Universitatea din Pitești

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie și Artă

Specializarea: Ecumenismul în noul context european
Disciplina: Istoria Ecumenismului Românesc

Ortodoxia românească în comunitatea

ecumenică

Coordonator ştiinţific:
Pr. Dumitrescu Horia

Susţinător:
Boboc Mădălina - Alexandra

Pitești
2020

1
 PLANUL LUCRĂRII

Introducere

Capitolul I: Biserica Ortodoxă Română şi intrarea în Consiliul Mondial al

Bisericilor

Capitolul II: Locul spiritualităţii româneşti în relaţiile Intercreştine

Capitolul III: Ortodoxia și semnificațiile sale în Europa post- ideologică

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Introducere

2
 Spaţiul traco-geto-dacic a fost un spaţiu de interculturalitate creştină dinamică din care
a ieşit alfabetul gotic, din care au plecat întemeietorii monahismului apusean,dar care a rămas
fidel teologiei răsăritene şi spiritului de apartenenţă la civilizaţia Bizanţului. Dar, o notă foarte
importantă, această apartenenţă la Bizanţ este numai unaspirituală liber asumată de către
prinţii valahi şi moldoveni, neconstituindu-se niciodată într-o atitudine de vasalitate faţă de
Bizanţ.
Tocmai din acest motiv unitatea Ortodoxiei româneşti este reală, vie, nu falsă, pentru
că nu a fost construită pe temeliile unei viziuni politice, monarhice, impuse cu forţa acolo
unde substratul cultural şi religios indigen se opunea creştinismului şi nu afost edificată nici
din interese politice.
Latinitatea limbii a permis spaţiului cultural şi spiritual românesc să cunoască încă de
timpuriu cele mai actuale creaţii cultice şi scrieri apologetice ale Sfinţilor Părinţi apuseni sau
orientali, iar teologia răsăriteană a permis dezvoltarea unei atitudini în care esenţa învăţăturii
fundamentale de credinţă s-a împletit magnific cu ontosul naţional al românilor. Românii au
continuat să fie bizantini într-o limbă de origine latină.1
În epoca medievală raporturile principilor români cu curţile Europei sunt foarteintense.
Principii români participă la cruciade, se implică militar în apărarea civilizaţiei creştine
europene în faţa Islamului, dar ajută şi la întărirea mânăstirilor de la Muntele Athos. Se poate
spune că în conştiinţa apartenenţei la spaţiul de cultură bizantină nu s-a ivit niciodată o
contradicţie între identitatea confesională a românilor, majoritari ortodocşi, şi calitatea lor de
europeni.
Chiar şi atunci când Vaticanul definea statele din Răsăritul Europei ca fiind
principatele ereticilor schismatici, şi cereau compromisuri dificil de acceptat din partea
esticilor în schimbul recunoaşterii drepturilor lor, alături de celelalte naţiuni catolice apusene,
românii nu şi-au renegat apartenenţa lor la civilizaţia Europei.
A fi ortodox, deşi european, a însemnat pe parcursul a mai multor secole o automată
situare în spaţiul eminamente oriental, alături de civilizaţia orientală. Apusenii nu vedeau în
ortodocşi altceva decât nişte sectari îndrăzneţi din cadrul Imperiului Otoman. Dar românii,
prin latinitate prezervau caracteristicile apusene ale creştinismului lor, în timp ce printr-o
interculturalitate vie luau de la turci elemente esenţiale de cultură islamică.2

1
Ilarion V. Felea, Religia culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad, 1994, p. 96
2
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Ortodoxia în Europa- Locul spiritualității române, Ed. Trinitas, 2000, Iași, p. 67

