UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris:
CZU 364.3 (S.82)

Valentin STEGĂROIU

ASIGURĂRILE SOCIALE DIN ROMÂNIA ÎN CONTEXTUL

INTEGRĂRII ÎN STRUCTURILE EUROPENE

Specialitatea 08.00.14 – Economie mondială;

relaţii economice internaţionale

Conducător ştiinţific:
dr., conf. univ. Nicolae ŢÂU _________
semnătura

Autor:
Valentin STEGĂROIU ___________
semnătura

TEZA
pentru conferirea titlului de doctor în economie

Chişinău – 2008
 CUPRINS

ABREVIERI ...................................................................................................................................... 3

INTRODUCERE ............................................................................................................................... 4

CAPITOLUL I – ASIGURĂRILE SOCIALE: CONCEPTE ....................................................... 9

1. 1. Evoluţia sistemului asigurărilor sociale................................................................................... 9
1. 2. Abordări şi forme de asigurări sociale................................................................................... 19
1. 3. Forme de bunăstare socială ................................................................................................... 38

CAPITOLUL II – PROBLEMA PERFECŢIONĂRII SCHEMELOR DE ASIGURĂRI

SOCIALE ........................................................................................................ 54
2. 1. Experienţa funcţionării sistemului de asigurări sociale ......................................................... 54
2. 2. Elaborarea schemelor de asigurări sociale............................................................................. 62
2. 3. Asigurările sociale în complexul problemelor economiilor din ţările Uniunii Europene ..... 77

CAPITOLUL III – SISTEMUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DIN ROMÂNIA ................... 86

3. 1. Contextul macroeconomic din România ............................................................................... 86
3. 2. Problema perfecţionării asigurărilor sociale la reglementările comunitare în domeniu ...... 101
3. 3. Drepturile de pensii în comunitatea statelor din UE: reflecţii, probleme, sugestii .............. 114

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE ............................................................................... 121

CONCLUZII ŞI PROPUNERI .................................................................................................... 122

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………...……..13131

ADNOTARE ............................................................................................................................. ….140

ANEXE ........................................................................................................................................... 144

2
 ABREVIERI

AUE – Actul Unic European

BIM – Biroul Internaţional al Muncii
BM – Banca Mondială
CE – Comisia Europeană
CNS – Comisia Naţională pentru Statistică
CP – Creditul de Pensie
DB – Schemă de pensii bazată pe beneficii cu conturi individuale
DC – Schemă bazată pe contribuţii cu conturi individuale
IS – Incluziune Socială
MDC – Metoda Deschisă de Coordonare
MECT – Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului
MMFEŞ – Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse
MR – Marginal Revenue
MSE – Modelul Social European
NDC – Pensie bazată pe conturi naţionale
OIM – Organizaţia Internaţională a Muncii
PAC – Politică Agrară Comună
PAYE – Pay-As-You-Earn
PAYG – Pay-As-You-Go
PIB – Produs Intern Brut
PPC – Politică de Pensionare Comună
PPS – Pensia Principală de Stat
PSS – Pensie de Stat Secundară
PUE – Piaţa Unică Europeană
SCSC – Schema de Compensaţie de Serviciu Civil
SCVSSS – Schema de Contribuţii Voluntară Suplimentară de Serviciu Social
SEO – Strategia Europeană de Ocupare
SERPS – State Earnings - Related Pension Scheme
SM – State Membre
SPO – Serviciul Public de Ocupare
SPPSC – Schema Principală de Pensii de Serviciu Civil
SPVSS – Schema de Prestaţii pentru Vătămare de Serviciu Social
TC – Total Cost
TR – Total Revenue
UE – Uniunea Europeană
VAB – Valoarea Adăugată Brută
VMG – Venitul Minim Garantat

