Traditia icoanelor pe lemn in tempera

Sf. Ioan Damaschinul a scris, “prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a
ceea ce este divin si spiritual”. Prin pastrarea memoriei celor pictati în icoane, suntem
inspirati sa-i imitam. Sf. Grigore de Nissa (aprox. 330-395) povestea cum nu putea trece pe
langa o icoana cu Avraam care-l jertfea pe Isaac “fara sa verse lacrimi”. Într-un comentariu la
aceste cuvinte, s-a spus la al Saptelea Sinod Ecumenic, “Daca unui asemenea Doctor
imaginea i-a folosit si i-a produs lacrimi, cu atat mai mult ea va aduce cainta si-i va face bine
celui simplu si needucat”.
O icoana este o imagine (de obicei bi-dimensionala) reprezentând pe Hristos, sfinti,
îngeri, evenimente biblice importante, pilde sau evenimente din istoria bisericii.
Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele ceresti.
Crestinii se roaga în prezenta icoanelor (asa cum evreii se rugau în prezenta icoanelor
Templului), dar nu la icoane
Crestinii ortodocsi nu se închina la icoane în sensul în care cuvântul închinare este
folosit în limba moderna.
Crestinii ortodocsi venereaza icoanele, ceea ce înseamna ca le respecta pentru ca sunt
obiecte sfinte si pentru ca respecta pe cei pe care îi reprezinta. Nu ne închinam icoanelor asa
cum nu ne închinam steagului tarii. Respectul fata de steag reprezinta aceaasi atitudine ca si
fata de icoane, un fel de venerare. Asa cum nu veneram lemnul sau vopseaua, ci persoana
pictata în icoana, tot asa patriotii nu venereaza tesatura si culorile, ci tara reprezentata de
steag.
Evreii întelegeau diferenta dintre venerare si închinare (adorare). Un evreu pios isi
saruta salul de rugaciune înainte sa si-l puna si saruta Tora înainte sa o citeasca în sinagoga.
Icoana este o reprezentare în picturã a persoanei pe care o cuprinde icoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care îi cinsteste
Biserica, deci este o aducere în constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a persoanei
cãtre care ne este cinstirea.
Trebuie de precizat de la început si pentru totdeauna, cã noi nu cinstim icoana ca
obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis icoana, ci cinstim pe cel
pe care îl prezintã icoana.
Fãrã îndoialã cã nu se poate face abstractie si de icoanã ca obiect, dar noi când zicem
cã suntem cinstitori de icoane, ne gândim întotdeauna la cei pe care îi reprezintã icoanele, nu
ne gândim la icoana în sine. Cinstim o icoanã, cinstim icoana Mântuitorului, cinstim icoana
Maicii Domnului si asa mai departe.
Icoana este si un mijloc de legãturã între persoana pe care o prezintã icoana si între
credinciosul care stã în fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în sine, ci ultima
realitate este persoana reprezentatã pe icoanã, iar icoana este prima realitate care ne duce la
persoana reprezentatã pe icoanã. De pildã, când ne adresãm Mântuitorului nostru Iisus Hristos
ca cinstitori ai chipului sãu spunem, vorbind cu Mântuitorul: „Preacuratului Tãu chip ne
închinãm Bunule, cerând iertare pentru greselile noastre, Hristoase Dumnezeule”, deci avem
în vedere chipul Mântuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mântuitorului ci cu Mântuitorul
Însusi despre chipul Lui. Asa trebuie gândite lucrurile în legãturã cu icoanele, indiferent pe
cine reprezintã icoana respectivã. Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele
ceresti.
Cu siguranta Iisus a facut la fel, înainte sa citeasca Scriptura în sinagoga. Primii
crestini au înteles si ei aceasta distinctie. În Martirajulul lui Polycarp (care a fost un ucenic al
Sfantului Apostol Ioan, si al carui martiraj a fost descris de credinciosii bisericii lui, care au
fost martori), ni se spune cum unii au cautat sa-l influenţeze pe magistratul roman sa nu le dea
voie sa ia trupul Sfântului Martir

1
 Sf. Ioan Damaschinul a scris, “prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a
ceea ce este divin si spiritual”. Icoana este fereastra catre cer spune Sfantul Ioan Damaschin.
Se spune ca ceea ce Evanghelia invata prin cuvant, icoana vesteste prin imagine. Regasim in
icoane toata istoria mantuirii, precum si marturia concreta a sfinteniei, la care suntem, cu totii,
chemati.
Inchinarea la sfintele icoane ale Mântuitorului, Maicii Domnului, îngerilor si sfinţilor
este o invatatura de baza a Bisericii Ortodoxe. Astfel sfintele icoane reprezentând pe
Mântuitorul au la baza dogma întrupării Fiului lui Dumnezeu. Icoana reprezentând pe
Mântuitorul Iisus Hristos este o mărturie a faptului ca Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat cu
adevărat.
Cele spuse despre sfintele icoane reprezentând pe Mântuitorul sunt in strânsa legătura
cu cele ce infatiseaza pe Maica Domnului. Daca negam calitatea Maicii Domnului de
Nascatore de Dumnezeu, înseamnă ca nu primim invatatura Sfintei Biserici despre întruparea
Fiului lui Dumnezeu. Maica Domnului n-a născut pe omul Hristos, cum zicea Nestorie, ci
persoana Fiului si Cuvântului lui Dumnezeu. Mărturisind pe Maica Domnului Nascatoare de
Dumnezeu, mărturisim ca Acela pe care L-a născut este Dumnezeu adevărat si om adevărat.
Este adevărat ca “pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată” (Ioan 1, 18), dar asa
cum explica in continuare Cuvintele Sfintei Scripturi: “Fiul cel Unul-Nascut, care este in sinul
Tatălui acela L-a făcut cunoscut”. Pe Dumnezeu-Tatal L-a facut cunoscut Fiul Sau prin
întruparea Sa. In răspunsul dat de Mântuitorul la rugămintea lui Filip “Doamne arata-ne noua
pe Tatal si ne este de ajuns”, El precizează: “De atâta vreme sint cu voi si nu M-ai cunoscut
Filipe? Cel ce M-a vazut pe Mine, a văzut pe Tatal” (Ioan 14, 9).
Întruparea Domnului, aşadar, ne-a dat dreptul sa-L pictam in icoane, fara ca aceasta sa
însemneze ca despărţim trupul Sau de dumnezeirea Sa, pentru ca icoana ortodoxa nu-L
infatiseaza numai după frumuseţea naturala, ci mai ales intr-o forma care sa conducă pe cel ce
o priveşte la adevărul credinţei ortodoxe ca Hristos cel întrupat este Dumnezeu adevărat si om
adevartat. Daca n-am infatisat pe Iisus Hristos in icoane ar însemna ca negam firea Sa cea
omeneasca, viata Sa pe pământ si răstignirea.
Pictarea in icoane a Maicii Domnului in Biserica Ortodoxa se face intr-o forma care
conduce pe credincios la marea taina care s-a savirsit prin Ea – adică la întruparea Fiului lui
Dumnezeu. Icoana Maicii Domnului nu reprezintă pe Fecioara Maria înainte ca Duhul Sfint
sa vina peste Ea si puterea Celui înalt sa o umbrească. Numai după ce harul lui Dumnezeu s-a
pogorât peste Ea, a devenit cu adevărat Nascatoare de Dumnezeu.
Aceasta porneşte de la invatatura Bisericii: “Sunt trupri cereşti si trupuri pamintesti;
dar alta este slava celor cereşti si alta a celor pamintesti“. Sfinţii sunt reprezntati ca unii care
au ieşit din stricăciune si inspirea realitatea binecuvintata dincolo de aceasta lume. Figurile
sfintilor, in felul acesta, devin un permanent comentator la credinta “ca trebuie ca acest trup
stricacios sa se imbrace in nesticaciune si acest trup muritor sa se imbrace in nemurire” (I Cor.
15, 53). Astfel iconografia ortodoxa incearca sa dea o idee despre trupurile spirituale, care vor
urma invierii din morti. Pentru aceasta icoana trebuie sa faca, prin arta, evidenta prezenta
harului Sfintului Duh in figurile sfintilor.
Invatatura Bisericii noastre este clara in formarea tipului de iconografie a Sfintilor si a
martirilor, care au trait “viata cea noua in Hristos” si luptind au cistigat in aceasta viata
“cununa cea nestricacioasa a vietii celei ceresti”. Fiecare sfint a devenit pentru crestin un
model de renastere in Hristos. Figurile lor nu sint infatisate in icoane ca fiind materiale, cum
sint cele dinainte de har, ci ca unele care exprima sfintenia adica ca unii care au slava in
ceruri.
Cinstirea icoanelor are o baza si in Scriptura Vechiului Testament. Astfel, Moise a
primit porunca din partea lui Dumnezeu sa pună chipurile heruvimilor la chivotul legii
Icoanele ne ridica minţile de la cele pământeşti la cele ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris,

