Teoria restaurarii ȋn prisma lui Cesare Brandi

Student- Daniel Vasiu, Anul I Conservare- Restaurare

Cesare Brandi a fost fondatorul Institutului Central de Restaurare de la Roma. Instituţia a

fost organizată în anul 1939 pentru a acorda consultanţă ştiinţifică organismelor din teritoriu ale
Ministerului Culturii în probleme de conservare şi restaurare a patrimoniului cultural, pentru a
efectua restaurări şi intervenţii de mare complexitate şi pentru a răspunde exigenţelor cercetării
ştiinţifice inclusiv în scop didactic, pentru şcoala de restaurare proprie.1
Pentru Brandi duşmanul restaurării este empirismul: o operă de artă formează un tot; nu
se poate pretinde că se repară daunele produse de timp sau de oameni fără a se reflecta la sensul
ei istoric, la unitatea ei estetică şi la efectul ei asupra receptorului. A aplica necorespunzător o
tehnică din raţiuni de economie ar fi o crimă, iar a reconstitui de la zero ar fi o minciună.
“În mod obişnuit se înţelege prin restaurare orice intervenţie menită să repună în eficienţa
sa un produs al activităţii umane.2
Este necesar să se facă diferența ȋntre restaurarea privind artifex-urile industriale si
restaurarea operelor de artă. În primul caz, noțiunea de restaurare devine sinonima cu cea de
reparare sau repunere in uz, cea de a doua reprezentând cu totul altceva. În cazul ȋn care se
restaurează operele de artă, chiar dacă procesul restaurării implică ȋn unele cazuri restabilirea
funcționalității, acesta nu este decât un aspect secundar sau coincident, nereprezentând aspectul
principal şi fundamental care vizează opera de artă.
Potrivit lui Cesare Brandi, opera de artă este: „acel produs special al activităţii umane
denumit operă de artă se afirmă ca atare prin actul unei singulare recunoaşteri care are loc în
conştiinţă (…) Produsul uman care este astfel recunoscut se găseşte acolo, în faţa ochilor noştri,
şi poate fi clasificat generic printre produsele obişnuite ale activităţii umane, până când
recunoaşterea sa ca operă de artă, recunoştere pe care o operează conştiinţa, îl exceptează în mod
definitiv din comunitatea celorlalte produse.”3
Astfel, ȋn raport direct cu recunoaşterea operei de artă, restaurarea poate fi definită ȋn
felul următor: restaurarea constituie momentul metodologic al recunoaşterii operei de artă, ȋn
consistența sa fizică, ȋn dubla sa polaritate estetică şi istorică, având ca scop transmiterea ei ȋn
viitor.4
Orice abordare a operei de artă şi implicit acțiunea de restaurare propriu-zisă este
determinată de efectuarea sau neefectuarea unei recunoaşteri a operei de artă ca operă de artă.
Procesul de restaurare este definit nu atât prin prisma procedeelor practice ci mai ales din