3
 Una dintre cele mai importante caracteristici ale Ortodoxiei româneşti este aceea că a
fost, incontestabil, creatoarea şcolii româneşti. Primele şcoli s-au închegat pe lângă
aşezămintele monahale iar ierarhii români au fost vizionari care au înţelesrostul educaţiei
pentru salvarea idealurilor naţionale româneşti.
Pe parcursul istoriei neamului românesc, această atitudine a determinat o apropiere
esenţială către Biserică din partea intelectualilor români, care la rândul lor au înţeles rolul
preotului în formarea mentalităţii spirituale a poporului şi s-au implicatîn sprijinirea Bisericii.
S-a creat cu timpul chiar o clasă intelectuală ortodoxă care a născut un curent filosofic
existenţialist cu caracteristici profund naţionale ale cărei reverberaţii se regăsesc poate numai
în modelul intelectualităţii ruse care a constituit sâmburele dezvoltării unui puternic curent
cultural ortodox în Apus, după revoluţia bolşevică din Rusia.3
Şcoala românească de teologie rămâne una dintre cele de referinţă între şcolile
teologice europene, ortodoxe şi catolice, iar cultura românească de influenţă ortodoxă nu mai
poate fi contestată astăzi. Neajunsurile faptului că Ortodoxia românească nu este încă foarte
bine cunoscută astăzi, aşa cum este de pildă Ortodoxia grecească, socotită de referinţă pentru
întreaga Ortodoxie, constă în penuria de teologi tineri, bine pregătiţi şi în alte domenii decât
cele strict teologice, care să vină în întâmpinarea ideii de construcţie a unei imagini europene
autentice a teologiei româneşti.

Capitolul I: Biserica Ortodoxă Română şi intrarea în Consiliul

Mondial al Bisericilor

3
Olivier Clement, Ortodoxie, cultură, istorie, în ” Studii Teologice”, seria a II a, XLVI (1994), nr. 4-6, iulie-
decembrie, p. 93

4
 Mişcarea ecumenică a timpurilor noastre a înţeles – începând de la Conferinţa
Comisiei Credinţă şi Constituţie, întrunită la Lund, în anul 1952 – că unitatea creştină nu
poate fi realizată decât dacă mărturisim acelaşi crez hristologic. Este îndeobşte cunoscut
faptul că numai Biserica are darul să cunoască şi mărturisească acest crez hristologic. Un
teolog sau o şcoală teologică poate mărturisi învăţătura Bisericii în măsura în care aparţine
acesteia.
Fiecare teolog primeşte măsura sa, harisma după care va nuanţa gândirea teologică a
Bisericii, dar fiecare trebuie să asculte cu respect glasul care îl completează pe al său, care
alcătuieşte de asemenea armonia în marele cor al comuniunii Sfinţilor. Fiecare trebuie să ştie
cu smerenie că credinţa Bisericii depăşeşte înţelegerea sa personală, fiindcă ea spune toată
taina lui Iisus Hristos. Înainte de toate trebuie deci să racordăm – întru smerenie – credinţa
noastră personală la credinţa Bisericii.
Încă din anul 1920, Biserica Ortodoxă Română s-a încadrat în Mişcarea ecumenică,
activând – în spiritul enciclicei Patriarhiei Ecumenice – sub diferite forme şi la niveluri
variate, cu o întrerupere cauzată de cel de-al II-lea război mondial şi de urmările acestuia până
în anul 1961, când a reintrat – cu statutul de membru – în Consiliul Ecumenic al Bisericilor. 4
Dar, la români, teologia ortodoxă ecumenică îşi are un trecut îndepărtat. Această teologie
ecumenică a fost însoţită de spiritul de toleranţă religioasă, de înţelegere şi respect faţă de
celelalte culte religioase. Spiritul prozelitismului confesional a fost şi a rămas străin
Ortodoxiei româneşti.
De pildă, în a II-a jumătate a secolului al XVII-lea, epocă în care spiritul
Contrareformei şi al prozelitismului confesional stăpânea în cele mai multe ţări ale Europei,
„în Ţara Românească şi Moldova toleranţa, respectul faţă de celălalt şi de confesiunea sa
rămâneau realităţi concrete”.5
De-a lungul secolelor teologii ortodocşi români au opinat pentru o teologie a slujirii în
pluralism, pentru că slujirea implică consensul ecumenic în scopul de a materializa bucuria
unităţii în pluralitate.
Prin Ioan Casian, Dionisie Exigul, călugării sciţi etc., s-a făcut legătura între Răsăritul
şi Apusul creştin şi s-a contribuit la păstrarea unităţii creştine . Dar nu numai aceşti
reprezentaţi ai teologiei ortodoxe româneşti au făcut legătura între Răsărit şi Apus, ci şi mulţi
alţii ce au urmat lor.