2
“prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a ceea ce este divin si spiritual”. in fata
carora poporul se inchina cazind cu fata la pamint, in fata carora se aduceau jertfe (III Regi 3,
15); preotii le tamiiau inaintea lor (Exod 30) si inaintea lor se aprindeau candele (Exod 27, 20-
21). Odata cu intruparea Domnului, cind descoperirea dumnezeiasca s-a implinit, Biserica
crestina a continuat si amplificat cinstirea sfintelor icoane intr-un context nou superior. In
sfinta icoana Biserica crestina n-a vazut numai o podoaba in general, ci cuvintul Sfintei
Scripturi. Sfintul Vasile cel Mare scrie in acest sens: “Ceea ce cuvintul transmite prin auz,
pictura arata in tacere prin imagine”. Urmind legatura strinsa cu cultul Bisericii si cu evlaia
credinciosilor, sfintele icoane au continuat viata si traditia Bisericii exprimind invatatura ei
conform cu posibilitatile caracteristice fiecarei epoci. In primele veacuri crestine, adica in
timpul persecutiilor iconografia a avut un caracter simbolic si alegoric. Picturile din
catacombe folosesc simboluri ca pestele, ancora, mielul etc. Nu lipseau de aici nici
reprezentarile biblice, care, cu toata naivitatea lor, intareau pe credinciosi si le incalzeau
credinta in atotputernicia lui Dumnezeu.
Dupa edictul de la Milan, cind Biserica a dobindit libertatea de manifestare,
reprezentarile simbolice s-au dovedit insuficiente pentru a exprima invatatura crestina. In
secolul IV si V numeroase scene din Vechiul si Noul Testament ca si din viata Bisericii
exprimau prin pictura bizantina diferite evenimente din iconomia divina precum si sensul
unor sarbatori, consacrate in amintirea unor momente importante din istoria mintuirii. Cind
primele erezii cautau sa puna crestinismul pe acelasi plan cu idolatrie, sfintele icoane
amintesc credinciosilor invatatura cea adevarata a Bisericii. Astfel, literele grecesti alfa si
omega, care in perioada persecutiilor aminteau de vesnicia si dumnezeirea Mintuitorului,
acum asezate pe icoana Mintuitorului, arata deofiintimea Fiului cu Tatal impotriva ereticului
Arie care considera pe Fiul creatura a Tatalui.
In perioada anilor 726-843, datorita inconoclasmului, multi cinstitori ai sfintelor
icoane si picturii bizantine au suferit persecutii aparindu-le ca pe unele ce sint roada credintei
celei adevarate, pe care o exprima, o nutresc si o vestesc. De atunci si pina azi sfintele icoane
pictate bizantin s-au pastrat fara intrerupere in Biserica noastra. Victoria restabilirii cinstirii
sfintelor icoane, alaturi de celelalte invataturi ale Sfintei Biserici este sarbatorita in fiecare an
de catre toate Bisericile Ortodoxe in Duminica Ortodoxiei, prima Duminica din Postul
Sfintelor Pasti.
Sfintele icoane departe de a fi legate intr-un fel oarecare de idolatrie, multe dintre ele
sint executate cu maiestrie, ferecate in aur si argint, dar niciodata credinciosul ortodox nu a
confundat pe Dumnezeu cu aurul si cu argintul icoanei care reprezinta chipul lui Dumnezeu.
De asemenea in Biserica Ortodoxa, candidatul la hirotonie intru episcop, facind
cuvenita marturisire de credinta, spune cu referire la inchinarea la sfintele icoane urmatoarele:
“Ma inchin sfintelor si cinstitelor icoane ale lui Hristos insusi, ale Prea Curatei maicii lui
Dumnezeu, si ale tuturor sfintilor; nu insa cu inchinaciune ca lui Dumnezeu, ci inaltindu-ma
cu mintea la chipul ce infatiseaza, pentru aceasta si cinstea catre acelea o trec la prototipuri,
iar pe cei ce intr-alt chip si nu asa cugeta ii lepad ca pe niste cugetatori de cele straine”.
Iata ce hotaraste Sinodul VII Ecumenic (787) privitor la pictura bizantina a sfintelor
icoane: “Urmind dumnezeiestile invataturi ale Sfintilor Parintilor nostri si ale Traditiei
bisericesti universale, rinduim ca chipul Cinstitei si de fata facatoarei Cruci sa se puna in
sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele si pe vesmintele cele sfinte, pe pereti si pe
scinduri, in case si la drum, asa si cinstitele si sfintele icoane, zugravite in culori din pietre
scumpe si din alta materie potrivita, facute precum icoana Domnului si Dumnezeului si
Mintuitorului nostru Iisus Hristos si a Stapinei noastre Nascatoare de Dumnezeu, precum si
ale sfintilor ingeri si ale noastre Nascatoare de Dumnezeu, precum si ale sfintilor ingeri si ale
tuturor sfintilor si a prea cuviosilor barbati. Caci de cite ori ei ni se fac vazuti prin inchipuirea
in icoane, de atitea ori se vor indemna cei ce privesc la ele sa pomenească si sa iubeasca pe

