CUPRINS :

Capitolul I Cadrul administrativ general al Uniunii Europene.......................................4

1.1 Cronologia contrucţiei europene şi principalele instituţii administrative ale Uniunii

Europene.................................................................................................................................5
1.2 Punctele de vedere asupra “Agendei 2000” privind extinderea spre est a Uniunii
Europene...............................................................................................................................17
1.3 Procesul de preaderare din perspectiva administrativă. Etape şi condiţii.......................20
1.4 Capacitatea administrativă de implementare a acquis-ului comunitar în ţările central şi
est-europene..........................................................................................................................25

Capitolul II Analiza sistemului administrativ al Poloniei din perspectiva interării în

Uniunea Europeană............................................................................................................30

2.1 Consideraţii generale......................................................................................................31

2.2 Organizarea administraţiei publice centrale....................................................................32
2.3 Organizarea administraţiei publice locale.......................................................................34

Capitolul III Impactul procesului de integrare europeană asupra administraţiei

publice româneşti................................................................................................................35

3.1 Strategia de reformă a administraţiei publice din perspectiva integrării României în

Uniunea Europeană...............................................................................................................36
3.1.1 Restructurarea profundă a administraţiei publice şi coerenţa actului administrativ....39
3.1.2 Schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean................................41
3.1.3 Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale (administrative
şi financiare)..........................................................................................................................42
3.1.4 Demilitarizarea unor servicii comunitare.....................................................................49
3.1.5 Depolitizarea structurilor administraţiei publice şi eliminarea clienterismului politic
...............................................................................................................................................50
3.1.6 Stoparea birocraţiei......................................................................................................52
3.1.7 Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare............................................................53
3.1.8 Întărirea autorităţii statului şi a răspunderii acestuia...................................................54
3.2 Influenţa procesului de integrare europeană din perspective economice şi sociale........55

Capitolul IV Concluzii........................................................................................................60

Bibliografie..........................................................................................................................64
 CAPITOLUL I Cadrul administrativ general al Uniunii
Europene

1.1 Cronologia construcţiei europene şi principalele

instituţii administrative ale Uniunii Europene
1.2 Punctele de vedere asupra “Agendei 2000” privind
extinderea spre est a Uniunii Europene
1.3 Procesul de preaderare din perspectiva
administrativă. Etape şi condiţii
1.4 Capacitatea administrativă de implementare a acqui-
ului comunitar în ţările central şi est-europene

CAPITOLUL I Cadrul administrativ general al Uniunii

Europene

2
 1.1 Cronologia construcţiei europene şi principalele
instituţii administrative ale Uniunii Europene

Contrar opiniei generale, noţiunea de unitate europeană nu a răsărit

exclusiv din cenuşa primului război mondial. Deşi pagubele produse de această
calamitate au dat un plus de urgenţă proiectului, noţiunea de cooperare între
naţiunile Europei datează de mult mai devreme.
Imediat după primul război mondial, oamenii de stat şi-au propus să
stabilească măsuri care să nu mai permită o nouă tragedie. Un element
indispensabil era crearea unor instituţii comune, care să facă aproape imposibilă
izbucnirea unui nou război între statele Europei.
Prima dintre aceste instituţii a luat forma unei organizaţii care a avut ca
obiectiv reconstrucţia economică a celor implicaţi în conflict. În 1947, o figură
proeminentă a politicii americane, George Marshall, a conceput un plan prin
care Statele Unite furnizează ţărilor Europei ajutor economic substanţial, ajutor
folosit în reconstrucţia economică şi combaterea sărăciei. Organizaţia pentru
administrarea acestui ajutor a fost Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană (OCEE), înfiinţată în luna aprilie a anului 1948, având ca membri 16
state. După îndeplinirea scopului iniţial organizaţia şi-a continuat existenţa.
Numele actual al acesteia este Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), care în momentul de faţă este principala organizaţie pentru
analiză şi prognoză economică.
În domeniul apărării, Tratatul de Bruxelles din 1948 a unit puterile aliate
din Europa. Acestui tratat i-a urmat în 1949 înfiinţarea unei organizaţii care a
legat capacitatea de apărare a Europei Occidentale de asistenţa militară furnizată
de Statele Unite şi Canada, luând forma Organizaţiei Tratatului Atlanticului de
Nord (NATO). Iniţial, Germania a fost exclusă din această organizaţie, fiindu-i
permis să adere abia în 1955. Pentru cooperare în domeniul cultural, politic,
juridic şi social, a fost înfiinţat în 1949 Consiliul Europei.
Oricât de nepreţuită a fost contribuţia organizaţiilor enumerate mai sus la
împlinirea idealului european, cooperarea dintre state era în esenţă numai la
nivel inter-guvernamental. Pentru întărirea legăturilor dintre popoarele Europei
era necesară înfiinţarea unei instituţii căreia să i se confere puteri supra-
naţionale. Acest lucru l-a făcut pe ministrul de externe francez Robert Schuman
să propună înfiinţarea unei organizaţii independente de guvernele statelor care o
compun, şi sub autoritatea căreia să intre două componente-cheie ale industriei,
şi anume cea a cărbunelui şi cea a oţelului. Planul iniţial implica numai Franţa şi
Germania, dar au fost invitate să adere şi celelalte state ale Europei. Aşa a luat
naştere Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, înfiinţată în urma
Tratatului de la Paris, care a pus producţia şi comercializarea celor două produse
sub controlul unei Înalte Autorităţi, devenită prima instituţie supra-naţională. La

3
începutul activităţii sale, în 1952, organizaţia număra şase state membre: Franţa,
Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg.
Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE) a oferit Comunităţii o
structură care seamănă foarte bine cu cea a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO). Avea un executiv independent, sub forma unei Comisii, un
legiuitor- Consiliul de Miniştri, o autoritate juridică – Curtea de Justiţie, şi o
adunare parlamentară europeană, care avea rol consultativ. În acest cadru a
început o serioasă muncă pentru elaborarea politicilor Comunităţii Economice
Europene (CEE). Primul domeniu major căruia i s-a acordat atenţie a fost
agricultura. După un îndelungat proces de consultare, Comisia a înaintat un plan
de acţiune pentru sprijinirea agriculturii, menit să asigure resurse alimentare
suficiente şi totodată să asigure fermierilor un venit decent. Toate acestea au fost
discutate la Stresa (Italia), întâlnire la care au participat oficiali ai Comisiei,
reprezentanţi ai fermierilor şi experţi din statele membre. Sistemul rezultat a fost
cadrul general de dezvoltare a Politicii Agricole Comune.
Iniţial, Comunitatea a fost constituită din şase state membre. Una din ţările
Europei care a refuzat iniţial să facă parte din Comunitate, şi anume Marea
Britanie, şi-a reconsiderat serios poziţia după 1961. Impulsionată de primul-
ministru de atunci Harold McMillan, Marea Britanie a formulat o cerere oficială
de intrare în Comunitate în anul 1962.
Mijlocul anilor `60 a constituit perioada unei crize instituţionale a
Comunităţii, cauzele fiind relaţiile din ce în ce mai tensionate dintre instituţiile
Comunităţii şi guvernul francez, care nu a luat în considerare tendinţa supra-
naţională a Comunităţii. Acest lucru a dus la încercări de extindere a votului
majoritar în Consiliu, creşterea atribuţiilor bugetare ale Parlamentului European,
şi la propunerea ca majoritatea cheltuielilor Comunităţii să se facă din resurse
proprii. În momentul în care guvernul francez a decis să treacă la acţiune, acesta
nu şi-a mai ocupat locul în Consiliu, acţiune numită „politica scaunului liber”, şi
a durat până când s-a ajuns la un inevitabil compromis, cunoscut drept
„Compromisul de la Luxemburg”, care prevede ca, în cazurile în care sunt
implicate interesele naţionale vitale, discuţiile se prelungesc până în momentul
ajungerii la un compromis – cu alte cuvinte, fiecare stat membru are de fapt
drept de veto în procesul decizional al Comunităţii.
Mijlocul anilor `60 a adus şi veşti bune suporterilor integrării, când s-a
decis fuziunea Consiliului şi Comisiei celor trei comunităţi (CEE, CECO şi
Euratom), prin Tratatul de Fuziune din 1965. Până la fuziune, era dificil de luat
decizii coerente în domeniile politicii energiei şi industriei, instituţiile legislative
şi executive fiind separate organizaţional. Şi din punct de vedere geografic,
fuziunea simplifica lucrurile, având în vedere că executivul Comunităţii
(Comisia) are acum sediul în Bruxelles în timp ce până la fuziune Înalta
Autoritate a CECO avea sediul în Luxemburg.
Perioada anilor `70 a fost de asemenea una de inovări. La summit-ul de la
Paris din decembrie 1974, şefii de state şi de guverne din Comunitate au decis să

4
se întâlnească de trei ori pe an în cadrul unui Consiliu European. Totodată, acest
summit a însemnat şi înfiinţarea Fondului European de Dezvoltare.
Începutul anilor `80 a însemnat o stagnare, susţinând în parte afirmaţia
cancelarului Willy Brandt, şi anume că o integrare mai profundă şi o extindere
geografică nu pot merge mână în mână. Diferite semne ale neînţelegerilor şi-au
pus amprenta asupra dezvoltării Comunităţii:
 Dezacordurile şi eventualul compromis cu privire la contribuţia
britanică la bugetul Comunităţii
 Imposibilitatea ajungerii la un acord asupra sancţiunilor care să fi
impuse regimului apartheid din Africa de Sud
 Dificultăţile prin care au trecut câteva monede naţionale şi mai ales
francul francez, în cadrul Mecanismului Cursurilor de Schimb
În 1991 a fost semnat Tratatul de la Maastricht, care prevedea realizarea
uniunii economice şi monetare (UEM) până la sfârşitul deceniului. Numai cei
mai optimişti analişti au considerat acest deziderat compatibil cu aderarea destul
de rapidă a statelor din blocul estic. Trei noi membri au intrat în Uniunea
Europeană, noul nume al Comunităţii dat în urma TUE. Aceste ţări au fost
Suedia, Austria şi Finlanda, toate fiind ţări dezvoltate industrial şi prospere. TUE
a adus de asemenea şi importante modificări instituţionale, întărind statutul şi
sporind din nou puterile Parlamentului European.
Ultima dezvoltare recentă semnificativă a fost Tratatul de la Amsterdam,
semnat la Conferinţa Inter-guvernamentală din iunie 1997.
Evoluţia sistemelor administrative, în cele mai multe state a demonstrat
faptul că, sub presiunea solidarităţii naţionale şi a imperativelor de ordin tehnic,
tendinţa de naţionalizare a uni număr însemnat de misiuni este din ce în ce mai
mare. Sarcinile centrale sunt conferite, fie ministerelor, fie organismelor
administrative specializate. Sarcinile locale sunt îndeplinite, atât de instituţiile
subordonate ierarhic organelor centrale sau de administraţii specializate cât şi de
organe descentralizate autonome.
Organele centrale nu pot să îndeplinească, singure, sarcinile administrative,
în fiecare punct al teritoriului; ele au nevoie de o reţea publică locală pentru a-şi
exercita acţiunea. Pentru amenajarea structurilor locale sunt necesare două
condiţii:
1. acţiunile administrative care se exercită pe ansamblul teritoriului
trebuie să fie omogene, pentru a nu pune în pericol unitatea
naţională; în acelaşi timp, existenţa aspiraţiilor proprii, caracteristice
anumitor teritorii, nu este recunoscută administraţiei, ea trebuie să se
adapteze la diversitatea structurilor pe care le coordonează;
2. descentralizarea administraţiilor teritoriale, pornind de la caracterul
divers al revendicărilor acestora. De regulă, organele locale nu
optează, în mod absolut, fie pentru unitate, fie pentru diversitate. Ele
se străduiesc să combine în diferite proporţii, cele două principii
extreme, luate în considerare de către orice sistem administrativ.

5
 În anumite ţări, cum este cazul Franţei, sistemele administrative au fost din
totdeauna marcate de o tendinţă profundă de centralizare. În alte state ca Statele
Unite ale Americii şi Germania s-a optat pentru soluţia federalizării care lasă
posibilităţi largi de exprimare a autonomiei locale. Se poate admite, însă, că
evoluţia actuală a condus la o anumită uniformizare a regimurilor
administrative.
Sistemul administrativ al Uniunii Europene este format dintr-un complex de
instituţii supra-naţionale, care urmăreşte să promoveze pe teritoriile ţărilor
membre acţiuni concertate la nivel guvernamental, dar în acelaşi timp să
menajeze suveranitatea politică şi economică a statelor respective. Suprimarea
între ţările membre, a obstacolelor de natură politică, comercială, fiscală,
urmăreşte să creeze o „piaţă comună” în care producătorii şi comercianţii să
concureze în condiţii relativ egale.
Ca urmare a acestor profunde schimbări, Comunitatea Economică
Europeană (CEE) a devenit prima putere comercială a lumii, deţinând 15 % din
exportul mondial (urmată fiind de SUA 12 % şi Japonia 9 %) şi cea mai mare
piaţă a lumii industrializate. Schimbările intervenite în Europa după 1989 şi
noile aderări la CEE, au impus revizuirea cadrului legal instituit în 1957 şi
semnarea unui nou tratat la Maastricht în decembrie 1991.
Noul tratat a instituit sintagma „Uniunea Europeană” în locul celei de
„Comunitate Economică Europeană”.
El marchează „o nouă etapă în procesul de dezvoltare a unei uniuni care
creează legături mai strânse între popoarele Europei şi în cadrul căreia, deciziile
sunt luate pe cât mai mult posibil, de către cetăţeni”.
În plan administrativ, scopul Uniunii Europene constă în:1
 promovarea progresului economico-social echilibrat şi durabil, prin
crearea unui spaţiu fără frontiere interioare şi prin întărirea coeziunii
economice şi sociale;
 afirmarea propriei identităţi pe scena internaţională, prin punerea în
aplicare a unei politici de apărare şi de securitate comune, pentru
toate ţările membre;
 apărarea drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre, prin
instaurarea unei „cetăţenii a Uniunii”;
 dezvoltarea unei strânse cooperări în domeniile justiţiei şi afacerilor
interne.
Uniunea Europeană dispune de un cadru instituţional unic care asigură
coerenţa şi continuitatea acţiunilor în scopul realizării obiectivelor propuse,
conservând şi dezvoltând avuţia comunitară. Uniunea respectă identitatea
naţională a statelor membre ale căror sisteme de guvernare sunt fondate pe
principii democratice.

1
Traite sur l’Union Europeene; Office des publications officieles des Communantes Europeennes; Bruxelles-
Luxembourg; 1992 pp7

6
 Organizarea administrativă a Uniunii Europene este concepută astfel încât
să sprijine derularea următoarelor acţiuni:
 realizarea unei politici comune în domeniul comerţului, agriculturii,
transporturilor şi protecţiei mediului;
 eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor
cantitative la intrarea şi ieşirea mărfurilor;
 asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, capitalurilor şi mărfurilor;
 ocrotirea sănătăţii şi instituirea unei politici sociale comune.
Instituţiile Comunităţii se pot grupa în:
 Instituţii de orientare, direcţie şi decizie : Consiliul European,
Consiliul de Miniştri şi Comisia Europeană;
 Instituţii de control : Parlamentul European, Curtea de Justiţie,
Curtea de Control;
 Alte organisme cu rol consultativ : Comitetul Economic şi Social,
Comitetul Regiunilor (COREPER)2, Comitetul Monetar, Comitetul
de Gestiune al FEDER3.
Consiliul European nu se confundă cu Consiliul Europei. Consiliul
European este o instituţie a Uniunii Europene, în timp ce Consiliul Europei,
fondat în 1949, funcţionează separat; el are sediul la Strasbourg, fiind compus
din reprezentanţii a 45 de ţări.
Consiliul European nu se confundă nici cu Consiliul Uniunii Europene,
compus din miniştri reprezentanţi ai ţărilor membre.
Consiliul European este reuniunea şefilor de state membre ale Comunităţii
Europene (UE), iar în unele cazuri şi şefi de guvern. El nu a fost prevăzut iniţial
în tratatul de constituire a Comunităţii Europene, dar s-a impus prin tradiţie,
devenind ulterior o practică şi o necesitate, consfinţită prin Tratatul de la
Maastricht în februarie 1992.
De obicei, Consiliul European se întruneşte cel puţin o dată în cursul unei
preşedinţii (fiecare stat membru deţine prin rotaţie, pe o durată de şase luni,
preşedinţia Uniunii Europene), deci, de două ori pe an. Discuţiile sunt informale
(„fireside chats”) şi nu sunt urmate de declaraţii sau documente oficiale.
Cu toate că are rol imens în orientarea politicilor Uniunii Europene şi în
obţinerea consensului, Consiliul European nu este o instituţie inter-
guvernamentală propriu-zisă.
La sfârşitul fiecărei reuniuni, preşedintele trage concluzii care constituie
importante orientări politice ale Uniunii Europene. Prima reuniune a Consiliului
European a avut loc în anul 1961. Din anul 1974, şefii de stat au decis să se
întâlnească regulat, sub forma Consiliului European. De obicei, ei sunt însoţiţi
de miniştrii de Externe.

