1. https://www.youtube.com/watch?

v=McdwcqjFT-4
2. https://www.facebook.com/trinitastv/videos/despre-originea-%C8%99i-evolu%C8%9Bia-
catapetesmei-catapeteasm%C4%83-cancellum-templon-%C8%99i-icono/311843202867639/
3. https://uad.ro/Public/Docs/05%20PROGRAME%20DE
%20STUDII/03%20Doctorat/Rezumate%20romana/Labo%20Cristina%20-%20rezumat
%20ro.pdf
4. https://www.manastireavaratic.ro/wp-content/uploads/2019/08/04.3.-Proiect-iconostas.pdf
5. https://teobarsan.ro/ro/lucrari/catapetesme.html
 1. Iconostas

Iconostasul unei biserici din Moscova

Iconostasul, numit şi catapeteasmă sau tâmplă, se prezintă ca un perete (din zid, lemn, metal)
pe care sunt agăţate sau încrustate un număr de icoane, într-o ordine bine stabilită teologic. Deşi
unii consideră iconostasul ca un zid separator între altar şi naos, rolul lui principal a fost
întotdeauna acela de dispozitiv de expunere a icoanelor. În vechime, iconostasul a putut fi foarte
puţin dezvoltat, uneori prezentând doar două icoane: Mântuitorul şi Maica Domnului. El s-a
dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva iconoclasmului, ajungând prin secolele
XIV-XVI la forma şi structura unitară pe care le cunoaştem astăzi, cu mai multe rânduri
de icoane.
Cuprins
 [ascunde] 
 1Structura iconostasului
 2Rostul iconostasului
  3Legături interne
 4Bibliografie
Structura iconostasului

Acest articol face parte din seria

Iconografie

Noțiuni de iconografie

Icoană | Iconografie | Iconostas
Iconodul | Iconoclasm
Diptic | Erminie | Icoane pe sticlă |
Rânduiala de sfințire a icoanei

Istorie și tradiție

Andrei Rubliov | Apostolul Luca | Dionisie din Furna

Ioan Damaschin | Irina Împărăteasa | Sava cel Nou
Sinodul VII Ecumenic | Teodor Studitul | Teodora a II-a

Teologia icoanei

Paul Evdokimov | Pavel Florenski

Nikolai Ozolin | Leonid Uspensky

Icoane cunoscute: istorie și simbolistică

Adormirea Maicii Domnului | Înălțarea Domnului

Pogorârea Duhului Sfânt | Scara Raiului
Icoanele Maicii Domnului | Prodromița
Bucuria celor necăjiți

Editați această casetă

Iconostasul arată, desfăşurată pe verticală, imaginea Bisericii, istoria chipului creat, chipul lui
Dumnezeu şi căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viaţa este rezumată prin
iconostas sub forma mijlocirii sfinţilor şi a îngerilor care se roagă împreună cu cei ce participă la
slujbele din biserică.
În forma lui clasică, din secolul al XVI-lea încoace, iconostasul are în general maximum cinci
rânduri / registre de icoane (de jos în sus):
1. Rândul întâi simbolizează Biserica luptătoare (de pe pământ) și îndeosebi Biserica locală,
făcând vizibilă legătura între cer și pământ și cuprinde:
  icoanele împărăteşti ale lui Hristos (în dreapta porţii împărăteşti pentru privitor) şi Maicii
Domnului cu Pruncul (în stânga);
 porţile împărăteşti cu icoana Bunei-Vestiri şi cei patru Evanghelişti (în mijloc); pe ușile
împărătești mai pot apărea, în locul Evangheliștilor, Sf. Vasile cel Mare și Sf. Ioan
Hrisostom, cu Liturghiile scrise.
 două uşi laterale diaconeşti ce au zugrăvite chipurile arhanghelilor Mihail şi Gavriil sau
pe diaconii Ştefan, Filip sau Laurenţiu; pe ușa dinspre Sud mai poate fi reprezentat uneori
Sf. Dismas, tâlharul cel bun.
 icoana hramului bisericii (în dreapta) şi Sfântul Nicolae sau Sfântul Ioan Botezătorul (în
stânga);
 în tradiţia rusă, se poate întâmpla să mai existe încă un rând de uşi laterale, precum şi
icoana hramului al doilea al bisericii.

Iconostasul Bisericii Stavropoleos, București

2. Rândul al doilea: icoanele praznicelor, adică ale sărbătorilor mari, având în centru
icoana Cinei de Taină sau Mahrama Domnului (Mandylion); acesta reprezintă vremea venirii
Mântuitorului Hristos pe pământ și instituirea Legii Harului, care înlocuiește Legea veche.
3. Rândul al treilea: chipurile celor 12 apostoli şi la mijloc icoana Deisis (cu Hristos Judecător
șezând pe tron, însoțit de Maica Domnului și de Sf. Ioan Botezătorul) sau Sfânta Treime; uneori
pot apărea aici și îngeri sau sfinți episcopi, monahi sau mucenici, acest rând simbolizând roadele
Întrupării și ale Cincizecimii, precum și rugăciunea Bisericii pentru lume. Ordinea rândurilor al
doilea și al treilea este variabilă: uneori apar mai întâi Praznicele, alteori Apostolii.
4. Rândul al patrulea: 12 proroci mari şi mici ai Vechiului Testament având în mijloc icoana
Maicii Domnului cu Pruncul (Orantă). Acest rând închipuie lumea aflată sub Legea Veche,
Legea lui Moise, având-o în centru pe Maica Domnului, întrucât Aceasta este centrul tuturor
proorociilor.
5. Rândul al cincilea: foarte rar, apare acest al cincilea rând, cel al Patriarhilor din Vechiul
Testament, până la Patriarhul Avraam, având în centru prima arătare a Sfintei Treimi de la
Stejarul lui Mamvri. Acest rând închipuie lumea de la Adam și până înainte de instituirea Legii
lui Moise.
6. Sus de tot, în mijlocul iconostasului, se înalţă Crucea Domnului, având de o parte și de
cealaltă Icoana Maicii Domnului şi pe cea a Sf. Apostol Ioan. Acesta nu e considerat un registru
de sine stătător.
Astfel, iconostasul se constituie într-o recapitulare sintetică a istoriei mântuirii.
Rostul iconostasului
Iconostasul Mănăstirii Bistriţa (Vâlcea, România)
Trebuie observat că fiecare rând reprezintă o perioadă de timp bine definită din istoria mântuirii
omului, rânduri străjuite de o parte, jos, de icoana Bunei-Vestiri, "începutul mântuirii noastre" iar
de altă parte, sus, de Crucea lui Hristos. Nu este vorba despre un simplu perete despărţitor
dintre altar şi naos sau care desparte pe preoţi de enoriaşi. Iconostasul nu este un element
decorativ, ci are un profund sens liturgic şi teologic. El vine să întrunească, prin imagine,
conţinutul rugăciunii euharistice, rostite cu voce tare de către preot. Ca imagine a
Bisericii, Trupul lui Hristos, iconostasul arată creşterea Bisericii în timp şi viaţa ei. Astfel că el
devine nu un element despărţire, ci unul de unire, de întrepătrundere între altar şi naos,
între veşnicie şi vremelnicie, este o punte prin care se poate privi spre viaţa veşnică.
Legături interne
 imagini de iconostase
Bibliografie
 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, editura Sophia, Bucureşti, 2000, ISBN
973-99692-0-8.
 Preot Prof. Dr. Ene Branişte, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
 Pavel Florenski, Iconostasul, Fundaţia Anastasia, Bucureşti, 1994.
 Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Editura Anastasia, Bucuresti,
1994. O puteți descărca de aici.
 2. Iconostas

Iconostasul ortodox al bisericii Stavropoleos din București

Aşezarea icoanelor pe catapeteasmă

Iconostasul greco-catolic al bisericii Bob din Cluj (începutul secolului al XIX-lea)
Iconostasul (denumit și catapeteasmă sau tâmplă[1]) este, în lăcașul creștin de cult, un perete
care desparte naosul de altar. De obicei din lemn sculptat, el este acoperit de icoane.
Iconostasul tipic bisericii ortodoxe s-a dezvoltat în morfologia sa actuală pe teritoriul Marelui
Cnezat al Moscovei în secolele XIV și XVI, el constituind ultimul sistem de separare între naos
și altar, după cancel și tâmplă. El s-a dezvoltat mai ales după victoria Ortodoxiei împotriva
iconoclasmului, ajungând la forma și structura unitară cunoscută astăzi, cu mai multe rânduri de
icoane.
Iconostasul bisericilor greco-catolice este împodobit cu icoane identice cu cele din bisericile
romano-catolice.
Iconostasul are trei uși: în mijloc se află ușa împărătească, rezervată preotului, flancată de ușile
diaconești.
Partea de rezistență a iconostasului este decorată către naos cu motive vegetale, inițial tratate plat
(secolele XVI-XVII), apoi în relief înalt, cu ajururi. Mai târziu, odată cu influențele baroce,
pătrund motivele zoomorfe în decorul iconostaselor. O temă des reprezentată este "Arborele
lui Ieseu", care ilustrează genealogia lui Isus din Nazaret (Iisus Hristos) din casa lui David.

Cuprins
 1Așezarea Sfintelor Icoane pe catapeteasmă
 2Galerie de imagini
 3Proschinitar
  4Note
 5Bibliografie
 6Legături externe
 7Vezi și
Așezarea Sfintelor Icoane pe catapeteasmă[modificare | modificare sursă]
Iconostasul este alcătuit din patru registre:
1. Primul registru, care se află la bază, cuprinde (de la stânga la dreapta pentru privitor)
icoana Sf. Ierarh Nicolae, ușa diaconească dinspre miazănoapte cu Arhanghelul Gavriil,
icoana împărătească a Maicii Domnului cu Pruncul, porțile împărătești cu icoana
Blagoveșteniei și cei patru Evangheliști, icoana împărătească a lui IIsus Hristos Învățător,
ușa diaconească dinspre miazăzi cu Arhanghelul Mihail și icoana de Hram a bisericii
respective.
2. Al doilea registru este compus din icoanele Praznicelor Împărătești cu icoana Cinei de
Taină în centru.
3. Al treilea este registrul icoanelor Sfinților Apostoli cu icoana Deisis în centru.
4. Al patrulea registru cuprinde icoanele Sfinților Prooroci, având în mijloc icoana cu Maica
Domnului orantă.
Adeseori, în special în tradiția slavă, iconostasul poate cuprinde un al cincilea registru cu
icoanele Patriarhilor Vechiului Testament și icoana Preasfintei Treimi în centru.
Sus de tot, în mijlocul iconostasului, se înalță Crucea Domnului, având de o parte și de cealaltă
Icoana Maicii Domnului și pe cea a Sf. Apostol Ioan. Acesta nu e considerat un registru de sine
stătător.
În sinteză, iconostasul arată, desfășurată pe verticală, imaginea Bisericii, istoria chipului creat,
chipul lui Dumnezeu și căile lui Dumnezeu în istoria mântuirii omului. Întreaga viață este
rezumată prin iconostas sub forma mijlocirii sfinților și a îngerilor care se roagă împreună cu cei
ce participă la slujbele din biserică.
Galerie de imagini[modificare | modificare sursă]


