UNIVERSITATEA DIN PITESTI

Facultatea de Teologie, Litere, Istorie, Arte

Specializarea Arta Sacra

REFERAT
ARTA CRESTINA-TEHNICI SI STILURI

INCEPUTUL ARTEI BIZANTINE, CARACTERISTICILE

SI CRONOLOGIA
Coordonator: Asistent Universitar Dumitrescu Horea
Lector Universitar Girbea Gheorghe

STUDENT ANUL II
Marinescu Gabriel

2020-2021
Cronologia
 In anul 330 imparatul Constantin muta capitala imperiului Roman in
Orient, la Bizantium, vechea colonie greceasca de pe malul Bosforului,
considerand-o ”a doua Roma”, iar in 395 imparatul Teodosie imparte imperiul
in doua, Imperiul Roman de Apus cu capitala la Roma si Imperiul Roman de
Rasarit sau Bizantin, cu capitala la Connstantinopole, care este condus de
bazileu ce are puteri depline, caracter divin si sacru si este urmasul lui Hristos.
A doua putere in imperiu o reprezinta biserica. In anuL 1054 are loc marea
schisma, care marcheza ruptura definitiva dintre catolici si ortodocsi,
Constantinopolul devenind capitala ortodoxismului. 1
Arta bizantina se dezvolta pe teritoriile Imperiului Bizantin intre secolele
IV si XV in corelatie cu structura si evolutia imperiului. Cultura si arta bizantina
sunt puternic legate de religia crestina si autoritatea bazileului. Ea devine
instrumentul cel mai potrivit de propaganda prin constructii si picturi a
crestinismului si puterii imperiale. Arta are rolul de a impresiona, accentuind in
permanenta latura emotionala, ea trebuie sa inalte sufletul spre divinitate, sa
arate maretia imperiului si statului.
Arta bizantina are un profund caracter traditionalist prin pastrarea
regulilor si canoanelor care determina stabilitatea artei si lipsa ei de libertate
creativa si fantezie. Orice inovatie adoptata devine regula, ceea ce explica
evolutia inceata si fara salturi spectaculoase a intregii arte.
Arta bizantina nu este omogena si unitara pe intregul imperiu, fiind
formata din centre si scoli de arta. Dincolo de un numitor comun, cum ar fi,
spre exemplu, iconografia si mijloacele de exprimare in pictura, exista in plan
local trasaturi de individualizare specifice diferitelor scoli.
Perioadele de dezvoltare ale artei bizantine sunt: arta bizantina timpurie-
secolul IV-V, epoca Imparatului Iustinian-secolul VI, epoca iconoclasta- secolele
VII-IX, dinastiile Macedonenilor si Comnenilor- secolele IX-XII si renasterea
Paleologa- secolele XIII-XV.
In evolutia sa, dezvoltarea artei bizantine este influentata de doua
fenomene majore: extinderea monahismului si criza iconoclasta.
Monahismul este specific credintei crestine si reprezinta retragerea si
izolarea unor credinciosi in locuri special construite, numite manastiri. Acestea
se raspandesc in mare masura pe tot cuprinsul imperiului. In aceste locuri
calugarii practica ascetismul si pasivitatea, manafestand un interes minor
pentru viata pamanteana. Se contruiesc mii de manastiri care devin adevarate
centre de cultura si arta, adevarate scoli de educatie si pastrare cu sfintenie a
traditiilor. Cele mai mari si mai importante sunt cele de la Muntele Athos si
Muntele Sinai, Kappadocia etc. In izolarea lor calugarii au dezvoltat credinta in
icoane, acestea devenind un intermediar intre credinciosi si Dumnezeu. Astfel,
icoanele s-au raspandit foarte mult, ceea ce a determinat o reactie violenta
impotriva lor. Iconoclsmul este, deci, lupta celor ce nu cred in icoane, impotriva
reprezentarilor lui Dumnezeu in imagini. Cultul icoanelor si al sfintelor moaste
va fi total interzis. Aceasta reactie va fi asociata si cu prigoana impotriva
calugarilor, multe manastiri vor fi inchise, iar calugarii persecutati vor fi nevoiti
sa paraseasca imperiul. Ei vor lua cale exilului spre Italia, Rusia, Bulgaria, Serbia
si Tarile Romane, ducand cu ei traditia artei bizantine.