4
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România creştină, Bucureşti, 1999,
pp. 250-251
5
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, Ortodoxia şi mişcarea ecumenică, în „Studii Teologice”, XXX (1978), nr. 9-10,
p. 622

5
 Participante activ la lucrările Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Bisericile Ortodoxe
desfăşoară o activitatea pozitivă în scopul apropierii şi conlucrării, în vederea refacerii unităţii
Bisericii. Biserica Ortodoxă Română, ca membră a Consiliului Ecumenic din 1961, îşi
desfăşoară şi ea – în cadrul acestui organism – activitatea de susţinere a scopului acesteia
pentru refacerea unităţii Bisericii lui Iisus Hristos, împreună cu celelalte Biserici Ortodoxe.6
Dialogul teologic ecumenic desfăşurat în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor îşi
are un temei ecleziologic şi canonic. Dialogul cu cei ce „… se numesc creştini şi… nu stau pe
temeiul Evangheliei şi a legii lui Hristos, cu cei ce cred că au lumină umblând în întuneric…”
este nu numai îngăduit, ci şi recomandat de Părinţii Bisericii. În temeiul acestei recomandări,
se poate deci trece „peste prescripţiunea canonică care opreşte legăturile cu eterodocşii,
dacă cel ce se apropie de asemenea persoane o fac în scopul redobândirii lor pentru
Biserică”.7
Pornind de la acest temei, Biserica Ortodoxă are menirea şi obligaţia de a lucra atât
pentru mântuirea credincioşilor cuprinşi în graniţele ei convenţionale – prin propovăduirea
adevărului revelat şi prin harul sfinţitor pe care îl împărtăşeşte prin Sfintele Taine şi Ierurgii –
cât şi a ereticilor şi schismaticilor, care s-au rupt de comunitatea ei – prin propovăduirea
cuvântului adevărului şi prin chemarea la Hristos, direct sau indirect.
Pentru creştinii care se află în tinda ei (schismatici şi eretici), Biserica Ortodoxă poate
împărtăşi – prin iconomie – harul său sfinţitor se săvârşeşte numai prin rugăciunile şi
binecuvântările obşteşti ale Bisericii, ale celor uniţi prin puterea dreptei credinţe (ortodoxe) .
Dialogul teologic, pe care Biserica Ortodoxă îl duce cu Bisericile menţionate, are ca ultim
scop tocmai această materializare a unităţii creştine prin mărturisirea dreptei credinţe.
Ortodoxia întreţine astăzi legături cu Biserica Romano-Catolică, Biserica Anglicană,
Bisericile Necalcedoniene, Biserica Vechilor Catolici, Bisericile protestante, precum şi cu o
seamă de Organizaţii religioase interconfesionale, cum sunt Mişcarea Ecumenică, Consiliul
Ecumenic, etc. De asemenea, fiecare Biserică Ortodoxă şi uneori chiar mai multe intră în mod
firesc în legătură cu o seamă de eterodocşi.
Conferinţele interortodoxe de la Rhodos şi cele de la Centrul Ecumenic din Elveţia,
examinând problemele de natură teologică şi profană, care se pun Ortodoxiei, prilejuiesc un
rodnic schimb de vederi şi opinii între participanţi. Acest fapt a permis ca din ansamblul
problemelor discutate sau numai enunţate, să se desprindă câteva, care pe de-o parte au dat
dezbaterilor un profil teologic cu adevărat ecumenic, iar pe de altă parte situează Ortodoxia
6
Arhid. Prof. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1990, pp. 337-338
7
Pr. Nicolae Dură, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe biblice şi patristice, despre rugăciune, în „Mitropolia Moldovei
şi Sucevei”, LX (1984), nr. 1-3, pp. 99-100