Iconostasul din Catedrala Bunavestire din Moscova (Kremlin)
 


Iconostasul mănăstirii Cotroceni expus la Muzeul Național de Artă al României
 


Iconostasul Catedralei Sfânta Treime din Blaj

Iconostase (proschinitare) în Mănăstirea Humor

Proschinitar[modificare | modificare sursă]
Termenul de iconostas sau proschinitar este utilizat și pentru a defini un pupitru înalt, pe care
este așezată o icoană, așezat în centrul bisericii, aproape de altar. [2] [3]
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Problema catapetesmei în Biserica Ortodoxă

2. ^ iconostas - definiție | dexonline

3. ^ proschinitar - definiție și paradigmă | dexonline

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, București 2000, p.
250-252.
 Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București 2000.
 Paul Evdokimov, Arta icoanei. O teologie a frumuseții, Editura Sophia, 2014. ISBN
978-973-136-434-6.
 Preot Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993.
 Pavel Florenski, Iconostasul, Fundația Anastasia, București, 1994.
 Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, Editura Anastasia, Bucuresti,
1994.
3. Patriarhul Daniel a prezentat semnificaţiile iconostasului existent în toate bisericile
ortodoxe şi a evidenţiat că reprezintă o „evanghelie pictată” sau „un ecran prin care noi privim spre
Împărăţia Cerurilor”.

Parte integrantă a bisericii, iconostasul sau catapeteasma se află între altar şi naos. Sfinţii Părinţi l-au
asemănat cu hotarul dintre două lumi: cea divină şi cea umană, cea veşnică şi cea trecătoare.

Preafericirea Sa a vorbit despre catapeteasma pe care a asemănat-o cu Sfânta Scriptură, numind-o

„Evanghelie pictată” şi a explicat că reprezintă un mijloc important de misiune, de transmitere a
cuvântului mântuitor.

„Atunci când privim la icoane avem trăirea ca şi când citim în Sfintele Scripturi. (…) Ceea ce se spune în
Sfânta Evanghelie pentru urechi, se spune în icoane pentru vedere (…) Toată teologia, toată Evanghelia
este concentrată în simbol sub formă vizuală, ca ceea ce auzim noi cu urechile să vedem şi cu ochii”, a
spus Preafericirea Sa.

Iconostasul semnifică unirea prin iubire a cerului cu pământul

– Sf. Simeon al Tesalonicului

Părintele Patriarh a precizat că iconostasul reprezintă, de fapt, o „formă vizuală concentrată a Împărăţiei
lui Dumnezeu” şi a vorbit despre icoanele aflate lângă uşile Împărăteşti în care este pictat Mântuitorul
Iisus Hristos: Maica Domnului cu pruncul şi Hristos ca Împărat sau Arhiereu.

El a explicat că icoanele menţionate simbolizează cele două veniri ale Mântuitorului Iisus Hristos pe
pământ, „prima smerită, iar a doua întru slavă” şi că „între aceste două veniri se desfăşoară viaţa
Bisericii”.

„Când ne uităm la iconostas vedem Împărăţia lui Dumnezeu venind spre noi, ca noi să înaintăm spre
Împărăţia Cerurilor”, a spus Patriarhul Daniel.

Pentru a explica mai bine sensul catapetesmei, Preafericirea Sa a definit-o ca un mijloc de legătură între
vremelnicie şi veşnicie.

„Catapeteasma nu este un zid care desparte altarul de nasos, ci este un ecran, o icoană mare formată
din icoane mai mici ca nişte ferestre prin care noi privim încă din lumea aceasta spre Împărăţia
Cerurilor”.

Citând din Sfântul Gherman, Patriarhul Daniel a spus că „Biserica este Cerul pe pământ, iar în mod
deosebit catapeteasma este icoana Împărăţiei Cerurilor” şi a subliniat că iconostasul „uneşte, nu
desparte lumea văzută, pământească, de lumea nevăzută, cerească prin chipurile sfinţilor din Ceruri”.
Iconostasul

Mareste i maginea.

"Iconostasul nu ascunde credinciosilor niscaiva secrete pasionante si bizare, asa cum isi inchipuie unii, in
ignoranta si fatuitatea lor: dimpotriva, iconostasul le arata lor, celor aproape orbi, tainele altarului; le
deschide celor schiopi si infirmi intrarea in lumea cealalta, inchisa din pricina incremenirii lor; le vesteste
Imparatia Cerurilor, strigand in urechile lor mereu surde”. (Pavel Florensky)

In opinia celor de alte confesiuni, iar uneori a ortodocsilor insisi, iconostasul, acel zid sau perete acoperit
cu icoane care, in bisericile de rit bizantin, separa naosul de sfantul altar, nu  este decat un zid
despartitor care ascunde altarul de ochii credinciosilor. Multi indraznesc sa vorbeasca chiar de
inutilitatea lui, pierzand din vedere, dupa cum afirma Leonid Uspensky, ca "a renunta de buna voie la
integritatea iconostasului inseamna a renunta la cele pe care Biserica le propovaduieste printr-insul”.
Daca ne oprim asupra asupra continutului iconografic si sensului iconostasului vom descoperi cum
acesta nu apare ca o bariera ce separa altarul de naos, ci, mai mult , constituie expresia unei noi
comuniuni. Intrarea in altar reprezinta in chip simbolic intrarea in Imparatia lui Dumnezeu. Nu
intamplator, la limita care desparte altarul de naos, pe solee, are loc impartasirea credinciosilor. Acestia
patrund in Sfanta Sfintelor a Noului Testament, in Imparatia lui Dumnezeu, "prin catapeteasma, adica
prin Trupul Sau” (Evrei 10, 20) – acel trup care a inlocuit catapeteasma sfasiata a templului.

Iconostasul - Cum a aparut iconostasul?

Iconostasul (catapeteasma sau tampla, cum mai este cunoscut la noi ) aminteste de perdeaua care
despartea Sfanta Sfintelor de Sfanta, atat la Cortul Marturiei, cat si la templul iudaic din Ierusalim.

In bisericile din primele veacuri crestine, altarul era despartit de naos printr-o bariera sau o perdea, sau
chiar printr-o colonada cu arhitrava. Utilizarea perdelelor pare a fi mai veche decat cea a barierelor.
Acestea sunt mentionate in primele secole ale Liturghiei crestine. Folosirea perdelei in locul barierei s-a
mentinut in bisericile armenesti si etiopiene.

In ceea ce priveste bariera si colonada, cea mai veche marturie scrisa cunoscuta de noi urca pana la
Eusebiu de Cezareea. Dezvoltarea temelor iconografice de pe bariera si transformarea acesteia in
iconostas a inceput foarte devreme. La inceput, arhitrava purta o cruce, fie deasupra, fie sculptata direct
in piatra. Insa inca de pe vremea sa, Justinian, care, in secolul VI, a pus in Sfanta-Sofia 12 coloane, a
poruncit ca deasupra arhitravei sa fie sculptati in relief Hristos, Maica Domnului, ingeri, Apostoli si
profeti.
Cam atat stim despre continutul iconografic al barierei altarului de dinainte de iconoclasm. Dupa aceea,
a urmat o noua perioada in dezvoltarea iconostasului. In secolul XI, in Bizant existau deja, se pare,
iconostasele cu doua registre. Bariera a trecut in Rusia, pastrandu-si forma si semnificatia liturgica.
Semnificatie care era explicata de Sfintii Parinti nu ca o forma de separare, ci de unificare a celor doua
parti ale Bisericii.

Astfel, Sfantul Simeon al Tesalonicului scrie: „Pe kosmitis (arhitrava), deasupra coloanelor, in mijlocul
sfintelor icoane este reprezentat Mantuitorul, avandu-i alaturi pe Maica Domnului, pe Inaintemergator,
ingerii, Apostolii si alti sfinti. Ceea ce ne arata ca Hristos este in acelasi timp in cer, cu sfintii, si cu noi,
aici, si ca El trebuie sa Se intoarca” (Despre sfantul lacas, P.G. 155, 345).
In Rusia, bariera avea sa cunoasca o serie de modificari, atat prin inmultirea randurilor cu icoane, cat si
prin dimensiunile si distribuirea lor. Este semnificativ faptul ca, prin evolutia cadrului dedicat cultului
crestin, bariera altarului nu s-a mentinut in forma ei originara: sau s-a dezvoltat, ca in Biserica Ortodoxa,
sau a disparut, ca in Occident.

Forma clasica a iconostasului

In timpul secolului al XIII-lea, in Rusia va aparea iconostasul asa cum il cunoastem noi astazi. In
ortodoxie, in principiu, biserica, „cerul pe pamant”, trebuie sa fie in intregime o icoana a Imparatiei.

In timpul epocii de aur a iconografiei ruse, iconostasul va capata proportii monumentale, precum in
cazul Catedralei Buneivestiri din Kremlin (1405), primul exemplu cunoscut in acest sens .
La sfarsitul secolului al XV-lea avea sa apara al patrulea rand de icoane (inchinate profetilor) si, in secolul
al XVI-lea, cel de-al cincelea rand (icoanele patriarhilor biblici).

Acest model de iconostas cu cinci randuri de icoane se va raspandi in intrega lume ortodoxa incepand cu
secolul al XVII-lea, chiar daca, sub influenta occidentala, el va cunoaste mai ales in Rusia forme variate:
iconostasul baroc (precum cel al catedralei Sfantul Petru si Pavel, 1720) sau, din contra iconostasul
clasic, cu un numar de icoane din ce in ce mai redus.

Abia dupa inceputul secolului al XX-lea modelul traditional s-a impus definitiv.

Iconostasul - Continutul iconografic si sensul iconostasului

In forma sa clasica  iconostasul comporta cinci registre de icoane si are deasupra o cruce devenind unul
dintre elementele esentiale ale oricarei biserici ortodoxe.

Registrul superior este cel al Patriarhilor. El inchipuie Biserica vetero-testamentara de la Adam la Moise,
perioada de dinaintea Legii, intruchipata de Patriarhii purtatori de filactere, pe care sunt inscrise textele
cuvenite. In mijloc este situata imaginea Treimii, aratarea ei catre Avraam la stejarul din Mamvri.