Arhitectura bizantina

La inceputurile ei, traditia romana pune la dispozitia arhitecturii bizantine

experienta, tehnica de lucru , solutii constructive (arcuri, coloane, sisteme de
boltire) si chiar tipuri de constructii : bazilici, rotonde, apeducte, piete publice,
porticuri, palate, biblioteci. Treptat, programul constructiv va fi axat pe
constructiile religioase: manastiri, biserici , baptisterii si biserici necropola. La
exterior , aceste constructii sunt relativ simple, fara decoratii, din caramida
rosie, sau alternand piatra cu caramida, iar la interior ele erau bogat colorate
cu mozaicuri policrome si fresce.
De-a lungul timpului se folosesc cateva planuri de biserici ditre care cele
mai rapandite sunt: de plan bazilical cu trei-cinci nave, acoperite cu tavane
drepte sau boltite, de plan central, circular sau poligonal, folosite pentru
baptisterii sau necropole, acoperite cu bolti si cupole, sau plan in cruce greaca,
cu brate libere sau inscrise intr-un patrat, si acoperite cu bolti si cupole.
Pentru ca arta bizantina este o arta de curte, o arta aulica, legata de
persoana bazileului si care ilustreaza maretia imperiului, si forta autoritatii
imperiale, biserica Sfanta Sofia reprezinta cea mai mare ctitorie imperiala cea
mai mare biserica ortodoxa. Ea este ridicata de imparatul Iustinian in secolul al
VI-lea. Constructia trebuia sa impresioneze prin dimensiunile ei, maretia
cupolei si stralucirea mozaicurilor, picturilor si obiectelor pretioase din interior.
Biserica prezinta un plan bazilical, cu o nava centrala si doua nave laterale si
este incununata cu o imensa cupola pe pandantivi. Diametrul ei este de 31 de
metri si este ridicata la 56 de metri inaltime. Cupola este perforata de 40 de
ferestre prin care patrunde lumina ce face sa straluceasca mozaicurile
somptuase, marmura de diverse culori si obiectele de cult din aur si argint.