3
cei închipuiţi pe dânsele si sa-I cinstească cu sărutare si cu închinăciune respectuoasa, nu cu
adevărata închinăciune dumnezeiasca (latria) care se cuvine numai unicei fiinţe dumnezeieşti,
ci cu cinstire după acel mod după care se da ea chipului cinstitei cruci si prin tamiiere si prin
aprinderea de luminari precum era pioasa datina veche. Ca cinstirea care se da chipului, trece
la prototip si cel ce se inchina icoanei se inchina fiintei celei inchipuite pe ea. Astfel se
intareste invatatura Sfintilor Parintilor nostri, aceasta este traditia Bisericii Universale, care a
primit Evanghelia de la o margine la alta a pamintului”.
Iconografia Bisericii Ortodoxe nu este numai o simpla arta, ci o arta religioasa,
teologica, . Pictura bizantina infatiseaza evenimente din istoria mintuirii noastre care s-a
facut prin Hristos Domnul. Intreaga atmosfera picturala in Biserica este dominata de lumina
invierii. Tot continutul picturii bizantine ortodoxe reprezinta un cer si un pamint nou, anume
acela al lucrarii mintuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Pictura bizantina arata omul si
lumea regenerata prin harul divin. Locuitorii acestei lumi sint ingerii si sfintii. Iconografia
ortodoxa (pictura bizantina ) nu are in centrul personalitatea artistului, ci cauta mai degraba sa
exprime semnificatia evenimentului pictat din revelatia divina. Prin pictura bizantina se
exprima crezul sfintei noastre Biserici. Cind vorbim despre personalitatea unui pictor
bisericesc, intelegem puterea lui de a exprima cit mai profund si mai clar idealurile sprirituale
ale credintei ortodoxe. Fiind o arta spirituala, liturgica si teologica pictura bizantina
infatiseaza temele in profunzime si nu impresioneaza pe cei ce se marginesc la suprafata
lucrurilor.
Biserica se straduieste sa fie interpreta fidela a lumii spirituale. Continutul
transcendent al icoanelor in Biserica noastra nu este frumusetea naturala. De aceea, si cel mai
putin initiat in problema de arta va putea face cu usurinta deosebirea intre o icona ortodoxa
pictata bizantin si o pictura antica. Aceasta pentru ca apare evident idealul picturii bizantine
ortodoxe este exprimarea sfinteniei. In acest sens Sfintul Ioan Gura de Aur spunea: “Astfel
spunem ca orice vas, anima, sau planta sint bune nu prin forma, sau culoare, ci prin serviciul
pe care-l aduce”. Fiind o arta liturgica sfintele icoane contribuie la intelegerea si rostul
intregului cult divin. In primul rind iconografia picturii bizantine ajuta pe credincios sa
inteleaga ceea ce se savirseste in cadrul cultului divin. Cu mijloace empirice pictura bizantina
ajuta pe credincios sa inteleaga misterul iconomiei divine. Pentru un cult care este “in duh si
adevar” Biserica Ortodoxa foloseste mijloacele cele mai potrivite pentru a sluji lucrarii de
mintuire a credinciosilor. In cadrul Sfintei Liturghii privind pictura bizantina credinciosul care
asista la slujba intelege ca “acum puterile ingeresti impreuna cu noi slujesc”. Daca iconografia
ortodoxa (pictura bizantina )s-ar margini la frumusetea naturala, nu s-ar putea ridica la
asemenea inaltimi duhovnicesti. Sfintele icoane, in afara de prezentarea celor tainice
infatiseaza si alte scene din viata Mintuitorului, a Maicii Domnului si a Sfintilor. Acestea nu
ramin destinate numai celor ca nu stiu carte, ca prin vederea lor sa-si aminteasca de faptele
celor care au slujit pe Dumnezeu. Ele indeamna la urmarea pildei acestor slujitori ai
adevaratei credinte. In plus sfintele icoane (pictate bizantin) fixindu-se asupra unor teme
principale ca scena Nasterii Domnului, a Patimilor si a invierii, care nu lipsesc din nici o
biserica pictata, stabilesc obiectivul esential al cultului divin. Noi teme iconografice legate de
cultul Maicii Domnului au imbagatit pe parcurs bisericile crestine. Imnul Acatistului a creat in
pictura bizantina (iconografia ortodoxa )24 de noi scene legate de el. In privinta sfintilor,
acestia sint pictati in legatura cu viata si martiriul lor, laudat in imnele din cultul divin.
Trecerea la cele vesnice a sfintilor si infatisarea miinilor Mintuitorului, oferindu-le cununa
martiriului, se afla in strinsa legatura cu imnele care vorbesc despre martea lor martirica.
Sfintele icoane pictate bzantin nu oglindesc numai viata Bisericii in toata
varietatea si adincimea ei, ci sint o parte integranta a ei, asa cum sint ramurile in
legatura cu trunchiul. Pictura bizantina nu numai ca se inspira din cultul Bisericii, ci
formeza cu el un tot omogen, completindu-l, explicindu-l si marindu-I actiunea asupra