Dedesubt, registrul Profetilor infatiseaza Biserica vetero-testamentara de la Moise pana la Hristos –

perioada de "sub Lege”. El cuprinde imaginile Profetilor care poarta, la randul lor, sulurile pe care sunt
scrise textele profetiilor lor referitoare la Intrupare. In centrul registrului se afla icoana Imparatesei
slavei, Maica Domnului cu Pruncul la san.
Aceste doua registre arata pregatirea Bisericii neo-testamentare printre stramosii lui Hristos dupa trup
precum si prefigurarea, prevestirea Acestuia de catre Profeti. Ca atare, icoana Intruparii, situata in
mijlocul registrului cu Profeti, indica legatura directa dintre Vechiul si Noul Testament.

Urmatorul registru al iconostasului este cel al praznicelor care inchipuie perioada neotestamentara, cea
a harului. El arata implinirea celor prevestite in cele doua registre
superioare: "Unul (dintre Testamente) a prevazut lucrarile dumnezeiesti ale lui Iisus, celalalt descrie
implinirea acestora; unul zugraveste adevarul in imagini, celalalt arata adevarul ca realitate prezenta”.

Mai jos, urmeaza registrul Deisis. Ingerii si sfintii, Apostolii si urmasii lor (Episcopii, monahii, martirii etc.)
se asociaza potrivit unei ordini stricte subiectului central care este Deisis-ul: o icoana tripartita care Il
infatiseaza pe Hristos, avand-o in dreapta pe Maica Sa, iar in stanga pe Inaintemergatorul care se roaga
inaintea Lui.

Registrul inferior al iconostasului este cel "local”. Icoanele care il alcatuiesc sunt foarte variate si depind
de nevoile locale sau de felul bisericii. De fiecare parte a usilor imparatesti avem cate o icoana mare. De
obicei, este vorba despre icoana lui Hristos si, la dreapta Lui (la stanga in raport cu privitorul), cea a
Maicii Domnului cu Pruncul. E drept ca aceasta regula sufera anumite exceptii, icoana lui Hristos fiind
uneori inlocuita de cea a sfantului patron sau cea a sarbatorii hramului bisericii.

Pe usile laterale, la nord si sud, sunt infatisati arhanghelii sau sfintii diaconi (pentru ca, in timpul
celebrarii liturgice, diaconii joaca rolul ingerilor-crainici). Pe usa de la sud, arhanghelul este uneori
inlocuit cu talharul cel bun, ceea ce subliniaza faptul ca sanctuarul este simbolul raiului: "Astazi vei fi cu
Mine in rai” (Lc. 23, 43).

Usile centrale, zise "imparatesti” sau „sfinte” sunt la fel de vechi ca si despartitura altarului; ele sunt
impodobite cu icoane din cele mai vechi timpuri. De obicei este infatisata Buna Vestire, iar deasupra, cei
patru Evanghelisti. Adesea apare pe ele imaginea Sfantului Vasile cel Mare sau a Sfantului Ioan
Hrisostom, tinand in maini cartea Evangheliilor sau filacterele cu texte culese din Liturghiile pe care le-au
creat.

  

Pe solee, la limita care desparte altarul de naos, are loc impartasirea credinciosilor. De aceea, deasupra
usilor imparatesti este infatisata Euharistia. Cina cea de taina este transpusa liturgic: Hristos Insusi ii
impartaseste pe Apostoli, intinzandu-le cu o mana Painea si cu cealalta Potirul.

In concluzie, iconostasul arata devenirea Bisericii in timp, existenta acesteia pana la incununarea adusa
de Parusie, adica treptata desavarsire a lui Adam in perspectiva
Judecatii de Apoi. El dezvaluie ca atare sensul curgerii temporale, sensul primit de timp prin impartasirea
cu actul extratemporal care este Euharistia. Euharistia "imbratiseaza toate timpurile si toate generatiile.
Ea este "reducerea istoriei la unitate", primenirea evenimentului salutar, gratie caruia devenim
contemporani cu toate timpurile de dinainte sau de dupa noi”.

Sursa: CrestinOrtodox.ro
ICONOSTASUL – SCURT ISTORIC ȘI REPERE DOGMATICE
 

Martore ale unei evoluții în timp și ale căutărilor celor mai bune soluții arhitecturale și
iconografice, bisericile creștine păstrează însă elemente tipice și o organizare strictă.  Unul dintre
elementele cheie ale unei biserici creștine, fie ea ortodoxă sau catolică, este iconostasul.

Iconostasul este peretele despărțitor dintre naos (încăperea centrală a unei biserici) și altar.

De obicei este din lemn sculptat, pe care sunt fixate, după un anumit canon, un număr de icoane. Este
străbătut de trei uși: ușile împărătești, în mijloc, rezervate numai preotului, și două uși diaconești la
extremități[1]. În Vechiul Testament există mărturii ale existenței unor voaluri ce acopereau Sfânta
Sfintelor (corespondentul altarului creștin) de ochii credincioșilor.

În lumea creștină dispare voalul despărțitor, pentru a lăsa loc cancellumului, care apărea sub forma
unui gărduț de mică înălțime la limita dintre corpul central al bisericii și altar. Cea mai veche mărturie
ce atestă existența acestuia se găsește în Cartea Ceremoniilor (redactată în perioada 864-1204). Cu
timpul, cancellumul se dezvoltă. Prima etapă constă în apariția coloanelor și a unei arhitrave, decorate
cu motive geometrice. Ulterior vor fi dispuse piese mobile (icoane) în spațiile dintre coloane și pe
arhitravă. Aceste piese pot fi separate sau pot constitui o friză (epistil). Cele de tip friză erau așezate
pe arhitravă și erau mai puține la număr decât cele separate. Dacă la început era constituit dintr-un
singur registru, ulterior iconostasul crește în înălțime, ajungând la a acoperi întreg altarul[2].

Iconostasul actual s-a constituit ca sistem iconografic și arhitectural în Marele Cnezat al Moscovei,

în secolele al XV-lea și al XVI-lea[3], însă evoluția sa pornește încă din secolul al IX-lea. În secolele al
XI-lea și al XII-lea este remarcată apariția icoanelor împărătești. Crucea pictată și pusă pe timpan, care
alături de molenii alcătuiește coronamentul, apare în secolul al XII-lea, iar în același timp apar și ușile
împărătești menționate într-un manuscris.

Sistemul iconostasului rusesc folosit în spațiul ortodox postbizantin cuprinde cinci registre de icoane și
coronamentul. Coronamentul este constituit din crucifixul pictat (care poate conține și icoanele celor
patru evangheliști în colțurile crucii) și cele două molenii din dreapta și stânga acestuia,
reprezentându-i pe Maica Domnului și pe Sfântul Apostol Ioan. Uneori mai pot aparea diferite
decoruri sculptate în lemn lângă molenii.

Primul registru cuprinde icoanele Patriarhilor Vechiului Testament și simbolizează Biserica înainte de

lege, de la Adam până la Moise. La mijloc, sub cruce, se află icoana Sfintei Treimi.

Al doilea registru cuprinde icoanele Proorocilor și semnifică Biserica Vechiului Testament sub lege. La

mijloc se găsește icoana Maicii Domnului. De cele mai multe ori, din primele două registre se ajunge la
un singur registru cu patriarhii și proorocii, fără a se renunța însă la icoana Sfintei Treimi.

Al treilea registru este dedicat celor douăsprezece sărbători ce simbolizează Biserica nou-

testamentară și arată realitatea a ceea ce a fost anunțat. Dintre acestea, șase sunt dedicate lui Iisus
Hristos: Nașterea, Botezul, Iisus la Templu, Intrarea în Ierusalim, Înălțarea și Schimbarea la Față; patru
sunt legate de viața Maicii Domnului: Nașterea, Intrarea în Templu, Buna Vestire, Adormirea Maicii
Domnului; iar două sunt sărbători ale Bisericii: Pogorârea Sfântului Duh și Înălțarea Sfintei Cruci.
Pentru acestea există două ordini de așezare: istorică și liturgică.

Registrul al patrulea este dedicat apostolilor, iar la mijloc se găsește Deisis, care

simbolizează rugăciunea eshatologică. Semnificația centrală a registrului al patrulea este rugăciunea
Bisericii pentru lume.

Al cincilea și ultimul registru conșine ușile împărătești și cele două uși diaconale. Pe ușile împărătești
este pictată Buna Vestire: Maica Domnului este pe ușa din stânga, iar Sfântul Arhanghel Gavriil este
pe ușa din dreapta. Dedesubtul lor uneori sunt reprezentați cei patru evangheliști sau David și
Solomon. În lateralele ușilor împărătești se găsesc icoanele împărătești: cea din stânga o reprezintă
pe Maica Domnului cu Pruncul, iar cea din dreapta pe Iisus Hristos, ținând Evanghelia în mână și
binecuvântând. Pe ușile diaconale sunt reprezentați Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil. În extremitatea
dreaptă a registrului se găseste icoana de hram, în timp ce în extremitatea stângă se găseste icoana
Sfântului Nicolae sau a unui alt sfânt protector local sau dorit de comunitate. Sub aceste patru icoane
împărătești uneori apar scene care să aibă legătură cu icoanele de deasupra, fie legate de viața celor
reprezentați, fie prefigurări din Vechiul Testament.

La o primă vedere putem gândi că iconostasul a apărut ca perete despărțitor pentru a ascunde omului
simplu, neinițiat, anumite taine. Și putem crede că avem dreptate, ținând cont de sistemul
arhitectonic al bisericii ortodoxe, care are o succesiune de spații (pridvor– pronaos–naos–altar) cu o
încărcătură religioasă corespondentă unor etape ale cunoașterii și înțelegerii tainelor creștine, iar
altarul este destinat doar preotului și oficierii slujbelor. Dar rolul iconostasului este cel de a arăta într-
o formă simbolică o lume care nu este accesibilă tuturor. La fel cum iconografia altarului dezvăluie
participarea anumitor sfinți la realizarea liturghiei alături de preot, astfel și iconostasul prezintă slava
cerească (ceata sfinților, drepților, proorocilor și îngerilor) mărturisitoare a Tainelor creștine și o face
accesibilă și conștiinței noastre. Dedesubt descrie iconostasul ca hotarul dintre lumea văzută și cea
nevăzută. Iconostasul este o vedenie și înseamnă înșiși sfinții. Din pricina neputinței vederii
duhovnicești a rugătorilor, Biserica a apelat la crearea unui substitut material; în iconostasul fizic,
urma angelofaniei este marcată, fixată la modul material, prin culoare. Iconostasul material nu
ascunde ochilor credincioșilor lucruri tăinuite, ci, dimpotrivă, arată tainele altarului, deschide intrarea
într-o altă lume[4].