Principalele funcţii ale Consiliului European sunt:

2
Gilles Ferreol – Dicţionarul Uniunii Europene – Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp 60
3
Gilles Ferreol – Dicţionarul Uniunii Europene – Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp 63

7
  Forum de comunicare directă între şefii de state;
 Instanţă de deliberare pe probleme specifice, de interes comun (de
exemplu: administrarea de noi membri);
 Instanţă de apel, capabilă să deblocheze dosarele nerezolvate de
instanţele inferioare.
În concluzie, Consiliul European este o instituţie a Uniunii Europene
funcţională, alături de celelalte instituţii- Comisia Europeană, Parlamentul
European, Consiliul de Miniştri şi Curtea de Justiţie.
Consiliul de Miniştri este denumit şi Consiliul Uniunii Europene, el
coordonând activităţile Uniunii Europene; obiectivul său principal este crearea
unei pieţe unice, spaţiu fără frontiere interioare, conform celor patru libertăţi
fundamentale la care se adaugă punerea în circulaţie a monedei unice. Intră de
asemenea în atribuţiile Consiliului Uniunii Europene cooperarea inter-
guvernamentală în domeniul politicii externe şi de securitate comună (PESC),
dar şi în domeniul justiţiei şi al afacerilor interne.
Responsabilităţile Consiliului au fost extinse prin Tratatul de la Amsterdam,
intrat în vigoare la 1 mai 1999 în domeniile care au fost asimilate domeniului
comunitar (suprimarea controalelor la frontierele interioare, consolidarea
frontierelor exterioare, lupta împotriva criminalităţii internaţionale şi împotriva
traficului de droguri, politica în domeniul imigrării) 4.
Secretarul general al Consiliului Uniunii Europene deţine funcţia de Înalt
Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună. Consiliul Uniunii
Europene este compus din miniştri ai statelor membre abilitaţi să angajeze prin
voturile lor guvernele pe care le reprezintă. Membrii Consiliului sunt deci
responsabili din punct de vedere politic în faţa Parlamentului statului din care
provin şi în faţa opiniei publice.
Preşedinţia este deţinută de fiecare stat membru timp de şase luni, prin
rotaţie şi are rolul de a organiza şi prezida reuniunile şi de a veghea la coerenţa
şi la continuitatea procesului de decizie.
Competenţa Consiliului Uniunii Europene variază în funcţie de subiectele
abordate: Miniştrii Afacerilor Externe se reunesc în Consiliul pentru Afaceri
Generale, având pe ordinea de zi relaţiile externe şi problemele de politică
generală, Miniştrii Economiei se reunesc în cadrul Consiliului Economie-
Finanţe.
Consiliul de Miniştri adoptă mai multe tipuri de acte: regulamente,
directive, decizii, recomandări şi avize. Actele sunt adoptate prin vot în
unanimitate, în majoritate simplă sau cel mai adesea în majoritate calificată
(ponderea voturilor este diferită: statele mari Franţa, Germania, Italia, Marea
Britanie au 10 voturi, pe când Luxemburg are 2 voturi).
Fiecare stat membru are la Bruxelles o Misiune permanentă, condusă de un
ambasador. Cei Cincisprezece reprezentanţi se reunesc săptămânal în Comitetul
Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER) pentru a pregăti lucrările Consiliului,
4
www.infoeuropa.ro - Instituţiile Uniunii Europene, octombrie 2002

8
pe baza rapoartelor grupurilor de lucru specializate, formate din experţi din
fiecare stat membru.
Tratatul de la Nisa a extins votul în majoritate calificată la următoarele
domenii în care era necesară unanimitatea (considerată dificil de atins în cadrul
unui Consiliu format din douăzeci şi şapte de membri), coeziunea economică şi
socială, încheierea de acorduri internaţionale în domeniul proprietăţii
internaţionale şi a serviciilor. Deciziile în problema azilului şi cele în cadrul
politicii în domeniul imigrării vor fi luate prin procedură de codecizie5.
Deciziile în cadrul Consiliului se iau prin două modalităţi de votare:
 Votul în unanimitate, pentru domeniile politicilor comune şi mai ales
a armonizării legislaţiilor naţionale;
 Votul cu majoritate calificată (voturile statelor membre sunt dotate cu
o pondere specială în funcţie de anumite criterii) se aplică numai în
ceea ce priveşte mediul.
Comisia Europeană
Aplicând tratatele de fuziune a executivelor, intrate în vigoare la 1 iulie
1967, Comisia este organismul comun celor trei Comunităţi Europene: CECO,
CEE şi Euratom6. Începând cu 1 noiembrie 1993, ea poartă numele Comisia
Uniunii Europene. Sediul acesteia se află la Bruxelles. Cuprinde douăzeci de
membri desemnaţi de comun acord de reprezentanţii statelor membre. Ca
funcţionari comunitari, aceştia trebuie să prezinte garanţii de independenţă faţă
de statele de provenienţă, fiind remuneraţi de către Comisie. Repartiţia celor
douăzeci de locuri se face pe baza ponderii: câte unul din fiecare dintre cele
cincisprezece state membre, plus câte un „comisar” pentru fiecare din „Cei cinci
mari” (Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, Spania), respectiv ţările
europene cu o populaţie de peste 35 milioane locuitori. Un mandat de comisar
este ocupat pe o perioadă de 5 ani.
Unul dintre comisari este desemnat preşedinte al Comisiei, de către statele
membre, după consultarea Parlamentului European.
Comisia funcţionează după principiul colegialităţii. Deşi fiecare comisar
răspunde de un domeniu, deciziile nu se iau decât în comun, prin vot majoritar.
Mai mult, pentru aplicarea deciziilor celor 20 de comisari, Comisia foloseşte
17000 de funcţionari, grupaţi în 24 de direcţii generale (DG).
Comisia Europeană are următoarele atribuţii:
 Iniţiază politici;
 Veghează la respectarea Tratatului Uniunii;
 Furnizează expertiză, propune recomandări şi formulează opinii
asupra chestiunilor legate de aplicarea tratatelor comune;
 Ia decizii şi participă la elaborarea măsurilor care se iau de către
Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European;
5
www.infoeuropa.ro - Instituţiile Uniunii Europene, octombrie 2002
6
Gilles Ferreol – Dicţionarul Uniunii Europene – Editura Polirom, Iaşi, 2001, pp 62

9
  Asigură managementul politicii Uniunii Europene;
 Reprezintă Comunitatea Europeană în relaţiile cu ONU sau NATO
Parlamentul European reprezintă poporul, fiind ales prin sufragiu universal
direct de către cetăţenii ţărilor Uniunii Europene.
Până la 17 iulie 1979, data reuniunii de constituire a noului Parlament
European număra 198 de membri, toţi desemnaţi de parlamentele naţionale. În
perioada 1979-1994, Parlamentul European a fost ales o dată la 5 ani, simultan
în toate ţările Uniunii. Alegerile din 9-12 iunie 1994 au desemnat 567 de
deputaţi ce proveneau din 12 ţări: Germania 99, Franţa 87, Italia 87, Marea
Britanie 87, Spania 64, Olanda 31, Belgia 25, Grecia 25, Portugalia 25,
Danemarca 16, Irlanda 15 şi Luxemburg 6.
După 1995, Parlamentul European număra 626 de deputaţi, o dată cu
admiterea Suediei, Austriei şi Finlandei: Suedia 22, Austria 21 şi Finlanda 16.
Sediul Parlamentului European se află la Strasbourg. El a fost confirmat ca
locul unde se desfăşoară cele douăsprezece sesiuni plenare ordinare, la Consiliul
European de la Edinburg (decembrie 1992). Comisiile şi grupurile politice se
reunesc la Bruxelles.
Parlamentul European devine funcţional datorită unor organe politice (şi ele
alese) :
 Biroul este alcătuit din: preşedinte, 14 vicepreşedinţi şi 4 chestori.
Biroul răspunde de organizarea internă a instituţiei;
 Conferinţa Preşedinţilor grupurilor politice stabileşte ordinea de zi a
sesiunilor;
 Secretariatul General este stabilit la Luxemburg şi la Bruxelles;
 20 de Comisii Permanente în cadrul cărora sunt repartizaţi
parlamentarii (agricultură, mediu, economică, regională, afaceri
externe);
 grupurile politice care constituie adevărata structură a Parlamentului
European. Deputaţii nu se regrupează în delegaţii naţionale, ci în
grupuri politice (amintite mai sus).
Sesiunile plenare sunt lunare şi durează o săptămână. Celelalte trei
săptămâni sunt consacrate lucrărilor comisiilor parlamentare şi grupărilor
politice.
Parlamentul European joacă un rol important din punct de vedere politic în
consolidarea procesului de construcţie europeană. El este:
 loc al dezbaterilor şi stimulării politice; exercită o funcţie motrice în
procesul unificării europene. El corectează tendinţele birocratice ale
Comisiei şi stimulează Consiliul de Miniştri, cărora îi hotărăşte
programul la începutul şi la finalul fiecărei preşedinţii semestriale;
 reprezentant al opiniei publice, Parlamentul European încearcă să
joace rolul de vox populi pentru Uniunea Europeană. El reprezintă
„mediatorul”, fiind însărcinat să primească plângerile cetăţenilor.

10
 Parlamentul European organizează audierile publice şi este deschis
asociaţiilor, mişcărilor cetăţeneşti şi reprezentanţilor unor interese;
 prin intermediul obligaţiilor interparlamentare, Parlamentul European
întreţine relaţia cu Parlamentele ţărilor exterioare Uniunii.
În timpul şedinţelor solemne el primeşte şefi de stat care prezintă
discursuri.
Activităţile Parlamentului European în anul 1993 au cuprins: 61 de zile
şedinţe plenare; 433 de ore de dezbateri; 419 de rezoluţii adoptate; 300 de avize
date; 4636 de amendamente adoptate; 2762 de întrebări scrise; 1614 de întrebări
orale; 1112 de petiţii primite7.
Curtea de Justiţie
Sistemul juridic comunitar constituie liantul constituţiei europene, bazându-
se pe tratatele constitutive, pe reguli şi proceduri de care toate statele membre şi
chiar persoane fizice trebuie să ţină cont în acţiunile lor.
Acest sistem juridic dă un caracter original şi Curţii de Justiţie. Spre
deosebire de Curte internaţională de Justiţie, căreia i se pot adresa numai state şi
organizaţii internaţionale, dar fără ca hotărârile sale să fie obligatorii. Curtea de
Justiţie a comunităţii are competenţe care vizează atât state cât şi persoane fizice
şi morale, iar hotărârile sale sunt obligatorii.
Instalată la Luxemburg, Curtea de Justiţie este compusă din 15 judecători
(câte unul din fiecare ţară membră), asistaţi de 8 avocaţi generali. Judecătorii
sunt numiţi de Consiliu pe o perioadă de şase ani, prin consultare cu guvernele.
Principalele misiuni ale Curţii de Justiţie sunt:
 sa vegheze asupra echilibrului între competenţele delegate
instituţiilor comunitare şi cele rămase statelor;
 să interpreteze coerent dreptul comunitar;
 să protejeze statele, persoanele fizice sau juridice de eventualele
abuzuri în derularea integrării.
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene poate:
 să judece legalitatea actelor Comisiei şi ale Consiliului;
 să judece validitatea în interpretarea unor norme comunitare;
 să constate modul în care un stat aplică tratatele şi reglementările
comunitare, precum şi modul în care îşi execută obligaţiile în acest
sens.
Referitor la sancţiunile Comisiei la adresa persoanelor fizice sau juridice,
pentru încălcarea unor norme comunitare, „victimele” se pot adresa Curţii;
aceasta poate reduce sau anula aceste sancţiuni. Hotărârile Curţii de la
Luxemburg sunt puse în aplicare de către instituţiile interne ale statelor.
La cererea Curţii, prin Actul Unic European şi urmat de o decizie a
Consiliului din octombrie 1998, a fost creat tribunalul de Primă Instanţă.

7
Vasile Ionescu, Nicoleta Dumitrescu, Vasile Focşeneanu – Istoria Integrării Europene – Editura Carminis 2001,
pp 38

11
Asemănător Curţii într-o oarecare măsură, acesta este compus din 12 magistraţi
numiţi cu acordul unanim al statelor pe o perioadă de şase ani, reînnoibilă.
Alte instituţii comunitare sunt: Curtea Europeană de Conturi, Comitetul
Economic şi Social, Comitetul Regiunilor, Banca Europeană de Investiţii, Banca
Centrală Europeană.
Curtea Europeană de Conturi
Creată prin Tratatul de la Bruxelles din 12 iulie 1975 şi funcţionează din
octombrie 1977, Curtea Europeană de Conturi a devenit instituţie a Uniunii
Europene odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, la 1
noiembrie 1993. Are funcţie de verificare a conturilor şi execuţiei bugetului
Uniunii Europene, de control financiar al instituţiilor sale (Comisia Europeană,
Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Curtea de Justiţie, Banca
Europeană de Investiţii) şi a agenţilor, fundaţiilor, institutelor şi a altor
organisme de acest fel care aparţin de Uniunea Europeană, cu dublu scop de a
îmbunătăţi gestionarea resurselor financiare şi informarea cetăţenilor Uniunii
Europene cu privire la utilizarea fondurilor publice de către autorităţile cu
responsabilităţi de gestiune.
Independenţa Curţii Europene de Conturi în raport cu alte instituţii
comunitare şi cu statele membre garantează obiectivitatea activităţii sale de
credit. Curtea de Conturi are deplină libertate în ceea ce priveşte organizarea şi
planificarea activităţii sale de credit şi publicarea rapoartelor.
Curtea Europeană de Conturi este formată din 15 membri, câte unul din
fiecare stat membru. În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 10-11
decembrie 1993, a fost confirmat acest principiu şi s-a decis mărirea numărului
de membri în funcţie de viitoarele extinderi. Membrii sunt numiţi pe o perioadă
de 6 ani (cu posibilitatea de reînnoire a mandatului), de către Consiliul Uniunii
Europene, prin vot în unanimitate în urma consultării Parlamentului European.
Sediul Curţii Europene de Conturi se află la Luxemburg8.
Comitetul Economic şi Social
Este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate
diversele categorii de activităţi economice şi sociale. Comitetul are rolul unui
forum de dezbatere şi reflexie, atât la nivel european cât şi la nivelul statelor
membre.
Comitetul Economic şi Social este consultat obligatoriu de către Comisia
Europeană şi de către Consiliul Uniunii Europene de interes direct pentru
cetăţeni: agricultură, liberă circulaţie a lucrătorilor, transporturilor, educaţie,
formarea profesională, sănătate publică, politică etc.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus posibilitatea ca şi Parlamentul să
consulte Comitetul Economic şi Social. Acesta organizează numeroase colocvii,
rapoarte, audieri, în scopul de a ameliora raporturile dintre cetăţeni şi instituţiile
Uniunii Europene. Este o punte de legătură către Consiliile Economice şi
Sociale ale statelor membre, candidate şi terţe. Avizele sunt adoptate în şedinţe
8
http://www.eca.eu.int/

12
plenare lunare şi sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene. Pe
plan internaţional, Comitetul Economic şi Social are legături cu Asociaţia
Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi are reuniuni cu reprezentanţi
ai mediilor economice şi sociale din toate zonele lumii.
Comitetul Economic şi Social (CES) are 222 de membri numiţi de
Consiliul Uniunii Europene, la propunerea statelor membre, pe o perioadă de
patru ani, cu posibilitate de reînnoire a mandatului. Tratatul de la Nisa prevede
că numărul maxim va fi de 350, numărul de mandate corespunzător statelor
membre rămânând neschimbat.
Comitetul Regiunilor
Creat prin Tratatul de la Maastricht şi funcţional din 9 aprilie 1994,
Comitetul Regiunilor este o instituţie consultativă şi de reprezentare a
colectivităţilor locale şi regionale ale Uniunii Europene, care pot astfel participa
la elaborarea politicilor comunitare. Comitetul are rolul de a veghea la aplicarea
principiului de subsidiaritate, conform căruia deciziile trebuie luate la nivelul
autorităţilor publice, adică cel mai aproape de cetăţeni. Se reuneşte într-o
adunare plenară de cinci ori pe an, cadrul în care adoptă avizele adresate
Consiliului de Miniştri şi Comisiei Europene. În afara sesiunilor plenare,
activitatea Comitetului Regiunilor se desfăşoară în şapte comisii permanente9.
Banca Europeană de Investiţii
Înfiinţată prin Tratatul de la Roma, Banca Europeană de Investiţii (BEI)
acordă împrumuturi pentru investiţii productive care contribuie la atingerea
obiectivelor prioritare ale Uniunii Europene: dezvoltarea regională, creşterea
economică, competitivitatea, ocuparea forţei de muncă, crearea de întreprinderi.
Aceasta acordă împrumuturi către statele membre, către statele candidate, dar şi
către statele din Africa, din Caraibe şi din Pacific, deci şi pentru proiecte de
interes mutual în colaborare cu statele din America de Sud şi din Asia10.

Banca Centrală Europeană

A fost înfiinţată prin Tratatul de la Maastricht, luând locul Institutului
Monetar European în 1998. Aceasta autorizează emiterea de bancnote şi
hotărăşte volumul de monede Euro emise de către statele din zona Euro. Banca
Centrală Europeană este independentă din punct de vedere instituţional şi din
punct de vedere financiar (capitalul său este subscris prin băncile naţionale, ele
însele independente în funcţie de Produsul Intern Brut (PIB) şi de populaţia
fiecărui stat). Banca Centrală Europeană formează împreună cu băncile centrale
ale celor cincisprezece state membre Sistemul European de Bănci Centrale
(SEBC). În interiorul acestuia, Banca Centrală Europeană şi băncile centrale ale
statelor din zona Euro formează Eurosistemul, care are ca obiectiv principal
menţinerea stabilităţii preţurilor. Eurosistemul sprijină politicile economice în
vederea promovării dezvoltării economice şi atingerii unui înalt nivel al ocupării
9
http://www.cor.eu.int/
10
http://www.eib.org/

13
forţei de muncă. Are rolul de a defini şi de a implementa politica monetară
unică, de a gestiona rezervele şi de a conduce operaţiunile de schimb valutar11.

