Sunteți pe pagina 1din 4

CULTURA ŢĂRILOR ROMÂNE ÎN SECOLUL AL XIV-LEA-

MIJLOCUL SECOLULUI AL XVI-LEA

Premise generale ale dezvoltării culturii medievale


româneşti. Cultura medievală este un fenomen specific, foarte diferit
de conceptul contemporan asupra culturii. Multe noţiuni pe care astăzi
le considerăm indispensabile procesului cultural (creativitatea,
originalitatea, domenii ştiinţifice sau artistice distincte, sacrul şi
profanul, dreptul de autor, ş.a.) au o aplicaţie foarte convenţională şi
adesea un conţinut total diferit când le raportăm la cultura medievală.
Societatea medievală prezenta o lume pentru care adevărul este ceva
deja existent, conceput şi absolut întruchipat în concepţia creştină
despre lume. Acest adevăr şi-a găsit expresie în toate manifestările
culturale medievale. Din această cauză vorbim despre sincretismul
medieval (stare de contopire), care nu ne permite întotdeauna să
desluşim clar ştiinţa, teologia, filozofia, literatura cultivată, etc. una de
alta. Creştinismul le face ca să fie permanent una în alta ca un tot
întreg.
În spaţiul românesc în evul mediu timpuriu procesul cultural a
evoluat la două niveluri, aflate în interacţiune: cultura populară şi
cultura elevată (elitară). Aceste două niveluri, în cazul evului mediu
românesc nu apar concomitent. Pe fundalul culturii populare,
indispensabilă existenţei poporului, cultura elevată îşi face apariţia în
funcţie de existenţa mai multor factori.
În primul rând apariţia ei depinde de un anumit nivel de dezvoltare
a vieţii social-politice, în rândul doi, ţinând cont de specificul culturii
medievale, în care religia deţine o poziţie determinantă, e necesară
stabilirea unei organizaţii bisericeşti. Astfel se formează o elită politică şi
spirituală, care pe de o parte solicită, iar pe de altă parte este capabilă
să asigure o activitate culturală la un nivel aulic (rafinat). De asemenea,
se creează condiţii favorabile pentru integrarea într-un spaţiu cultural
mai larg, fapt ce contribuie la accelerarea proceselor culturale prin
contactele cu modelele culturale mai avansate.
Aflându-se la răscrucea marilor spaţii culturale al Occidentului şi
Orientului european cultura medievală românească a cunoscut şi
numeroase sinteze datorate asimilării şi adoptării prin intermediul
propriilor valori a influenţelor provenite din aceste spaţii. Aceasta i-a
acordat un caracter original în complexul cultural Sud-Est european.
Cultura românească In secolul al XlV-lea. Epoca de geneză şi
constituire a statelor medievale româneşti, ne permite, deja să
întrevedem şi începuturile unei culturi scrise, în primul rând, menţionăm
intensificarea circulaţiei de manuscrise, precumpănitor cu caracter
religios, redactate în slava veche.
Această limbă, prezentă în cultura medievală românească în
versiunea "medio-bulgară, s-a răspândit la Nord de Dunăre, cu mult
înaintea întemeierii principatelor (probabil din sec. X). Devine o limbă
oficială a cancelariilor domneşti, şi a cultului creştin de confesiune
ortodoxă.
Faptul că anume slava veche a devenit limba culturii medievale
româneşti, se explică prin specificul condiţiilor concret istorice ale
etnogenezei poporului român, care s-a desfăşurat în izolare de
latinitatea occidentală şi lumea elenă din Bizanţ, fiind despărţit prin
teritorii ocupate de migratori, respectiv unguri şi slavi.
Un impuls substanţial în dezvoltarea vieţii monahale, care în evul
mediu a avut importante dimensiuni culturale, este datorat cărturarului
călugăr Nicodim, venit împreună cu ucenicii săi din Serbia în Ţara
Românească, care desfăşoară o intensă activitate ctitoricească. Cu
certitudine îi sunt atribuite întemeierea mănăstirilor Vodiţa şi Tismana,
De numele său este legat şi primul manuscris datat, executat în spaţiul
românesc (Tetraevanghelul din 1404/05). Ucenici săi au extins activitatea
ctitoricească şi cărturărească în Moldova şi Transilvania.
Pe plan artistic secolul al XlV-lea prezintă variante distincte în
diverse zone istorice ale spaţiului românesc, determinate de situaţia lor
politică.
Transilvania, aflată sub dominaţia 'maghiară, păstrează totuşi
anumite autonomii locale, cu care stăpânitorii se împacă din cauza
pericolului unor invazii tătare, apoi turceşti. Acest fapt permite
continuarea unor activităţi constructive religioase în mediul românesc.
De la începutul secolului aici apar câteva importante ansambluri de
pictură la unele ctitorii româneşti mai vechi: Sfânta Măria Orlea (1311),
Strei-Sîngeorgiu (1313).
Pe fundalul unei expansiuni tot mai accentuate a stilurilor
occidentale şi în special a celui gotic în Transilvania, în contrast, la Sud
de Carpaţi, odată cu întemeierea principatului Ţării Româneşti, se
evidenţiază un clar ataşament faţă de valorile cultural-artistice
bizantino-balcanice.
Însăşi primul act ctitoricesc al întemeietorului statului - Basarab I,