6
într-o nebănuit de largă perspectivă ecumenică aşa cum se constată şi la adunările generale ale
Mişcării Ecumenice.

Capitolul II: Locul spiritualităţii româneşti în relaţiile

Intercreştine

Din frământările vieţii religioase creştine, în raporturile stabilite între diferitele

Biserici şi confesiuni creştine, ca şi din acelea ale gândirii teologice din veacul XX se
desprinde năzuinţa statornică după refacerea unităţii ecumenice a creştinătăţii. Această
năzuinţă, poate fi privită cu adevărat, ca un fapt ce dă expresie – pe plan religios – năzuinţei
nu mai puţin statornice a întregii lumi, de a vedea realizată unitatea neamului omenesc prin
înfrăţirea şi pacea dintre toate popoarele şi statele. Acest lucru este indicat şi de direcţia şi
sensul mişcării mondiale actuale.
Desigur că Ortodoxia n-a putut rămâne în afara acestor strădanii. După mai multe
încercări din primele decenii ale secolului XX, ea a făcut paşi tot mai hotărâţi spre a se
menţine şi a se situa tot mai ferm în ecumenicitatea bisericească şi în ecumenicitatea umană.
De fapt, în ce priveşte ecumenicitatea bisericească, ea n-a avut nici o nelinişte şi nici n-a fost
stăpânită de zbuciumul trăirii ei, pentru că ea a trăit-o mereu, căci nu i-a lipsit niciodată.
O etapă deosebit de importantă însă pentru lămurirea poziţiilor ortodoxe în perspectiva
ecumenică a însemnat consfătuirea inter-ortodoxă de la Moscova din 1948, cele trei conferinţe
de la Rhodos, din 1961, 1963, 1964 şi întrunirile care au urmat – cu acest caracter – şi care se
ţin aproape periodic la Chambesy-Elveţia din 1968 încoace.8
Restabilirea deplinei comuniuni a Bisericilor creştine va contribui la reconcilierea
omenirii şi la pacea lumii. Textele rezultate din dialogurile ecumenice vădesc cu prisosinţă
dezvoltarea şi maturizarea unei conştiinţe comune a fraternităţii ecleziale.
Noi, cei de astăzi şi de mâine, creştini ortodocşi, romano-catolici, anglicani, luterani,
reformaţi etc., nu mai putem invoca teologia Bisericii noastre doar pentru a justifica şi
argumenta atitudini şi poziţii inconciliante.
Aceste dialoguri teologice trebuie privite ca precursoare ale efortului comun pentru
refacerea unităţii creştine. Numai atunci vor câştiga în probitate, acurateţe ştiinţifică şi valoare
informatică şi documentară studiile teologilor dacă această teologie ecumenică va porni de la
8
Pr. Alexandru Popescu, Despre sarcinile teologiei în vremea noastră, în „Glasul Bisericii”, XXIX (1970), nr. 5-6,
pp. 516-517