1.2 Punctele de vedere asupra „Agendei 2000” privind

extinderea spre est a Uniunii Europene

Consiliul European de la Madrid a cerut Comisiei să supună evaluării

cererile de aderare ale ţărilor candidate, cât mai curând posibil, după Conferinţa
Inter-guvernamentală (CIG) asupra reformei instituţiilor europene (iunie 1997)
şi să pregătească o analiză detaliată asupra consecinţelor extinderii pentru
Uniunea Europeană.
Documentul cadru pentru definirea acţiunilor în măsură să permită Uniunii
Europene atât procesul de accentuare, cât şi cel de extindere îl reprezintă
„Agenda 2000- pentru o Uniune mai puternică şi mai stabilă” (iulie 1997).
Agenda 2000 prezintă principalele perspective de dezvoltare ale Uniunii
Europene, perspectivele politicilor comune, concepţia despre extindere spre noi
11
http://www.ecb.int/

14
membri, cadrul financiar după anul 2000 şi insistă asupra necesităţii unei
reforme instituţionale care să permită funcţionarea unui ansamblu eterogen de
peste 20 de ţări12.
Politicile comunitare
Cu privire la politicile comune interne, Comisia a reţinut patru obiective:
crearea condiţiilor pentru o creştere durabilă, axarea creşterii pe cunoaştere,
modernizarea profundă a sistemului de ocupare a forţei de muncă şi promovarea
unei societăţi solidare şi sigure, respectând mediul şi interesul general. Pentru a
atinge obiectivele menţionate, se propune în document creşterea finanţării şi
concentrarea acesteia pe priorităţi cum ar fi: cercetarea şi dezvoltarea, formarea
profesională, marile reţele de transport şi comunicaţie etc. Un rol important
revine ameliorării capacităţii comunitare de gestiune, coordonare şi control.
Cele mai importante politici, cu impact esenţial asupra bugetului comunitar,
sunt politica de coeziune şi politica agricolă.
Politica Uniunii Europene de coeziune economică şi socială trebuie să
conducă la reducerea disparităţilor regionale, dezvoltarea regiunilor aflate în
regres economic şi dezvoltarea resurselor umane. Putem observa că se doreşte
practic o accentuare a gradului de concentrare a politicii regionale prin
diminuarea numărului de obiective la trei (obiectiv realizat, de altfel, prin
stabilirea cadrului financiar 2000-2006). Se speră astfel într-un plus de
eficacitate a măsurilor structurale. Comisia preconizează, de asemenea, şi o mai
mare concentrare geografică în aşa fel încât, cu menţinerea efortului global de
coeziune din anul 1999, să se asigure necesarul de finanţare în perspectiva
extinderii. Din bugetul comunitar, fondurile structurale vor absorbi în perioada
2000-2006 230 miliarde ECU (în preţuri 1997) pentru actualele ţări şi 45
miliarde ECU pentru noii membri, din care 7 miliarde ECU sub forma
subvenţiilor de preaderare. Creşterea transferurilor spre noii veniţi se va asigura
progresiv, în funcţie de capacitatea lor de absorbţie, dar fără să depăşească 4 %
din Produsul Intern Brut naţional. Fondul de coeziune îşi va păstra destinaţia
actuală, respectiv susţinerea participării la Euro a ţărilor cu Produsul Naţional
Brut sub 90 % din media comunitară.
În politica agricolă comună, Comisia estimează necesitatea de a aprofunda
direcţiile reformei Mac Sharry şi de a încerca o mai mare apropiere a preţurilor
europene de cele mondiale, în asociere cu subvenţiile directe pe venit. Factorii
determinanţi în aplicarea PAC vor fi: riscul de dezechilibrare a pieţelor,
angajamentele multilaterale OMC, constrângerile de mediu şi de calitate,
perspectiva extinderii. Concret, se prevede o reducere a preţurilor instituţionale,
în special pentru cereale, carne de vită şi lapte, reducere compensată prin
subvenţii inferioare însă pierderilor de venit. Disparităţile existente vor impune
în scurt timp elaborarea unei politici de dezvoltare rurală, desprinsă din politica
agricolă comună, cu accent pe măsuri structurale şi de mediu.
12
Commission europeenne, „Agenda 2000 – pour une Union plus forte et plus large”, Bulletin de l’Union
europeenne, supl. 8/97

15
 Comisia europeană apreciază că extinderea Uniunii Europene va fi benefică
nu doar din punct de vedere politic ci şi economic.
Dar, accentuarea disparităţilor ce vor rezulta ca urmare a slabelor
performanţe economice ale ţărilor centrale şi est-europene, prezintă riscuri de
dezintegrare europeană prin disfuncţionalitate. În consecinţă, ţările ce doresc
aderarea trebuie să parcurgă o etapă de tranziţie în care economiile să devină
competitive şi acquis-ul comunitar să fie transpus în dreptul intern.
În sprijinul ţărilor candidate, Comisia preconizează o importantă susţinere
financiară pentru perioada 2000-2006, constând în programe PHARE, subvenţii
pentru dezvoltarea agriculturii şi subvenţii structurale, în special pentru transport
şi mediu.
Comisia va raporta anual Consiliului evoluţia înregistrată de fiecare ţară şi
va recomanda lansarea procesului de adeziune pe măsura îndeplinirii criteriilor
solicitate.
Perspective financiare
Uniunea Europeană adoptase până în 1997 doar perspective financiare
(1989-1993 şi 1994-1999), din dorinţa unei mai eficiente gestionări a bugetului
comunitar.
Noul cadru financiar acoperă perioada 2000-2006, urmând atât
aprofundarea integrării cât şi extinderea. Comisia estima prin Agenda 2000 că
necesarul de finanţat poate fi acoperit prin menţinerea actualului plafon al
resurselor proprii, care urma să fie atins în 1999 (1,27 % din Produsul Naţional
Brut comunitar).
Implicaţiile financiare ale prevederilor cuprinse în Agenda 2000 se estimau
la: patru miliarde ECU suplimentar pe an pentru politica agricolă comună (cu o
marjă de 4,7 miliarde ECU suplinea directoarea agricolă, necesară ajustărilor
determinate de extindere); 275 miliarde ECU pentru politica de coeziune, din
care 45 miliarde ECU vor fi acordate noilor membri; 30 miliarde ECU asistenţă
pentru preaderare. În prezent, perspectivele financiare în perspectiva extinderii
spre 10 ţări până în 2006, cu menţinerea actuală a politicilor europene, arată o
creştere a plafonului resursei Produsului Naţional Brut la 1,4 %.
În concluzie, cadrul european al extinderii Uniunii Europene, fixat prin
Agenda 2000, poate fi definit prin: creşterea rolului politicilor interne în
procesul integrării, concentrarea fondurilor regionale în scopul asigurării
convergenţei reale între regiunile şi ţările membre, în continuarea reformei
MacSharry în politica agricolă comună, disciplina bugetară, extindere
diferenţiată, cu parcurgerea asistată a unei etape de preaderare, pe măsură ce
ţările candidate îndeplinesc condiţiile precizate la Copenhaga.
Agenda 2000 include, de asemenea, avizele Comisiei asupra situaţiei ţărilor
candidate, prin raportare la criteriile de aderare. Analiza a fost realizată în baza
unui chestionar de 160 de pagini completat de ţările asociate. Acesta a cuprins
câteva mii de întrebări, acoperind 23 de sectoare de activitate. Comisia a luat în
considerare autoevaluarea ţărilor candidate dar şi rapoartele şi rezoluţiile

16
Parlamentului European, rapoartele organizaţiilor internaţionale şi a instituţiilor
financiare internaţionale, ca şi progresele în baza Acordurilor Europene. Avizele
au avut rolul de evaluare a performanţelor fiecărui candidat, dar şi de a face o
analiză a potenţialului acestora de îndeplinire a criteriilor de aderare. Avizele au
fost urmate în fiecare an de câte un raport în care sunt prezentate progresele
fiecărei candidate în pregătirea pentru aderare, o evaluare a eficienţei
instrumentelor de preaderare şi priorităţile pe termen scurt şi mediu. În baza
acestor rapoarte, Consiliul a decis şi decide asupra modului de realizare a
procesului de negociere.

1.3 Procesul de preaderare din perspectiva

administrativă. Etape şi condiţii

În 1994, Consiliul de la Essen a definit o strategie de preaderare pentru a

pregăti ţările Europei Centrale pentru aderarea la Uniunea Europeană. Strategia
era bazată pe 3 elemente principale: Acordurile Europene; Programul Phare;
Dialogul structurat.
În urma propunerilor Comisiei Europene prezentate în Agenda 2000,
Consiliul de Luxemburg a decis asupra unei strategii „întărite” pentru cele 10
ţări candidate ale Europei Centrale şi o strategie specifică pentru Cipru. Ulterior,
au fost adoptate strategii şi pentru Turcia şi Malta.
În prezent, strategia de preaderare pentru TECE include:
 Acordurile Europene;

17
  Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de
Aderare a Acquis-ului (PNAA);
 Ajutoarele de preaderare, în special programele Phare, Ispa, Sapard şi
co-finanţarea instituţiilor internaţionale;
 Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.
Strategia de preaderare pentru Cipru şi Malta se bazează pe:
 Acordurile de asociere;
 Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de
Adoptare a Acquis-ului (PNAA);
 Un ajutor specific de preaderare;
 Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.
Strategia de preaderare pentru Turcia include:
 Acordul de asociere şi Acordul de uniune vamală;
 Dialogul politic întărit;
 Parteneriatele pentru aderare (PA) şi Programele Naţionale de
Adoptare a Acquis-ului (PNAA);
 Un ajutor specific de preaderare;
 Participarea la programele şi Agenţiile Comunităţii.
Acordurile europene includ prevederi cu privire la schimbările comerciale,
dialogul politic, apropierea legislaţiilor, domeniile de cooperare (în special
industria, mediul, transporturile şi vămile). Ele au drept scop constituirea unei
zone de liber schimb între Uniunea Europeană şi ţările asociate TECE, într-un
termen de 10 ani pentru Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România,
Slovacia, de 6 ani pentru Lituania, Slovenia şi de 4 ani pentru Letonia. Liberul
schimb a fost instituit cu Estonia la 1 ianuarie 1995. Din momentul intrării în
vigoare a Acordului European (AE), nu au mai putut fi introduse noi taxe
vamale sau restricţii cantitative între Comunitate şi ţara asociată. Pentru alte
domenii, Acordurile prevăd perioade de tranziţie. În baza acordurilor, are loc un
proces de aliniere progresivă a legislaţiilor ţărilor asociate la reglementările
comunitare, în special cu privire la libertatea de schimbare a capitalurilor,
regulile concurenţei, drepturile de proprietate intelectuală şi industrială, pieţele
publice.
În pofida caracterului asimetric al Acordurilor Europene, care ridică
restricţiile la exporturile TECE mai rapid decât pentru transporturile Uniunii
Europene, balanţa comercială globală a Uniunii Europene cu aceste ţări rămâne
pozitivă. Slaba competitivitate a produselor TECE, natura specializărilor (în
general produse care folosesc intensiv factorul muncă), dificultăţile tranziţiei şi
reformelor structurale şi instituţionale antrenate de îndeplinirea criteriilor de
aderare nu a permis ţărilor asociate să beneficieze de avantajele asimetriei
concesiilor. Cu toate acestea, Acordurile Europene au stimulat cooperarea şi
schimburile comerciale reciproce, creând astfel un cadru favorabil integrării
TECE în Uniune.

18
 În plus, Acordurile Europene au creat structurile de dialog necesare
procesului de aderare. Începând cu 1994, pentru fiecare ţară asociată există un
ciclu de reuniuni anuale ale unui Consiliu de Asociere (la nivel ministerial) şi un
Comitet de Asociere (la nivelurile superioare ale funcţiilor publice) şi o Comisie
mixtă Parlamentară (la nivel politic). Aceste structuri joacă un rol esenţial în
strategia de preaderare, îndeosebi prin supravegherea progreselor ţărilor
candidate în adaptarea şi aplicarea acquis-ului ca şi în respectarea parteneriatului
de aderare (procesul de screening). De asemenea, Acordurile Europene au
promovat cooperarea în diverse domenii, participarea ţărilor asociate la
programe comunitare, la dialogul politic structurat.
Acordurile de Asociere (AS) cu Cipru, Malta şi Turcia datează din anii `60
şi începutul anilor `70. Rolul Acordurilor de Asociere a fost de a crea un cadru
de dezvoltare a cooperării şi schimburilor comerciale între Uniunea Europeană
şi aceste ţări în vederea constituirii progresive a unei Uniuni vamale. În cazul
Turciei obiectivul a fost atins în 1995, iar cu Cipru uniunea va deveni efectivă
până la sfârşitul lui 2002.
În noiembrie 2001, Comisia a recomandat trecerea la o nouă etapă, bazată
pe o pregătire mai detaliată pentru cerinţele propuse de calitatea de membru al
Uniunii Europene. În acest context, Turcia este încurajată să intensifice şi să
accelereze procesul reformelor politice şi economice, conform criteriilor de
aderare şi priorităţilor stabilite de Parteneriatul de Aderare pentru Turcia, adoptat
de către Uniunea Europeană la începutul acestui an. Turcia va trebui de
asemenea, să accelereze procesul de identificare a unei soluţii în rezolvarea
problemelor cipriote şi a divergenţelor legate de Securitatea Europeană şi
Politica de Apărare. În plus, Comisia propune o analiză detaliată a legislaţiei
Turciei şi o agendă referitoare la alinierea la acquis-ul comunitar. Se va acorda o
mai mare atenţie capacităţii administraţiei turce de a implementa eficient
prevederile acquis-ului. În rapoartele de ţară se constată progrese substanţiale,
dar sunt necesare eforturi suplimentare pentru implementarea eficientă a
legislaţiei Uniunii Europene.
Prin Agenda 2000, Comisia a scos în evidenţă necesitatea de a orienta
sprijinul comunitar pentru ţările candidate către domenii particulare, conform
Rapoartelor de ţară.
Parteneriatele pentru aderare (PA) răspund acestei cerinţe şi se constituie
într-o piesă centrală a strategiei de preaderare întărită. Ele fixează priorităţile
pentru ţările candidate în pregătirea pentru aderare şi regrupează ansamblul
diferitelor forme de ajutor al Uniunii Europene într-un cadru unic. Consiliul
European de la Luxemburg a acceptat Parteneriatul pentru Aderare ca un
instrument cheie al strategiei de preaderare. Consiliul a adoptat apoi, în martie
1998, un regulament fixând principiile, priorităţile şi condiţiile generale ale
fiecărui parteneriat. Pe această bază, Comisia a adoptat parteneriate detaliate
pentru fiecare ţară. Acestea expun priorităţi clare pe termen scurt şi mdiu şi
stabilesc instrumentele principale şi resursele financiare disponibile, orientate pe

19
obiective. Parteneriatele au devenit cadru unic de programare a sprijinului
financiar comunitar. Ele sunt actualizate permanent, în funcţie de concluziile
Rapoartelor de ţară.
În baza parteneriatelor, fiecare ţară a fost invitată să adopte un Program
Naţional de Adoptare a Acquis-ului (PNAA) care să definească modul concret în
care fiecare ţară înţelege să respecte parteneriatul pentru aderare şi să precizeze
calendarul implementării măsurilor necesare cu incidenţele umane şi financiare
pe care le implică. Şi Programele Naţionale de Adoptare a Acquis-ului se
revizuiesc periodic.
În cazul României, versiunea revizuită a Programului Naţional de Adoptare
a Acquis-ului a fost prezentată Comisiei în mai 2000 şi acoperă perioada 2000-
2003. Sunt incluse toate capitolele de Acquis, conform capitolelor de negociere.
Sunt precizate obiectivele şi măsurile de îndeplinire a criteriilor şi de aderare,
inclusiv de ameliorare a capacităţii administrative şi judiciare. Primul volum
include o analiză a situaţiei actuale şi priorităţile pe termen scurt şi mediu.
Volumul doi cuprinde matricea elementelor de Acquis care vor fi adoptate.
Conform concluziilor Consiliului European de la Berlin, pentru 2000-2006,
sprijinul de preaderare pentru ţările din Europa Centrală este de 3120 milioane
Euro anual. Comisia poate propune însă suplimentări ale fondurilor, în vederea
accelerării procesului de extindere. Fondurile sunt alocate prin intermediul a trei
instrumente financiare :
 PHARE, cu rolul de finanţare a măsurilor pentru întărirea instituţilor
(democratizare, sistem de gestiune, formare profesională) şi investiţii
în programe neacoperite de celelalte două fonduri, în special pentru
programme integrate de dezvoltare regională ; Fondul este plasat sub
responsabilitatea Direcţiei Generale pentru Extindere şi dispune de
un buget anual de 1560 milioane Euro ;
 ISPA, cu rol de finanţare a infrastructurilor majore în domeniul
transportului şi mediului ; dispune de un buget anual de 1040
milioane Euro şi este plasat sub responsabilitatea Direcţiei Generale
pentru politică regională;
 SAPARD, cu rol de finanţare a dezvoltării agricole şi rurale ; dispune
de un buget anual de 520 milioane Euro şi ţine de Direcţia Generală
pentru Agricultură.
Cipru şi Malta beneficiază începând cu 2000 de un buget de 95 milioane
Euro pentru 2000-2004, folosit pentru procesul de armonizare în domeniile
prioritare fixate prin parteneriatul pentru aderare. Turcia beneficiază de un ajutor
de 177 milioane Euro pentru 2000-2002.
În procesul de sprijin pentru preaderare, un rol important revine, începând
din 1998, sistemului de “înfrăţire” (“jumelages”). Acesta contribuie ]n special la
constituirea unor administraţii moderne şi eficace, dispunând de structuri,
resurse umane şi competenţe de gestiune necesare aplicării Acquis-ului
comunitar. Sistemul constă în colaborarea între administraţii şi organizaţii semi-

20
publice din ţările candidate şi din ţările membre pentru elaborarea şi aplicarea
unui proiect privind transpunerea şi aplicarea unei părţi specifice din Acquis-ul
comunitar. Caracteristica principală a sistemului o constituie producţia de
rezultate specifice concrete, în domenii prioritare fixate prin Parteneriatul penrtu
Aderare.
Banca Europeană pentru Investiţii, în colaborare cu Instituţiile Financiare
Internaţionale, contribuie, de asemenea, la susţinerea procesului de preaderare.
Finanţările primesc investiţii prioritare în ţările candidate, în special în proiecte
care facilitează adoptarea acquis-ului comunitar şi integrarea cu Uniunea
Europeană. Fondurile se concentrează pe : protecţia mediului, dezvoltarea
reţelelor de transport, telecomunicaţii, energie, competitivitatea industriei şi
dezvoltarea regională.
Ţările candidate beneficiază şi de sistemul de participare la programele şi
agenţiile Comunităţii.
Programele comunitare au rolul de a promova cooperarea între statele
membre în domenii politice specifice (sănătate publică, mediu, cercetare,
energie) şi de a favoriza schimburile de studenţi şi tineri (programele Socrates,
Leonardo, Jeunesse pour l’Europe). Programele sprijină acomodarea ţărilor
candidate cu politicile şi instrumentele comunitare.
De asemenea ţările candidate participă la agenţiile comunitare, îndeosebi
Agenţia Europeană pentru Mediu şi Observatorul European al Drogurilor şi
Toxicomaniei.
Liniile directoare generale de participare la programme şi agenţii sunt
definite de către Comisie.
Cu ocazia Summit-ului de la Copenhaga din anul 1993, ţările membre au
făcut un pas decisiv pentru extinderea spre est a Uniunii Europene, convenind că
“statele asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc pot deveni membre
ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsură să îndeplinească condiţiile
economice şi politice cerute”.
În esenţă, nu s-a mai pus problema “dacă” ci “când” vor adera respectivele
ţări la Uniune. Răspunsul la această întrebare este unul relativ, şi anume : atunci
când vor fi îndeplinite criteriile de aderare, cunoscute sub denumirea de
“criteriile de la Copenhaga”.
Pentru a deveni membră, ţara candidată trebuie să fi realizat:
1. criterii politice: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia,
supremaţia legii, drepturile omului, respectarea şi protecţia
minorităţilor;
2. criterii economice: existenţa economiei de piaţă funcţionale şi a
capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din
interiorul Uniunii.
3. criterii obligatorii: capacitatea de a-şi asuma obligaţiile decurgând
din calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii
politice, economice şi monetare.