4
sufletelor credinciosilor. Sfintele icoane sint o marturie a pogoririi lui Dumnezeu catre om si a
efortului omului de ridicare catre Dumnezeu. De aceea iconele trebuie sa faca perceptibila
prin aceasta arta prezenta harului Sfintului Duh. Este vorba de harul care insoteste pe cei care
sint reprezentati in sfintele icoane. In acest sens Sfintul Ioan Damaschinul spune: “Fiindca
sfintii au fost plini de Duhul Sfint in viata fiind si chiar cind au trecut la cele vesnice harul
Sfintului Duh s-a pogorit asupra lor in morminte si asupra chipurilor lor in icoane nu in esenta
ci dupa lucrare”.
Daca cuvintul si cintarea Bisericii sfintesc sufletul prin auzire, icoana il sfinteste prin
vaz, caci dupa cuvintul Sfintului Evanghelist “Luminatorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22).
Aflindu-ne in fata unei sfinte icoana il sfinteste prin vaz, caci dupa cuvintul Sfintului
Evanghelist “Luminatorul trupului este ochiul” (Matei 6, 22). Aflindu-ne in fata unei sfinte
icoane simtim rolul ei ziditor de suflet: “Iar noi toti, privind ca in oglinda cu fata descoperita,
slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului” (II
Cor. 3, 18).
Cele mai vechi icoane, care s-au inspirat din sursa egipteana, au fost realizate în
Orientul Apropiat. O alta grupa cuprinde icoanele bizantine propriu zise, care decurg din
traditia picturii elenistice, cu centrul la Constantinopol, de unde s-au raspândit într-o etapa
ulterioara de-a lungul lumii balcanice si al Europei rasaritene, influentând creatia artistica în
Serbia, Bulgaria, Tarile Române si Rusia. Icoanele scoalei din insula Creta, pictate în Grecia
sau în Venetia, mai ales dupa caderea Bizantului în puterea imperiului Otoman, sunt un
produs de sinteza între arta bizantina si cea apuseana a Renasterii italiene.
În acest cadru, icoanele românesti au unele trasaturi proprii, cu note originale, mai ales
cele realizate în Moldova si Transilvania. Din punct de vedere tehnic, majoritatea icoanelor
românesti sunt executate pe lemn. În trecutul artistic si spiritual al Tarilor Române, ca de
altfel în toata Europa rasariteana, icoanele au jucat un rol important, ca obiecte de cult în
biserici si manastiri, unde compuneau ansamblul denumit iconostas, care desparte absida
principala de naos. În Moldova pot fi admirate iconostasele de la manastirile Voronet, Humor
si Moldovita, bogate în sculpturi în lemn si aurite, în Muntenia si Oltenia predomina stilul
brâncovenesc cu adevarate dantelarii în lemn, ca la manastirile Govora si Horezu sau la
biserica Sfântul Spiridon din Bucuresti.
Din pacate multe din icoane s-au pierdut prin incendii sau pradaciuni, în cursul
incursiunilor straine care au tulburat istoria Tarilor Române.
Considerate în ansamblul lor, icoanele ocupa un loc important în arta româna veche, în
primul rând datorita capacitatii lor de interpretare si a modalitatilor de realizare a unor vechi
teme religioase si istorice. În acelasi timp ele reprezinta documente pretioase pentru
reconstituirea mediului artistic din acele epoci, cele mai multe derivând direct din pictura
murala. Icoanele sunt caracterizate prin conceptia monumentala, printr-o eleganta cautata, în
care planurile sunt reduse la un numar restrâns, desenele sunt concepute sintetic pentru
delimitarea formei.
Cele mai pretioase si mai vechi icoane din Muntenia si Oltenia se gasesc în prezent la
Muzeul de Arta din Bucuresti. Ele provin din Biserica episcopala din Curtea de Arges, din
fundatia Craiovescu din Bistrita, judetul Vâlcea si de la manastirea Govora. În Moldova,
manastirile Agapia, Varatec, Moldovita, Humor, Pângarati, Valeni etc. ofera o gama bogata
de icoane provenind mai ales din secolul al XVI-lea si având o mare semnificatie istorica
pentru trecutul cultural al acestei provincii. Bisericile de lemn din Transilvania, în special cele
din Maramures, adapostesc icoane de mare valoare artistica (bisericile din Harnicesti,
Agârbci, Mânastireni-Bica etc.).
Icoana este o reprezentare în picturã a persoanei pe care o cuprinde icoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a Maicii Domnului, a diferitilor sfinti pe care îi cinsteste
Sf. Biserica, deci este o aducere în constiinta credinciosilor, prin mijloacele picturii, a

5
persoanei cãtre care ne este cinstirea. Trebuie de precizat de la început si pentru totdeauna, cã
noi nu cinstim icoana ca obiect, ci cinstim icoana ca reprezentare, sau nu cinstim propriu-zis
icoana, ci cinstim pe cel pe care îl prezintã icoana. Fãrã îndoialã cã nu se poate face abstractie
si de icoanã ca obiect, dar noi când zicem cã suntem cinstitori de icoane, ne gândim
întotdeauna la cei pe care îi reprezintã icoanele, nu ne gândim la icoana în sine. Cinstim o
icoanã, cinstim icoana Mântuitorului, cinstim icoana Maicii Domnului si asa mai departe.
Icoana este si un mijloc de legãturã între persoana pe care o prezintã icoana si între
credinciosul care stã în fata icoanei cu cinstire, deci icoana nu este realitate în sine, ci ultima
realitate este persoana reprezentatã pe icoanã, iar icoana este prima realitate care ne duce la
persoana reprezentatã pe icoanã. De pildã, când ne adresãm Mântuitorului nostru Iisus Hristos
ca cinstitori ai chipului sãu spunem, vorbind cu Mântuitorul: „Preacuratului Tãu chip ne
închinãm Bunule, cerând iertare pentru greselile noastre, Hristoase Dumnezeule”, deci avem
în vedere chipul Mântuitorului, dar vorbim nu cu chipul Mântuitorului ci cu Mântuitorul
Însusi despre chipul Lui. Asa trebuie gândite lucrurile în legãturã cu icoanele, indiferent pe
cine reprezintã icoana respectivã. Icoanele ne ridica mintile de la cele pamântesti la cele
ceresti. Sf. Ioan Damaschinul a scris, “prin icoane vizibile suntem condusi la contemplarea a
ceea ce este divin si spiritual”. Icoana este fereastra catre cer spune Sfantul Ioan Damaschin.
Se spune ca ceea ce Evanghelia invata prin cuvant, icoana vesteste prin imagine.
Noi ne inchinam Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe Sfinti, si prin
icoanele care ii reprezinta.
Pe Maica Domnului si pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei
straluceste Hristos, pentru faptu1 ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim
icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sunt locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a
carui umanitate e desavarsit pnevmatizata prin Duhul Sfint, unit prin fiinta cu ipostasul acestei
umanitati.
Dar in ce consta aceasta justificare a icoanei lui Hristos? In Vechiul Testament nu
existau icoane ale lui Dumnezeu. Existau numai simboluri sacre: mielul pascal, toiagul lui
Aaron, cortul sfint, sicriul legii etc.
Dar admitand simbolurile sacre, Vechiul Testament interzice chipurile si asemanarile
lui Dumnezeu (Iesire 20, 4; A doua lege 5, 12-19).
Care e deosebirea intre simbolul admis si idolul interzis in Vechiul Testament ?
Simbolul sacru e un semn sensibil al prezentei lui Dumnezeu, un obiect in care Dumnezeu si-
a aratat puterea si si-o arata in continuare. Dumnezeu poate lucra prin toate fapturile ca
creaturi ale Lui si lucreaza de fapt prin toate. Dar a aratat si arata ca prin unele a lucrat si
lucreaza in mod deosebit de accentuat. Adica lucreaza in mod supranatura1 si nu simplu
natural. Distinctia aceasta pe care o face Vechiul Testament intre simbolurile naturale si cele
sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, era menita sa fereasca poporul
Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist. Dar odata facuta aceasta
distinctie si clarificand prin obiectele alese in mod supranatural de Dumnezeu, ca locuri ale
lucrarii Sale deosebite, faptul ca El nu se confunda cu natura, Vechiul Testament nu se mai
fereste sa spuna ca in toate se vede slava lui Dumnezeu (“Plin e cerul si pamantul de marirea
Lui”).
Nu ne-a acordat Dumnezeu o posibilitate de a pastra vie si constiinta prezentei fetii
Sale, mai ales ca El pastreaza in realitate aceasta fata pina la sfirsitul timpului, nevazuta
sensibil, dar dupa aceea, in eternitate vizibila, in mod pnevmatizat ?
Acest mod de a pastra constiinta perpetuarii prezentei Domnului intre noi cu fata Sa
umana, din planul Sau invizibil, ni l-a lasat Dumnezeu prin icoana Sa. Daca Fiul lui
Dumnezeu cel intrupat continua sa fie printre noi pana la sfirsitul veacului prin toate puterile
dumnezeiesti, mijlocite prin trupul Sau, de ce nu ar continua sa fie prezent si lucrator printre
noi si prin fata Sa, intr-un mod care sa ne faca constienti de aceasta prezenta cu fata Sa? Daca