Pictura si mozaicul
 Pictura si mozaicul sunt reprezentative pentru arta bizantina. Ele erau
folosite pentru decorarea bisericilor, palatelor si locuintelor particulare. Pentru
fiecare tip de constructie se stabileste un sistem diferit de reprezentare.
Picturile si mozaicurile au un rol educativ, fiind numite biblii in imagini. La
inceput se prefera mozaicul, considerat pictura pentru eternitate si care este
destinat ctitoriilor imperiale. Dar pentru ca sunt foarte scumpe, mozaicurile vor
fi inlocuite cu o tehnica mult mai simpla si ieftina, cea a frescei. Este stabilita o
repartitie precisa a scenelor in biserica si un program iconografic riguros, care –
odata fixat – va fi folosit pretutindeni la fel. In naosul bisericii, pe cupola
centrala, va fi reprezentat Isus Pantokrator (stapanul lumii); pe pandantiv – cei
patru evanghelisti; pe tamburul cupolei centrale- puterile ceresti (ingeri
arhangheli proroci), pe suprafata peretilor – scene din viata lui Isus, de la
nastere pana la moarte si din viata sfintilor patroni ai bisericii, martiri parinti ai
bisericii. In absida altarului, pe bolta si pe pereti este reprezentata fecioara in
diferite ipostaze, iar alaturi de ea sfintii arhangheli Mihail si Gavril etc. In
pronaos, pe suprafata peretilor sunt reprezentati sfinti, apostoli, sfinti patroni,
tablouri votive.
Pictura devine principalul si cel mai eficient mijloc de exprimare al artei
bizantine. Ea este un intermediar intre om si Dumnezeu. Cu ajutorul imaginii
pictate omul poate aspira catre divinitate. Pictura bizantina este simbolica, ea
nu mai reprezinta realitatea si viata pamanteana, ci cauta doar esenta sau
ideea. Pentru aceasta se stabileste o iconografie in care se va preciza chipul lui
Isus, al fecioarei sau al diferitilor sfinti. Pictura bizantina ignora timpul si spatiul,
fondul de aur este astract, este simbolul lumii superioare, transcedentale.
Acest fond separa personajele de spatiul pamantean, le izoleaza intr-o lume
ideala in care obiectele nu mai au consistenta, figurile sunt fara volum, cu
siluete fara greutate. Peisajul este simplificat si stilizat, culorile sunt ireale, pur
decorative. Negarea trupului si convingerea ca doar sufletul este frumos,
determina parasirea redarii trupurilor in volum, ceea ce duce la abstractizare si
bidimensionalism. Spre sfarsitul secolului al XI-lea se elaboreaza un model de
trup: corpul este lipsit de consistenta, se pierde sub vesminte, capul este marit,
ochii, oglinda sufletului, sunt exagerat de mari si fixati asupra privitorului,
buzele sunt subtiri si imateriale, nasul – reprezentat prin cateva linii, iar fruntea
este inalta si domina toata fata. Punand accent pe latura divina a lui Isus, figura
sa devine tot mai ascetica si spiriualizata, pentru ca divinitatea nu poate fi
cunoscuta si este invizibila.
Mozaicul policrom este folosit in ctitoriile imperiale si corespunde cel mai
bine gustului pentru fast si bogatie. Compozitiile sunt simple, fara incadrari in
spatiu, cu fondul de aur sau foarte rare indicatii de constructie si peisaje.
Personajele sunt asezate in friza, sunt imobile , calme, au atitunini nobile si
majestuase, sunt imbracate in costume bogate si tratate decorativ.
Fresca cunoaste o mare dezvoltare mai ales in provincii si manastiri.
Odata cu decaderea imperiului fresca inlocuieste mozaicul, mult mai scump,
chiar si la ctitoriile imperiale. Tehnica mult mai simpla si mai ieftina face ca
picturile in fresca sa fie mai accesibile oamenilor, permitand si o mai buna
intelegere a scenelor. Compozitiile sunt asezate pe pereti, bolti si cupole, in
registre bine delimitate. Personajele sunt numeroase, incadrate adeseori in
peisaje sau interioare. Ele sunt vazute frontal, sunt reprezentate schematizat si
fara volum. Pozitia lor este imobila. Culorile sunt vii, puse in tenta plata,
uniforma. Exista numeroase scoli nationale, cu trasaturi distincte, cum ar fi cele
din Salonic, Nistra , Constantinopole, Creta, Tarile Romane.
Epoca lui Iustinian, secolul VI- acum se pun bazele unor scheme
compozitionale si iconografice, din care se vor definitiva cele din secolele
urmatore. Tot acum se definesc principalele trasaturi specifice mozaicului si
frescei: siplificarea si schematizarea personajelor, cresterea lor in dimensiune,
accentuarea solemnitatii figurilor, formarea caracterului narativ, accentuarea
abstractizarii si spiritualizarii.
Iconoclasmul- secolul VII-IX- acum activitatea artistica este foarte intensa
si se manifesta cu precadere in Italia , unde s-au refugiat calugarii bizantini. Ei
vor construi aici numeroase biserici si manastiri decorate cu mozaicuri si fresce.
Aceste manastiri devin focare de cultura bizantina cu mare influenta asupra
picturii italiene. In cadrul acestor ateliere se respecta cu strictete regulile si
canoanele.
Perioada clasica, secolele IX-XIII- dupa sfarsitul crizei iconoclaste, arta
va cunoaste o noua inflorire, iar pictura si mozaicul sufera diferite modificari.
Cel mai important centru este Constantinopolul, dar pe langa el, exista
numeroase scoli provinciale in Capadocia, Serbia, Muntele Athos etc. Programul
iconografic este respectat, se produce o accentuata spiritualizare a figurilor, ce
devin imateriale, au chipuri severe si ascetice, iar formele trupurilor vor fi si mai
schematizate si simplificate. Desenul este accentuat, culorile sunt bine delimitate
si separate, puse in pasta compacta.
Renasterea paleologa sec XIV- desi bizantul decade, se pasttreaza o nota
de splendoare si fast, fresca inlocuieste complet mozaicul si este dispusa pe toate
suprafata peretelui in registre, inchise in cadre precise. Subiectele sunt
imbogatite cu noi episoade din viata lui Isus sau ale sfintilor. Personajele sunt
surprinse in miscare, concretizate in gesturi avantate, libere, falduri fluturande.
Chipurile sunt mai putin severe, mai delicate, iar paleta cromatica este rafinata.
Treptat se produce desprinderea scolilor nationale de pictura de sub influenta
bizantina, fiecare evoluand pe un drum propriu.
Bibliografie:
1. Michelle Brown, Ghid de arta crestina, Ed Casa Cartii, Oradea, 2009
2. Dionisie din Furna, Carte de pictura, Ed Meridiane, bucuresti, 1979
3. Victor Lazarev, Istoria picturii bizantine, Ed Meriiane, Bucuresti, 1980