21
 Un an mai târziu, Summit-ul de la Essen a definit o strategie de preaderare
pentru a pregăti ţările din Europa Centrală şi de Est să adere la Uniunea
Europeană. Strategia este bazată pe trei elemente principale:
1. funcţionarea Acordurilor Europene
2. Programul de asistenţă financiară Phare
3. realizarea parteneriatului structurat, ce reuneşte ansamblul ţărilor
membre şi ţărilor candidate pentru examinarea problemelor de interes
general.
Summit-ul de la Essen a stabilit paşii de intrare a ţărilor asociate pe Piaţa
Internă a Uniunii Europene, evidenţiindu-se trei domenii: concurenţa, controlul
ajutoarelor de stat şi acquis-ul comunitar.
Pentru ultimul domeniu, strategia de la Essen a realizat un document-
Cartea Albă – menit să asiste TECE în adaptarea acquis-al.
Cartea Albă cuprinde o imagine de ansamblu a legislaţiei comunitare pe
care ţările asociate trebuie să o adopte în propria legislaţie. Ea identifică
măsurile dure în fiecare sector al pieţei interne şi sugerează secvenţele în care
trebuie realizată armonizarea legislaţiilor.

1.4 Capacitatea administrativă de implementare a

acquis-ului comunitar în ţările Europei Centrale şi de Est

Termenul de acquis comunitaire provine din limba franceză şi însemnă

corpul legislativ, reglementările şi rezoluţiile Uniunii Europene în decursul
timpului.
Aderarea la Uniunea Europeană constă în adoptarea, aplicarea şi
dezvoltarea acquis-ului comunitar, care reprezintă întreaga legislaţie primară şi
derivată a Uniunii, precum şi ansamblul politicilor instituţiilor create pentru a
asigura aplicarea, respectarea şi dezvoltarea corespunzătoare şi continuă a
acestei legislaţii.
Consiliul european exclude ideea adoptării parţiale a acquis-ului
comunitar.” O adoptare parţială a acquis-ului fără rezolvarea problemei de bază
a cărei soluţionare ar fi doar amânată dacă una din părţi ar obţine o astfel de

22
excepţie, este clar că aceasta nu ar rămâne fără compensaţie. Puţin câte puţin, ar
începe un proces care ar încălca principiul conform căruia problemele integrării
pot fi rezolvate treptat prin măsuri de tranziţie, ceea ce ar dilua considerabil
acquis-ul ca întreg. În plus ar apărea problema capacităţii instituţiilor de a lua
decizii asupra unor probleme care nu ar mai fi comune.”13
Acquis-ul comunitar este grupat în 31 de capitole, ce sunt deschise succesiv
negocierii:
1. Libera circulaţie a persoanelor ;
2. Libera circulaţie a bunurilor ;
3. Libera circulaţie a serviciilor ;
4. Libera circulaţie a capitalurilor ;
5. Dreptul societăţilor comerciale ;
6. Politica de concurenţă ;
7. Agricultura ;
8. Pescuitul ;
9. Politica în domeniul transporturilor ;
10. Impozitarea ;
11. Uniunea Economică şi Monetară ;
12. Statistica ;
13. Politica socială şi de ocupare a forţei de muncă ;
14. Energie ;
15. Politica industrială ;
16. Întreprinderi mici şi mijlocii ;
17. Ştiinţă şi cercetare ;
18. Învăţământ şi formare profesională ;
19. Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei ;
20. Cultură şi audio – vizual ;
21. Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale ;
22. Mediul înconjurător ;
23. Protecţia consumatorului şi sănătatea publică ;
24. Cooperarea în domeniul justiţiei ;
25. Uniunea vamală ;
26. Relaţiile economice internaţionale ;
27. Politica externă şi de securitate comună ,
28. Controlul financiar ;
29. Prevederi financiare şi legislative ;
30. Participarea la instituţiile Uniunii Europene ;
31. Altele.
În cazul statelor candidate la integrarea europeană este de o mare
importanţă încorporarea legislaţiei comunitare în cadrul legislaţiei naţionale şi
implementarea acesteia prin intermediul structurilor administrative şi juridice.

13
L.Matei, A.Matei – Acquis comunitar şi administraţie publică / editura Economică, Bucureşti 2000, pp 117

23
 Fiecare administraţie trebuie să-şi asigure capacitatea de implementare a
acquis-ului comunitar. Există însă domenii cheie de aplicaţie a acquis-ului:
În ceea ce priveşte dreptul comunitar: pentru statele candidate un rol major
îl are puterea judecătorească care trebuie să fie capabilă de aplicarea acquis-ului
comunitar, a dreptului comunitar.
Accentul cade de această dată pe pregătirea, capabilitatea puterii
judecătoreşti neuitând însă de problema financiară, adică de existenţa unor surse
financiare suficiente.
Un al doilea domeniu ar fi Piaţa comună – care presupune existenţa unor
organisme care trebuie să fie capabile să acţioneze din plin în conformitate cu
regulile comunitare.
Concurenţa este un alt domeniu care presupune crearea unor organisme de
control care să vegheze la respectarea regulilor de concurenţă loiale.
Impozitarea indirectă: legislaţia comunitară are în vedere în cazul acestui
domeniu armonizarea TVA – ului şi a accizelor în cadrul Uniunea Europeană.
Agricultura şi transporturile- politica agricolă comandă aplicarea
exigenţelor pieţei interne a Uniunii Europene şi a regulii concurenţei în sectorul
transporturilor, dezvoltarea dispozitivelor adecvate în domeniul infrastructurii.
Forţa de muncă: asigurarea unui control adecvat în ceea ce priveşte
securitatea muncii.
Politica şi coeziunea regională: presupune existenţa unor organe
administrative cu un înalt grad de competenţă în gestionarea fondurilor
comunitare.
Protecţia consumatorilor: controlul politicii privind protecţia consumato-
rilor ca şi a regulilor care vin în aprobarea acesteia.
Justiţia şi afacerile interne: este nevoie ca structurile administrative să fie în
măsură să abordeze în mod eficient chestiunile legate de controlul frontierelor,
cooperarea forţelor de poliţie, domeniul juridic.
Controlul financiar: se realizează prin crearea unor servicii de combatere a
fraudelor, prin organizarea unor sisteme eficiente de management şi control a
cheltuielilor publice. Referindu-ne la sectorul administrativ este necesară
distrugerea clară care trebuie făcută între controlul extern şi controlul intern14.
Se pune accentul pe o creare graduală a condiţiilor care primesc integrarea
statelor candidate cu referire în primul rând la calitatea activităţilor desfăşurate
de administraţiile statelor candidate. Ne referim în primul rând la autoritatea
judecătorească, apoi la lupta anticorupţie, la drepturile civile şi politice, protecţia
copilului şi altele.
Se impune astfel o pregătire în domeniul drepturilor magistraţilor, apoi o
modificare a Codului de procedură penală, organizarea poliţiei judiciare.
„Pentru aplicarea acquis-ului comunitar în primul rând trebuie create
structuri administrative adecvate şi eficiente care să aibă resursele necesare. Un
pas important îl deţine ridicarea pregătirii profesionale a funcţionarilor din
14
Revista INFO CIER numărul 1 din 2001

24
aparatul administrativ prin cursuri de pregătire, prin definirea clară a
responsabilităţilor pe care aceştia le au în desfăşurarea activităţii în administraţia
publică.”
„Reforma administraţiei publice se bazează pe două mari aspecte: calitatea
guvernării şi europenizarea în administraţia publică.”15
Calitatea guvernării nu poate fi ca principala limită în eforturile reformei,
dar poate fi considerată că ţinteşte probabil spre o capacitate construcţie. S-au
întreprins eforturi permanente pentru îmbunătăţirea serviciilor civile şi în
transparenţă ca bază a desfăşurării activităţilor în cadrul instituţiilor, a
profesionalismului în pregătirea deciziilor.
Institutul European de Administraţie Publică constituie principalul organ
administrativ care are capacitatea de a constitui în ţările candidate o anumită
tactică de aplicare a acquis-ului comunitar.
Procesul europenizării a mers mai mult, astfel ţările candidate trebuie să
lucreze nu numai cu numere ci şi cu structuri, planuri de guvernare. Ţările
candidate trebuie să utilizeze experienţa statelor membre, să analizeze
construcţia lor şi apoi să aplice tehnicile.
„Unul din obiectivele cheie în reforma administraţiei publice este Reforma
Finanţelor Publice. Ţările candidate trebuie să-şi reconstruiască administraţia
având în directă colaborare Sistemul de Monitorizare şi sprijinul organizaţiilor;
SPA şi SAPARD. ”16
Acordurile prezentate de ţările candidate au ca principal pilon Reforma
Administraţiei publice centrale. În fapt se propune crearea unei organizaţii mai
performante a cărei funcţionare să fie mai eficientă. Pentru a se ajunge la
aceasta, stabilirea competenţelor la nivelul central al agenţiilor din teritoriu
trebuie bine definite.
Reforma în ministere, declararea strategiei de guvernare trebuie relevată
prin administraţia publică. În interior se pune accent pe strategia de planificare,
pe coordonare, consultanţă legală. Acest nou rol va promova astfel iniţiativa la
nivel local şi se va realiza astfel o cooperare mai bună la nivel regional.
Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului
economic şi social. Atât deciziile investitorilor străini, cât şi ale celor interni sunt
influenţate din ce în ce mai mult de calitatea şi eficienţa administraţiei.
Aderarea ţărilor din centrul şi estul Europei la Uniunea Europeană depinde
de îmbunătăţirea standardelor administraţiei publice, de implementarea
reformelor în toate domeniile acesteia.
Uniunea Europeană, deocamdată fără România şi Bulgaria
1 mai 2004, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Malta, Polonia, Slovenia,
Slovacia şi Ungaria sunt plutonul fruntaş care a sosit în Uniunea Europeană.
România nu a făcut parte din el, tot aşa cum nu a făcut parte nici din primul val

15
L.Matei, A.Matei – Acquis comunitar şi administraţie publică – editura Economică, Bucureşti, 2000
16
Nispa CEE – Ten Years of Transition and Challanges for the Future of Public Administration Budapesta, 2002,
pp 235

25
de state ex-comuniste primite în Alianţa Nord-Atlantică, deşi românii erau cotaţi
în sondaje ca fiind cel mai entuziast popor din zona noastră în ceea ce privea
integrarea euro-atlantică.
De ce nici nu se putea pune măcar problema ca ţara noastră să facă parte
din acest prim eşalon de lărgire a Uniunii Europene este relativ simplu de
explicat. Pentru că ani de zile, în loc de reformă ne-am mulţumit să vorbim
despre luminiţa de la capătul tunelului. Pe de altă parte, după cum remarca
negociatorul şef al României, situaţia de azi se datorează şi încetinelii cu care au
fost depuse documentele necesare deschiderii capitolelor de negociere, ceea ce
ne plasează în urma Bulgariei în cursa pentru integrare. În prezent, salariul
mediu din România este de aproape două ori mai mic decât cel din Slovacia
(225 euro). Rata inflaţiei, deşi a scăzut spectaculos de la 295,5% în 1993 la
14,1% în 2003 şi este estimată în acest an la circa 9%, este încă prea mare pentru
exigenţele Uniunii Europene. În recentul Raport de ţară, printre obstacolele care
stau în calea României au fost nominalizate corupţia, administraţia publică şi
justiţia. Dar şi faptul că ţara noastră încă nu are statutul unei economii de piaţă
funcţionale. După cum afirma recent şi Jonathan Scheele, dacă România nu va fi
pregătită din punct de vedere economic pentru aderare, ea ar avea de suferit, nu
de câştigat în urma dobândirii statutului de membru al Uniunii Europene.
Accentul pus pe factorul economic nu este deloc exagerat, dacă ne amintim
că structura pe care azi o numim Uniunea Europeană a debutat în1951 sub forma
unui acord privind instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Într-o Declaraţie a Camerelor de Comerţ şi Industrie din Statele Membre şi
Candidate ale Uniunii Europene, semnată la Viena pe 23 aprilie 2004, se afirmă,
între altele, că extinderea Uniunii Europene „este un proces istoric şi o
provocare în plan economic şi social, atât pentru statele membre, cât şi pentru
cele candidate”. Cu acel prilej, camerele de comerţ au subliniat că motorul
integrării europene l-au constituit afacerile europene şi că o piaţă internă de 450
de milioane de consumatori va contribui la dezvoltarea economică şi va crea noi
locuri de muncă.
O poziţie similară au avut-o şi participanţii la Forumul Economic Mondial
de la Varşovia, care au susţinut că primirea în Uniunea Europeană a Cehiei,
Ciprului, Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Sloveniei, Slovaciei şi
Ungariei va stimula reforma economică în celelalte 15 ţări membre. Aceeaşi
vorbitori au fost însă de părere că dacă aderarea statelor amintite nu se va dovedi
un succes, primirea României şi Bulgariei ar putea fi rediscutată.
În ceea ce-l priveşte pe cetăţeanul de rând din România, este de aşteptat ca
lărgirea Uniunii Europene să afecteze pozitiv piaţa muncii. Un argument în acest
sens ar fi şi creşterea sumelor transferate de românii care muncesc peste hotare
în băncile din ţară, de la 1,1 miliarde euro în 2001 la un nivel estimat de 1,8
miliarde euro în 2004. Aceste cifre atestă faptul că accesul românilor la o piaţă a
muncii externă este benefic, cel puţin atâta timp cât salariul mediu din România
va fi sub cel din Uniunea Europeană. Cu titlu de exemplu, să menţionăm că în

26
Franţa o persoană care câştigă mai puţin de 580 de euro trăieşte sub pragul
sărăciei. Privind însă lucrurile dinspre Occident spre Est, este evident că lărgirea
Uniunii Europene generează o legitimă preocupare pentru prevenirea unei oferte
excesive de forţă de muncă, de multe ori calificată, venită din partea noilor
membri.
Rămânerea României pe peron în aşteptarea unui nou tren spre Uniunea
Europeană mai ridică încă o problemă: Uniunea în care s-au integrat anul acesta
cele 10 ţări este cu totul alta decât cea în care se vor integra România şi Bulgaria
în 2007. Să nu uităm că, în conformitate cu agenda Lisabona, în 2010 Uniunea
Europeană va trebui să ajungă cea mai competitivă şi dinamică piaţă bazată pe
economia cunoaşterii. Cu doar trei ani înainte de acest termen, România va
trebui să intre pe scenă, iar rolul pe care-l va avea atunci de jucat va fi mult mai
dificil decât cel care îi revine astăzi Slovaciei.
Din acest punct de vedere, în următorii doi ani şi jumătate, România va
trebui să lupte nu numai pentru a îndeplini criteriile de aderare şi pentru a reuşi
să aplice, nu numai să adopte, acquis-ul comunitar, dar şi pentru a nu mări prea
mult decalajul dintre ea şi ţările integrate în Uniunea Europeană la 1 mai 2004.

27
 CAPITOLUL ll Analiza sistemului administrativ al
Poloniei din perspectiva integrării în Uniunea
Europeană

2.1 Consideraţii generale

2.2 Organizarea administraţiei publice centrale
2.3 Organizarea administraţiei publice locale

Cap. ll Analiza sistemului administrativ

al Poloniei din perspectiva integrării
în Uniunea Europeană

2.1. Consideraţii generale

Este important ca administraţiile candidaţilor să pună în aplicare acquis-ul.

Acesta va necesita noi structuri administrative precum şi administratori pregătiţi
corespunzător. Totuşi în multe cazuri, statelor candidate le lipsesc încă
structurile necesare pentru aplicarea acestor noi reglementări, iar un obstacol
major este existenţa unor probleme larg răspândite, de exemplu corupţia.
Practica administrativ-centralistă a statelor comuniste s-a dovedit a fi extrem de

28
persistentă. Guvernele centrale nu au încă interesul de a transfera autoritatea
structurilor subordonate. După câştigurile vizibile ale democraţiei, toate statele
asociate au stabilit administraţii locale liber alese şi independente. Totuşi ,
administraţia de stat a ezitat să încredinţeze administraţiilor autonome
responsabilităţi reale şi mijloacele necesare îndeplinirii lor. Până în prezent, în
ciuda presiunilor externe, numai reforma structurilor administrative s-a bucurat
de sprijin. Cooperarea intra-teritorială a fost împiedicată de centralizare şi de
insuficienta colaborare a centrului cu organizaţiile regionale.Reforma sistemului
administrativ al Poloniei a demarat cu adevărat în anul 1998 şi s-a axat pe patru
elemente principale: voinţa politică, ştiinţa, sprijinul social şi personalul
calificat, capabil să facă faţă noilor cerinţe oferite de perspectiva integrării în
Uniunea Europeană17. Reforma administraţiei publice din 1998 introduce o
împărţire clară a sarcinilor autorităţilor publice, distribuite pe trei segmente
principale administrative ale statului. Acestea sunt:
1. Autoguvernarea locală (urbană şi rurală), responsabilităţi primare
pentru satisfacerea nevoilor comunităţilor locale;
2. Autoguvernarea regională( în voievodate), responsabilă cu
dezvoltarea politicii regionale;
3. Guvernarea administrativă centrală, responsabilă cu probleme naţionale,
cât şi cu implicarea în legislatură şi supervizarea autoguvernării voievodatelor.
Reforma a demarat într-o anumită ordine de priorităţi cu: reforma
instituţiilor, a procesului educaţional, a sistemului social, managementului
drumurilor publice, care a avut ca rezultat un management descentralizat. Este o
chestiune rar întâlnită, ca rezultatele procesului de reformă administrativă să
apară, într-un timp atât de scurt. Polonezii s-au descurcat şi au realizat o reformă
cu impact asupra economiei de piaţă funcţională. Este de reţinut faptul ca
reforma administrativă s-a bazat la scară mare pe trei reforme enunţate anterior,
dar care dintre acestea a influenţat programul politic al guvernului făcând parte
din obiectivele acestuia în plan obiectiv.
2.2. Organizarea administraţiei publice centrale

Sistemul administrativ al Poloniei este unitar, teritoriul statului fiind

împărţit în Gruine, Povitate şi Voievodate, aceasta însemnând că întreaga
organizare a statului a fost ordonată şi adaptată cerinţelor locuitorilor.
Au fost create condiţii pentru o nouă abordare a relaţiilor la nivelul
administraţiei locale urmărindu-se reabilitarea oraşelor de mărime mică şi
mijlocie ca centre de viaţă publică, pentru dezvoltarea regională, conform
tendinţelor europene. De asemenea, structurile şi regulile de conducere au fost
radical schimbate. În locul sistemului ministerial centralizat şi al birocraţiei
excesive, reforma a introdus descentralizarea sistemului administrativ public,
consolidat teritorial, bazat pe responsabilitatea politică a autorităţilor desemnate.