6
nu putem concepe ca Domnul lucreaza in noi puterile Sale fara mijlocirea trupului Sau
indumnezeit, cum am putea gandi ca El nu e prezent si cu fata trupului Sau, prin care se
manifesta in modul cel mai deplin intimitatea si comunicabilitatea lui cu noi, sau infinitatea
dumnezeiasca de dragoste in forma fetei omenesti care este, mai mult decat toate obiectele
naturii si madularele trupului omenesc, expresia infinitatii, sau a legaturii omului cu
infinitatea? Daca ne impartasim cu trupul si cu sangele Domnului, si acestea sunt izvorul sau
mijloacele umane ale impartasirii cu toate puteri1e dumnezeiesti ale lui Hristos, de ce n-ar
exista si o anumita impartasire de fata Lui? Nu e Domnul cu fata Lui in Euharistie, ci numai
cu un trup si cu un sange fara fata? Si daca pastram “chipurile” trupului si sangelui Lui in
Euharistie, sub infatisarea painii si vinului nu putem pastra oare si o oarecare prezenta si a
fetei Lui, desigur fara o prefacere a fetei Sale nevazute intr-o fata vazuta asemanatoare
prefacerii din Euharistie?
Dumnezeu are diferite moduri de a ne face constienti de prezenta Sa, adica de a ne
ajuta sa pastram constiinta, prezentei Sale intre noi.
E semnificativ ca respingerea icoanei e proprie celor ce resping in general orice fel de
comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de
oarecare comunicare de putere prin cuvant. Se spune de catre acesti sustinatori ai cuvantului
ca singurul mijloc de comunicare a lui Hristos cu noi, ca celelalte mijloace sunt alese si
organizate de om. Dar cuvantul rostit in numele lui Hristos nu e si el ales si organizat de om?
Se mentine vreo predica numai la repetarea cuvintelor Domnului din Scriptura? Si avem
dovezi nenumarate ca comunicarea Domnului prin cuvant a fost mai expusa decat toate
celelalte comunicari celor mai subiective interpretari umane, contribuind enorm unde n-a fost
intrebuintat decat el, la farimitarea unitatii credintei. Numai unde cuvantul a fost asociat cu
Tainele si cu cinstirea icoanelor, s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor
in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in matca Traditiei pornite de la Apostoli.
ControversIcoana nu este un tablou, ci traducerea in imagine a misterului divin. Exista
multi iubitori ai icoanelor si, in general, a artei religioase a Bisericilor ortodoxe, dar mesajul
lor spiritual rareori este inteles pe deplin.
In mediile ecumenice sunt luate in consideratie traditiile Bisericilor ortodoxe, insa nu
arareori se simte o oarecare rezerva cu privire la prezenta icoanelor in cultul ortodox,
considerata drept exagerata.
Chiar aceasta coincidenta a exaltarii imaginilor sacre cu ocazia sarbatorilor
Ortodoxiei, adica cu proclamarea liturgica a dogmelor revendicate de primele sapte concilii
ecumenice indica faptul ca icoanele, pentru Biserica Ortodoxa, au o semnificatie mult mai
mare decat ceea ce reprezinta, pentru Biserica Catolica spre exemplu, imaginile sacre.
Al saptelea conciliu ecumenic a avut loc intr-un moment de intrerupere a luptei
sangeroase pe care imparatii iconoclastici au dus-o timp de mai mult de un secol impotriva
imaginilor sacre si a adeptilor si promotorilor acestora. Evenimentul se intampla in anul 843
la Niceea si a fost ultimul conciliu recunoscut de Biserica Orientala.
In acel an a fost ales noul patriarh Sf Metodiu, care favoriza cultul imaginilor.
Imparateasa Teodora, regenta tanarului Mihai al III-lea, a dorit ca acesta sa fie celebrat
in mod solemn, in prima duminica a Postului Mare.
Atunci a luat farsit iconoclastia si de asemenea credinta Bisericii fata de definitiile
date de conciliile ecumenice. Pentru Biserica Orientala icoanele sunt indisolubil legate de
proclamarea dreptei credinte (ortodoxia). Aceasta este forta legaturii stabilite de al VII-lea
conciliu ecumenic intre expresia picturala a realitatilor spirituale si dogma Intruparii, prin
intermediul careia Invizibilul s-a dovedit demn de a fi vizibil si de a se infatisa prin
Umanitatea lui Iisus Hristos.
Pictura bizantina infatiseaza lucrurile ca si cand ar fi produse de lumina si nu ca si
cum ar fi luminate de o sursa exterioara.

7
 Intr-o icoana, materia, suprafetele, desenul, obiectul si semnificatia devin conditii de
contemplare. Pictarea icoanelor este o forma de arta care imbina aceste elemente intr-un tot
unitar cu semnificatii profunde.
Baza icoanei bizantine este o placa de lemn uscat, de preferinta de tei sau de brad. Pe
partea frontala se lipeste o panza si pe aceasta se intind mai multe straturi de gled. Dupa
uscare, aceste straturi vor forma un suport dur care se slefuieste cu grija pentru a oferi
pictorului o suprafata neteda de lucru.
Desenul este incizat pe placa astfel preparata, dupa care se intind mai multe straturi de
culoare, de la cea mai inchisa pana la cea mai deschisa, dupa o tehnica numita “iluminare”.
Tehnica “iluminarii” este fundamentala, indeosebi in executarea chipurilor, care se
completeaza cu liniute foarte deschise la culoare, asa numitele blick-uri sau ecleraje, care scot
in evidenta ochii.
Aceasta tehnica avea o semnificatie teologica clara: drumul omului catre “noua
creatie”, creatia in lumina lui Dumnezeu.
Din aceasta cauza, tema centrala a icoanei este lumina. Icoana se picteaza pe lumina si
de aici rezulta intreaga esenta a picturii iconice.
Lumina, in traditia icoanei bizantine, se picteaza cu aur, care se manifesta ca lumina
pura. Aurul poate fi asezat ca o masa compacta sau ca o panza de paianjen cu raze subtiri care
provin de la Divinitate si lumineaza toate lucrurile din jur. Aurul este un element fundamental
in icoana deoarece este simbolul luminii divine. In epoca bizantina, icoanele erau considerate
daruri pretioase deoarece se presupunea ca aduc noroc si sanatate in casa in care intra.
Traditia a continuat mai ales in tarile in care erau biserici ortodoxe si dainuie si in prezent,
atat datorita credintei cat, mai ales, pentru ca icoanele pictate manual sunt considerate
adevarate opere de arta.s

