tratamentului au fost de-a dreptul spectaculoase. Au fost
distruse atât formele adulte cât şi larvele, pupele şi chiar ouăle unor insecte
dăunătoare.
• Ca unic inconvenient – toxicitatea HCN nu îţi permite decât o singură
greşeală.

70
Bromura de metil (CH3Br)
• Este un gaz incolor, foarte toxic, uşor solubil în apă.
• Este un produs mai puţin toxic decât acidul cianhidric,
dar prezintă alte inconveniente, fiind exploziv.
• Se condiţionează ca lichid în concentraţie de 26,69%
care se transformă uşor în vapori.
• Vaporii au o mare capacitate de pătrundere, ceea ce
asigură o eficienţă crescută produsului.
• De asemenea, persistă mult în mediu.
• Este foarte toxică pentru om, astfel că trebuie să fie
folosită cu multă prudenţă.

71
Pentaclorfenolatul de sodiu (PCFNa)
• Se obţine industrial din izomerii inactivi proveniţi de la prepararea
hexaclorciclohexanului sau prin clorurarea totală a fenolilor în
prezenţa clorurii de aluminiu.
• PCFNa este folosit pentru tratarea preventivă a lemnului mai ales
împotriva ciupercilor, dar şi asupra unor insecte dăunătoare.
• În situaţia în care lemnul are un pH acid, în jur de 4, PCFNa
precipită, împiedicând pătrunderea unor substanţe active în lemn.
• PCFNa a fost folosit în multe ţări pentru aseptizarea cherestelei
împotriva mucegaiurilor.
• Se foloseşte o imersie de scurtă durată, o stropire sau o pensulare a
lemnului cu soluţie de PCFNa.
• Datorită faptului că nu afectează lemnul şi îi asigură o protecţie
sporită fungilor şi a insectelor dăunătoare, poate fi folosit nu numai
la tratarea unor obiecte, ci şi la cea curativă, fiind activ şi în
concentraţie de 1‰.

72
• În numeroase cazuri se apelează la această substanţă şi
pentru salvarea unor icoane agresate de umiditate şi de
miceliile pâsloase ale ciupercilor.
• La Muzeul Pomiculturii şi Viticulturii de la Goleşti s-au
făcut injectări în diferite obiecte etnografice confecţionate
din lemn.
• S-a folosit PCFNa şi la tratarea unui parchet atacat de
larvele unor insecte xilofage.
• S-a folosit PCFNa la tratarea lemnului atacat de anobiide
de la bisericile Drăganu şi Podu Broşteni, remontate în
curtea Mănăstirii Curtea de Argeş.
• În ultimul timp, este restricţionată folosirea datorită
toxicităţii şi efectelor cancerigene

73
Xylamonul LX (Basileum LX, LX Härtend)
• Prezintă un rol important în combaterea unor specii
biodeterioratoare.
• Consolidarea lemnului degradat a fost realizat în
Germania, folosind o reţetă pe bază de răşini epoxi
“Leguval” (produs Bayer) şi un amestec de ulei de
terebentină (5 părţi), ulei de lemn de China (2-3 părţi) şi
Xylamon LX (5 părţi). Sunt de preferat, însă, substanţe
cât mai fluide (fără întăritori).
• Xylamonul LX este un produs care are la bază o răşină
sintetică şi cloronaftalina cu acţiune insecticidă.

74
• Xylamonul are acţiune insecticidă şi de consolidare
(după firma producătoare) a lemnului deteriorat, ca
urmare a acţiunii insectelor dăunătoare.
• Acţiunea s-ar manifesta prin aceea că, după evaporarea
solventului, se produce o consolidare a fibrelor lemnoase
distruse ca urmare a atacului.
• Considerăm afirmaţia relativ valabilă, ea depinde de
specia xilofagă, esenţa lemnoasă, intensitatea atacului şi
vechimea piesei.
• Prezintă o acţiune insecticidă puternică, mai ales asupra
speciilor genurilor: Anobium, Xestobium, Lyctus, Ptilinus
etc.

75
• Xylamonul este recomandat în tratarea lemnului
vechi, din structura unor obiecte de artă, cum ar
fi: iconostase, icoane, strane, grinzi, piese
etnografice etc.
• Se administrează prin injectarea în părţile de
lemn afectate de insecte.
• Pentru injectare se folosesc seringile medicale
obişnuite, cu menţiunea că pentru suprafeţele
pictate sau multistrat se recomandă seringi
speciale, cu picătură controlată
• Produsul nu are efect asupra metalului, pieilor şi
sticlei.
76
• Produsul se pregăteşte la o temperatură de 15-
200C, deoarece la o temperatură mai scăzută se
poate realiza o separare de fază.
• Se impun măsuri de protecţie (echipament
special) în aplicarea tratamentului, se va evita
contactul cu pielea şi se va asigura o bună
aerisire.
• În tratament, trebuie să se ţină seama de faptul
că xylamonul se aplică din aproape în aproape,
folosind orificiile de eclozare ale adulţilor.

77
• În situaţia în care xylamonul nu se răspândeşte în
interiorul galeriilor, deci nu le inundă, atunci pot rămâne
zone izolate, cu o concentraţie redusă a substanţei, ceea
ce nu conduce la distrugerea formelor vii.
• S-au întâlnit situaţii în care tratamentul a fost făcut
superficial.
• Icoane cu un număr foarte mare de orificii pe dm2 (40-
50) au fost tratate cu xylamon prin injectare într-un
număr mic de orificii.
• Ca urmare, n-au fost suprimate toate larvele, iar cele
care au supravieţuit tratamentului au continuat atacul,
forţând eclozarea pe partea opusă, prin stratul de
pictură.

78
• Urmărind cu atenţie eficienţa tratamentului la multe
piese, s-a constatat că este necesar ca injectarea să se
facă folosind toate orificiile de eclozare ale adulţilor.
• Tratamentul trebuie repetat. Aceasta ca urmare a faptului
că unele galerii ar putea să nu se intersecteze cu altele
sau să fie izolate prin dopuri de rumeguş, împiedicând
pătrunderea substanţei.
• În situaţia unui atac intens, unde orificiile ajung la o
densitate de 1-2/cm2 se poate injecta o cantitate de
0,70-0,80 g/cm3 de lemn degradat.
• În situaţia în care sunt folosite toate orificiile pentru
injectarea substanţei, se asigură eficienţa intervenţiilor.

79
• Biologul specialist în conservare are în vedere
două tipuri de demers:
– aplicarea cât mai riguroasă a tratamentelor
consacrate şi
– cercetarea unor noi resurse de tratament.
• Dacă prima abordare presupune reiterarea unei
metodologii şi ameliorarea ei, cea de-a doua
vizează validarea unor metode alternative.
• Este dezvoltarea firească a unui domeniu ce se
confruntă cu o problematică în permanenţă
extindere.
80