1
http://www.icr.beniculturali.it
2
Brandi, Cesare, Teoria restaurării, Bucureşti, 1966, p. 35
3
Brandi, Cesare, Op.cit., p.35
4
Brandi, Cesare, Op. cit, p. 38
perspectiva conceptului operei de artă de la care ȋşi dobândeşte calificarea, opera de artă
conditionând restaurarea, şi nu invers.5
Opera de artă presupune o dublă determinare: instanța estetică, ce corespunde calității
fundamentale a actului artistic, şi instanța istorică, care ȋi aparține, ȋntrucât este un produs uman
actualizat ȋntr-un anume timp şi loc, existând ȋntr-un anumit timp şi loc6.
Restaurarea parcurge două mari etape: reconstituirea printr-un demers ştiințific al textului
autentic al operei şi intervenția propriu- zisă asupra materiei operei de artă.
Orice intervenție asupra operei de artă trebuie să fie optimă, legitimă şi imperativă şi
trebuie să se fundamenteze pe o vastă argumentație ştiințifică. Rezultă prima axioma a
restaurării: se restaurează numai materia operei de artă.
Atunci când condițiile ȋn care se află opera de artă reclamă necesitatea sacrificării unei
părți din substanța materială a operei, intervenția trebuie să fie făcută ținând cont de exigențele
instanței estetice. Individualitatea operei de artă nu depinde de consistența sa materială şi nici de
dubla sa istoricitate, ci de artisticiatea sa, care, odată pierdută o transformă ȋntr-o lucrare lipsită
de valoare.7
Al doilea principiu al restaurării: restaurarea trebuie sa vizeze restabilirea unității
potențiale a operei de arta, ȋn măsura ȋn care a acest lucru este posibil, fără a comite un fals
artistic sau un fals istoric şi fără a ȋnlătura urmele trecerii operei prin timp. 8
Brandi se opreşte asupra câtorva principii de bază, care trebuie să orienteze orice
intervenţie de restaurare: calitatea de neînlocuit a materiei în care se manifestă imaginea,
compatibilitatea restaurării actuale cu viitoarele intervenţii asupra aceleiaşi opere, principiul
reversibilităţii.
Stabileşte ca esenţiale primele etape ale restaurării, respectiv cunoaşterea operei şi
evaluarea timpului ei, aceste prime etape fiind considerate de el fundamentale şi alcătuind
judecata critică asupra obiectului restaurării, baza stabilirii strategiei intervenţiei de restaurare.
Materia operei de artă
Trebuie definit ceea ce constituie materia operei, întrucât ea reprezintă concomitent
timpul şi locul intervenţiei de restaurare. Din această cauză nu ne putem folosi decât de un punct
de vedere fenomenologic şi, sub acest aspect, materia se prezintă ca fiind „ceea ce serveşte
epifaniei imaginii”. Materia ca epifanie a imaginii oferă cheia dedublării care deja s-a conturat şi
care acum se defineşte ca structură şi aspect.9
Unitatea operei de artă
Opera de artă, nefiind alcătuită din părţi, dacă este sfărâmată fizic, va continua în mod
necesar să subziste potenţial ca un întreg prin fiecare din fragmentele sale şi aceasta potentialitate
va fi importantă într-o măsură direct proporţională cu rămăşiţele materiale care au supravieţuit,
prin fiecare fragment, dezagregării materiei. Dacă opera de artă apare fragmentată, va trebui

5
Brandi, Cesare, Op. cit, p. 37
6
Brandi, Cesare, Teoria restaurării, Bucureşti, 1966, p. 36
7
Ibidem, p.38
8
Ibidem, p.39
9
Ibidem, p.40
încercată dezvoltarea potenţialei unităţi originare conţinute de fiecare dintre fragmente,
proporţional cu gradul de supravieţuire formală încă prezent în ele.10
Intervenţia realizată în vederea redobândirii unităţii originare trebuie să se limiteze la
folosirea sugestiilor cuprinse în fragmentele respective sau identificabile în mărturii autentice ale
stării originare, respingându-se posibilitatea intervenției prin analogie.
Orice intervenţie de restaurare nu trebuie să impiedice, ci dimpotrivă, să înlesnească
viitoare intervenţii.11
Timpul în raport cu opera de artă şi cu restaurarea
În legătură cu identificarea timpului operei, Brandi evidenţiază trei faze, fiecare decisive
în formularea principiilor de restaurare.
1. timpul/durata creării operei
2. timpul /”pauza” istorică dintre creaţie şi restaurare
3. momentul reactualizării operei în conştiinţa noastră – prin demersurile în vederea
intervenţiei de conservare-restaurare.
Imperativul cunoaşterii fiecărei faze induce evitarea greşelilor comise până în prezent,
respectiv:
1. erezia restaurării fanteziste
2. renovările abuzive care anulează cu bună-ştiinţă timpul istoric sub presiunea unor
interese de cea mai variată natură.
3. Prudenţa excesivă şi exagerările non-intervenţiei, a pasivităţii totale în faţa dezordinii
şi incoerenţelor produse în timpul istoric. Excesiva preocupare arheologică şi eliminarea instanţei
estetice fac imposibilă orice încercare de reconstituire a unităţii potenţiale a operei12.
Brandi condiţionează realizarea unui echilibru între timpii 2 şi 3 de alte câteva principii:
 Caracterul distinct al integrării lacunelor
 Respectarea patinei
 Păstrarea martorilor
 Păstrarea părţilor adăugate în timpul 2 considerate reprezentative pentru trecerea operei
prin timp.
Actul restaurarii va trebui sa permită reperarea sa ca eveniment istoric. În practică, acest
lucru se va trduce nu doar prin diferențierea zonelor integrate, ci şi prin respectarea patinei şi
prin pastrarea martorilor stării anterioare restaurării şi a portiunilor adăugate pe parcursul
timpului şi care reprezintă trecerea operei prin timp.13
Pentru păstrarea unui echilibru între istoric şi estetic, Brandi avertizează că din
intervenţia de restaurare trebuie eliminată subiectivitatea gustului sau a opiniei, enunţând
principiul interdisciplinarităţii.