Alegerea lemnului este importanta deorece suportul trebuie sa permita o buna

conservare a picturii. Esentele nerasinose sunt preferabile, deoarece ele sunt mai omogene si
permit mai usor lipirea panzei: chiparosul, platanul, stejarul si palmierul in tarile
mediteraneene; in Rusia si in tarile balcanice teiul, mesteacanul, stejarul, frasinul, fagul; in
Nord,in ciuda fibrelor sale rasinoase, bradul. Panourile erau taiate din miezul trunchiului
pentru a da cea mai buna soliditate. Apoi erau uscate luni de zile, dupa care erau inmuiate in
apa pentru a inlatura albumina daunatore conservarii lemnului. Dupa o noua uscare,erau
impregnate cu clorura de mercur pentru a distruge parazitii. Pentru a fi pictat, panoul se
aseaza cu sensul fibrei lemnului orientat vertical, dimensiunile suprafetei de pictat fiind
definte de rama.
2) Cleiu cel mai bun clei este cel de peste, insa sunt folosite si cleiuri mai putin
scumpe: de piele, de oase, de tamplarie etc.
3) Panza Pentru ca panza sa adere la lemnul pe care il acopera, interiorul icoanei este
incizat cu o retea de diagonale. Panoul este impregnat apoi cu o solutie de clei destul de
diluata, ca dupa uscare sa se intinda un al doilea strat de clei mai concentrat. Panza a aparut pe
la sfarsitul secolului al XIV-lea, la vechile icoane rareori gasindu-se o panza intre lemn si
grund. Se folosesc tesaturi fine, deoarece o panza groasa adera mai putin bine la lemn.
4) Levkas-ul Levkas-ul sau grundul alb se aplica pe panza, facand legatura intre lemn
si pictura. Tehnica elaborata in Bizant face ca numele de levkas vine din limba greaca:
leukos= alb. Grundul alb este obtinul din praf fin de alabastru sau mai tarziu din creta,
amestecate cu clei cald si apoi intinse pe suprafata panzei in mai multe straturi.
5) Desenul Pictorii din vechime pastrau cu grija desenele icoanelor lor pentru a le
folosi ca model pentru lucrarile viitoare. Aceste colectii de desene se numeau in Rusia
podlinnik-manuale de desene originale, deoarece subiectele stabilite prin traditie erau

8
interpretate. Cele mai vechi dateaza din secolul al XVII-lea. In Imperiul Bizantin, ele existau
probabil deja in secolul al IX-lea sub numele de erminii ( din grecescul hermeneia =
interpretare). Modelele s-au dezvoltat plecandu-se de la Sinaxar, in care se gasesc descrierile
detaliate ale sfintilor si ale vietilor lor.
6) Aurirea Tehnica cea mai simpla este aurirea pe baza de ulei. Suprafetele de aurit
( nimburi, fonduri, benzi etc.), se acopera cu un strat subtire de vernis pentru aur, care odata
uscat, este acoperit cu foitele de aur. Vernis-ul este o soluţie formată din răşini (naturale sau
artificiale) şi dintr-un solvent, care, aplicată pe anumite obiecte, formează la uscare un strat
neted şi lucios, cu rol ornamental sau protector (din fr. vernis). Cand zonele de aurit sunt toate
acoperite, se lasa se se usuce cateva ore sau chiar cateva zile. In final se curata contururile cu
un cutit ascutit.
7) Culorile Coloritul icoanelor grecesti si rusesti se distinge printr-o surprinzatoare
stralucire, indiciu ca artistii din vechime cunosteau perfect proprietatile chimice si tolerantele
diferitelor culori.
Alegerea culorilor apartine pictorului; intr-o epoca data, fiecare pictor bizantin isi avea
culorile lui preferate: Teofan Grecul, Andrei Rubliov, Dionisie din Furna. La fel si in cazul
diferitelor scoli care se pot distinge dupa gama cromatica cum este cazul Scolii Tarului din
Moscova.
Culorile trebuie sa reziste la lumina, sa-si pastreze stralucirea si sa se combine intre
ele. De asemenea, trebuie sa se fixeze de grund fara a se schimba si sa tolereze substantele
care le fixeaza. In zilele noastre, pigmentii se impart in culori minerale si culori organice.
Culorile minerale se gasesc in natura sau sunt produse industriale, fiind compuse din
saruri ( carbonati, cromati, silicati), sau din diferiti oxizi de metale.
Culorile organice naturale se gasesc in substantele vegetale si animale. Pentru a
produce un pigment colorat sub forma de pulbere, se forteaza colorantii naturali sa intre in
combinatie cu o substanta minerala incolora, procedeu cunoscut inca din Antichitate. Aceste
pulberi se numesc lacuri. Majoritatea culorile organice se modifica sub influenta luminii.
Tempera cu ou
Acesta tehinca s-a raspandit din Bizant in Europa in secolul al XV-lea, numindu-se in
Italia tempera, cuvant care desemna orice substanta care ce servea drept liant pentru culoare.
Odata cu progresul picturii in ulei in secolul al XVIII-lea, tempera cu ou si-a pierdut
importanta in Europa occidentala, mentinandu-se, pana in secolul al XIX-lea, doar in Europa
orientala, in Balcani si in Rusia.
Datorita compozitei sale (51% apa,15% albumina, 22% materii grase si 12% alte
substante), galbenusul de ou, poate forma, diluat cu apa, o emulsie stabila, iar pentru evitarea
descompunerii se adauga un acid, cum ar fi otetul. Rezultatul este un colorit intens si formarea
dupa uscare a unui strat uniform, care se fixeaza bine de grund. Mai mult, galbenusul de ou
ajuta culorilor sa-si pastreze stralucirea, rezistand la actiunea luminii.
Degradeul specific icoanelor este obtinut ca urmare a actiunii olifei (vernis-ul de
icoane), prin care straturile devin transparente si lasa sa apara straturile inferioare.
Acesta tehnica prezinta totusi dificultati. Straturile sunt rapid absorbit de grund si se
usuca repede,necesitand sa se lucreze rapid. Culorile se deschid cand straturile se usuca.

Executia icoanei Prepararea culorilor este facuta prin adugarea de apa pana la
obtinerea unei paste omogene, fiind urmata de acoperirea cu un strat uniform de emulsie din
galbenus de ou a intregii suprafele de pictat. Culoarea la randul ei este diluata cu emusie de
galbenus de ou. O parte din apa este absorbita de grundul alb (levkas) al icoanei, o alta se
evapora.
Liniile incizate ale desenului si contururile sunt acoperite mai apoi progresiv de
culoare pana cand nu mai raman spatiile albe. Acoperirea diferitelor zone se face dupa