avea să anunţe opţiunea pentru modelul cultural bizantin. Biserica Sf.
Nicolae Domnesc de la Argeş, edificată către 1350 în cele mai perfecte
tradiţii constantinopolitane, plani-metric (prezentând "crucea greacă
înscrisă"), reflectă ambiţiile unei statalităţi în ascensiune. Cu totul
excepţional este şi decorul pictural din interiorul bisericii efectuat de
zugravi, care denotă formaţiuni distincte - din mediul Constantinopolului
şi a şcolii sârbeşti. Opera lor se alătură celor mai bune realizări din
epoca de înflorire a stilului bizantin paleolog.
Evoluţia arhitecturii din Ţara Românească n-a urmat însă modelul
de la Argeş. Tipul de biserici mănăstireşti, de plan triconc, care s-a făcut
drum la Nord de Dunăre odată cu ctitoriile, semnalate deja, a lui Nicodim
din Tismana, se va transpune într-o adevărată capodoperă din vremea lui
Mircea ce! Bătrân - biserica mare a mănăstirii Cozia.
La Est de Carpaţi, în noul principat Moldova, se va contura, pe plan
artistic, o situaţie întrucâtva diferită de cea pe care am întâlnit-o în alte
provincii româneşti. Tânărul stat ortodox, se află distanţat de acele
centre culturale de la Sud de Dunăre, care au alimentat acţiunile
culturale în Ţara Românească, în acelaşi timp, fiind cuprins de la Nord şi
Vest de două mari puteri catolice - regalităţile polonă şi maghiară.
Aceste împrejurări au acordat o amprentă specifică evoluţiei
arhitecturii medievale din Moldova. După o expresie celebră, "în
Moldova bisericile ortodoxe au fost ridicate de mâini gotice".
Astfel, biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi probabil ridicată pe timpul lui
Bogdan I, întruneşte deopotrivă elernente structurale şi decorative de
factură romanică şi gotică. Biserica Sf. Treime din Şiret, înălţată de Petru
I Muşat, reflectă o nouă treaptă în raporturile între stilurile
occidentale şi tradiţiile bizantino-balcanice. Este remarca'bil efortul de
asigurare a potenţialului defensiv al ţării, întreprins de acelaşi voievod,
în acest program se înscriu renumitele cetăţi de la Neamţ şi Suceava,
planul lor trădând influenţe venite din zona de câmpie a ţinuturilor
baltice.
Către sfârşitul secolului al XlV-lea se conturează perspectivele de
evoluţie a culturii medievale româneşti, în Transilvania, unde tradiţiile
bizantino-slave mai continuă să alimenteze viaţa spirituală a populaţiei
româneşti, totuşi tendinţa generală este cea de integrare în aria
cultural-artistică a Europei catolice. Ţara Românească, având legături
mai statornice cu centrele cultural-ecleziastice de la Sud de Dunăre, va
rămâne ataşată tradiţiilor balcanice. Moldova va cunoaşte pe
fundamentul unei culturi ortodoxe o capacitate de asimilare a unor
elemente stilistice, provenite din civilizaţia catolică, fapt ce va da
naştere unor soluţii originale, de sinteză, în special în arhitectură.
Cultura românească în secolul al XV-lea. Acest secol a adus
Ţărilor Române un destin politic diferit, fapt ce s-a răsfrânt nemijlocit şi
asupra realizărilor culturale. Ţara Românească a străbătut un secol plin
de tulburări interne, domnii de scurtă durată, de o ameninţare externă
mereu în creştere ce va aduce la instaurarea suzeranităţii otomane. Ca
rezultat - o eclipsă a activităţii culturale, în contrast absolut, Moldova
trece printr-o epocă de glorie atât în plan militar-politic cât şi cultural.
Aceasta a făcut posibile performanţele remarcabile aproape în toate
domeniile de activitate cultural-artistică medievală.
Transilvania, care de asemenea iese pe avanscena luptei
antiotomane şi n-a evitat tensiuni politice şi sociale, a cunoscut, totuşi,
şi o înflorire a oraşelor, susţinute de regalitate, mai ales în timpul
domniei lui Matei Corvin. Aceasta a însemnat o continuitate a activităţii
cultural-artistice, în limitele căruia predomină stilul gotic.
Cultura scrisă, în slava veche, cunoaşte o diversificare a genurilor
şi o extindere considerabilă. Pe prim plan în această privinţă s-a situat
Moldova, unde încă din perioada domniei lui Alexandru cel Bun, se
înregistrează o activitate rodnică a scrip-toriilor (şcolilor de caligrafi)
mănăstireşti şi în primul rând a celei de la Neamţ. La aceste adevărate
focare de cultură medievală au fost transcrise numeroase manuscrise
religioase, juridice, istorice ş.a. începuturile acestei activităţi sunt legate
de ucenicii lui Nicodim din Tismana şi de cărturarul bulgar Grigorie
Ţamblac, presupus autor al Vieţii Sf. loan cel Nou, unul din sfinţii patroni ai
Moldovei. La multe din mănăstirile moldoveneşti s-au acumulat bogate
biblioteci, în majoritate risipite cu timpul.
Pagina cea mai originală în literatura medievală românească, o
prezintă cronicile. Deşi unele înregistrări cu caracter istoric au apărut
probabil mai timpuriu, totuşi începutul cronografiei este opera epocii lui
Ştefan cel Mare.