17
Jadwiga Emilewcz, Artur Wolek – Reformers and Politicians – editura Publishing House ELIPSA pp 187

29
 Puterea publică a fost coborâtă la nivel teritorial. În consecinţă sistemul a
devenit mai transparent, iar administrarea cheltuielilor publice a intrat sub
protecţie civică.
Noul sistem administrativ este bazat pe regula consolidării organizaţionale,
care include conceptul responsabilităţii generale. Acesta este un pas imens
pentru consolidarea puterii în stat, necesară în special în zona crizei
manageriale.
În sistemul administrativ central, multe persoane nu au acceptat ideea
descentralizării. În ciuda schimbărilor legislative fundamentale introduse în anii
1996-1998, adevărata reconstrucţie a mecanismului administrativ central încă nu
a început, inclusiv reconstrucţia mecanismului de management şi control
guvernamental. Preşedintele a refuzat să semneze în septembrie 2001, Legea
Administraţiei Publice Directoriale, deoarece îndatoririle Directoratului
includeau cerinţe de profesionalizare a funcţionarilor publici. Imediat, doar
pentru propagandă la finele anului 2001, o lege care amendează o serie de alte
legi privind organizarea administraţiei centrale a fost adoptată de noua coaliţie
SDL – PSL. Din păcate, noul Guvern care a venit la putere după alegerile din
2001 nu a dat importanţă legilor administraţiei publice, astfel a pus în pericol
respectarea calendarului reformei din 1998. În unele opinii se apreciază că nici
Constituţia adoptată în 1997 nu are caracter european, deşi Polonia a intrat în
Uniunea Europeană la 1 mai 2004.
Schimbările sunt în opoziţie cu ceea ce Alianţa Democrată de Stânga a
propus în 1996-1997 şi legile adoptate la acea vreme. De exemplu, reforma
sistemului sanitar (prost gândită după cum s-a dovedit) a început să funcţioneze
abia după 3 ani. Banii din fondurile regionale de sănătate, cu ceva rezistenţă, au
ajuns în final la pacienţi iar noul sistem managerial de sănătate a început să
funcţioneze corect.18
Noul Ministru al Sănătăţii a început demersurile pentru propunerea de
lichidare a Fondurilor de Asigurare Medicală. Noul Ministru al Afacerilor
Interne şi al Administraţiei, împreună cu Cancelaria Primului Ministru,
intenţionează să desfiinţeze peste 20 de cabinete ale administraţiei Centrale,
incluzând aproape toate persoanele care s-au opus competiţiei. Astfel Guvernul
s-a implicat din nou în managementul şi administraţia de zi cu zi. Cel mai rău
lucru îl constituie că factorii politici au influenţat sectorul pieţei şi al finanţelor,
acolo unde politicul nu ar trebui să aibă acces.
Aceste exemple ilustrează tendinţe vizibile de centralizare foarte
periculoase pentru o societate democratică într-o Europă a descentralizării.
Tendinţa este cea de recentralizare a managementului afacerilor publice,
reîntoarcerea la „conducerea manuală” şi de „liniştire” a diferitelor iniţiative
ministeriale. Este realizat prin restaurarea imperiilor ministeriale şi creşterea
numărului de politicieni şi partide dependente de administraţia guvernamentală.

18
Jadwiga Emilewcz, Artur Wolek – Reformers and Politicians – editura Publishing House ELIPSA pp 195

30
 Noul Ministru al Afacerilor Interne şi al Administraţiei investit după
alegerile din 2002 a fost de acord cu optica predecesorilor săi care au acordat
atenţie descentralizării. Această nouă viziune a consolidat administraţia locală şi
a mărit securitatea colectivă la scară locală şi regională. Cu toate acestea, au
existat neînţelegeri în cadrul Guvernului.
Astfel, noul Ministru al Finanţelor şi-a declarat intenţia să anuleze
contractele regionale şi să se întoarcă la sistemul managerial centralizat al
fondurilor destinate dezvoltării locale şi regionale, stabilind poziţia financiară a
Voievodatelor. Ele nu au mai putut să gestioneze propriile fonduri pentru politică
regională de intrare în Uniunea Europeană.
Fondurile Uniunii Europene au fost deblocate, doar atunci când propriile
fonduri au fost investite.
Au rămas multe de făcut în domeniul administraţiei publice. Trebuie
pregătită implementarea sistemului informaţional de date, la standardele IT.
Trebuie reconstituit tot sistemul legal al finanţelor publice şi trebuie elaborate
mecanismele de gestionare a crizelor. Mai trebuie lucrat de asemenea, la
calitatea funcţionării administraţiei şi a sectorului public, modernizarea
elementelor aparatului instituţional şi adaptarea la standardele Uniunii
Europene.
Reforma administraţiei este frânată şi de insuficienţa resurselor financiare,
finanţele fiind centralizate. Ministerul Finanţelor şi membrii aparatului său au
obstrucţionat procesul de descentralizare. Pe de altă parte, în perioada reformei
ministerul a alocat fonduri însemnate pentru securitate şi protecţie socială.

2.3. Organizarea administraţiei publice locale

Politica regională este motivul unor dispute între Voievodate şi Guvern,

deşi este o componentă a reformei. Sensul existentei voievodatelor este de a
proteja dezvoltarea regională. Oricum, Voievodatele nu deţin fonduri necesare
dezvoltării şi singura şansă de a schimba această situaţie este să exercite presiuni
majore asupra Guvernului. Însă mulţi politicieni gândesc că aceasta este o
tentativă de supunere a autorităţilor publice centrale şi transformă disputa pe
politica regională într-o luptă pentru bani şi putere.
În condiţiile centralizării, autorităţile locale au primit bani insuficienţi, la
limita supravieţuirii, nepunându-se problema investiţiilor. Disputa continuă şi pe
fondul localizării managementului fondurilor europene. Cine să gestioneze:

31
puterea centrală sau administraţia locală. Ministerele pierd din putere ca rezultat
al reformei teritoriale, deoarece banii ar trebui gestionaţi la nivel local, unde se
cunosc mai bine nevoile comunităţii.
În câţiva ani, Polonia ar trebui să acumuleze 4% din fondurile europene.
Aceasta este o cantitate imensă de bani care este tentantă ca perspectivă de
gestionare. Se consideră că Polonia nu este pregătită să utilizeze fondurile cu
profesionalism, ca multe alte ţări foste comuniste. Aceste fonduri ar trebui
gestionate de Voievodate, care deţin instrumente suficiente pentru a aplica
politica regională şi vor stimula dezvoltarea acesteia. În prezent sunt peste 60 de
agenţii de dezvoltare regională, o bună reţea de susţinere a afacerilor, de
informare şi centre de formare a funcţionarilor. Acestea sunt principalele
instrumente de sprijin ale dezvoltării regionale.
Nu vor exista niciodată bani suficienţi, dar dezvoltarea regională nu este
ceva ce poate începe dintr-o dată pe 1 ianuarie 1999, doar pentru că a fost
introdusă reforma. Acesta este un lung proces pe timpul căruia trebuie să
învăţăm cu toţii. Fondurile premergătoare vor fi create oportun pentru
responsabilii politicii regionale, pentru a se familiariza cu procedurile de
cheltuire a fondurilor europene.
Este nevoie însă de criterii obiective pentru accesarea fondurilor, pe care
Voievodatele trebuie să le elaboreze. Dacă vor reuşi, vor primi fondurile.
Denumirea acestor fonduri poate varia în funcţie de interesele regiunilor.
Întrebarea cheie care rămâne este cât timp îi va trebui Poloniei pentru a se
transforma într-un sistem economic administrativ stabil şi sigur? Unii spun că va
trebui să urmeze modelul italian, demonstrând că în 7 sau 10 ani, de acum încolo
sistemul va funcţiona; îşi permite Polonia să susţină o astfel de lungă perioadă
de adaptare?
În acest timp vor exista multe conflicte şi dispute pe problema distribuirii
fondurilor, dar nimeni nu poate opri procesul de schimbare început încă din
1990 şi care are toate şansele să aibă efecte favorabile, odată cu intrarea Poloniei
în Uniunea Europeană.

CAPITOLUL lll Impactul procesului de integrare

europeană asupra administraţiei publice româneşti

32
 3.1 Strategia de reformă a administraţiei publice din
perspectiva integrării României în Uniunea Europeană
3.1.1 Restructurarea profundă a administraţiei
publice şi coerenţa actului administrativ
3.1.2 Schimbarea de fond a raportului dintre
administraţie şi cetăţean
3.1.3 Descentralizarea serviciilor publice şi
consolidarea autonomiei locale (administrative şi
funcţionale)
3.1.4 Demilitarizarea unor servicii comunitare
3.1.5 Depolitizarea structurilor administraţiei
publice şi eliminarea clienterismului politic
3.1.6 Stoparea birocraţiei
3.1.7 Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare
3.1.8 Întărirea autorităţii statului şi a răspunderii
acestuia
3.2 Influenţa procesului de integrare europeană din
perspective economice şi sociale

Cap. lll Impactul procesului de integrare europeană asupra

administraţiei publice româneşti

3.1. Strategia de reformă a administraţiei publice din

perspectiva integrării României în Uniunea
Europeană

Relaţia României cu Uniunea Europeană este, cel mai adesea, privită prin
prisma reformelor.
Pentru a accede în Uniunea Europeană a fost prezentată la Bruxelles o
strategie de aderare. O secţiune a acesteia, elaborată de o subcomisie intitulată
„Dezvoltare instituţională”. Reforma administraţiei a stabilit un număr de opt

33
obiective fiecare cuprinzând măsuri şi termene de realizare a lor. Aceste
obiective sunt: respectul faţă de cetăţean; separarea funcţiilor politice de cele
administrative; crearea unui corp al funcţionarilor publici de carieră, profesional
şi neutru politic; definirea clară a rolului, responsabilităţilor şi relaţiilor dintre
instituţii; subsidiaritatea, asigurarea transparenţei actului de guvernare şi a celui
administrativ, simplificarea procedurilor şi actelor normative; parteneriatul cu
societatea civilă şi sectorul privat.
Privitor la programul de guvernare pe perioada 2000-2004 apare propusă
pentru prima dată şi problema administraţiei publice centrale şi locale iar toate
acestea sunt cuprinse într-un capitol distinct al programului de guvernare
Reforma Administraţiei publice centrale şi locale. Dezvoltarea regională.19
Principalele puncte cuprinse în programul de guvernare cu privire la
Administraţie şi la reforma din administraţia publică centrală şi locală:
1.Restructurarea administraţiei publice centrale şi locale se va realiza
- restructurarea Guvernului pentru a obţine o eficienţă a actului de
guvernare;
- reorientarea activităţii unor ministere şi diminuarea unui număr important
de agenţii guvernamentale;
- înfiinţarea unor oficii în cadrul ministerelor care vor fi
conduse de către secretarii de stat şi care vizează integrarea europeană şi
relaţiile externe, dar nu în ultimul rând investitorii străini şi autohtoni;
- trecerea unor agenţii guvernamentale în subordonarea
ministerelor pentru a asigura activităţi eficiente şi a unor relaţii funcţionale
normale;
- înfiinţarea unor ministere noi (Ministerul Integrării
Europene, Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Ministerul Dezvoltării şi
Prognozei)
- reducerea substanţială a numărului persoanelor cu funcţii de
conducere din administraţia publică (directori generali, directori adjuncţi, şefi de
birouri, şefi de oficii)
- stabilirea unor reduceri a numărului departamentelor,
direcţilor, oficiilor, serviciilor şi birourilor din administraţia publică centrală şi
locală;
- reducerea cu 30% a personalului din ministere şi de la
autorităţile publice locale.20
2.Schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean:
-realizarea unui serviciu public exclusiv în folosul cetăţeanului;
-eliminarea blocajelor birocratice dintre administraţia centrală şi locală;
-asigurarea transparenţei actelor administrative şi o cooperare între
administraţie şi cetăţeni;

19
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 176
20
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 177

34
 -scurtarea termenelor în care cetăţenii primesc răspunsuri de la autorităţile
şi serviciile publice;
3.Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale
administrative şi financiare:
-preluarea atribuţiilor de administrare şi finanţare a unor activităţi de către
autorităţile administraţiei locale-consiliile judeţene şi consiliile locale;
-pentru finanţarea unor servicii publice destinate comunităţilor locale:
învăţământ, sănătate, cultură, apărare civilă, pompieri etc., autorităţile publice
locale trebuie să transfere resursele corespunzătoare de la bugetul statului;
-stabilirea unor impozite şi taxe locale echitabile;
-îmbunătăţirea Legii finanţelor publice locale în aşa fel încât să asigure
finanţarea lucrărilor de interes comunitar, finanţarea pentru funcţionarea
normală a serviciilor publice ale fiecărei comunităţi locale.
4.Demilitarizarea, treptată, a unor servicii comunitare, prin:
-preluarea de către primării şi consilii judeţene a evidenţei populaţiei (carte
de identitate, carte de alegător, permise auto, certificate de înmatriculare etc.);
-înfiinţarea poliţiei comunitare pentru ordinea publică, prin preluarea unor
atribuţii specifice de la inspectoratele de poliţie;
-preluarea de către prefecturi a evidenţei paşapoartelor, prin organizarea
unui serviciu public judeţean specializat;
Toate aceste servicii sunt în concordanţă cu normele de organizare
administrativă din statele europene şi contribuie la întărirea măsurilor de
siguranţă personală, de pază şi de securitate a fiecărui cetăţean.
5.Depolizarea structurilor administraţiei publice şi eliminarea clienterismu-
lui politic :
-respectarea legii privind statutul funcţionarului public şi angajarea
funcţionarilor publici exclusiv pe criterii de competenţă profesională;
-pregătirea funcţionarilor publici şi a persoanelor alese în consiliile locale şi
judeţene prin crearea unui sistem performant, naţional şi regional;
-pentru respectarea principiului stabilităţii şi continuităţii în muncă trebuie
gestionată corect cariera funcţionarului public prin salarizare corespunzătoare;
stimularea şi asigurarea unor condiţii normale de muncă.
-funcţionarii publici trebuie promovaţi numai pe criterii de performanţă şi
de moralitate, în sprijinul şi pe baza legii;
6.Stoparea birocraţiei administraţiei publice, prin:
-raţionalizarea circuitului documentelor;
-înfiinţarea sistemului „Ghişeului unic” pentru emiterea viselor şi a
acordurilor în rezolvarea problemelor cetăţenilor;
-uşurarea gestionării documentelor prin utilizarea echipamentelor şi
tehnologiilor informatice;
-stabilirea unor termene precise de soluţionare a cererilor.
7.Coerenţa actului administrativ; perfecţionarea managementului în admi-
nistraţie :

35
 -aplicarea unitară şi eficientă a sistemului de norme şi reglementări în
administraţia publică centrală şi locală;
-constituirea unor oficii sociologice de coordonare metodologică la nivel
central, precum şi în cadrul consiliilor judeţene prin fundamentarea deciziilor
privind politicile sociale, pe studii şi expertize;
-eficientizarea raporturilor dintre administraţia publică centrală şi locală,
dintre autorităţile publice judeţene şi cele din comune şi oraşe.
8.Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare şi modernizare a localită-
ţilor rurale şi urbane, prin :
-acordarea statutului de comună unui număr de peste 1000 de sate, care
îndeplinesc criteriile legale;
-organizarea ca oraşe a unui număr important de comune, dacă prin dotările
tehnico-edilitare se apropie de statutul de localitate urbană;
-pregătirea condiţiilor pentru organizarea administrativ-teritorială în
conformitate cu standardele Uniunii Europene.
9.Întărirea autorităţii statului şi a răspunderilor acestuia, prin :
-monitorizarea aplicării reformei administrative şi a performanţelor
operaţionale ale autorităţilor publice centrale şi locale;
-întărirea controlului gestiunii banului public.
10.Armonizarea cadrului legislativ cu reglementările din Uniunea Europea-
nă prin :
-elaborarea şi înaintarea la parlament, în cursul anului 2001, a următoarelor
proiecte pentru asigurarea unităţii de interpretare şi aplicare, pentru evitarea
paralelismelor, a excesului de reglementări şi a modificărilor repetate ale
aceluiaşi act normativ: Codul administrativ, Codul de procedură administrativă,
Codul electoral.
-elaborarea unor reglementări noi, bazate pe principiile prevăzute de
Constituţie şi de Carte europeană a autonomiei locale;
-în domeniul administraţiei publice centrale şi locale, asigurarea coerenţei
cadrului legislativ pe termen lung.

3.1.1 Restructurarea profundă a administraţiei publice şi

coerenţa actului administrativ

Reforma administraţiei este influenţată de factori politici, datorită legăturii

strânse dintre politică şi administraţie, aşadar puterea politică ia decizii cu
privire la reforma administraţiei.
Deşi o reformă administrativă este mai întâi o reformă politică, nu întreaga
reformă administrativă este o reformă politică. Organizarea unui serviciu public
sau a unui birou nu este o reformă politică.