7
această viziune a efortului comun pentru refacerea unităţii creştine. Părerile teologilor nu
trebuie să conţină judecăţi apriorice asupra textelor rezultate din dialogurile teologice
ecumenice, întrucât acestea influenţează negativ însuşi conţinutul textelor.
Textele rezultate din aceste dialoguri ecumenice ne confirmă faptul că teologii se află
pe drumul definiţiilor. Rămâne de văzut dacă identitatea comună scripturistică, poate fi
exprimată în acest limbaj teologic al definiţiilor. Desigur, afirmaţiile şi declaraţiile
exclusiviste nu pot crea atmosfera propice pentru un dialog ecumenic constructiv, irenic şi de
perspectivă.
Apreciind aportul adus de teologii Bisericii Ortodoxe – care au participat la redactarea
textelor teologice ecumenice, Biserica noastră va aduce în continuare „o contribuţie de seamă
în vederea apropierii între Biserici şi mai ales a refacerii unităţii mărturisirii de credinţă”.9
Teologia ortodoxă românească va oferi în continuare teologiei ecumenice noi mărturii de
slujire, potrivit specificului şi atitudinii ei sincere pentru refacerea unităţii creştine .
Teologia ortodoxă românească – animată de un spirit ecumenic apostolic – poate fi şi
astăzi cunoscută în Apus prin intermediul parohiilor din diaspora. Prin celebrarea Liturghiei în
limba română, prin configuraţia lor culturală unică, prin spiritualitatea lor comunitară,
parohiile ortodoxe române din diaspora pot constitui „promontoriul ortodoxiei române în
comunitatea ecumenică de azi”.10
S-a spus, cu îndreptăţire, că ecumenismul îşi are crucea sa. Ascultăm aceeaşi
Evanghelie şi totuşi credinţa noastră nu este aceeaşi şi noi nu suntem una. „De aceea nici nu
ne aşezăm, cum ar fi firesc, după primirea aceluiaşi Cuvânt dumnezeiesc, la aceeaşi masă a
Euharistie”.11 Dar, însuşi faptul că am luat cunoştinţă de deosebirile noastre este deja un prim
pas spre unitatea euharistică.
Textele rezultate din dialogurile teologice ecumenice oferă teologilor ortodocşi un larg
câmp de cercetare şi documentare. Fiecare domeniu teologic poate veni cu evidenţierea altor
aspecte nesemnalate sau cu sublinierea celor prezente. Acest lucru ne-am propus şi noi să
analizăm în această lucrare. Nu ştim dacă vom reuşi să acoperim întru totul întinsa perspectivă
a dialogului ecumenic între Biserica Ortodoxă şi celelalte Biserici eterodoxe.

9
† Teoctist, Arhiepiscop şi Mitropolit, Faceţi-mi bucuria deplină, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LX (1984),
nr. 1-3, p. 104
10
† Antonie Plămădeală, Episcop, vicar patriarhal, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în
teologia contemporană, în „Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8, pp. 582-602
11
Arhimandrit Teofil Tia, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi misiologia occidentală
contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 449

8
 Capitolul III: Ortodoxia și semnificațiile sale în Europa post-
ideologică

Când se vorbeşte despre Ortodoxie, se face adesea aluzie la o zonă geografică

restrânsă a creştinismului, anume Biserica Răsăriteană, sau la grupul de Biserici locale
restrânsă a creştinismului, anume Biserica Răsăriteană, sau la grupul de Biserici locale din
Estul Europei, Biserici care, repliate pe autonomia şi autocefalia lor naţională, din Estul
Europei, Biserici care, repliate pe autonomia şi autocefalia lor naţională, protejează o tradiţie
dogmatică şi liturgică complexă.12
Potrivit căreia ea ar trebui să fie o Bisericăt radiţionalistă, acceptată chiar de ortodocşi,
fiind o Biserică uniformă, cu o tradiţie stereotipă, căreia i se atribuie conservatorism în
materie de ritual, uniformă, un radicalism în domeniul doctrinei de credinţă, maximalism în
cult şi Liturghie, în asceza şi spiritualitate, patriarhalism în domeniul organizării bisericeşti și
drepturi ale mirenilor.
Privind aceste aspecte în contextul dezvoltării actuale a Bisericii Ortodoxe, vom privi
aceste aspecte în contextul dezvoltării actuale a Bisericii Ortodoxe, vom observa falsitatea pe
care se bazează, fapt pentru care este necesar să fie dezisă orice tendinţă de a trata Ortodoxia
ca o tradiţie inflexibilă.
Însă acest procedeu nu trebuie să urmeze o metodă defensivă, polemică sau
triumfalistă, care până în prezent nu a oferit nici un rezultat pozitiv, ci cu intenţia de a elucida,
cu forţă, convingere şi modestie nici un rezultat pozitiv pentru conţinutul Ortodoxiei pentru
Europa prezentului, în contextul larg al integrării noi formaţiuni statale în marea comunitate
europeană.13
În acest sens, în planul larg al afirmării valorilor naţionale româneşti în contextul
integrării europene, a venit momentul să se arate, în termeni specifici, contextul integrării
europene, care este semnificaţia Ortodoxiei pentru istoria creştinismului şi pentru istoria
Europei.
Pornind de la aceste considerente, este necesar să afirmăm faptul că, este necesar să
afirmăm faptul că o autoexaminare critică a teologiei şi practicii creştine a Bisericii Ortodoxe
consituie o necesitate permanentă, acţiune reclamată de o multitudine de factori.