Uspenski, pe de altă parte, găsește în iconostas două căi ale revelației, în funcție de cum este privit
acesta. Dacă este citit de sus în jos (pornind de la icoana Sfintei Treimi), semnifică revelarea Treimii
prin șirurile de profeți și apostoli, iar Deisis devine încununarea procesului istoric al revelației bisericii
eshatologice și unirea lui Hristos cu biserica prin Taina Sfintei Euharistii. Dacă iconostasul este privit de
jos în sus, redă ideea de înălțare a omului prin acceptarea predicii evangheliștilor și apostolilor, prin
înțelegerea întrupării divine la Buna Vestire. Prin rugăciune se ajunge la unitatea omului cu Hristos,
posibilă doar prin mijlocirea Bisericii.

Ideea conform căreia rolul icoanei ca imagine pictată care îi ajută pe neștiutorii de carte să cunoască
învățătura și istoria creștinismului a făcut carieră în Occident. Însă pentru lumea bizantină rolul
pedagogic al picturii este depășit. Aici, principiul icoanei este revelația: icoanele sunt expresiile
plastice ale unor revelații, ale îndumnezeirii omului și ele prezintă, cumva, scopul creștinului: cel de a
fi asemenea celor reprezentați în icoane. Astfel, rolul iconostasului nu este de a ascunde, ci de a ajuta.
Bibliografie

Bunge, Gabriel, Icoana Sfintei Treimi a Cuviosului Andrei Rubliov, Ed. Deisis, Sibiu, 1996
Drăguț, Vasile, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Vremea, Bucuresti, 2000
Florenski, Pavel, Iconostasul, Fundația Anastasia, 1994
Lazarev, Viktor, Istoria picturii bizantine, Ed, Meridiane, București, 1980
Lazarev, Viktor, Teofan Grecul și școala sa, Ed. Meridiane, București, 1974
Obolensky, Dimitri, Un commonwealth medieval, Bizanțul, Ed. Corint, București, 2002
Uspenski, Leonid, Teologia Icoanei în Biserica Ortodoxă, ediție electronică, Apologeticum, 2006

[1] Vasile Drăguț, Dicționar enciclopedic de artă medievală românească, Editura Vremea, Bucuresti,

2000, pp/ 250-251
[2] „Byzantine Ortodoxies – Papers From The Thirty-Six Spring Symposium of Byzantine Studies,
University of Durham, 23-25 march, 2002”, Edited by Andrew Louth & Augustine Casiday, published in
Great Britain, by MPG Books ltd., Bodmin, Cornwall, 2006, p. 219
[3] Vasile Drăguț, op. cit.
[4] Florenski, Pavel, Iconostasul, Fundația Anastasia, 1994, p. 156
  ............................................................................................................................

Restaurarea între știință și artă. Un obiect al patrimoniului cultural mobil – Ușile Împărătești ale
bisericii din comuna Cârligi

18/01/2017/în Tema lunii: Reușita /de prof. Petre Ghergu

”Arta ne împacă cu viața. Arta este introducerea ordinei

și a armoniei în suflet, și nu a tulburării și a dezordinii…”[1]

Gogol, Scrisoarea din 10 ianuarie 1848, adresată poetului Jukovski

         Basilica creștină – prima formă arhitecturală a bisericii, pe care aceasta o cunoaște în urma
Edictului de la Milan, din 313, Edict dat de către Sfântul Împărat Constantin, prin care creștinismul
devine religia Imperiului – a căpătat în timp, un gărduleț ce despărțea locul în care stăteau clericii de
restul navei – acest gărduleț purta numele de cancelii.[2]

         În timp, acest gărduleț nu a mai fost îndepărtat, ci a fost înălțat rezultănd ceea ce astăzi este
cunoscută drept catapeteasma[3] bisericii.
         Catapeteasma nu va rămâne simplă, ci va fi – și este și în prezent – decorată cu icoane. Programul
iconografic este unul bine stabilit și în același timp fix. Găsim următoarele registre de icoane (de sus în
jos): crucea și moleniile, registrul Sfinților Prooroci – având în centru icoana Maicii Domnului Orantă,
registrul Sfinților Apostoli – având în centru icoana Deisis, registrul Icoanelor Praznicar – având în
centru fie Sfănta Treime, fie Cina cea de Taină, fie Mandylionul. Registrul inferior al catapetesmei este
rezervat Icoanelor Împărătești – icoana Mântuitorului și cea a Maicii Domnului cu Pruncul -, urmează
apoi Sfântul al cărui hram îl poartă biserica și alt sfânt (Sfântul Ioan Botezătorul sau Sfântu Ierarh
Nicolae).

         După cum am precizat cancelii  despărțea locul clerului de nava bisericii. Tot astfel catapeteasma
desparte Sfântul Altar de naos. Deci, în această condiție, catapeteasma prezintă și o funcție utilă – cea
de intrare și ieșire a clerului din / în Sfântul Altar.

         Văzând aceasta, catapeteasma mai posedă și trei uși: două diaconești – spre sud și spre nord,
câte una – și Ușile Împărătești.

         Ușile Împărătești sunt, poate cea mai importantă parte a catapetesmei. Ele mai poartă
denumirea și de ușile sfinte  sau  ușile mari[4].  Denumirea de Uși Împărătești provine de la faptul că
prin ele intrau împărații (sau regii) în Sfântul Altar, pentru a-și aduce darurile sau pentru a se
împărtăși[5].

         În perioada contemporană ne mai existând împărați sau regi, Ușile Împărătești sunt destinate
doar clerului. Printre acestea clericii intră sau ies în momente importante ale Sfintei Liturgii – de
ememplu la Vohodul Mic și la Vohodul Mare. În momentul Vohodului Mare, prin Ușile Împărătești,
intră în Sfântul Altar, sub forma Sfintelor Daruri, Însuși Împăratul Împăraților, Mântuitorul Hristos.[6]

         Dacă prin ele se intră în Sfântul Altar – locașul lui Dumnezeu pe pământ – iconografia lor este
legată de Vestea cea Bună[7] adusă omului, și anume venirea pe lume a lui Mesia. Aceată veste este
reprezentată de icoana Bunei Vestiri.

         Buna Vestire reprezintă ‘‘unirea armonioasă a voinței Divine cu voința umană”[8].  Voința Divină
este reprezentată de Dumnezeu care o umbrește pe Maica Domnului spre zămislire, iar voința umană
este sensibil realizată de către Maica Domnului care se supune voii lui Dumnezeu[9]. Astfel, Maica
Domnului devine deschizătoarea ușilor milostivirii cerului[10] – ușile cerului simbolizate de Ușile
Împărătești.

         Scena Bunei Vestiri domină suprafața canatelor. Însă, pe Ușile Împărătești mai există alte patru
icoane – cle ale celor patru evangheliști. Aceștia apar ca primi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii, în
lume.

         Văzând toate aceste ne vom opri la ușile Împărătești ale bisricii ortodoxe din comuna Cârligi, din
Moldova.

***

         Icoana Bunei Vestiri datează de la sfârșitul secolul al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, și
reprezintă Ușile Împărătești ale bisericii din comuna Cârligi, județul Roman.
         Icoana este realizată în atelierele din Moldova și se compune din două canate realizate din lemn
de tei[11]. Stratul de preparație este realizat din grund, iar tehnica de execuție este cea a picturii în
tempera cu emulsie de ou[12]. În partea superioară canatele se termină într-un arc trilobat, iar
elementul ce se suprapune peste cele două canate este decorat cu un motiv sculptat sub formă de
frânghie răsucită[13].

A B

Foto 1. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[14]. Detaliu

A. Partea superioară a dipticului, încheiată printr-un arc trilobat
B. Motivul decorativ sub formă de frânghie răsucită care leagă cele două canate ale Ușilor.

         Din punct de vedere iconografic cele două canate prezintă scena Bunei Vestiri, care este puternic
simplificată. Pe aceste Uși Împărătești nu mai sunt prezenți cei patru Evangheliști așa cum sunt
realizați pe majoritatea Ușilor Împărătești, dar sunt prezenți în mod neobișnuit pentru această scenă
Sfinții Prooroci David și Solomon[15]. Acești doi Sfinți Prooroci se află redați sub forma unor busturi
miniaturale deasupra elementelor de arhitectură,astfel: Sf. Prooroc Solomon în partea superioară,
deasupra Sf. Arhanghel Gavriil, iar Sf. Prooroc David deasupra Maicii Domnului. Sf. Prooroci țin în
mâini filactere desfășurate.
  A  B

Foto 2. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești [16]. Detaliu

A. Scena Bunei Vestiri – Sfântul Arhanghel Gavriil și Maica Domnului.
B. Busturile Sfinților Prooroci Solomon și David.

         De asemenea notabilă este absența razei Sfântului Duh.

         Cele două personaje care domină canatele sunt: Maica Domnului, pe canatul din partea dreaptă
a privitorului, și Sf. Arhanghel Gavriil, pe canatul din partea stângă a privitorului.

         Decorul este unul somptuos, predominând aurul utilizat atât pentru redarea asisturilor, cât și
pentru aureole, puținul fundal al icoanei și aripile Sf. Arhanghel. Aureolele sunt realizate în relief, iar
câmpul lor compozițional este realizat din motive vegetale și geometrice, stilizate, redate
în méplat[17].
  A  B

Foto 3. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești.[18]. Detaliu

A. Aureola Sfântului Arhanghel Gavriil.
B. Aureola Maicii Domnului

         Se poate remarca, de la o primă citire a imaginii compoziționale, că atât stilul cât și factura și
culoarea în care sunt realizate cele două canate sunt diferite[19]. Acest lucru se datorează faptului că
cele două canate au fost realizate într-un singur atelier, dar de către pictori diferiți ca personalitate
artistică, și nu așa cum s-ar putea crede, unor epoci diferite[20].

         Inscripțiile sunt și ele realizate diferit. Dacă numele Sf. Arhanghel Gavriil păstrează o anumită
rigoare a grafiei și este realizat cu roșu, monogramele Maicii Domnului, a celor doi Sf. Prooroci și
textele filacterelor sunt realizate într-o grafie liberă cu negru[21].
  A  B

Foto 4. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[22]. Detaliu

A. Grafia numelui Sfântului Arhanghel Gavriil.
B. Grafia numelui Maicii Domnului

            Chipul Maicii Domnului este redat aspru, printr-un oval, iar silueta este una elegantă și zveltă.
Sf. Arhanghel Gavriil este redat elegant, având o mișcare viguroasă ce exprimă venirea sa pe pământ,
din zbor.

A B

Foto 5. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[23]. Detaliu

A. Sfântul Arhanghel Gavriil
B. Chipul Maicii Domnului

            Cromatica este cea consacrată acestei scene. Tonurile de roșu vișiniu, verde, roșu permanent,
oranj, maroniu și gri verzui sunt armonios plasate în compoziție alături de aur.