36
 Reforma administraţiei trebuie adaptată aparatului administrativ şi acţiunea
administraţiei trebuie adaptată la transformările externe, respectiv, la necesităţile
integrării în spaţiul administrativ european.
Eminescu spunea : „Adevăratul progres, fiind o legătură naturală între
trecut şi viitor se inspiră din tradiţiunile trecutului înlăturând inovaţiile
improvizate şi anunţurile hascidoase”. Aşadar progres înseamnă continuitate
firească, naturală, care izvorăşte din preexistentul tradiţional, nu artificial forţat
prin intervenţii brutale. Acest „dat” trebuie să definească trăsăturile rituale şi
este cel chemat să traseze linia de urmat. Aşadar accentul pe continuitate,
deoarece ideea de progres nu trebuie opusă celei de a conserva. Trebuie păstrat
ceea ce este demn de a fi păstrat şi adăugat ce se potriveşte „datului” preexistent.
În caz contrar vom fi martorii unui progres demagogic şi perisabil21.
La Bucureşti în data de 23-24 februarie 2000 a avut loc un forum pe tema
„Descentralizare, democraţie, stabilitate” organizat de Consiliul Europei, fostul
Minister al Funcţiei Publice, Ministerul Afacerilor Externe în care profesorul
Massimo Balducci din Florenţa atrăgea atenţia asupra faptului că „România
trebuie să-şi găsească propriul drum”.
Titu Maiorescu afirmă „Tot ceea ce este astăzi formă goală în mişcarea
noastră publică trebuie prefăcut într-o realitate simţită, şi, fiindcă s-a introdus un
grad prea înalt din viaţa de afară (statele europene), trebuie să înălţăm poporul
nostru din toate puterile până la înţelegerea acestui grad înalt şi a unei
organizaţii, potrivite pentru el” fiind prin aceasta împotriva importului fără o
temelie.
Heliade Rădulescu spunea : „Cine conservă are şi cine are poate progresa
mai repede” şi „nu numai progres, nu numai conservare, ci progres şi conservare
totodată”.
În articolul „Reforma învăţământului. Formă fără fond”(ziarul „Azi” 12-13
iulie 2000) profesorul I Scurtu demonstrează că reforma învăţământului este
defectuoasă, comparând învăţământul din vremea lui Spiru Haret şi a Dr.
Constantin Anghelescu cu cel din prezent, semnalând fondul problemelor
învăţământului : în perioada 1878-1938, fondurile bugetare pentru învăţământ au
fost 11,8% şi 18,6% din bugetul român.
În anul 2000, fondul bugetar era de 3% din bugetul naţional. De 5 ori mai
puţin.
Referindu-ne la salarizarea din 1900, un profesor avea salariul mediu de
420 de lei, iar un kilogram de carne costa 9,85 bani, putându-şi cumpăra 475
kilograme carne pe lună.
Comparând cu anul 2000, când un profesor avea un salariu de 3.000.000
lei, iar un kilogram de carne era 40.000 lei, putându-şi cumpăra 75 kilograme
carne pe lună, putem observa că salariile s-au devalorizat de 5 ori.
Reforma administraţiei publice nu constituie un scop în sine ci trebuie să
aibă drept finalitate redobândirea autorităţii statului, eficienţa gestionării
21
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 183

37
treburilor publice; în esenţă mai buna servire a intereselor şi nevoilor
populaţiei.22

3.1.2 Schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi

cetăţean

Schimbarea de fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean se poate

realiza prin pârghii ca : motivarea acţiunilor administraţiei, scurtarea termenelor
şi transparenţa actului de administrare.
În programul de guvernare, de multiplicare a obiectivului de schimbare de
fond a raportului dintre administraţie şi cetăţean apare deci sub forma a două
modalităţi de realizare, îmbrăcând un aspect imprecis, formal şi prea general.
Administraţia în serviciul cetăţeanului semnifică apropierea acesteia faţă de
cetăţean. Această apropiere trebuie să conţină două coordonate : apropierea
geografică şi apropierea psihologică.

22
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 185

38
 În ceea ce priveşte apropierea geografică, se pune în discuţie remodelarea
comunelor din punct de vedere al dimensiunilor astfel încât ele să devină „de
talie umană”. În acest sens „aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare şi
modernizare a localităţilor rurale şi urbane” astfel cum se preconizează în cel de-
al optulea obiectiv din „decalogul” capitolului IX din Programul de guvernare,
pare a răspunde acestui deziderat iar acordarea statutului de comună unui număr
de peste 1000 de sate s-ar putea constitui într-un prim pas.23
Un obiectiv al administraţiei ar fi acela al prestării serviciului public într-un
mod mai rapid şi mai eficient. Apropierea psihologică a administraţiei faţă de
cetăţean presupune în primul rând îmbunătăţirea relaţiei cu cei administraţi iar
aceasta s-ar realiza în primul rând prin satisfacerea nevoilor din ce în ce mai
mari ale cetăţeanului de către administraţie. Legătura dintre administraţie şi
cetăţean trebuie să se realizeze prin promovarea unor iniţiative prin care să se
simplifice administraţia, prin înlăturarea formalităţilor inutile, accelerarea
procedurilor şi reducerea controalelor repetate. Un alt obiectiv ar fi ca cetăţeanul
să aibă o imagine exactă a organizării administraţiei şi o mai bună cunoaştere a
metodelor, procedurilor şi mai ales a limbajului administrativ.
Documentele administrative, în special documentele care sunt informatizate
(ex. declaraţia de venit global) trebuie să fie mai simple, mai clare. De asemenea
programul de lucru al administraţiei, în special al celui care vine direct în
contact cu cetăţenii trebuie astfel întocmit încât oamenii să poată avea acces la
administraţie după orele de serviciu, iar atitudinea funcţionarilor la locul de
muncă trebuie să fie politicoasă şi să manifeste solicitudine faţă de cetăţean.
Prin toate acestea s-ar putea spera la o schimbare de fond a raportului dintre
administraţie şi cetăţean, iar înfăptuirea lor nu poate fi obţinută fără o educaţie
permanentă în dublu sens : a celor care realizează administraţia şi a celor
administraţi.
3.1.3 Descentralizarea serviciilor publice şi consolidarea
autonomiei locale (administrative şi financiare)

Ţinând cont de regimul juridic deosebit care se aplică în legislaţia actuală,

se distrug două categorii de servicii publice.
Sensul noţiunii de serviciu public este acela de activitate organizată de
autorităţile comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene, destinată a satisface cu
caracter de permanenţă interesul general, în condiţiile regimului juridic de drept
public.
O primă categorie de servicii este aceea girată de autorităţile administrative
locale, alese în condiţiile legii, în unităţile administrativ-teritoriale, respectiv de
consiliile comunale, orăşeneşti şi municipale.

23
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 185

39
 Această categorie a serviciilor publice, se subdivide în servicii publice
obligatorii şi servicii publice facultative, după criteriul obligativităţii sau lipsei
condiţiei de obligativitate în constituirea lor.
Sunt servicii obligatorii, cele necesare pentru buna desfăşurare a activităţii
administraţiei publice, în unităţile administrativ teritoriale. Este cazul, spre
exemplu, al serviciilor de stare civilă şi autoritate tutelară.
Spre deosebire de alte servicii-gospodărie comunală, transport local şi
reţele edilitare- care pot funcţiona sub girul regiilor autonome sau a societăţilor
comerciale, serviciile de stare civilă şi de autoritate tutelară sunt singurele a
căror importanţă, nu numai pentru localitatea respectivă sau unitatea
administrativ-teritorială, ci şi pentru stat, impun obligativitatea constituirii lor în
cadrul aparatului propriu al primăriei.
Sub servicii publice facultative, acelea a căror înfiinţare nu este obligatorie
şi care urmăresc asigurarea nevoilor cetăţenilor în funcţie de mijloacele
financiare de care dispune unitatea administrativ-teritorială. Sediul general al
acestei materii îl constituie articolele 54-55 din Legea administraţiei publice
locale. Conform articolului 54 „serviciile publice ale comunei, ale oraşului şi ale
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti se
organizează de către consiliul local, în principalele domenii de activitate, potrivit
specificului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor legale şi în limita
mijloacelor financiare de care dispun. Serviciile publice sunt înzestrate cu
mijloace materiale şi băneşti, în scopul satisfacerii intereselor comune ale
colectivităţii. Ele sunt încadrate cu personal de specialitate care exercită
atribuţiile ce le revin, potrivit competenţelor legale”.
A doua categorie de servicii publice o constituie serviciile publice
descentralizate girate, în condiţiile legii, de regii autonome şi societăţi
comerciale şi care sunt cunoscute în ştiinţa dreptului administrativ sub
denumirea generică de stabilimente publice.
Consacrarea legală a regiilor autonome şi societăţilor comerciale a fost
precedentă Constituţiei actuale şi Legii administraţiei publice locale,
încadrându-se în primele măsuri de restructurare economică luate în ţara noastră
după anul 1989.
Obligativitatea reorganizării unităţilor economice de stat ca regii autonome
sau societăţi comerciale, a fost introdusă prin Legea nr. 15 din 17 august 1990.
La data apariţiei actului normativ de mai sus, administraţia publică era
organizată şi funcţiona pe baza Legii nr 5 din 19 iulie 1990 privind
administrarea judeţelor, municipiilor, oraşelor şi comunelor până la organizarea
de alegeri locale, care nu conţinea în dispoziţiile sale principiul descentralizării
pe servicii, ci menţinea un sistem ierarhizat în organizarea administrativă.
Astfel, în momentul de faţă pot exista regii autonome şi societăţi
comerciale, constituite sub imperiul Legii nr 15/1990, care girează servicii
publice, sau care, prin diversitatea activităţii pe care o desfăşoară, depăşesc sfera

40
de cuprindere a serviciului public, în sensul că desfăşoară şi o activitate
comercială sau industrială.
Există însă şi o a treia categorie de servicii publice şi anume aceea realizată
de instituţii publice. Astfel, consiliile comunale, orăşeneşti şi municipale pot
înfiinţa „instituţii şi comercianţi de interes local”, „înfiinţează şi asigură
funcţionarea unor instituţii de binefacere de interes local” iar consiliile judeţene
„hotărăsc în condiţiile legii înfiinţarea de instituţii şi societăţi comerciale” şi
„participarea cu bunuri şi capital la societăţile comerciale, pentru realizarea de
lucrări şi servicii de interes judeţean”.
Noţiunea de instituţie are în drept o dublă utilizare. Ea desemnează un
ansamblu de norme juridice care reglementează unitar un domeniu de activitate.
Acesta este sensul dat noţiunii de instituţie a dreptului de proprietate. Un al
doilea sens, este acela de formă organizatorică dotată cu personal de specialitate,
patrimoniu şi conducere proprie şi care îndeplineşte o anumită funcţie. Este
sensul dat instituţiei primăriei sau prefecturii.
Nu este însă clar dacă instituţia, ca structură organizatorică şi funcţională,
dispune sau nu de personalitate juridică şi dacă ea este autonomă sau nu.
Reglementări de ordin recent dau însă răspuns la această întrebare. Este
vorba de Ordonanţa de Urgenţă nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în
dificultate şi de Hotărârea Guvernului nr 205/1997, cu privire la organizarea
activităţilor administraţiei publice locale în domeniul protecţiei drepturilor
copilului. Conform articolului 6(1) din Ordonanţa nr 26-1997 : „ Serviciul
public specializat pentru protecţia copilului se înfiinţează prin hotărâre a
consiliului judeţean, respectiv a consiliului local a municipiului Bucureşti, şi
funcţionează ca instituţie publică de interes judeţean, respectiv local, cu
personalitate juridică”. Atribuţiile acestui serviciu public organizat sub forma
unei instituţii publice constau din propunerea Comisiei pentru protecţia copilului
a măsurilor de protecţie a copilului aflat în dificultate şi punerea lor în aplicare.
Un alt act normativ care reglementează organizarea serviciului public sub
forma unei instituţii este Hotărârea Guvernului nr 290/1992, privind cantinele de
ajutor social. Conform articolului 1 din actul normativ precizat : „Cantinele de
ajutor social sunt instituţii de asistenţă socială de interes local, care se
organizează şi îşi desfăşoară activitatea, potrivit legii, sub subordonarea
autorităţilor publice locale. Cantinele de ajutor social realizează asistenţă socială
prin prestare de servicii gratuite sau contra cost persoanelor aflate în situaţii
economice, sociale sau medicale deosebite”.
Finanţarea acestor activităţi se realizează din bugetele locale care asigură şi
baza materială a cantinelor de ajutor social. Actul normativ conferă acestor
instituţii personalitate juridică, chiar dacă dispun de conducere proprie şi
structură organizatorică şi funcţională distinctă de cea a primăriei.
Literatura de specialitate pune în evidenţă următoarele modalităţi de
gestionare a serviciilor publice :

41
 1. administrarea prin intermediul unei regii autonome sau instituţii
publice;
2. contractul de concesionare;
3. contractul de închiriere;
4. locaţia de gestiune;
5. contractul civil;
6. contractul comercial.
Consiliile comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene au următoarele
atribuţii :
- de a aproba organismele şi numărul de personal la regiile
autonome de sub autoritatea lor – articolul 20(2) litera d) din Legea
nr 69/1991;
- de a numi şi elibera din funcţie, în condiţiile legii, pe
conducătorii comercianţilor care se află sub autoritatea lor – articolul
20(2) litera i) din Legea nr 69/1997;
- de a încredinţa unui manager, organizarea, conducerea şi
gestionarea regiei autonome de interes local – articolele 1,2 şi 3
aliniatul 1 litera a) din Legea nr. 66/1993, cu privire la contractul de
management;
- de a institui norme orientative pentru regiile autonome pe care
le înfiinţează – articolul 20(2) litera k) din Legea nr. 69/1991;
Exercitarea atibuţiilor de mai sus conferă consiliilor comunale, orăşeneşti,
municipale şi judeţene, poziţia de organ de tutelă în raport cu regiile
autonome pe care le-au înfiinţat.
Modalităţi de înfiinţare a serviciilor publice.
1. Serviciile publice organizate în structura primăriei se organizează
prin hotărâre a consiliului local – ne referim la autoritatea tutelară, starea
civilă, gospodărirea comunală, etc., respectiv la serviciile a căror organizare
este obligatorie. Temeiul juridic al organizării acestor servicii îl constituie
Legea administraţiei publice locale şi legislaţia specială referitoare la starea
civilă, autoritatea tutelară sau ocrotirea minorilor. Atribuţiile acestor
servicii, care nu dispun de o organizare autonomă, ci se află în subordinea
primarului, sunt stabilite pe cale legală, prin hotărâre de guvern sau prin
hotărâri ale consiliilor locale;
2. Instituţiile publice – cantine de ajutor social, serviciul judeţean
pentru protecţia copilului aflat în dificultate, se organizează prin hotărâre a
consiliilor locale( judeţene) respective şi dispun sau nu de personalitate
juridică. În toate cazurile însă aceste servicii gestionate de instituţii publice
au o conducere proprie, de buget propriu alimentat din bugetul local şi
dispun de mijloace materiale pentru realizarea atribuţiilor. Organizarea şi
funcţionarea lor îşi are izvorul juridic în lege, ordonanţe, hotărâri de guvern
şi regulamentul consiliului comunal, orăşenesc, municipal sau judeţean.
Competenţa acestor structuri are însă o sorginte legală;

42
3. Comercianţii de interes local – încadrând a acestor formulare
utilizator de Legea nr. 69/1991, societăţile comerciale şi regiile autonome
care realizează servicii sau lucrări de interes local, se înfiinţează prin
hotărârea consiliului local. Este de remarcat că în acest caz normele
dreptului public trebuie completate cu legislaţia comercială şi cea civilă cu
privire la organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale. Comercianţii
respectivi care realizează servicii sau lucrări de interes public gestionează
servicii publice în baza contractelor de concesiune, a contractelor civile sau
comerciale, ori a celor de închiriere;
4. Comercianţii – regii autonome constituite cu participarea de capital
sau bunuri din partea localităţilor sau din domeniul public sau privat al
acestora, care au luat naştere prin reorganizarea, ca urmare a aplicării
Ordonanţei de Urgenţă nr 30/1997 şi denumite companii naţionale sau
societăţi naţionale. Temeiul juridic al reorganizării este legea şi hotărârea
consiliului comunal, orăşenesc, municipal şi judeţean;
5. Serviciile publice exterioare ministerelor – cunoscute sub
denumirea de servicii publice ale ministerelor desconcentrate la nivel
teritorial se înfiinţează în structura ministerelor respective prin lege.
Regimul lor juridic este unul exclusiv administrativ. Câteva din măsurile
care trebuie adoptate pentru realizarea descentralizării şi consolidării
autonomiei administrative sunt: accelerarea procesului de descen-tralizare,
transferul activităţilor şi resurselor la nivelele de bază, reaşezarea bazelor
de impozitare şi perfecţionarea Legii finanţelor publice locale. O reformă a
sistemului administrativ trebuie începută mai degrabă cu o reformă a
administraţiei centrale şi nu cu permanentizarea reformei administraţiei
publice locale. Orice reformă, orice reorganizare nu trebuie să se realizeze
prin schimbarea instituţiilor ci trebuie început cu distribuţia competenţelor,
cu eliminarea paralelismelor. Descentralizarea serviciilor publice trebuie să
se producă mai întâi prin clarificarea competenţelor la nivel central iar în
acest sens eliminate nu numai paralelismele ci şi lipsa de corelare dintre
unele ministere. Consolidarea autonomiei locale admi-nistrative şi
financiare şi descentralizarea serviciilor publice constituie una din
condiţiile din acquis-ul comunitar. Pentru aplicarea descentralizării
serviciilor publice şi consolidarea autonomiei locale administrative se
impun schimbări în:
- variabila legislativă, ceea ce presupune un ansamblu de acte
normative prin care să se transfere competenţa de decizie către periferie;
- variabila financiară ceea ce presupune ca autorităţile locale să
obţină resurse financiare proprii mai importante în funcţie de competenţele
crescute pe care le-ar obţine prin schimbări ale variabilei legislative.
- variabila resurselor umane ar trebui să constea în stabilirea
unei strategii pe termen mediu şi lung prin care să se amenajeze un sistem