12
Pr. Alexander Schmemann, Biserică, lume, misiune, traducere de Maria Vinţeler, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia,
2006, p. 49
13
Radu Preda, Un suflet pentru Europa. Ortodoxie şi integrare, în „Fiecare în rândul cetei sale”, Ediţie îngrijită,
introducere şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003, p. 283

9
 Astfel, accentele sau nuanţele teologice, precum şi opţiunile pastorale, se deplasează în
funcţie de sau nuanţele teologice, e de realităţile concrete ale vieţii bisericeşti. Procesul de
aplicare a Tradiţiei este un proces a realităţii concrete în viața bisericească.
În prezent, în preajma integrării Europene, Ortodoxia este confruntată de o societate
secularizată, pluralistă, în care cultura tradițională cedează sau se subțiează în fața altor valori
sociale cu coeficient ideologic.
Intesitatea secularizării, pluralismului religios și cultural, mișcarea misionară și
ecumenică prezintă noi provocări pentru întreaga Ortodoxie. Fapt pentru care misiunea
imediată a Bisericii este pătrunderea în locuri unde s-au instalat suferința, unde se află orfani
și bătrâni, având totodată o idee clară despre cum se poate restabili societatea după modelul
lui Hristos.
În zilele noastre, lumea este în căutarea unor puncte de ancorare spirituală, iar Biserica
este chemată la afirmarea valorilor sale și la o amplă mărturisire de credință.

Concluzii

Specificul Ortodoxiei româneşti include o raportare de sinteză între local şi universal,

cultură şi credinţă, societate civilă şi misiunea Bisericii. Axiologia creştină românească
presupune aprecierea valorii paradigmatice egale dintre Ortodoxia românească şi celelalte
Biserici ortodoxe naţionale. Universalitatea Ortodoxiei românești trebuie căutată la izvoarele