10
Ibidem, p.41
11
Brandi, Cesare, Teoria restaurarii, p. 47-49
12
Ibidem, p.53-55
13
Ibidem, p.59
 „Conservarea şi restaurarea monumentelor constituie o disciplină care face apel la toate
ştiinţele şi la toate mijloacele tehnice putând contribui la studiul şi salvarea patrimoniului”. (art
2., Carta de la Veneția).14

Restaurarea ȋn functie de instanța istorică

Opera de artă este în primul rând un rezultat al acţiunii umane şi, ca atare recunoaşterea sa
nu trebuie să depindă de variaţiile gustului sau al modei, apare totuşi prioritatea conservării
istorice faţă de cea estetică.
Trebuie examinate modalităţile de conservare ale ruinei.
Ar fi totuşi o greşeală să se considere că din reabilitatea concretă a ruinei s-ar putea deduce
regulile conservării sale, deoarece prin ruină nu se defineşte pur şi simplu o realitate empirică, ci
se exprimă calitatea unui lucru ce trebuie gândit simultan din unghi istoric şi din perspectiva
conservării, care trebuie privit nu numai lingvistic, în funcţie de consistenţa prezentă, ci şi în
trecutul său, trecut din care-şi trage de fapt unica valoare a prezenţei sale actuale, de asemenea în
funcţie de viitorul ce trebuie să-i fie asigurat ca vestigiu sau mărturie a operei umane şi ca punct
de plecare al acţiunii de conservare.
Chiar dacă se dispune de cea mai amplă şi detaliată documentare, nu ajunge să se ştie cum
arăta opera înainte de a fi fost ruină.
Reconstituirea, refacerea, copia nu pot fi nici măcar tratate ca termenii restaurării, deşi
derivă din aceasta – fac parte din sfera reproducerii „la rece” a producerii formulării operei de
artă.
În vederea restaurării, cu examinarea ruinei se începe practic şi examinarea operei de artă,
de la cel dintâi nivel, dincolo de care materia prin care s-a dat formă operei de artă se întoarce la
starea de materie brută.
Aceasta este deci şi cel dintâi nivel al restaurării, care având de investigat opera de artă nu
în trecerea ei de la conceperea interioară la extrinsecare, ci ca fiind deja extrinsecată şi existând
în lume trebuie să pornească de unde se termină opera de artă, adică din acel moment-limită.15

Restaurarea în funcţie de instanţa estetică

Referitor la acest aspect se poate să reafirma teza că ruina şi în instanţa estetică, trebuie să
fie tratată ca ruină, iar intervenţia care se efectuează asupra ei se va limita la conservare,
excluzând reintegrarea.
Se observă că, şi în această privinţă, instanţa istorică şi cea estetică converg în
hermeneutica intervenţiei de restaurare.16

14
https://fdocumente.com/document/69601715-carta-de-la-venetia.html
15
Brandi, Cesare, Op. cit, p.61-70
16
Ibidem, p. 71-74
 Spaţiul operei de artă

Restaurarea, ca actualizare a operei de artă, cuprinde două etape: prima, cea de reconstituire a
textului autentic al operei, cea de-a doua, de intervenţie asupra materiei din care este alcătuită
opera. După analizarea timpului, ar trebui realizată examinarea spaţiului în opera de artă pentru a
ne da seama care este spaţiul tutelat de restaurare; nu numai în restaurare, ci de restaurare.17

Restaurarea preventivă

Restaurarea preventivă este cu atât mai imperativă, dacă nu şi mai necesară, decât cea de
primă urgenţă, pentru că vizează tocmai neutralizarea acesteia care, de obicei, se soldează mai
greu cu o salvare integrală a operei de artă. Deoarece opera de artă se defineşte în primul rând
prin dubla sa polaritate, estetică şi istorică, prioritatea cercetării se va îndrepta către determinarea
condiţiilor necesare aprecierii operei ca imagine şi ca fapt istoric. În al doilea rând, opera de artă
se defineşte prin materia sau materialele din care este alcătuită; în acest caz, cercetarea va trebui
direcţionată asupra stării şi consistenţei materiei, iar ulterior asupra condiţiilor ambientale, în
măsura în care acestea influenţează sau de-a dreptul primejduiesc conservarea.18
Opera teoretică a lui Cesare Brandi şi practica Institutului de restaurare fondat şi
coordonat de el au determinat muzeele din întreaga lume, decenii de-a rândul, să adapteze pentru
picturi, sculpturi şi pentru toată diversitatea de bunuri culturale a principiilor formulate pentru
monumente şi situri – un exerciţiu de transpunere nu numai posibil ci şi foarte profitabil.

17
Brandi, Cesare, Op. cit. p. 80-82.
18
Ibidem, p.89-90