3
 INTRODUCERE
Actualitatea tezei şi nivelul cercetărilor întreprinse. Germenii nevoii de protecţie au
apărut cu mult înainte de revoluţia industrială, ca o necesitate, însă modul de protecţie socială s-a
realizat prin intermediul acţiunilor de caritate. Cu timpul grija oamenilor faţă de semenii săi căzuţi
în dificultăţi a evoluat. Pe parcursul istoriei această „grijă” s-a transformat într-o teorie, într-o
practică, s-a dezvoltat în spaţiu şi în timp. Actualmente progresul tehnico-ştiinţific creează premiza
pentru creşterea productivităţii muncii, în consecinţă contribuie la creşterea şomajului, deci
creşterea asigurărilor sociale; progresul tehnico-ştiinţific contribuie la crearea de noi tehnologii,
bunuri de consum, servicii, iar în consecinţă la poluarea mediului ambiant, la apariţia unor boli, la
creşterea morbidităţii populaţiei, deci, la necesitatea creşterii asigurărilor sociale; progresul
tehnico-ştiinţific contribuie la creşterea vitezei, deci la creşterea accidentelor; la creşterea unor
tehnologii de producţie nocive, în consecinţă, la creşterea numărului invalizilor, deci la creşterea
asigurărilor sociale; populaţia care şi-a pierdut locul de muncă, devenită şomeră, dacă societatea
nu-i va asigura cu minimul necesar pentru a supravieţui, aceasta poate deveni agresivă, poate crea
un mare disconfort pentru întreaga societate. Cheltuielile pentru protecţie a celor ce dispun de un
loc de muncă ar depăşi considerabil cheltuielile pentru asigurările sociale. Asigurările sociale sunt
necesare din câteva considerente: umane, economice, sociale. Responsabilitatea statului, privind
asigurările sociale, care sunt identificate ca sisteme de securitate socială, relevă din unele
documente internaţionale unde statul este caracterizat ca fiind o organizaţie compusă din cetăţeni,
necesară acestora în asigurarea bunăstării generale, având ca bază legislaţia proprie care se
adresează unor categorii de persoane, care pentru anumite perioade sunt îndreptăţite să primească
unele ajutoare sub formă de prestaţii. Problema asigurărilor sociale, fiind o problemă complexă şi
deloc simplă şi mai mult s-a complicat odată cu deschiderea economică a tuturor statelor. Uniunea
Europeană (UE), pornind de la Politica Agrară Comună (PAC) în anul 1957, până în prezent încă nu
a reuşit să elaboreze şi să adopte similar PAC o politică de asigurări sociale comune. Aceasta doar
ne vorbeşte de gravitatea problemei. Problema după importanţă şi complexitate nu este mai simplă
decât PAC din UE. România, devenită membră a UE, a trecut în spaţiul economic, de drept, social,
demografic şi se confruntă cu probleme fără precedent pentru ea. UE nu este „un binefăcător”
pentru toţi. În UE fiecare ţară îşi protejează interesele economice, demografice, politicile sociale,
ţinând cont de restricţiile comune. Actualmente şi România are nevoie de noi variante de tratare a
problemei asigurărilor sociale care ar putea fi puse la baza unor decizii în procesul perfecţionării
schemelor de pensionare, acordarea unui suport material persoanelor defavorizate, şomerilor etc.
România poate copia aceste scheme de la alte ţări membre ale UE. În acest caz interesele ţării ar
putea fi lezate. România trebuie să-şi elaboreze propria politică a asigurărilor sociale, să-şi

4
promoveze în condiţiile impuse de UE, politica sa economică, socială de protecţie a cetăţenilor săi,
de „protejare” a bugetului ţării pentru a ocoli în măsura admisibilului acordarea de către România
de pensii cetăţenilor din alte State Membre (SM). Actualmente România are nevoie de principii,
concepte ce ar putea fi puse la baza unor elaborări a Politicii asigurărilor sociale a ţării în cadrul
UE, care n-ar contraveni rigorilor din UE, dar în mare măsură ar apăra interesele românilor, a ţării
în ansamblu. Tema tezei este actuală şi pe fondul absenţei unor abordări ştiinţifice în literatura de
specialitate din România cu iz pro România. Şi în alte tratări ale problemei asigurărilor sociale din
alte ţări multe întrebări rămân fără răspuns. Tendinţele şi problemele apărute în reformarea
schemelor de pensii sunt actuale şi se realizează în cadrul majorităţii schemelor de pensii publice,
care se bazează pe beneficii definite, fiind finanţate din contribuţii. În decursul ultimelor decenii,
însă au existat critici puternice împotriva lor, cele mai importante fiind grupate în jurul câştigurilor
financiare cu care s-au confruntat. În primul rând, schemele existente nu reuşesc întotdeauna să
protejeze pe cei vârstnici şi mai ales pe cei ce se vor pensiona în viitor, care nu vor avea aceeaşi
evoluţie ca şi în trecut, principiul – calculul actual nu satisface necesitatea viitorului – fiind perfect
valabil. În al doilea rând, fenomenul actual de îmbătrânire a populaţiei modifică în termeni reali
raportul de dependenţă, astfel încât actualii contributori trebuie să plătească pentru un număr mai
mare de pensionari. În plus, adesea ele nu sunt capabile să împartă echitabil beneficiile şi împiedică
creşterea economică. Mai mult, aceste scheme nu sunt sustenabile în forma actuală. Deci, abordarea
problemei asigurărilor sociale în cadrul comunităţii UE din toate considerentele poate fi apreciată
ca actuală.
Scopul şi sarcinile investigaţiei îl constituie dezvoltarea bazelor teoretice şi perfecţionarea
metodelor de formare şi implementare a asigurărilor sociale, în special, cele de pensii, care
reprezintă principalul segment al acestora, în vederea alinierii la principiile coordonării şi
armonizării europene. Realizarea scopului propus condiţionează următoarele sarcini ale cercetării:
studierea şi precizarea conceptului metodologic de integrare a asigurărilor sociale româneşti în
structurile europene, inclusiv analizarea modelelor aplicate în acest domeniu în practica mondială;
evidenţierea particularităţilor metodologice ale procesului de integrare a sistemelor româneşti de
asigurări sociale şi alinierea acestora la reglementările comunitare în domeniu; analiza rezultatelor
soluţiilor practice ale celor mai recente metode de asigurare socială din prisma evoluţiei şi
dezvoltării acestui segment pe plan mondial şi a experienţei naţionale de funcţionare a acestor
relaţii; identificarea şi anticiparea tendinţelor actuale în evoluţie a sistemului de asigurare socială în
ţara noastră şi a problemelor principale cu care se confruntă acest sistem, precum şi a metodelor
necesare de rezolvare a lor; elaborarea unor recomandări practice şi necesare pentru perfecţionarea
sistemului de asigurare socială şi în special cel de pensii în vederea compatibilităţii cu principiile