43
 naţional de pregătire – formare, dar şi de perfecţionare continuă a
personalului numit sau ales din administraţia publică.
Realitatea demonstrează că de aproape 10 ani se încearcă adaptarea la
transformările de natură administrativă, politică şi juridică ce au loc în statele
dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ şi instituţional arată că nu au fost
găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administraţie :
- nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia
locală nefiind asumată complet de autorităţile locale;
- neidentificarea, în mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor
dintre diferite instituţii;
- descentralizarea este incompletă, nereuşidu-se apropierea de
interesul cetăţeanului, a unor atribuţii şi decizii. Nu s-a reuşit nici transferul
complet de resurse materiale şi financiare care să asigure apropierea deciziei de
realitatea economică şi care conferă o mai bună valorificare a resurselor.
- bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură
de resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25
% din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând după modelul
european, o cotă de aproximativ 50 %.
- o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean;
- nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional în toate
ramurile administraţiei;
- există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea
dintre confortul urban oferit de autorităţi şi suma ridicată de bani pe care trebuie
să o verse anual la bugetul local;
- intrarea în vigoare a Legii finanţelor publice locale a fost
amânată datorită insuficientei pregătiri a acestui moment, consiliile locale şi
judeţene neorganizându-şi propriile compartimente fiscale.
Este evident că începând cu recunoaşterea constituţională a autonomiei
locale, multe legi adoptate în perioada post decembristă au vizat crearea unui
cadru legal necesar aplicării acestui principiu ( Legea privind statutul
funcţionarilor publici; Legea privind răspunderea ministerială; Legea finanţelor
publice locale; Legea administraţiei publice locale; Legea privind dezvoltarea
regională ) şi, totodată, armonizarea cu legislaţia europeană. Acest demers a
culminat prin obţinerea de către România a statutului de parte la „ Carta
Europeană a autonomiei locale „ prin decretul nr. 131/1997 şi prin Legea
nr.199/1997.
Cu toate aceste eforturi, sunt încă necesare o serie de măsuri legislative şi
administrative care să confere eficienţa acestui scop.
Pentru a putea vorbi de o reformă în administraţia publică, asupra acestui
proces trebuie să existe amprenta marketingului şi managementului public.
Administraţia este o afacere şi trebuie condusă corespunzător pentru a avea
randament. Nu se poate face reformă fără a fi făcută o analiză SWOT prin care
să se identifice avantajele şi dezavantajele, oportunităţile şi pericolele. Reforma

44
trebuie structurată în scopuri, obiective principale şi secundare, strategii, toate
stabilite prin raportare la rezultatele analizei menţionate mai sus. După o
elaborare riguroasă, aceste planuri trebuie implementate cu elementele de
rigoare: activităţi, responsabili, executanţi, supervizori, timp, buget. Toate
elementele reformei trebuie monitorizate şi controlate, iar când este cazul
actualizarea planului. Paşii reformei trebuie stabiliţi în urma unei abordări
manageriale care să confere dinamică procesului de transformare a organizaţiilor
publice.
Elaborarea unei legi a descentralizării reprezintă un punct de plecare pentru
o reformă administrativă. Prin intermediul ei se vor clarifica problemele privind
repartiţia puterilor între aleşi şi funcţionari, competenţele colectivităţilor
teritoriale şi ale statului. Transferul de competenţă trebuie însoţit de transferul
resurselor necesare exercitării competenţelor. Sporirea capacităţii decizionale
presupune şi existenţa răspunderii persoanelor decidente fără a exista
posibilitatea imputării răspunderii în sarcina altor persoane decât în anumite
condiţii riguros stabilite; asta pentru că toate autorităţile doresc să decidă, dar
toate „fug” de responsabilităţi.
De asemenea, trebuie create condiţiile democraţiei participative prin
asigurarea informării şi participării cetăţenilor la rezolvarea problemelor majore
ale comunităţii, întărirea dreptului de expresie al aleşilor locali, asigurarea
transparenţei actelor administrative. Procedurile de consultare a cetăţenilor în
problemele fundamentale, trebuiesc prevăzute într-o viitoare lege privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului prevăzut în Constituţie.
Relaţia fiscală dintre administraţia centrală şi autorităţile publice locale
este, încă, una de dependenţă, autorităţile locale nebeneficiind de un cadru de
acces la piaţa de credit. Corespunzător legii şi limitelor acesteia, autorităţilor
locale le-ar fi necesară libertatea deplină de a fixa nivelul impozitelor şi taxelor
locale. Astfel fixarea se va face prin corelare directă la capacitatea de plată a
contribuabililor, crescând totodată interesul asupra modului cum sunt utilizaţi
banii.
Pentru o mai bună şi rapidă corelare a impozitelor, ar fi necesară utilizarea
unor mijloace moderne: cardul, biletul la ordin. Utilizarea aceleaşi baze de
calcul pentru stabilirea mai multor impozite ar fi o măsură ce ar diminua timpul
necesar operaţiunii de impunere şi costurile aferente. Pentru valorificarea
resurselor financiare locale disponibile temporar, ar fi oportună înfiinţarea unei
bănci proprii colectivităţilor locale ce ar crea posibilitatea finanţării unor lucrări
de investiţii, obţinându-se totodată, şi o dobândă pentru sumele depozitate, lucru
ce nu are loc prin trezoreria statului.
Orice decizie financiară locală trebuie să se ia numai în baza unor proiecte,
prin intermediul unor liste de priorităţi a investiţilor. Ar fi oportună şi întocmirea
unui plan financiar multianual de investiţi.
Veniturile bugetare se formează prin împovărarea contribuabililor, care unii
dintre ei au venituri sub salariul mediu pe economie, în timp ce mulţi

45
„ investitori şi oameni sus puşi fac averi monstruoase „ din activităţi frauduloase
; unde este acel control financiar riguros şi de ce suntem arătaţi cu degetul că
avem o economie subterană care se ridică la circa 50 % din Produsul Intern Brut
al economiei oficiale ?
Este bine cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este mulţumită de
calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administraţia
locală şi cetăţeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări
( monitorizarea plângerilor, instituirea unor linii telefonice, chestionarea scrisă )
din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor şi măsura în
care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor.
Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de
către agenţi economici privaţi, sub controlul autorităţilor locale, în schimbul
unor facilităţi fiscale. Asemenea situaţii există deja (ex.: transportul în comun),
dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele
nemulţumiri în rândul cetăţenilor.
Având în vedere faptul că serviciile publice sunt caracterizate ca fiind
perisabile ( nu pot fi stocate sau inventariate), oferta lor trebuie să corespundă
tot timpul cererii, şi cu multă precauţie în situaţiile când aceasta este fluctuantă.
Administraţia publică trebuie să fie pregătită şi să anticipeze perioadele de
vârf ale cererii, iar în condiţiile unei cereri reduse să nu mai fie consumate inutil
resurse financiare şi materiale.
De asemenea trebuie rezolvată şi problema utilajelor şi instalaţiilor care
sunt uzate tehnic şi moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi
avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiţia vor fi amortizate
prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de maşină.
Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice locale, a unor servicii
desconcentrate ala ministerelor de aceeaşi natură; e recomandată o mai bună
comunicare pe orizontală.
Se investeşte foarte puţin în învăţământ, cultură, în sistemul pensiilor şi
asigurărilor sociale, asta şi pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agenţilor
privaţi spre a investi în aceste domenii prin oferirea unor facilităţi fiscale. Este
necesară revizuirea cheltuielilor cu protecţia socială şi îndreptarea lor spre
categoriile cu adevărat defavorizate, precum şi dimensionarea lor astfel încât să
fie încurajată munca şi nu nemunca.
3.1.4. Demilitarizarea unor servicii comunitare

Demilitarizarea unor servicii comunitare este un obiectiv din program şi

este o componenţă a „ restructurării profunde” şi semnifică dorinţa cel puţin
declarată a guvernanţilor de a împlini una din caracteristicile importante ale unei
administraţii publice democratice specifice statului de drept şi anume aceea de a
fi o administraţie civilă.24

24
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 190

46
 Această demilitarizare se va realiza prin înfiinţarea poliţiei comunitare
pentru asigurarea ordinei publice, prin preluarea unor atribuţii specifice de la
inspectoratele de poliţie, prin organizarea unor servicii locale pentru intervenirea
în situaţii de urgenţă (aceste servicii vor prelua din atribuţiile actuale ale
unităţilor de pompieri şi de apărare civilă ).
Organizarea unor serviciu de interes local privind evidenţa populaţiei în
cadrul organelor administraţiei locale, practic transferarea lor de sub tutela
ministerului de interne către primării sau consiliile judeţene.
Toate aceste servicii sunt în concordanţă cu normele de organizare
administrativă din statele europene şi contribuie la întărirea măsurilor de
siguranţă personală, de pază şi securitate a fiecărui cetăţean.

3.1.5. Depolitizarea structurilor administraţiei

publice şi eliminarea clienterismului politic

Separarea politicului de administraţie constituie una dintre constantele

modelului democratic de administraţie publică şi care, alături de cealaltă
constantă şi anume subordonarea, asigurării echilibrul modelului occidental de
administraţie democratică.
Violenţa şi agresiva politizare a administraţiei practicată până în prezent de
diferite partide politice ajunse la putere a generat în practică o disoluţie a

47
administraţiei, apariţia în fapt a unei noi administraţii prin pătrunderea unor
activişti de partid în posturi ce presupuneau o înaltă calificare şi o substanţială
experienţă.
Unul din obiectivele principale din programul de guvernare este stabilitatea
în administraţie, de realizarea acestui obiectiv depinzând de fapt, celelalte
condiţii.
Progresul este posibil numai prin realizarea unei administraţii depolitizată,
profesionistă şi motivată.
Respectarea cu stricteţe a Statului funcţionarilor publici constituie condiţia
sine qua non în construcţia noului corp de funcţionari publici din administraţie.
La noi, ca şi în ţările Europei, mai toate partidele politice susţin teoretic,
teza depolitizării funcţiei publice prin formularea unor teorii potrivit cărora
politizarea administraţiei şi instalarea în funcţii a persoanelor de încredere ar
face parte din jocul politic şi că altfel programele de guvernare nu ar mai avea
şanse de realizare datorită sabotajului pe care l-ar declanşa vechea administraţie.
Numirea secretarilor generali de ministere şi a secretarilor generali adjuncţi,
precum şi a directorilor printr-o selecţie de tip politic va genera cu certitudine
probleme pentru guvernele viitoare, deoarece potrivit legii, aceştia trebuie să
rămână în funcţie, ceea ce nu se va întâmpla dacă aceste persoane sunt de fapt,
clientela politică a actualei puteri şi prin urmare, nu se vor putea bucura de
încrederea noilor guvernanţi, aşa după cum înalţii funcţionari publici numiţi de
fosta guvernare, pe bază de algoritm, nu pot fi agreaţi de actuala guvernare.25
Pentru selecţionarea funcţionarilor publici se încearcă aplicarea unor
evaluări pe baza criteriilor de performanţă, în spiritul şi în baza prevederilor
legale şi nu în ultimul rând se încearcă o creare a unui sistem performant de
pregătire şi de perfecţionare a funcţionarilor publici. Se urmăreşte eliminarea
clienterismului politic, a nepotismului şi a favorurilor, dar nu în ultimul rând a
majorei probleme cu care se confruntă toate statele foste comuniste – corupţia.
Pentru combaterea acesteia se are în vedere stabilirea unei salarizări
corespunzătoare a personalului din administraţie.
La toate nivelurile administraţiei, de la Guvern la primăriile comunala,
trebuie făcută de urgenţă o pregătire adecvată a personalului care nevoie de
această calificare.
Planificarea pregătirii funcţionarilor trebuie făcută deoarece resursele şi
timpul sunt limitate, iar nevoia de a actualiza cunoştinţele funcţionarilor este
foarte importantă, date fiind dimensiunea şi volumul informaţiilor. Aşadar,
numele de locuri apreciabile din surse pentru pregătirea funcţionarilor publici
trebuie să le îndreptăm asupra câtorva ţinte cheie. Aceste ţinte cheie pot fi
grupuri de profesionişti (jurişti, economişti, ingineri, etc), grupuri de manageri
(de vârf, la nivel mediu şi la bază); grupuri ţintă în funcţie de vârstă sau formate
pe criteriul ariei geografice.

25
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 192

48
 Este foarte important ca programele de pregătire să fie armonizate astfel
încât să se facă aceeaşi pregătire pentru aceeaşi categorie de funcţionari.

3.1.6. Stoparea birocraţiei

În programul de guvernare, birocraţia va putea fi stopată prin patru măsuri,

care, de fapt sunt două: raţionalizarea procedurilor şi informatizarea.
O importantă problemă în dezbaterea politică cu rezonanţe largi în rândul
cetăţenilor o reprezintă reducerea dimensiunilor administraţiei. Toate guvernele
îşi propun reducerea numărului funcţionarilor în timpul mandatului propriu;
încep în forţă, iar la sfârşitul mandatului se constată că de fapt administraţia este
la fel de amplă, dacă nu chiar mai mare, motiv pentru care noul guvern îşi
propune din nou stoparea birocraţiei.

49
 S-a constatat că în cadrul statului intervenţionist fenomenul birocratic
devine inevitabil şi nici o reformă administrativă nu va putea să-l remedieze.
Statisticile arată că procentul mare de şomaj existent în multe ţări nu poate
fi redus decât printr-o creştere a cheltuielilor publice, ceea ce înseamnă creşterea
şi nu reducerea administraţiei. Tot statisticile arată că numărul funcţionarilor s-a
dublat în anul 2000 faţă de anul 1996. Un exemplu concret de creştere a
birocraţiei îl reprezintă numărul foarte mare de angajaţi ai unei primării din
Constanţa – 611 salariaţi comparativ cu salariaţii de la Guvern – 602.
Pe de altă parte, pe fondul reducerii severe a numărului salariaţilor din
economie, administraţia publică a devenit un loc de refugiu pentru unii
disponibilizaţi sau tineri absolvenţi. La sfârşitul anului 2000, în administraţie
erau 146.500 salariaţi faţă de 125.000, câţi erau în decembrie 1999.26
Trebuie să se facă reduceri de personal, deşi trebuie făcute controlat. Nu
trebuie să se considere o fixaţie procentul de 30 % fiind necesară o reducere de
50 – 75 % sau chiar de 100 % în cazul desfiinţării unor structuri ce se dovedesc
neutile, după cum în unele cazuri numărul salariaţilor trebuie majorat.
În unele ţări s-au găsit soluţii interesante cu privire la stoparea cheltuielilor
publice, a birocraţiei şi anume prin crearea unui nou organism administrativ prin
eliminarea unui organism administrativ mai vechi prin redistribuirea
competenţelor.
Până nu vom avea studii serioase care să analizeze global starea distribuţiei
competenţelor în cadrul structurilor administraţiei publice, stoparea birocraţiei
va fi neştiinţific fundamentată şi aplicată diferenţiat pe criterii nou obiective în
funcţie de puterea de influenţă a conducătorului administraţiei respective care îşi
va putea proteja mai mult sau mai puţin propriul aparat administrativ de aceste
reduceri de personal.

3.1.7. Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare

Aplicarea unor politici raţionale de dezvoltare reprezintă un obiectiv din

Programul de guvernare şi s-ar realiza prin acordarea statutului de comună unui
număr de peste 1000 de sate, organizarea ca oraşe a unui număr important de
comune şi prin pregătirea reorganizării administrativ – teritoriale în conformitate
cu standardele Uniunii Europene.
Pentru realizarea acestui obiectiv trebuie luate măsuri mult mai ample şi
importante care sunt necesare pentru a determina dezvoltarea şi modernizarea li
care ţin de fondul lucrurilor şi nu de formă, ştiut fiind faptul că forma ( oraş sau
26
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 197

50
comună, judeţ sau regiune), în sine nu poate genera dezvoltarea sau
modernizarea.
Studiind programul de guvernare în ansamblu, constatăm că aceste măsuri
care ar genera dezvoltarea şi modernizarea, se regăsesc în cea mai mare măsură
în cadrul altor capitole, ceea ce ne face să credem că ne aflăm în prezenţa unei
modalităţi discutabile de organizare a conţinutului programului.
În subcapitolul intitulat „Dezvoltarea regională” sunt precizate măsurile pe
care le va lua Guvernul pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare regională
prevăzute în „Strategia naţională de dezvoltare economică a României pe termen
mediu” şi care implicit sunt cele care vor conduce la realizarea obiectivului opt
din decalogul pe care îl comentăm.27

3.1.8. Întărirea autorităţii statului şi a răspunderii acestuia

Administraţia publică şi-ar recuceri autoritatea în faţa cetăţenilor

redobândind rolul de menţinere a ordinii social – economice şi de autoritate pusă
in slujba cetăţenilor prin câteva modalităţi cum ar fi: repunerea în drepturi a
autorităţilor publice, monitorizarea reformei administraţiei, întărirea controlului.
În programul guvernamental de reformă a administraţiei, cele zece
obiective depind în mare măsură de modul în care se va reuşi ieşirea din inerţie
şi recucerirea poziţiilor pe care Constituţia le stabileşte fiecărei categorii de
autorităţi.

27
Ioan Alexandru – Criza Administraţiei – editura ALLBECK, Bucureşti 2001, pp 201

51
 Condiţiile principale ca acest lucru să se realizeze sunt: administraţia pentru
a fi respectată trebuie să respecte ea mai întâi cetăţeanul, iar acest lucru se
realizează atât prin respectul legii cât şi a drepturilor acestuia: dreptul la
reformare, transparenţa şi motivarea acţiunilor administraţiei; administraţia
trebuie să promoveze profesionalismul, corectitudine, cinstea, răspunderea şi
recunoaşterea eroilor.
Autoritatea formală poate fi acordată printr-o normă de drept, dar adevărata
autoritate care permite exercitarea deplină a funcţiilor trebuie să o dobândim noi
înşine printr-un efort de auto perfecţionare.