         Din punct de vedere al restaurării putem spune că această icoană prezintă decoeziuni ale
stratului de preparație și ale stratului pictural. Aceste decoeziuni sunt vizibile mai ales în partea
inferioară a scenei. Decoeziunea fiind posibilă din cauza condițiilor de microclimat, nefavorabile
conservării.

         Înaintea restaurării din 1965 – restaurare realizată de Ioana Lazarovici și Gheorghe Șoancă[24] –
s-a realizat o altă ”restaurare” necorespunzătoare – nu se cunoaște data exactă și nici cine a fost cel ce
a restaurat-o[25] – în urma căreia s-au plasat, pe spatele celor două canate, traverse dintr-un lemn
diferit față de cel original, astfel creându-se diferite forțe de tracțiune. Aceste forțe nu au făcut altceva
decât să accentueze procesul de degradare. Stratul pictural prezenta depuneri de ceară și gudroane.
De asemenea, partea inferioară a Ușilor Împărătești prezenat urme ale atacului insectelor xilofage.

Foto 6. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[26] Imagine realizată înaintea operațiunilor de

conservare-restaurare realizate în anul 1965

Foto 7. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești.[27] Detaliu

Punerea în evidență a decoeziunii stratului pictural și a lacunelor stratului suport și ale stratului
pictural.
Imagine realizată înaintea operațiunilor de conservare-restaurare, realizate în 1965.

            În urma operațiunilor de restaurare: s-au îndepărtat traversele montate incorect, s-au obturat
crăpăturile, prin montarea unor lamele din același lemn ca și cel original, s-a asigurat aderența
stratului suport și a stratului pictural, s-au îndepărtat depunerile aderente și apoi vernisul degradat. S-
au realizat chituiri ale stratului de grund, iar în final s-au efectuat integrări cromatice și s-a revernisat
întraeaga suprafață a icoanei[28].

Foto 8. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[29].

Imagini realizate în timpul operațiunilor de conservare-restaurare realizate în 1965.

Foto 9. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[30]. Detaliu

Partea inferioară a canatului pe care este reprezentat Sfântul Arhanghel Gavriil.
Imagine ce pune în evidență atacul insectelor xilofage.
Foto 10. Icoana Bunei Vestiri – Ușile Împărătești[31].
Imagine realizată după efectuarea operațiunilor de conservare-restaurare.

Bibliografie

1. Braniște, pr. prof. dr. Ene, Liturgica generală – Noțiuni de artă bisericească, arhitectură și
pictură creștină,  II, ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002.

2. Efremov, Alexandru, Icoane românești,    editura Meridiane, București, 2002.

3. Furna, Dionisie din, Erminia picturii bizantine,  editura Sophia, București, 2000.

4. Nicolescu, Corina, Icoane vechi românești,    editura Meridiane, București, 1973.

5. Quenot, Michel,  Icoana – fereastră spre absolut,    Editura Enciclopedică, București, 1993.

6. Șușală, Ion N. și Ovidiu Bărbulescu, Dicționar de artă. Termeni de atelier,  editura Sigma,

București, 1993

7. Uspensky, Leonid și Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei,    editura Sophia, București,

2003.

8. * * *, Biblia  sau Sfânta Scriptură    tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea

Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, editată de Societatea Biblică
Interconfesională din România, București, 1994.

9. * * *,  Știință și artă,    coordonator științific Anastase Anastasiu, Muzeul Național de Artă al R.

S. R., București, 1976.

         Sursa imaginilor:

 Foto 1, 2, 3, 4, 5, 9, 10: Efremov, Alexandru, Icoane românești,    editura Meridiane, București,

2002.
  Foto 6, 7, 8: * * *, Știință și artă,    coordonator științific Anastase Anastasiu, Muzeul Național
de Artă al R. S. R., București, 1976.

[1] Michel Quenot,  Icoana – fereastră spre absolut,    Editura Enciclopedică, București, 1993, p.101.

[2] Pr. prof. dr. Ene Braniște,  Liturgica generală – Noțiuni de artă bisericească, arhitectură și pictură
creștină,  vol. II, ediția a III-a, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002, p. 21.

[3] Din grecescul καταπέτασμα. A se vedea și pr. prof. dr. Ene Braniște, op. cit.,  p. 154.

[4] Pr. prof. dr. Ene Braniște, op. cit.,  p. 154.

[5] Pr. prof. dr. Ene Braniște, op. cit.,  p. 154.

[6]Ibidem

[7] Sau Evanghelia

[8] Leonid Uspensky și Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei,  editura Sophia, București, 2003, p.
99.

[9] ”Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”, Luca I, 38.

[10] Pr. prof. dr. Ene Braniște, op. cit.,  pp. 154.

[11] * * *, Restaurarea. Știință și artă,  coordonator științific Anastase Anastasiu, Muzeul Național de
Artă al R. S. R., București, 1976, p. 84. Al. Efremov în lucrarea sa Icoane românești,  precizează că
lemnul pe care sunt realizate cele două canate este de plop, p. 208.

[12]Ibidem

[13]Corina Nicolescu,  Icoane vechi românești,    Editura Meridiane, București, 1973, p. 28

[14] Fotografia a fost preluată din: Alexandru Efremov, Icoane românești,    Editura Meridiane,

București, 2002, p. 96

[15] Sfinții Prooroci David și Solomon, doi dintre reprezentanții Vechiului Testament au avut proorociri
legate de Buna Vestire. A se vedea Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine,  editura Sophia,
București, 2000, p. 96.

[16]Fotografia a fost preluată din: Alexandru Efremov, Icoane românești,    Editura Meridiane,

București, 2002, p. 96

[17]  Méplat  tip de relief. Se realizează printr-o ușoară adâncire, în unghi drept, a aspațiului din jurul
motivului, acesta continuându-se ca o siluetă (umbră, plată). A se vedea și Ion N. Șușală și Ovidiu
Bărbulescu, Dicționar de artă. Termeni de atelier,    Editura Sigma, București, 1993, p. 231.

[18] Fotografia a fost preluată din: Alexandru Efremov, Icoane românești,    Editura Meridiane,

București, 2002, p. 96.

[19]Al. Efremov, op. cit, p. 208

[20]Ibidem
[21]Ibidem

[22] Fotografia a fost preluată din: Alexandru Efremov, Icoane românești,    Editura Meridiane,

București, 2002, p. 96.

[23]Ibidem

[24]* * *, Restaurarea. Știință și artă,  coordonator științific Anastase Anastasiu, Muzeul Național de
Artă al R. S. R., București, 1976, pp. 84. Nr. Fișei de restaurare este 65, iar numărul de inventar al
icoanei este 11092 / 41 I.

[25]Ibidem

[26] Fotografia a Fost preluată din:  * * *, Restaurarea. Știință și artă,  coordonator științific Anastase
Anastasiu, Muzeul Național de Artă al R. S. R., București, 1976, pp. 84.

[27] Fotografia a Fost preluată din:  * * *, Restaurarea. Știință și artă,  coordonator științific Anastase
Anastasiu, Muzeul Național de Artă al R. S. R., București, 1976, pp. 85.

[28]* * *, Restaurarea. Știință și artă,  coordonator științific Anastase Anastasiu, Muzeul Național de
Artă al R. S. R., București, 1976, pp. 84, 85.

[29] Fotografia a Fost preluată din:  * * *, Restaurarea. Știință și artă,  coordonator științific Anastase
Anastasiu, Muzeul Național de Artă al R. S. R., București, 1976, p. 85.

[30] Fotografia a fost preluată din: Alexandru Efremov, Icoane românești,    Editura Meridiane,

București, 2002, p. 96.

[31]Ibidem
Biserici de lemn din România

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Sari la navigareSari la căutare

Vălari, Hunedoara: „ultimul templu dac”. Biserică de lemn într-o tehnică arhaică pe stâlpi, unică în
România, datată din anul 1677. Foto: 2007

Bisericile de lemn din România formează un patrimoniu prețios pe plan național și mondial. Până la
începutul secolului 20 românii au creat și s-au manifestat preponderent într-o civilizație a lemnului, de
o bogăție, o varietate și un rafinament remarcabil, în care bisericile de lemn au atins vârful ei maxim
de expresie. În acestea s-au înfiripat comunitățile creștine din sate și târguri și în jurul lor au luat ființă
primele așezăminte monahale, singurele noastre centre culturale în decursul multor veacuri. În
România se păstrează peste 1400 de biserici de lemn construite înainte de anul 1918. Valoarea lor în
ansamblu este inestimabilă pentru cultura românească. Ele fac parte integrantă și definitorie
din identitatea națională.

Cuprins

 1Un ansamblu de valoare mondială

 2Diversitate în unitate

 3Întâietate

 4Tehnici constructive
  5Ierusalimul ceresc

 6Limite constructive

 7Meșterii de biserici

 8Distincție de profan

 9Lăzile de zestre ale culturii românești

 10Biblia săracilor

 11Misterul portalelor

 12Vechime

 13Conservare

o 13.1În prag de dispariție?

o 13.2Demolări

o 13.3Torțe spre cer

 14Recorduri

 15Note

 16Bibliografie

 17Lectură suplimentară

 18Vezi și

 19Legături externe

Un ansamblu de valoare mondială[modificare | modificare sursă]

Mănăstirea Zosin, Botoșani: una dintre foarte rarele biserici cu pereți din împletitură de nuiele
cunoscute în România și în Europa. Foto: 2009.
  .............................................................................................................................

În România se păstrează circa 1440 de biserici de lemn ridicate până în anul 1918. Aproximativ
650 de biserici de lemn se găsesc în Transilvania și Banat, peste 490 sunt în Oltenia, Muntenia și
Dobrogea și mai mult de 300 sunt în Moldova.[1]

Bisericile de lemn din România formează un grup numeros, unitar și distinct în patrimoniul cultural și
istoric al umanității. Valoarea lor constă în primul rând din nota distinctă pe care o manifestă în
ansamblu și numai în al doilea rând din exemple particulare.

Selectarea a opt biserici de lemn din Maramureș pe lista patrimoniului mondial al UNESCO în 1999
este demnă de evidențiat. Însă acestea nu sunt, pe de-a întregul, cele mai reprezentative pentru
Maramureș și cu atât mai puțin pentru întreaga țară. Exemple constructive, formale sau simbolice de
unicat, rarisime, reprezentative sau revelatoare pentru întreg ansamblul se întâlnesc în toate regiunile
țării și, uneori, unde te aștepți mai puțin. Acesta este motivul pentru care documentarea în
profunzime a bisericilor de lemn este în cele mai multe locuri încă un deziderat de viitor pentru
cercetarea românească. Din același motiv, dispariția sau mutilarea unor biserici de lemn izolate și
anonime se resimte asupra întregului ansamblu ca niște pagini necitite, rupte dintr-o carte de
patrimoniu.