5
comunitare din cadrul pieţei unice europene; evaluarea integrării sistemului românesc de asigurări
sociale în spaţiul comunitar şi crearea unui model românesc de calcul al pensiei mai flexibil.
Obiectul şi asigurarea informaţională a cercetărilor. Obiectul cercetărilor îl constituie
sistemul de asigurări sociale din România şi a evoluţiei acestuia, în vederea adaptării şi
transformării lui la condiţiile impuse de integrarea în structurile europene. Sistemul de asigurări
sociale românesc este tratat din perspectiva dezvoltării acestor scheme atât la nivel naţional cât şi
internaţional.
Subiectul cercetării. Asigurările sociale sunt o ramură care funcţionează în ansamblul
securităţii sociale în baza mai multor subiecte: structurile administraţiei publice centrale şi locale
care coordonează această activitate. Subiectul tezei îl constituie sistemul de protecţie socială din
România din prisma integrării acestuia în cadrul comunităţii UE.
Suportul teoretico-ştiinţific şi metodologic al tezei. Pentru cunoaşterea şi aprofundarea
problematicii de studiu, au fost studiate şi analizate lucrările de specialitate ale unor autori
consacraţi cu aport direct la domeniul temei de cercetare: Mărginean I., Preda M., Zamfir C.,
Zamfir E., Bistriceanu D. Gh, Barr N., Holzmann R., Alber J., Esping-Andersen G., Whitehouse
E., Richardson J. H., Doublet J., Lavau G., Fierens J., Dupeyrox J. J, Berghman J., Eichenhofer E.
ş.a., unele publicaţii periodice, legi, decrete, regulamente, în care s-au făcut referiri la tema
cercetării.
Baza informaţională a cercetării a constituit-o datele statistice ale Institutului Naţional de
Statistică, şi Comisiei Naţionale de Prognoză din România, ale Organizaţiei Naţiunilor Unite,
Băncii Mondiale, Fondului Internaţional Monetar, Institutului de Statistică al Comisiei Europene –
EUROSTAT, unele publicaţii periodice din ţările membre ale UE, şi ale Comisiei Europene,
materialele conferinţelor ştiinţifico-aplicative pe problematica cercetată şi literatura de specialitate
editată în România, Republica Moldova şi alte ţări. Metodologia cercetării s-a bazat pe utilizarea
următoarelor metode - metoda dialectică cu componentele ei: analiza, sinteza, inducţia, deducţia,
cercetarea de la simplu la compus, de la istoric la logic şi metodele inerente disciplinelor economice
- observarea, compararea, selectarea, gruparea etc.
Noutatea ştiinţifică a lucrării. În lucrare este reflectată evoluţia în spaţiu şi în timp a
asigurărilor sociale, care poate fi utilizată de cercetători, politicieni în scopul asigurării unei analize
mai complexe a domeniului; este propusă metoda sistemică de determinare a factorilor ce
influenţează cuantumul pensiei; este elaborat modelul tipului de pensie „plăteşti pe măsură ce eşti
plătit” (PAYG) în scopul determinării necesarului şi aportului fiecărei generaţii în timp; este
determinat modelul „Marginal Revenue” şi „Marginal Cost muncă” în scopul realizării profitului
maxim, fiind accentuate condiţiile necesare pentru realizarea acestui deziderat; este interpretat