9
culorile modelului fara umbra si semitonuri. Dupa ce s-a uscat, stratul trebuie sa fie uniform,
mat si solid.
Pentru chipuri si maini se intrebuinteaza ocru galbn, rosu si putin negru.
Lucru de precizie (cu exceptia carnatiei) Aceasta etapa da precizia si luminozitatea
icoanei. Mai intai cu o pensula fina, se retraseaza liniile fiecarui fond colorat intrebuintand o
culoare mai inchisa, dar care trebuie sa ramana in coloritul fondului (tonului local). In secolul
al XVII-lea se utiliza pentru retrasarea desenului peste toate culorile, o culoare inchisa numita
eksedra (negru si rosu).
Apoi, pentru a modela detaliile si pentru a le conferi lumina dorita se aplica luminile
adaugand culorii alb. Culoarea mai deschisa astfel obtinuta este adugata peste zona care
trebuie luminata. Dupa uscare, partile luminate sunt acoperite cu un strat subtire de galbenus
de ou pentru a fixa culorile, dupa care, suprafata este lasata din nou sa se usuce. Aceasta
operatie se repeta de pana la patru ori, adaugand din ce in ce mai mult alb si restrangand
luminile spre centrele de luminozitate. Ultimele lumini se trasează in hasuri fine cu o culoare
deschisa, adeseori chiar cu alb pur. Când luminarea este obtinuta amestecând alb in culoarea
primului strat, ea se numeşte reflex simplu.
In anumite icoane bizantine, mai ales in cele ale Scolii din Novgorod, pentru a realiza
luminarea se foloseste reflexul in doua culori: se adaugă culorii locale in locul albului o
culoare complementara, efect ce conferă icoanelor o deosebita vioiciune.
O alta tehnica, întâlnita in icoanele vechi, este de a pune in valoare haşurile de lumina
prin trasarea unor linii de aur : pe stele, marginile vesmintelor, tronuri, scaune, evanghelii,
aripile ingerilor si in jurul nimburilor. Deasemenea, inscripţiile erau executate in aur , mai ales
in secolelel al XVII-lea si al XVIII-lea in icoanele Scolii Stroganov.
Luminarea prin progresarea de la umbre spre lumina, poate fi inlocuita prin procedeul
contrar : umbrirea fondurilor de culoare: se adaugă culorii întrebuinţate o culoare de nuanţa
mai închisa, apoi se lucrează totul cu emulsie sau in haşuri, cu menţiunea ca in acest caz
culorile care vor fi umbrite trebuie sa fie alese mai deschise si ca la sfarsit va fi totusi necesar
sa se adauge luminile in maniera obişnuita.
Carnatia
Partile cele mai importante ale icoanei sunt chipul si mainile. Chipul confera icoanei
sensul ei teologic, reflectând, dincolo de orice stilizare, trasaturile individuale ale sfantului.
Mainile sunt importante prin gestica lor, de care depinde miscarea pliurilor si a luminilor care
o subliniaza. Importanta gestului este prezenta si in scenele biblice sau hagiografice unde
celelalte elemente (cladiri sau stanci) au rolul de a situa personajul in spatiu si de a participa la
gestul sau.
Din aceste considerente, lucrul executat pana la acest stadiu al lucrarii este subordonat
elementului carnaţiei, pe care pictorul va încerca sa o execute in toata arta sa, pentru a se
apropia de prototip.
Culoarea de baza a carnaţiei variază după epoci si scoli, tonul carnaţiei fiind
determinat de stilul epocii: de la o nuanta maronie apropiata de verdele masliniu pana la
tonuri mai calde, ca in icoanele lui Rubliov. In general, carnatia se obtine dintr-un amestec
de ocru galben si umbra arsa, sau dintr-un amestec de ocru galben, rosu si negru.
Luminarea carnatiei cere si mai mult finete de cat executa de pana la acest punct a
lucrarii. Se disting patru parocedee: prin culori topite, prin hasuri, prin diluare si prin
combinarea acestora trei.
Unele icoane prezinta rosu pe obraji, pe buze si pe barbie, efect realizat prin
acoperirea acestei parti dupa prima etapa cu un usor strat de rosu. Insa efectul trebuie sa fie
unul discret, deoarece icoana trebuie sa reprezinte trupul transfigurat, frumusetea spirituala.
Aceasta este si ratiunea pentru care in multe icoane rosul lipseste.

10
 Culoarea parului si a barbii poate fi inchisa, roscata, carunta sau alba. Desenul
suvitelor se executa cu un ton mai inchis decat carnatia, adaugand carnatiei putin verde, iar
intre marginile suvitei se traseaza doua linii mai deschise bine separate.
Finisarea carnatiei implica redesenarea cu o culoare inchisa (eksedra): sprancenele
primesc culoarea parului, apoi cateva hasuri de negru, ochii sunt fin trasati, albul lor fiind
acoperit de un strat subtire de ocru deschis si gri. Irisul este in mmod obisnuit de forma ovala
si culoare maro, mai deschis in jurul pupilei care este intotdeauna neagra.
Buzele, in general mici si inguste, sunt trasate cu o linie subtire de culoare inchisa si
pot primi o usoara tenta rosie.
Finisarea icoanei
In aceasta etapa se traseaza hasurile de aur, se retraseaza contururile si pliurile si se
accentueaza luminile cu tente de alb. De asemenea, se traseaza cu ocru rosu si negru
nimburile si se scriu inscriptiile.
Inscriptiile
Momentul in care pictura devine o icoana, dobandindu-si caracterul sacru este acela al
adaugarii inscriptiei, prin care acesta imagine primeste intreaga sa dimesiune spirituala. Prin
inscriptie, icoana devine legata de prototipul sau, cel care este reprezentat, alaturi de care
participa la liturghia cereasca. Acesta este motivul petnru care inscriptiile se fac intr-una din
limbile liturghiei bizantine: greaca, slavona, araba etc..Forma caracterelor unei inscriptii ajuta
la datarea icoanei respective, deoarece acestea variaza in diferite epoci.

Vernisarea
La o icoana, vernisul nu serveste doar la protejarea picturii de umiditate, de actiunea
luminii, aerului sau de lovituri, ci, datorita faptului ca vernisul icoanelor – olifa- este un vernis
gras care penetreaza suprafata, el uneste diferitele straturi si confera armonia specifica icoanei
constituita din profunzime si lumina, conservandu-i in acelasi tip prospetimea coloritului de-a
lungul secolelor. Totusi, olifa are si inconveniente, retinand de pilda particulele de funingine
de la lumanari si formand astfel pe icoanele vechi un strat intunecat la culoare, care adesea
estompeaza culorile.
Vernisarea se relizeaza prin indepartarea oricarei urme de praf de pe icoana si turnarea
olifei care se intinde cu degetul sau cu o pensula moale. Stratul trebuie sa fie unul destul de
gros, iar icoana trebuie sa ramana pe orizontala si pentru a o proteja de praful din aer, trebuie
acoperita cu o cutie.
Dupa 20 de minute se egalizeaza stratul de olifa cu palma, caci ea este absobita
neuniform, iar dupa alte 20 de minute, incepe sa se ingroase, fiind necesara indepartarea
surplusului cu mana. Icoana trebuie lasata apoi sa se usuce timp de o zi si jumatate, urmand a
fi refacut stratul o data sau de doua ori.
Vernisarea odata incheiata, stratul trebuie sa fie uniform, usor stralucitor, asemanator
celui de ceara. Cand icoana este complet uscata, uneori chiar dupa cateva saptamani, se poate
acoperi cu un strat subtire de selac sau de vernis aplicat prin tamponare, pentru a impiedica
lipirea prafului de suprafata. Dacă pentru aflarea răspunsului la întrebarea “cum să mă apropii
şi să pictez icoane” căutarea este permanentă, primele încercări având loc in 1984, aflarea
soluţiilor tehnice, deprinderea plenară a meşteşugului cu care-ţi poţi înaripa gândul şi ruga are
un drum la fel de lung, nesfârşit încă.
Dacă demult, în vechime, un ucenic robotea umil şi învăţa adesea furând secretele
despre lianţi, pigmenţi, mordanţi, verniuri şi aşa mai departe, visând ca peste ani maestrul său
să-i dea şansa să atingă cu pensula zidul sau panoul alb, creând miracolul picturii, astăzi, un
tânăr atacă pânza albă liber şi neinhibat de puţinătatea cunoştinţelor sale tehnice. Întrucât în
zilele noastre învăţământului artistic-plastic nu i se acordă parţii de meştesug o pondere
însemnată ca în vechime multe din creaţiile artei moderne poartă pecetea efemerului. Până şi