Diversitate în unitate[modificare | modificare sursă]

Bisericile de lemn din România prezintă câteva trăsături fundamentale comune. Dintre acestea, cele
mai semnificative sunt planimetria dreptunghiulară - alungită între răsărit și apus, boltirea navei și
acoperișul în patru ape.[2] La acestea se adaugă, fără îndoială, calitatea execuției, căci nici în cele mai
îndepărtate fundături de țară nu întâlnești o biserică de lemn făcută de bărdași simpli.

Dincolo de trăsăturile comune, bisericile de lemn prezintă o mare varietate tehnică, formală și
decorativă. Cercetătorii le grupează pe regiuni, motivați îndeosebi de condițiile diferite în care
comunitățile au trăit și ridicat lăcașuri de rugăciune de-a lungul vremii. Împărțirile și subîmpărțirile
sunt date și de manifestarea unor trăsături formale specifice regionale. În alte situații subîmpărțirile
au doar un substrat administrativ.

 Biserici de lemn din Moldova

 Biserici de lemn din Bucovina

 Biserici de lemn din Transilvania

 Biserici de lemn din Banat

 Biserici de lemn din Crișana

 Biserici de lemn din Țara Românească

 Biserici de lemn din Dobrogea

Pe teritoriul de azi al României trăiesc comunități minoritare care și-au manifestat la rândul lor
talentul în construcții de lemn de cult. În Transilvania se păstrează două biserici de lemn reformate și
numeroase turnuri-clopotniță de lemn, caracteristice maghiarilor din Transilvania și Ungaria. La Piatra
Neamț se mai păstrează ultima sinagogă de lemn. În nordul Moldovei se disting mai multe biserici de
lemn cu trăsături comune celor din Ucraina, îndeosebi în satele locuite de ucraineni. Deoarece
comunitățile etnice majoritare-minoritare au trăit împreună de-a lungul multor secole, ele s-au
inspirat reciproc și și-au îmbogățit una altora paleta formelor de expresie, dând naștere unor lăcașe cu
trăsături comune.

Bisericile de lemn caracteristice românilor se întâlnesc în mod firesc și dincolo de hotarele de azi ale
României. Se remarcă îndeosebi bisericile de lemn din Republica Moldova, precum și cele din
regiunile Cernăuți și Transcarpatia din Ucraina. În aceste părți apar de asemenea numeroase influențe
și împrumuturi reciproce inovatoare în formele lăcașelor de cult ale românilor și ucrainenilor. La sud
de Dunăre, în Serbia, se păstrează câteva biserici de lemn în zona Morava-Timoc, asemănătoare celor
din Oltenia și Banat.

Întâietate[modificare | modificare sursă]

Hăpria, Alba: înaintea demolării se puteau observa structura de lemn din secolul 18 și altarul de zid
din 1852. Foto: 2006

Peste tot la români, în toate săliștile, târgurile și așezămintele monahale, primele lăcașe de cult au
fost ridicate mai mult sau mai puțin din lemn. Marile catedrale, biserici, mănăstiri, vechile noastre
vetre de spiritualitate și cultură, au mai toate o bisericuță de lemn la începutul destinului lor.
[3]
 Această întâietate a lemnului în arhitectura noastră sacrală se datorează atât bogăției naturale, în
codrii altădată nesfârșiți, cât și unei puternice tradiții în arta lemnarilor.

Odată cu închegarea structurilor statale, în evul mediu, arhitectura de zid a concurat și înlocuit
progresiv pe cea de lemn. În Țara Românească și Moldova a avut loc mai întâi prin ctitorii domnești și
boierești, continuate mai târziu și de cele obștești. Acest proces a fost susținut prin legi în Ardeal încă
din secolul 18, iar după 1848 ierarhii ardeleni au cerut țăranilor să-și înlocuiască vechile biserici de
lemn, identificate cu iobăgia, cu altele moderne de zid, care să exprime un nou statut social. [4] În
secolul 19 și 20 procesul de înlocuire a vechilor biserici de lemn cu cele de zid a luat amploare în toată
țara. În jumătatea de secol de comunism procesul a fost mult frânat însă a explodat și mai puternic
după 1989.

În secolele de coexistență și chiar concurență, arhitectura sacrală de lemn și cea de zid s-au împletit și
influențat reciproc. Datorită statutului mai ridicat acordat celei din urmă, meșterii de lemn au preluat
și adaptat, în timp, unele elemente formale și decorative din modelele de zid. Acest fenomen se
remarcă îndeosebi în Vâlcea și Argeș unde arhitectura religioasă a fost dominată încă de timpuriu de
marile ctitorii de zid. În secolele 18 și mai ales 19 multe biserici de lemn din această zonă au fost
tencuite și pictate imitând înadins pe cele de zid.[5] Unele biserici de lemn au fost chiar completate cu
iconostase, altare sau pridvoare de zid.[6] În Moldova, pereții înalți și absidele laterale sunt elemente
preluate din marile ctitorii de zid din mănăstiri. În Ardeal, turnurile sunt inspirate de modele gotice
sau baroce din arhitectura de zid.

Tradiția ridicării bisericilor de lemn s-a dovedit foarte puternică în mediul rural până în a doua
jumătate a secolului 19. Din acest motiv ea și-a lăsat amprenta asupra unor biserici din secolele 18, 19
și chiar 20, ridicate din materiale mai durabile. Dacă modelul arhitectonic nu era impus de ierarh sau
ctitori, după exemple moderne, dacă nu se aflau meșteri zidari consacrați sau când lipseau resursele
materiale, se apela, în mod firesc, la formele tradiționale, cu structurile problematice ridicate din
lemn, precum bolțile și turnurile. Astfel de exemple se regăsesc în toate provinciile, confundându-se
uneori cu cele de lemn.[7]

Tehnici constructive[modificare | modificare sursă]

Izvoarele, Constanța: o relicvă tehnică din preistorie. Incintă sacră în furci, cu stâlpi înfipți în pământ și
pereți de nuiele acoperite cu lut. Foto 2001.

Din punct de vedere constructiv bisericile de lemn din România se pot împărți în câteva grupe
principale: cu structură în cheotori, în căței, în furci și bordeie.

Bisericile de lemn în cheotori domină în toată țara și prezintă un grup valoros și semnificativ, cu
caracteristici distincte în arhitectura sacrală de lemn din Europa.

Circa 12-13 biserici în căței se mai păstrează în vestul țării, îndeosebi în Banat. În Ținutul Pădurenilor
se distinge o biserică ridicată într-o tehnică arhaică pe stâlpi, asemănătoare cu cea în căței. Trei
biserici în căței cu pereți de nuiele se mai păstreză în Moldova și una în Basarabia. Un mic grup de
biserici în furci de lemn, cu pereți împletiți din nuiele, se mai păstrează în Dobrogea. Bisericile de lemn
în căței și în furci sunt printre cele mai rare dacă nu chiar ultimele care se mai păstrează în Europa și
de aceea au valoare de unicat pentru patrimoniul național și european.

Ultimele biserici bordei au dispărut din sudul țării la începutul secolului 20. Bisericile bordei au
prezentat trăsături arhaice cu caracter unic, dar s-au stins înainte de a le documenta și recunoaște cu
adevărat valoarea excepțională.
Bisericile de lemn sunt interesante din punct de vedere constructiv. În ele se conservă o adevărată
colecție de rezolvări tehnice cu rădăcini din epoci preistorice și îmbunătățiri de-a lungul timpului,
constituind adevărate izvoare de cercetare ale evoluției adăposturilor umane. Aici se întâlnesc soluții
comune bisericilor de lemn de pe arii largi ale continentului, caracteristice unor zone și particulare.
Tot aici se pot identifica raporturile cu arhitectura tradițională.

Principalele tehnici constructive întâlnite la bisericile de lemn din România sunt:

 Biserici de lemn în cheotori

 Biserici de lemn în căței

 Biserici de lemn în furci

 Biserici de lemn bordei

Ierusalimul ceresc[modificare | modificare sursă]

Bisericile de lemn românești au ca punct de plecare în arhitectura lor imaginea Ierusalimului ceresc.

Întreaga construcție este structurată simbolic și fizic în jurul acestei imagini. Precum îngerul din
revelația lui Ioan, meșterul de biserici de lemn avea ca prototip în lucrarea sa o încăpere la
care „lungimea și lărgimea și înălțimea ei sunt deopotrivă”.[8] Modelul acesta se regăsește mai mult
sau mai puțin explicit în inima lăcașului, care este chiar naosul (nava), singura încăpere care poartă la
sate cu adevărat numele de biserică. Celalte încăperi sunt desfășurate în prelungire și au apărut în
timp pentru funcțiuni desprinse din cea esențială a euharistiei: altarul, tinda, pridvorul, turnul.[9] Bolta
sau cupola, în limbajul comun numită „cerul bisericii”, este nelipsită din bisericile de lemn din
România, și a fost introdusă în naos tocmai pentru a sublinia prezența lumii cerești și sacralitatea
acestui spațiu.[10]

Limite constructive[modificare | modificare sursă]

Budești Josani, biserică de lemn maramureșeană în cheotori, datată 1643, o construcție „magnifică”
pentru epoca sa și mult după aceea. Foto: 1997

Bolta arcuită peste navă, „cerimea”, nu a permis descărcarea acoperișului direct pe pereți. Din acest
motiv la noi au fost necesare cosoroabe așezate pe console în exteriorul pereților care să susțină și să
descarce acoperișul. Această rezolvare, care a condus în timp la o adevarată artă a aripilor de console
și la adăpostirea atâtor mese pentru moși, s-a potrivit la micile biserici de început. În secolul 17 și 18,
când comunitățile au crescut, această soluție s-a dovedit fragilă la construcții de amploare, limitându-
le capacitatea de a primi credincioși.[11]

Din acest motiv bisericile de lemn românești au rămas cu preponderență de dimensiuni modeste.
Schimbări radicale se puteau obține numai prin adoptarea unor soluții tehnice noi sau prin
modificarea tipologiei planului, însă, acestea nu s-au impus la noi. Necesitățile au împins comunitățile
la rezolvări alternative, specifice spațiului nostru, adaptate principiilor constructive înrădăcinate.
Pentru ca bisericile de lemn să poată cuprinde cât mai mulți credincioși ele au fost prelungite spre
apus, uneori chiar spre răsărit, și au primit pridvoare și streșini largi.

Trecerea la biserici de zid a fost, în perspectivă lungă, inevitabilă, favorizată de blocarea bisericii de
lemn în soluții planimetrice și tehnice rigide.