10
ei, la nivelul spiritualității populare. Familiaritatea cu Dumnezeu, cu care românul are o
relație de iubire profund personală, îl predispune la deschidere maximă față de oameni și
lume. Începând cu perioada istorică modernă, Biserica Ortodoxă a fost forțată să se delimiteze
de politic și de social, atribute pe care statul (de concepție Occidentală) a încercat permanent
să le acapareze. Răspunsul formulat de pr. prof Ion Bria tendințele exclusiviste etatiste se
cuprinde în sintagma „Liturghia după liturghie”.
Misiunea Bisericii are importanţă nu doar pentru mântuirea personală, ci pentru a unui
întreg neam. Încă de la creație, grupurile umane au fost organizate de Dumnezeu „fiecare
după limba sa, după neamul său şi după naţia sa” (Fac. 10, 5). Prezența popoarelor în
Împărția cerurilor va fi una distinctă, personală și comunitară. Ieșirea la propovăduire a
Bisericii (misiunea) presupune și vindecarea ei interioară, la fel cum există un raport între
itinerarul credinței personale și comunitatea sacramentală a Bisericii. Concepția dezvoltată de
pr. prof Ilie Moldovan cu privire la etnic devine importantă pentru cercetarea noastră deoarece
încearcă să surprindă acele „noduri divine, punți de legătură ontologice”.14 Identificarea
specificului Ortodoxiei românești ca „punte” între Orient și Occident înseamnă descoperirea
acelei rațiuni și „forme” unice, care definește etnicul și în cadrele căruia se mântuiește.
Mântuirea poporului român depinde direct de asumarea şi îndeplinirea misiunii sale creştine
în istorie.
Chipul actual al Bisericii Ortodoxe Române (instituţional şi harismatic) se oglindeşte
în istoria formatoare, de la începuturile creştinismului apostolic în Dobrogea, trecând prin
episoadele de întemeiere eclesiastică instituţională din Evul Mediu (în statele româneşti: Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania) şi până la recenta cristalizare instituţională din sec.
XIX-XX. În prezent elementele esenţiale ale sintezei teologice româneşti sunt: îmbinarea
structurală dintre cultul ortodox şi cultura latină, civilizaţia euharistică a unei comunităţi care
practică „liturghia după Liturghie”, şcoala teologică de excepţie, care a formulat „receptarea
creatoare şi inventivă a tradiţiei diacronice”, consecvenţa rolului jucat în Mişcarea
Ecumenică.

14
Pr. Prof. Univ. Dr. Ştefan Buchiu, Ortodoxie şi secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999, p. 58

11
 BIBLIOGRAFIE

1. *** Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. I.B.M. al
B.O.R., Bucureşti, 2015;
2. Bria, Pr. Prof. Dr. Ioan, Ortodoxia în Europa- Locul spiritualității române, Ed. Trinitas,
Iași, 2000;

12
3. Idem, Tratat de Teologie Dogmatică şi Ecumenică, Editura România creştină, Bucureşti,
1999;
4. Buchiu, Pr. Prof. Univ. Dr. Ștefan, Ortodoxie şi secularizare, Ed. Libra, Bucureşti, 1999;
5. Clement, Olivier, Ortodoxie, cultură, istorie, în ” Studii Teologice”, seria a II a, XLVI
(1994), nr. 4-6, iulie- decembrie;
6. Dură, Pr. Nicolae, Mărturii ale tradiţiei ortodoxe biblice şi patristice, despre rugăciune,
în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LX (1984), nr. 1-3;
7. Felea, Ilarion V., Religia culturii, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, Arad,
1994;
8. Floca, Arhid. Prof. Ioan N., Drept Canonic Ortodox, vol. II, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1990;
9. Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Ortodoxia şi mişcarea ecumenică, în „Studii Teologice”,
XXX (1978), nr. 9-10;
10. Plămădeală, † Antonie Episcop, vicar patriarhal, Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în
Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană, în „Studii Teologice”, XXIV (1972), nr. 5-8;
11. Popescu, Pr. Alexandru, Despre sarcinile teologiei în vremea noastră, în „Glasul
Bisericii”, XXIX (1970), nr. 5-6;
12. Preda, Radu, Un suflet pentru Europa. Ortodoxie şi integrare, în „Fiecare în rândul cetei
sale”, Ediţie îngrijită, introducere şi note de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana, Bucureşti,
2003;
13. Schmemann, Pr. Alexander, Biserică, lume, misiune, traducere de Maria Vinţeler, Ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006;
14. Teoctist, † Arhiepiscop şi Mitropolit, Faceţi-mi bucuria deplină, în „Mitropolia Moldovei
şi Sucevei”, LX (1984), nr. 1-3;
15. Tia, Arhimandrit Teofil, Reîncreştinarea Europei? Teologia religiei în pastorala şi
misiologia occidentală contemporană, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

13