11
restauratorii rămân neputincioşi în faţa acestor creaţii “măcinate de boli” şi mult prea devreme
îmbătrânite. Industria materialelor pentru pictură cu toate avantajele ei îl privează totuşi pe
ucenicul modern de dobândirea unor cunoştinţe tehnice temeinice ca rezultat al unui exerciţiu
practic. Şi totuşi, prin instruire, profitând de bogăţia de materiale tehnice existente şi exerciţiu,
el poate să depăşească acest dezavantaj şi în funcţie de ideologia creaţiei sale să opteze pentru
lucru temeinic sau efemer. Efemeritatea care poate fi “plină de farmec” pentru multe dintre
operele de artă modernă devine oneroasă în cazul icoanei. Pentru că icoana o faci cu gândul
trăiniciei. Împrejurarea în care credincioşii care sărută o icoană rămân cu aurul şi cu sfinţii pe
buzele lor poate avea valenţe de happening. Nu este însă decât un spectacol derizoriu!
Pregătirea temeinică în domeniul restaurării picturii, cunoaşterea dificultăţilor pe care
le întâmpină un restaurator când “pacienţii” săi au boli greu de vindecat – adesea provocate
chiar din nerespectarea temeinică a secretelor tehnicii de execuţie – m-au făcut să fiu în timp
foarte exigent cu aceste probleme când mă aflu în postura de iconar.
Conştientizând faptul că pe lângă rigorile dogmatice, morale, plastice ce le impune
icoana componenta tehnică este la fel de importantă, m-am străduit în aprofundarea ei. În
acest sens, pe lângă cunoştinţele acumulate în anii de studii, de mare folos mi-au fost scrierile
lui Vasari, Cennini şi Dionisie din Furna. Deci consultând erminiile, confruntându-mă cu
colegii, experimentând şi învăţând din greşeli am început a cerne, eliminând materialele de
calitate îndoielnică, tehnicile comode şi rapide în favoarea calităţii absolute. Astfel, materiale
de pe masa mea de lucru au suferit o “transfigurare”. Încet, au inceput să dispară din micul
meu atelier scândurile noduroase, crăpate şi maculate, luate de aiurea, acestora dându-le o cu
totul altă destinaţie decât icoana. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu multe alte materiale.
Lemnul este lăsat la uscare cel puţin patru ani ca apoi să treacă prin mâna tâmplarului
care îl îmbină şi întăreşte cu pene de lemn în cazul panourilor mari. Apoi blaturile de icoană
sunt cioplite, de cele mai multe ori chiar de iconar, pentru a li se crea “rama” şi acea “vibraţie
de duh” pe care o lasă dalta muşcând lemnul. După cioplire, panoul de icoană va fi impregnat
cu soluţie de clei de iepure şi acoperit cu pânză. Acestei operaţiuni îi urmează cea de
grunduire. Grundul pe bază de clei şi gesso de Bologna este aşternut cu răbdare în număr de
8-10 straturi cu timp de uscare şi şlefuiri parţiale între ele. După grunduire, panoul trebuie
iarăşi să aştepte la uscat un timp după care va fi şlefuit impecabil. Din momentul acesta pe
panoul alb vor fi aşternute primele semne grafice – izvodul ce anunţă viitoarea icoană.
Urmează apoi poleirea icoanei. Acum ca şi altădată, tehnica poleirii cu ambol ia un anumit
timp cere o anumită vreme “dulce şi umeda” după cum spunea Cennini, şi destulă osteneală.
După poleire, etapa de gestaţie a icoanei se apropie de sfârşit, prin actul minunat al pictării cu
voia Celui de sus, nevăzutul începând să se facă văzut. Materia implicată constă în pigmenţi
ca: alb de titan, roşu de cadmiu, albastru de Prusia, ocruri şi bruniri, pământuri de Cipru,
ocuri, negru de carbune, verde de pământ, frecaţi cu emulsie de ou.
După pictare, unele icoane bizantine se mai scriu cu aur, creânduli-se “firuiala” unor
veştminte sau a altor elemente compoziţionale. Odată icoana bizanrina terminată de pictat
intră iarăşi în faza de aşteptare în care culorile aşternute în amestec cu emulsie de ou trebuie
să se usuce. Astfel, se vor mai scurge un număr de luni chiar un an, până icoana va fi
vernisată. Această operaţiune se execută de regulă vara. Icoana bizantina poate primi mai
multe straturi de verni pe bază de răşini naturale, fiecare strat implicând evident un timp de
aşteptare.Acesta este ultima operaţiune făcută de pictoril bizantin iconar, ei urmându-i
“intrarea în biserică” şi sfinţirea acesteia. Nu mi-am propus perin rândurile de faţa o descriere
exhaustiva a tehnicii de execuţie a icoanelor, literatura de specialitate dând referinţe mult mai
amănunţite dar doresc a da o idee iubitorului de icoană asupra strădaniilor ce le implică
această minunată artă. Artistul iconar poartă în gând o icoană ani de zile. În acest timp el işi
pregăteşte cu migală panourile ca “viermele gogoaşă” pe care îşi va scrie gândurile
duhovniceşti. Astăzi, când totul se desfăşoară în mare viteză, cei şapte-opt ani ce trec din

12
momentul tăierii copacului predestinat pe a cărui “carne” va fi zugrăvită icoana până la
finalizarea acesteia par un timp lung dar scurt dacă judecăm în contextul celor veşnice.
Icoanele bizantine supravieţuitoare sau frescele bizantine care au respectat tradiţia
tehnică ne contrariază şi ne lasă astăzi plini de admiraţie. Acestea au o prospeţime uluitoare
părând a fi ieşite parcă azi din mâna pictorului care le-a zugrăvit de fapt acum câteva veacuri.
Dacă la baza acestei creaţii ar fi stat o gândire de tip “obiect de unică folosinţa”, “secolul
vitezei” sau “societatea de consum” acum ne-am fi trezit foarte săraci, în primul rând pentru
că ne-ar fi lipsit câteva componente esenţiale ale identitătii noastre

13