Meșterii de biserici[modificare | modificare sursă]

Ridicarea bisericilor de lemn a fost rezervată exclusiv meșterilor de biserici specializați. Cunoștințele
necesare ridicării unei biserici de lemn în cheotori netede cu pereții drepți erau stăpânite numai de
aceștia și au fost păstrate departe de uzul comun. Bărdașii satelor nu se puteau prinde decât la a-i
ajuta pe meșterii de biserici, atunci când era nevoie de un nou lăcaș de rugăciune. Meșterii de biserici
au împărțit tainele lor în cel mai bun caz numai cu alți dulgheri de biserici din alte părți. Peste tot unde
ei activau, aceștia formau o elită distinctă, sprijinită de cler și de mireni, deopotrivă, în misiunea lor
sacră.[12]

Distincție de profan[modificare | modificare sursă]

Miroslovești, Iași: biserică ridicată în 1756, cu cheotori bisericești, netede, și brâu median. Foto: 2002

Până spre sfârșitul secolului 18 cheotorile netede, uzual numite și bisericești, nu au fost folosite la
construcții profane în lumea satelor românești.[12] Când au început să fie folosite la case ele încheiau
lemnele vetrei, se pare, tocmai pentru a sublinia valențele sacre ale acestui loc în spațiul locuit.

Trecerea la construcția de biserici de zid a grăbit transferul de cunoștințe dulgherești rezervate

sacrului în profan. Astăzi vechile diferențe de statut, care odinioară semnalau prezența sacrului, sunt
șterse. În satele de azi se văd case, grajduri, șuri, cotețe ridicate în cheotori altădată bisericești.

Lăzile de zestre ale culturii românești[modificare | modificare sursă]

Bisericile de lemn din România sunt adevarate tezaure de cultură românească, cele mai multe dintre
ele puțin documentate și cunoscute. Prin ele se păstrează o artă constructivă sacrală cu rădăcini
adânci în istoria românilor, păstrată până în timpurile moderne prin meșteri de biserici itineranți
specializați. Pe pereții interiori și uneori exteriori ai bisericilor s-au păstrat picturi murale, documente
vii sau spălate de vremuri și uitare ale credinței poporului român.

Din inventarul mobil de altă dată, de o valoare inestimabilă, s-au păstrat, dar mai vârtos s-au tot
împrăștiat și se mai împrăștie - chiar dacă stau sub blestem legate de rostul lor - o mulțime de icoane
pe lemn, pe sticlă, xilogravuri, iconostase, uși, mese de altar, piese de mobilier, policandre, sfeșnice,
lumânări, cruci, cărți, vase liturgice, odăjdii, clopote. Remarcăm în unele biserici documente vechi,
diplome, fotografii, tablouri și chiar arhive parohiale sau private. Să nu uităm prosoapele în scoarțe
vechi și culori vegetale, covoarele și broderiile în care stau veacuri de muncă de mână în poalele
femeilor românce.

În lemnul bisericilor sunt încrustate o paletă complexă și variată de simboluri și motive decorative,
menite să dialogheze cu credincioșii și să le înobileze viața spirituală. Se păstrează de asemenea
numeroase inscripții, care, luate împreună, creează o adevărată arhivă a satelor românești. În acestea
aflăm date, nume de ctitori, slujitori, conducători, meșteri, evenimente istorice sau naturale, scrieri în
potcoave, rune, răboj, în grai, latinești, slavonești, ungurești, grecești, călindare, unități vechi de
măsură, obiceiuri, credințe, superstiții, povești, boceli, versuri, formule de cântec și descântec și multe
multe altele pe care le-au uitat până și bătrânele și bătrânii satelor.
În majoritatea bisericilor de lemn se țin slujbe și astăzi, la adăpost de vremuri, în locuri din ce în ce mai
îmbâtrânite și mai uitate de lume. Tot de existența multor biserici se leagă încă supraviețuirea unor
obiceiuri străvechi. Majoritatea bisericilor fac parte din identitatea așezărilor.

Biblia săracilor[modificare | modificare sursă]

Breb, Maramureș: Fragment de pictură murală în tinda femeilor, prima jumătate a secolului 17. Una
dintre cele mai vechi fragmente de pictură murală păstrate în bisericile de lemn românești. Foto: 1997

Bisericile de lemn au fost îmbrăcate, îndeosebi în secolele 17, 18 și 19, în veșmântul subțire și viu
colorat al picturilor murale. Rostul picturilor murale a fost de a oferi pagini deschise în Biblie, cu
imagini simbolice, adeseori lămurite în texte, pentru amărâții satelor și crângurilor românești, cei mai
mulți analfabeți. Pictura murală a prins un deosebit avânt în Transilvania, în secolul 18, unde arta
picturii a contribuit la educarea și emanciparea iobagilor români. La micuțele biserici de lemn din Sălaj
zugravii au fost plătiți să întindă creațiile lor și pe pereții exteriori. În forme asemănătoare s–au
petrecut lucrurile și în Oltenia, sub influența puternică a bisericilor de zid. Picturile murale din
bisericile de lemn formează o bogăție vizuală și artistică ce racordează cultura românească, într-un ton
propriu, la curenții mari de cultură europeană.

Soarta acestor file fragile de istorie, cultură și artă românească depinde cu totul de protecția și
conservarea bisericilor de lemn. Pentru Transilvania, picturile murale formează cea mai bogată arhivă
și una dintre singularele colecții de pictură românească. Acoperișurile găurite de vremi, restaurările
fără documentare și fixare prealabilă, lipsa specialiștilor, renovările și repictările ilegale, instalațiile noi
peste ochii sfinților și peste slova inscripțiilor au contribuit și continuă să contribuie la distrugerile și
pierderile masive din ultimul secol.

Misterul portalelor[modificare | modificare sursă]

Brădet, Bihor. Portalul emblematic al meșterului Mândruțu din Țara Abrudului, 1733. Foto: 2008

Una din trăsăturile cele mai caracteristice, interesante și mai învăluite în mister ale bisericilor de lemn
din România este limbajul sculptat al portalelor de la intrări. Portalele, la fel ca și gulerele și mânecile
cămeșilor țărănești, au fost cel mai adesea locuri de trecere în plan atât fizic cât și simbolic. De aceea
ele au fost protejate și investite cu multă atenție. Portalele bisericilor de lemn din România prezintă o
mare varietate de cioplituri simbolice și decorative al căror limbaj rafinat a rămas astăzi puțin
cunoscut.

Rădăcinile acestui limbaj aproape uitat merg mult în evul mediu. Se poate face o comparație cu
portalele catedralelor gotice, care sunt încărcate de simbolism religios, sculptat într-un limbaj
accentuat figurativ-descriptiv. Limbajul portalelor bisericilor de lemn din Carpați este de asemenea
încărcat de simbolism religios însă este mai voalat, elementele lui definitorii fiind adesea geometrice:
rozete, funii, unde de ape, roate, romburi ș.a. Figurile geometrice sunt completate de multe ori cu
elemente figurativ-descriptive: cruci, brazi, flori, animale, păsări, corpuri cerești, obiecte, figuri
umane. Toate aceste elemente sunt adesea îmbinate în compoziții de la cele mai simple la cele mai
complexe, acoperind întreaga suprafață a portalului sau chiar continuându-se pe pereții din jur.

Compoziția și mesajul portalelor bisericilor de lemn se pot restrânge la cîteva teme principale, în ciuda
diverselor forme și variante sub care apar. O temă de largă circulație, a cărui sens încă stă învăluit în
mister, se poate vedea la biserica de lemn din Brădet, Bihor. Una din reprezentările particulare este
cea a calendarului creștin, așa cum se poate observa la biserica de lemn din Sârbi Susani, în
Maramureș.

Compozițiile portalelor sunt uneori repetate de la o biserică la alta într-o formă aproape identică.
Această repetiție nu este întâmplătoare. Ea pare, de cele mai multe ori, să traseze itinerariul unor
anumiți meșteri de biserici specializați care astfel și-au lăsat amprenta ca o marcă-semnătură pe
lucrările lor. Din acest motiv cele mai multe semnături de meșteri s-au păstrat pe portale sau în
imediata lor vecinătate. Câteva itinerarii de meșteri de biserici se pot urmări astfel în Transilvania de
nord și în Maramureș.[13] Uneori, însă, compoziția unui portal a devenit atât de emblematică, dacă nu
chiar iconografică, încât alți meșteri de biserici au preluat-o întocmai. Un astfel de exemplu se află
la Brădet, unde portalul „cu suliți” creat de meșterul Mândruțu din Țara Abrudului a stat model
meșterilor ce s-au semnat pe bisericile din Valea de Jos, Rieni și Ghighișeni.

Documentarea și studierea portalelor în ansamblul lor, precum și salvarea lor acolo unde ele s-au
păstrat refolosite în construcții secundare, care riscă să dispară, trebuie să fie una din prioritățile
cercetării românești. Rezultatele vor aduce o contribuție valoroasă cunoașterii patrimoniului național
și vor aduce încă o dată arta românească în atenția lumii.

Vechime[modificare | modificare sursă]

Putna, Suceava: cea mai veche biserică de lemn din România, datată 1401-03, cu două prelungiri spre
apus, prima în 1778 și a doua în 1871. Foto: 2002

Marița, Vâlcea, datată 1556-57, cea mai veche biserică de lemn cunoscută la sud de Carpați. Foto:
2002

Datarea bisericilor de lemn a fost până acum dificilă acolo unde lipseau inscripțiile sau documentele.
Primii istorici romantici au făcut datări fanteziste ce mergeau până în secolele XIII-XIV. Ca răspuns la
aceste tendințe, următoarea generație de cercetători a luat o poziție extrem de reținută punând sub
semnul întrebării existența bisericilor de lemn mai vechi de secolul al XVIII-lea. Inventarierea unei
mari părți a bisericilor de lemn, desfășurată în ultimele decenii, a condus la identificarea multor
inscripții, ceea ce a permis o datare relativă mai echilibrată. Cu toate acestea, vechimea multor
biserici de lemn a rămas necunoscută. Metoda datării dendrocronologice poate schimba radical
situația, după cum a fost deja de monstrat într-un proiect din 1997 în Maramureș. [14]

Singura biserică de lemn medievală păstrată în România, cunoscută, ferm datată prin metoda
dendrocronologică din primii ani ai secolului al XV-lea, se păstrează la Putna, în județul Suceava. E
posibil să existe și alte biserici de lemn medievale încă păstrate dar trebuie să așteptăm progresul
cercetărilor. În județul Suceava, la Mănăstioara, se află o biserică de lemn pe care tradiția o împinge
mai mult de jumătate de mileniu în urmă, cândva după anul 1451. În județul Alba există o biserică de
lemn, a fostei mănăstiri Lupșa, ce se crede a fi ridicată în 1429. Cercetările viitoare vor putea verifica
aceste datări. O biserică din primul sfert al secolului al XVI-lea a fost demolată în 1947 în Văleni. Tot în
Maramureș, la Cornești, altarul este datat din același prim sfert de secol XVI, iar la Breb turnul este
adus de la o biserică din Copăciș ridicată în 1531. În Oltenia, la Marița, biserica de lemn este datată de
o inscripție pe perete din 1556-57. Biserica de lemn din Pojogeni Văi cuprinde încă butea unui lăcaș cu
trăsături foarte vechi, ce așteaptă o datare certă.