3.2. Influenţa procesului de integrare europeană

din perspectiva economică şi socială

Dintr-o perspectivă macroeconomică, România trebuie să rezolve două

probleme majore pentru a fi inclusă pe „ lista scurtă” a primirii în Uniunea
Europeană. În primul rând, ar trebui să diminueze radical inflaţia, să o apropie
de nivelul cu o singură cifră. Cu o rată a inflaţiei de 40,6 % în 1998, de 55 % în
1999 şi de 40,7 % în 2000, România este departe de îndeplinirea standardelor
Uniunii Europene.28
28
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Euroeană – editura Polirom, Bucureşti, 2002, pp 236

52
 Cealaltă problemă majoră pentru economia românească este performanţa
extrem de slabă în ceea ce priveşte creşterea economică.
Cauzele structurale ale inflaţiei sunt legate de insuficienta restructurare a
economiei. Realocarea lentă a resurselor, nivelul scăzut al investiţiilor străine
care duc la crearea unor noi locuri de muncă, au menţinut o presiune mare
asupra finanţelor publice, asupra autorităţii monetare.
România a fost invitată să înceapă negocierile de aderare la Uniunea
Europeană în 1999. Deşi data primirii nu a fost hotărâtă, rămâne valabil anul
2007. Integrarea rapidă necesită îndeplinirea unui set de criterii sociale, politice
şi economice. Criteriile esenţiale sunt: o rată scăzută a inflaţiei, a datoriei
publice şi deficite bugetare reduse, rate scăzute ale dobânzii şi o monedă stabilă
faţă de EURO. Un PIB pe locuitor relativ înalt este desigur cel mai bun mijloc
de intrare în Uniunea Europeană.
Raportul Comisiei Europene în ceea ce priveşte situaţia României din
perspectiva aderării acesteia la Uniunea Europeană a subliniat problema
corupţiei, care a căpătat o mare amploare, progresul legislativ lent şi în special
lipsa de coerenţă la nivel guvernamental.
„Corupţia este o taxă suplimentară plătită pentru a obţine bunuri publice şi,
de aceea, este mai degrabă un indicator al incapacităţilor instituţiilor de a-şi face
treaba decât al culturii locale sau al mentalităţii”.29
România a avut legături comerciale cu Uniunea Europeană şi în perioada
comunistă. După revoluţie, Uniunea Europeană a devenit cel mai important
partener comercial al României. Dacă luăm în discuţie evenimentele cele mai
importante, unul dintre acestea ar fi instituţionalizarea relaţiilor cu Uniunea
Europeană prin semnarea Acordului de Asociere în anul 1993.
Acest Acord a pus bazele înlăturării treptate a barierelor tarifare, cu
excepţia agriculturii şi a câtorva domenii.
Un rol deosebit în desfăşurarea relaţiilor dintre România şi ţările membre
ale Uniunii Europene a fost semnarea Acordului CEFTA (The Central European
Free Trade Agreement) , care a intrat în vigoare in iulie 1997.
„Reorientarea comerţului către Uniunea Europeană a fost însoţită de o
semnificativă „creare de comerţ”. Această creare de comerţ a avut loc pe de o
parte datorită reducerii progresive a barierelor tarifare şi netarifare prevăzută în
Acord, iar pe de altă parte datorită unei dinamici interne pozitive: economia de
scară generate de transferul de tehnologii şi de investiţiile străine directe,
diversificarea produselor care pot fi oferite pe pieţele externe, creşterea de
competitivitate prin restructurarea monopolurilor interne. Cu privire la România,
volumul exporturilor către Uniunea Europeană a crescut de la mai puţin de 2
milioane USD în 1990 la peste 5,5 milioane USD la sfârşitul lui 1999.30
România are şanse să devină o sursă pentru atingerea capitolului uman de
către industriile europene ( fie direct, prin migrarea forţei de muncă, fie indirect
29
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Euroeană – editura Polirom, Bucureşti, 2002, pp 31
30
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Euroeană – editura Polirom, Bucureşti, 2002, pp 238

53
prin subcontractare), chiar şi acum când există bariere în ceea ce priveşte
migrarea forţei de muncă spre Uniunea Europeană ( necesitatea obţinerii de vize
şi de permise de muncă ). România este alături de Polonia una dintre ţările care a
înregistrat un flux pozitiv al migrării către Uniunea Europeană. Ca orice altă
sursă, forţa de muncă din România îşi are limitele ei, de natură demografică.
Surse diferite, luând în considerare numai rata negativă de creştere a populaţiei,
ajung la aceeaşi concluzie : mai mult de patruzeci de ani de acum încolo,
populaţia totală a ţării va scădea cu aproximativ 6 milioane.
Ponderea cheltuielilor în Produsul Intern Brut la nivel guvernamental,
pentru dezvoltare şi cercetare au parte de puţină susţinere în România, fiind de
patru – cinci ori mai mare decât cea a ţărilor din Uniunea Europeană, şi mai
mică chiar decât în celelalte ţări candidate la aderare. La nivelul firmelor,
imaginea este neclară. Un studiu recent arată că 93% din producţia autohtonă de
piese pentru automobile desfăşoară şi activităţi de cercetare şi dezvoltare, în
timp ce în restul ţărilor din Europa Centrală şi de Est proporţia este de numai
62%. Explicaţia rezidă din politica celor trei mari producători de maşini din
România care îşi asumă responsabilităţi nu numai în producerea pieselor ci şi în
cercetare şi dezvoltare.”31
Dintre câştigătorii în ceea ce priveşte dezvoltarea economică exemplificăm:
- Industria textilă a obţinut rezultate bune dar avantajul competitiv se va
pierde treptat, pe măsură ce ocuparea în acest sector va creşte, salariile şi
productivitatea rămânând sub media pe ramură;
- Cei care dezvoltă produse de înaltă tehnologie;
- Exportatorii de produse din lemn;
- Cei care lucrează în servicii.
Datorită faptului că multe dintre activităţile din industria textilă se
desfăşoară în sistem lohn ( utilizând intensiv munca relativ calificată ), costul
unitar al forţei de muncă depăşeşte media pe ramură. Un sector sensibil în
relaţiile cu Uniunea Europeană ar fi metalurgia. Există un potenţial de câştigător
al acestui sector, care ar putea fi stopat de restricţiile impuse de Uniunea
Europeană pentru protejarea propriei industrii. Alt sector ar fi cel agricol datorită
insuficienţei tehnologizării şi al puţinelor investiţii în domeniu. În negocierile
privind aderarea României la Uniunea Europeană privind sectoarele menţionate,
România ar trebui să-şi revizuiască poziţia la negocieri şi să ceară înlesniri
temporare şi măsuri care să evite atragerea de capital, atragerea de investiţii
străine. România înregistrează creşteri la anumite grupe de produse, acest lucru
datorându-se produselor intensive de muncă, deoarece producem şi exportăm
părţi şi componente pentru maşini şi mai puţin maşini întregi. România a făcut
progrese importante în armonizarea legislativă, astfel, toate au aproximată marea
majoritate a legilor, se elaborează în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene.
„Politica comercială este mai puţin eficientă în contextul în care media
actuală a tarifelor vamale faţă de Uniunea Europeană la produsele industriale
31
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Euroeană – editura Polirom, Bucureşti, 2002, pp 253

54
este de 5,5%. Politicile comerciale sunt astăzi un mecanism de ultimă instanţă
pentru a îndepărta dezechilibrele, pentru a obţine derogări şi măsuri de salvare.
Ele sunt necesare nu numai în cazul câtorva sectoare, între care şi agricultura,
care ar avea de pierdut datorită faptului că nu au fost acceptaţi în acest val de
extinderi, ci trebuie să ne pregătim pentru anul 2007, integrarea nefiind sigură
nici atunci. Pentru aceasta politica comercială trebuie completată cu măsuri
privind componentele industriale, politici ale pieţei muncii, politici legislative şi
fiscale, în concluzie măsuri care trebuie luate la nivel guvernamental.32
Cu privire la capitolul Politica Socială şi ocuparea forţei de muncă,
România se raportează la informaţiile provenite din analize şi este de acord să
comunice permanent aceste informaţii statelor membre ale Uniunii Europene.
Impactul liberei circulaţii a lucrătorilor asupra Pieţei Muncii din Uniunea
Europeană după aderare va fi limitat.
Totuşi se estimează că migraţia forţei de muncă se va concentra în anumite
state membre, perturbând piaţa muncii din statele membre respective.
Îngrijorarea privind impactul liberei circulaţii a lucrătorilor se bazează pe
elemente ca : proximitatea geografică , diferenţele de venit, şomajul, înclinaţia
spre imigraţie.
S-a constatat că în România multe persoane care îşi pierd locul de muncă
dintr-un sector aflat în declin tind să fie descurajaţi în căutarea unui nou loc de
muncă şi să dorească să devină şomeri pe termen lung.
Un obiectiv al acestei politici ar fi necesitatea realizării unui echilibru între
reducerea numărului de locuri de muncă în sectorul de stat şi creşterea cererii
pentru sectorul privat, încurajându-se sectoarele în creştere.
Numărul angajaţilor din domeniul sanitar, învăţământ, administraţie publică
a scăzut datorită constrângerilor bugetare severe. Un lucru pozitiv este creşterea
ocupării în comerţ, sector cu mare potenţial în România, creşterea atât relativă,
cât şi în termeni absoluţi, deţinând cam o pondere de 10% din total, deşi crearea
de locuri de muncă în acest sector este posibilă şi dezirabilă.
Pentru explicarea vitezei lente a convergenţei, ar fi luarea în considerare a
rolului agriculturii ca „angajator de ultimă instanţă”. Pierderea locurilor de
muncă în alte sectoare a însemnat o întoarcere pe scară largă la agricultură. Aşa
numita migraţiune inversă de la urban la rural, tipică perioadelor de criză, a
afectat România.

32
Daniel Dăianu, Radu Vrânceanu – România şi Uniunea Euroeană – editura Polirom, Bucureşti, 2002, pp 266

55
56
 CAPITOLUL IV Concluzii

Capitolul IV Concluzii

Evoluţia sistemelor administrative, în cele mai multe state, a demonstrat

faptul că, sub presiunea solidarităţii naţionale şi a imperativelor de ordin tehnic,
tendinţa de naţionalizare a unui număr însemnat de misiuni este din ce în ce mai
mare. Sarcinile centrale sunt conferite fie ministerelor, fie organismelor
administrative specializate. Sarcinile locale sunt îndeplinite, atât de instituţiile
subordonate ierarhic organelor centrale sau de administraţie specializate, cât şi
de organe descentralizate autonome.
Organele centrale nu pot să îndeplinească, singure, sarcinile administrative,
în fiecare punct al teritoriului; ele au nevoie de o reţea publică locală pentru a-şi
exercita acţiunea. Pentru amenajarea structurilor locale sunt necesare două
condiţii:

57
 1. acţiunile administrative care se exercită pe ansamblul teritoriului
trebuie să fie omogene, pentru a nu pune în pericol, unitatea naţională; în
acelaşi timp, existenţa aspiraţiilor proprii, caracteristice anumitor teritorii,
nu este necunoscută administraţiei, ea trebuie să se adapteze la diversitatea
structurilor pe care le coordonează;
2. descentralizarea administraţiilor teritoriale, pornind de la caracterul
divers al revendicărilor acestora. De regulă, organele locale nu optează în
mod absolut, fie pentru unitate, fie pentru diversitate. Ele se străduiesc să
combine în diferite proporţii, cele două principii extreme, luate în
considerare de către orice sistem administrativ.
Sistemul administrativ al Uniunii Europene este format dintr-un complex de
instituţii supranaţionale, care urmăreşte să promoveze pe teritoriile ţărilor
membre acţiuni concertate la nivel guvernamental, dar în acelaşi timp, să
menajeze suveranitatea politică şi economică a statelor respective.
Suprimarea între ţările membre, a obstacolelor de natură politică
comercială, fiscală, urmăreşte să creeze o „piaţă comună” în care
producătorii şi comercianţii să concureze în condiţii relativ egale.
Cu ocazia Sumit-ului de la Copenhaga din anul 1993, şările membre au
făcut un pas decisiv pentru extinderea spre Est a Uniunii Europene,
convenind că „ statele asociate din Europa Centrală şi de Est care doresc
pot deveni membre ale Uniunii Europene de îndată ce vor fi în măsură să
îndeplinească condiţiile economice şi politice cerute.”
În esenţă, nu s-a mai pus problema „dacă” ci „când” vor adera respectivele
ţări la Uniune. Răspunsul la această întrebare este unul relativ, şi anume:
atunci când vor fi îndeplinite criteriile de aderare, cunoscute sub denumirea
de „criteriile de la Copenhaga”.

Pentru a deveni membră, ţara candidată trebuie să fi realizat:

a ) criterii politice: stabilitatea instituţiilor care garantează democraţia
supremaţia legii, drepturile omului, respectarea şi protecţia minorităţilor;
b ) criterii economice: existenţa economiei de piaţă funcţionale şi a
capacităţii de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul
Uniunii;
c ) criteriile obligatorii: capacitatea de a-ţi asuma obligaţiile decurgând din
calitatea de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice
şi monetare.
În cazul statelor candidate la integrarea europeană este de o mare
importanţă încorporarea legislaţiei comunitare în cadrul legislaţiei naţionale şi
implementarea acesteia prin intermediul structurilor administrative şi juridice.
Fiecare administraţie trebuie să-şi asigure capacitatea de implementare a
acquis-ului comunitar. Există însă domenii cheie de aplicare a acquis-ului:
În ceea ce priveşte dreptul comunitar: pentru statele candidate un rol major
îl are puterea judecătorească care trebuie să fie capabilă de aplicarea acquis-ului

58
comunitar, a dreptului comunitar. Accentul cade de această dată pe pregătirea,
capabilitatea puterii judecătoreşti neuitând însă de problema financiară, adică de
existenţa unor resurse financiare suficiente.
Un alt domeniu ar fi Piaţa comună – care presupune existenţa unor
organisme care trebuie să fie capabile să acţioneze din plin în conformitate cu
regulile comunitare.
Concurenţa este un alt domeniu care presupune crearea unor organisme de
control care să vegheze la respectarea regulilor de concurenţă loială.
„Unul din obiectivele cheie în Reforma administraţiei publice este Reforma
Finanţelor publice. Ţările candidate trebuie să-şi reconstruiască administraţia
având în directă colaborare Sistemul de monitorizare şi sprijinul organizaţiilor
ISPA şi SAPARD .”
Acordurile prezentate de ţările candidate au ca principal pilon Reforma
Administraţiei publice centrale. În fapt se propune crearea unor organizaţii mai
performante a cărei funcţionare să fie mai eficientă. Pentru a se ajunge la
aceasta, stabilirea competenţelor la nivel central al agenţiilor din teritoriu trebuie
bine definite.
Reforma în ministere, declararea strategiei de guvernare trebuie relevată
prin administraţia publică. În interior se pune accent pe planificare, pe
coordonare, consultanţă legală. Acest nou rol va promova astfel iniţiativa la
nivel local şi se va realiza astfel o cooperare mai bună la nivel regional.
Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului
economic şi social. Atât deciziile investitorilor străini, cât şi ale celor interni sunt
influenţate din ce în ce mai mult de calitatea şi eficienţa administraţiei.
Aderarea ţărilor din centru şi estul Europei la Uniunea Europeană depinde
de îmbunătăţirea standardelor administraţiei publice, de implementarea
reformelor în toate domeniile acesteia.
Realitatea demonstrează că de aproape 10 ani se încearcă adaptarea la
transformările de natură administrativă, politică şi juridică ce au loc în statele
dezvoltate. O analiză a cadrului legislativ şi instituţional arată că nu au fost
găsite cele mai bune instrumente pentru realizarea reformei în administraţie:
-nu s-a reuşit optimizarea procesului decizional, autonomia locală nefiind
asumată complet de autorităţile locale;
- neidentificarea, în mod cert, a responsabilităţilor şi relaţiilor
dintre diferite instituţii;
- descentralizarea este incompletă, nereuşindu-se apropierea de
interesul cetăţeanului, a unor atribuţii şi decizii.
Nu s-a reuşit nici transferul complet de resurse materiale şi financiare care
asigură apropierea deciziei de realitatea economică şi care conferă o mai bună
valorificare a resurselor.
-bugetele colectivităţilor locale sunt dependente în mare măsură de
resursele bugetului de stat, veniturile proprii bugetelor locale nedepăşind 25 %

59
din necesarul de resurse locale, reforma finanţelor vizând, după modelul
european, o cotă de aproximativ 50 %.
- o insuficientă comunicare între autoritatea publică şi cetăţean
- nu s-a reuşit implementarea unui sistem informaţional în toate
ramurile administraţiei;
- există o nemulţumire a cetăţenilor determinată de necorelarea
dintre confortul urban oferit de autorităţi şi suma ridicată de bani pe care trebuie
să o verse anual la bugetul local;
- intrarea în vigoare a Legii Finanţelor publice locale a fost
amânată datorită insuficienţei pregătiri a acestui moment, consiliile locale şi
judeţene neorganizându-şi propriile compartimente fiscale.
Este bine cunoscut faptul că majoritatea oamenilor este nemulţumită de
calitatea serviciilor locale. Pentru o mai bună comunicare între administraţia
locală şi cetăţeni, este necesar ca periodic să se efectueze cercetări
( monitorizarea plângerilor, instituirea unei linii telefonice, chestionarea scrisă )
din care să se afle gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor pe măsura în
care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor.
Anumite servicii, prin crearea cadrului legislativ necesar, pot fi prestate de
către agenţi economici privaţi, sub controlul autorităţilor locale, în schimbul
unor facilităţi fiscale. Asemenea situaţii există deja ( ex.: transportul în comun )
dar lipsa unei coordonări riguroase din partea organelor abilitate determină unele
nemulţumiri în rândul cetăţenilor.
De asemenea trebuie rezolvate şi problema utilajelor şi instalaţiilor care
sunt uzate tehnic şi moral. Mecanizarea sarcinilor administrative va oferi
avantajul unor servicii de calitate, iar cheltuielile cu investiţia vor fi amortizate
prin reducerea cheltuielilor cu personalul care va fi substituit de maşină.
Este necesar să se evite dublarea serviciilor publice prin prestarea, în
domenii de competenţa administraţiei publice locale, unor servicii
descentralizate ale ministerelor de aceeaşi natură, e recomandată o mai bună
comunicare pe orizontală.
Se munceşte foarte puţin în învăţământ, cultură, în sistemul pensiilor şi
asigurărilor sociale, asta şi pentru că nu s-au găsit metode de atragere a agenţilor
privaţi spre a investi în aceste domenii prin oferirea unor facilităţi fiscale. Este
necesară revizuirea cheltuielilor cu protecţia socială şi îndreptarea lor spre
categoriile cu adevărat defavorizate, precum şi dimensionarea lor astfel încât să
fie încurajată munca şi nu nemunca.

60
Bibliografie :

61
1. Ioan Alexandru, Administraţie publică : teorii, realităţi, perspective,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999
2. Ioan Alexandru, Criza administraţiei publice, Editura All-Beck,
Bucureşti 2001
3. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Administraţie publică, Editura
Fundaţiei „Gheorghe Zane”, Iaşi, 1999
4. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Sisteme administrative comparate,
Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2001
5. Lucica Matei, Acquis comunitar şi administraţie publică, Bucureşti
2000
6. Daniel Dăianu şi Radu Vrânceanu, România şi Uniunea Europeană,
Editura Polirom, Bucureşti 2002
7. Vasile Ionescu, Nicoleta Dumitrescu, Vasile Focşeneanu, Istoria
Integrării Europene, Editura Carminis 2001
8. Jadwiga Emilewicz, Artur Wolek – Reformers and Politicians,
Editura Publishing House ELIPSA
9. Nispa CEE – Ten Years of Transition and Challanges for the Future
of Public Administration Budapesta, 2002

62