Conservare[modificare | modificare sursă]

Vișagu, Cluj: ruinele bisericii de lemn din anii 1800. Foto 2009.

Pleșa, Gorj: butea parțial carbonizată și acoperișul futurist după incendiul din 2008. Foto 2009.
Dealul Geoagiului, Alba: sfătul Ion Bârluțiu, 83 de ani. Bisericile de lemn mai izolate stau în grija
ultimilor lor credincioși. Foto: 2011.

Bisericile de lemn sunt cenușăresele spirituale ale României. Este adevărat că problema întreținerii
bisericilor de lemn nu este nouă, dar nici așa de mare ca acum. Nevoile de conservare sunt în cele mai
multe situații mult peste resursele locale. Restaurările conduse de specialiști sunt la rândul lor
amețitor de scumpe și de multe ori exagerate.

Inițiativele de a salva bisericile de lemn nu sunt puține. Ministerul Culturii a contribuit la salvarea unor
biserici de lemn de valoare. În altele locuri au fost enoriașii sau donatorii cei care au făcut fapte de
laudă reparând și acoperind bisericile. În unele sate, primăriile, autoritățile județene, asociații
culturale, organizații profesionale și chiar instituții de învățământ au făcut o investiție de lungă durată
acoperind la timp lăcașurile de lemn. În câteva locuri, bisericile de lemn au fost strămutate în orașe, în
curți de spitale, episcopii, muzee sau mănăstiri.

Pe de altă parte se poate constata că mai peste tot unde bisericile de lemn au fost părăsite și se
degradează, enoriașii împreună cu păstorii și ierarhii lor au investit în ctitorii noi. De la an la an
numărul bisericilor de lemn părăsite crește, iar interesul comunităților de a le întreține scade. Din cele
care încă sunt în uz multe sunt grav alterate de modernizări inadecvate, dacă nu prefăcute din
materiale noi. Cât va rămâne din acest tezaur generațiilor viitoare?

În prag de dispariție?[modificare | modificare sursă]

Într-o stare mai mult sau mai puțin avansată de ruinare se află, spre exemplu biserica de lemn
din Budești, județul Arad, bisericile de lemn din Vișagu, Sava, Pintic, Căianu, Săliștea
Veche și Macău în județul Cluj, bisericile din Bidiu, Păltineasa și Șieu Sfântu din județul Bistrița
Năsăud, cele din Almașu Mic, Alun, Chimindia, Baștea, Tomnatecu de Jos, Sălciva și Vălari din județul
Hunedoara, Ilimbav din județul Sibiu, Grânari din județul Brașov, Mura
Mare, Bobohalma, Mădărășeni, Troița, Cuci, Cuștelnic din județul Mureș,
[15]
 Frătești, Horezu, Pleșa, Boia, Lintea, Stroești, Cornetu și Slămnești, toate numai din județul
Gorj, Budurăști, Chicirea-Leurda, Măgureni, Șirineasa, Sinești și Urși din județul
Vâlcea, Vișina și Oncești din județul Dâmbovița, Chiojdeanca din județul Prahova, Călugăreni din
județul Giurgiu.[16] Pentru acestea și încă multe altele nevoia de protecție împotriva intemperiilor este
imediată. Amânările duc inevitabil la o degradare din ce în ce mai accelerată. În multe cazuri o
reparație a acoperișului ar fi suficientă pentru salvarea bisericii vechi de lemn pentru încă o generație
de oameni, care poate vor fi în putere să facă mai mult.

Demolări[modificare | modificare sursă]

Un fenomen mai puțin cunoscut, datorită (semi)ilegalității în care se desfășoară, este cel al
demolărilor de biserici de lemn atât al celor declarate monument istoric, cât și al celor neprotejate de
lege. Printre bisericile de lemn "protejate" a dispărut cea din Hăpria, județul Alba, demolată cu
aprobări și acte în 2006. În 2004 au dispărut cele două bisericuțe de lemn din Șușani (jud. Vâlcea), care
încă figurează pe lista monumentelor. În anul 2003 a fost demolată biserica de lemn din Bumbuia,
Dâmbovița, una dintre ultimele ridicate în tehnica în căței care se mai păstrau în Muntenia. [17] Se mai
pot menționa biserica de lemn din Cecălaca (jud. Mureș), dispărută în anul 2000, și biserica de lemn
din Trei Sate (jud. Mureș), refăcută din zid în 2004, după un lung proces de ruinare. Dintre bisericile de
lemn necuprinse pe lista monumentelor istorice care au dispărut se pot exemplifica biserica
din Solona (jud. Sălaj), demolată în anul 2002, și cea din Cerghid (jud. Mureș), demolată în 2005 fără a
păstra martori materiali sau date documentare [18].

Biserica de lemn din Povârgina, județul Timiș, distrusă de un incendiu provocat din neglijență, în data
de 23 martie 2015

Torțe spre cer[modificare | modificare sursă]

Bisericile de lemn sunt în mod deosebit sensibile la incendii. Factorul uman și forțele naturii pot
transforma în câteva ceasuri un monument de câteva veacuri în lemne carbonizate și cenușă. Acesta
este motivul pentru care încă din vechime bisericile au fost adesea ridicate în afara vetrei satului, pe
coline, păstrate la distanță de vetrele caselor și de acoperișurile lor de paie și draniță. În urmă cu
câteva secole conflictele religioase conduceau la incendierea lăcașurilor unor comunități mai mult sau
mai puțin tolerate. De aceea unele biserici a fost și sunt și azi puse anume sub blestem împotriva celor
care din neglijență sau cu răutate le-ar da foc.

În zilele noastre un fulger, o lumânare, un foc uitat aprins în preajma bisericii, o instalație electrică
defectuoasă, un aparat de încălzit neținut sub observație sau chiar un chiștoc de țigară aruncat la
întâmplare cauzează dispariția multor biserici de lemn. Biserica din Moreni, Neamț, a ars în aprilie
2016 iar biserica din Povârgina, Timiș, în martie 2015. În același an, 2015, dar la începutul lunii
septembrie, a ars complet bisericuța din lemn din satul Sânmărghita, județul Mureș, ce purta hramul
„Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”. Din cauza instalațiilor electrice improprii au ars biserica de lemn
din Glodghilești, Hunedoara, în noiembrie 2012, iar în iulie biserica de lemn din Tomulești, Giurgiu,
una din ultimele rămase în zonă. În iunie a ars frumoasa biserică de lemn din Dealu Negru iar în
martie, același an, a ars până la temelii valoroasa biserică de lemn din Gialacuta, Hunedoara, de la
miriști aprinse în satul vecin. În anul 2011 a ars biserica de lemn din Poiana Largului, Neamț. În 2010
au ars biserica de lemn din Vârteșca, Sălaj, și cea din Prădăiș, Bacău. În 2009 au ars nu mai puțin de
șapte biserici de lemn, precum cea din Valea Ierii, județul Cluj, biserica aproape în ruină din Vingard în
județul Alba, frumoasa biserică din Soconzel, Satu Mare, biserica din Purcăreni, Argeș, cea din Odăile,
Buzău, din Viltotești, Vaslui, și cea din Satu Mare, com. Crucea, Suceava. Biserica din Dângău Mic a
fost parțial distrusă de foc în același an. În anul 2008 au ars biserica de lemn din Portari, județul
Vaslui, și cea din Pleșa, județul Gorj. Biserica de lemn din Coaja, Hunedoara, a ars în anul 2007. În 2006
a ars biserica de lemn din Mănăstirea Tarnița, județul Vrancea și cea din Comănești-Gănești, județul
Gorj. Ceva mai devreme a ars biserica de lemn din Muntele Rece, Cluj. În Sinești, Vâlcea, acoperișul și
bolțile au ars în 2002, dar butea cu frumoasele ei zugrăveli a fost lăsată apoi în bătaia vremurilor.
Prețioasa biserică de lemn de la Mitrofani-Schit, în care tradiția păstrează amintirea cununiei lui Mihai
Viteazul, a ars în anul 2000. Acest proces nu poate fi oprit în totalitate dar se pot face multe pentru a fi
limitat.

 ...........................................
Ce reprezintă iconostasul?
CRISTINA ȘVEȚ ICONOGRAFIE

Iconostasul material nu ascunde ceva de ochii credincioşilor curioși, aşa cum ne imaginăm
noi. Dimpotrivă, el ne arată intrarea într-o altă lume, care ne rămâne închisă din cauza
propriei noastre obtuzităţi. 
Catapeteasma katholikonului Mănăstirii Hurezi (Foto: pr. Silviu Cluci)

Catapeteasma deschide o fereastră, prin ale cărei geamuri putem vedea ceea ce este dincolo de
ele. Îi vedem pe martorii vii ai lui Dumnezeu. Dacă am distruge icoanele, fereastra s-ar acoperi
cu zid.

Cuvântul „iconostas” provine din greacă, de la είκον şi στασισ – susţinător de icoane sau

tâmplă. „Catapeteasmă” este denumirea acelui zid sau perete acoperit de icoane şi făcut din
lemn, piatră, marmură, cărămidă sau metal, care desparte cele două părţi principale din interiorul
bisericilor ortodoxe - altarul şi naosul. Ea este de origine biblică şi aminteşte de perdeaua care
despărţea Sfânta Sfintelor de Sfânta (III Regi 6, 21), atât la cortul Mărturiei, cât şi la templul
iudaic din Ierusalim.
Bisericele creștine vechi, atât în Răsărit, cât și în Apus, nu aveau tâmplă sau catapeteasmă.
Acest grilaj scund de lemn, metal, piatră a fost făcut să împiedece intrarea laicilor în altar şi se
numea cancelii (din lat. cancella = grilaj). Panourile care îl compuneau erau despărţite prin
coloane legate în partea de sus printr-o grindă orizontală din acelaşi material, frumos sculptate.
Trei spaţii libere, prevăzute în cancelii, permiteau clericilor să intre şi să iasă din altar. Intrarea
din mijloc era acoperită cu o perdea, spre a împiedica privirile celor din naos să pătrundă acolo în
timpul slujbelor.

Cu timpul, în Răsărit, acest grilaj s-a făcut din lemn, piatră, marmură, fier și s-a înălțat. Pe el s-au
așezat icoane, la început a Mântuitorului și a Maicii Domnului, apoi cele praznicare și ale
sfinților Apostoli, apoi profeții, având în vârf Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul nostru
Iisus Hristos.