6
grafic cuantumul şomajului firesc al deficitului de muncă, fiind argumentată necesitatea emigrării şi
imigrării forţei de muncă; sunt determinate limitele acestor fluxuri, refluxuri de forţă de muncă; este
propusă o tratare complexă a bunăstării individuale, fiind evidenţiaţi factorii de bază, conexiunile
directe şi inverse; sunt propuse modalităţi de determinare a procentului asigurărilor sociale în PIB
în diferite ţări, sunt efectuate analizele respective; calitatea socială este tratată sistemic; factorii:
mediul social, economic, ambiant, educaţional, cultural, ştiinţific, recreativ, tehnologic, calitatea
locurilor de muncă constituie intrările în sistem, calitatea socială, ieşirile sistemului; este analizată
politica de ocupaţie a forţei de muncă în domeniile: economic, social, educaţional, ecologic, şi
dezvoltării tehnico-ştiinţifice cu conexiune inversă; este propusă o tratare cibernetică a procesului
de menţinere a calităţii de persoane economic active, fiind argumentată necesitatea recalificării
forţei de muncă din contul cotizaţiilor ţărilor comunitare; este propusă tratarea sistemică a
sistemului de reglare a procesului de utilizare a forţei de muncă în cadrul UE; sunt deduse condiţiile
necesare de „supravieţuire” a firmelor în mediul concurenţial, pentru a exclude generarea
şomajului; sunt analizate problemele economice, sociale ale României în condiţiile unui flux de
forţă de muncă şi reflux de bani în România; este propusă schema cibernetică a desfăşurării unor
procese economice în România sub impactul emigraţiei forţei de muncă, a productivităţii muncii
reduse în România, în comparaţie cu UE; este propusă analiza creşterii necontrolate a importurilor,
reducerii capacităţilor productive din ţară; sunt evidenţiate conexiunile directe şi inverse în sistemul
elaborat; este expus sistemic impactul negativ al importurilor asupra potenţialului asigurărilor
sociale; este demonstrată contribuţia asigurărilor sociale la creşterea cererii; în teză sunt examinate
dependenţele cerere-income, modelate, procesele pentru mărfurile de primă necesitate care sunt
puse la baza determinării cererii în raport cu creşterea asigurărilor sociale; în scopul perfecţionării
schemelor de asigurări sociale în lucrare sunt elaborate patru modele-etalon sub formă sistemică;
utilizând aceste forme, este constituită o schemă etalon pentru România; este modelată schema
asigurărilor sociale din România sub formă de schemă-bloc, evidenţiind regulatorii „acces” şi
„elasticitate”; este propusă schema numărului populaţiei umane în profilul vârstei, validităţii,
ocupaţiei cu munca; sunt elaboraţi indicatorii demografici necesari pentru determinarea
cuantumului asigurărilor sociale; în teză sunt evidenţiate părţile slabe în schema de pensionare în
România, este argumentată şi propusă altă schemă la nivel de principii, concepţii.
Implementarea practică. Rezultatele cercetărilor efectuate în lucrare pot fi folosite pentru
perfecţionarea legislaţiei României referitoare la dezvoltarea asigurărilor sociale, precum şi la
dezvoltarea sistemului de protecţie socială, cu precădere cel de pensii.
Semnificaţia şi valoarea aplicativă a lucrării. Semnificaţia lucrării constă în utilizarea
metodelor complexe de cercetare şi aprobare a rezultatelor; prin elaborări noi de principiu privind

7
dezvoltarea asigurărilor sociale. Lucrarea prezintă interes deosebit prin identificarea unor
modalităţi prin care se propune, la nivel de principii, modificare schemei publice de pensii din
România în concordanţă cu necesităţile şi rigorile impuse de statutul de ţară membră UE.
Aprobarea lucrării. Aspecte ale lucrării au fost prezentate la conferinţe şi simpozioane
internaţionale din România şi Republica Moldova care au fost apreciate în cercurile ştiinţifice,
precum: Sesiunea Internaţională „Globalizare şi identitate”, Universitatea „Constantin Brâncuşi”,
iunie 2006,; Sesiunea Internaţională „Economics and Globalization”, Universitatea „Constantin
Brâncuşi”, noiembrie 2006 şi noiembrie 2007; Sesiunea Internaţională „Universitatea, parte a
strategiilor de postaderare a României la UE”, Universitatea „Constantin Brâncuşi”, iunie 2007;
revistele: „Scientia” nr. 3/2002; nr. 5-6/2003; nr. 7/2004; nr. 9/2004; „Studii Economice”, ULIM,
nr. 1-2/2007; „Economica”, ASEM, nr. 4/2007; „Economica”, ASEM nr. 1/2008 şi Revista
„Drept, Economie şi Informatică” nr. 3 (13) 2007. Rezultatele ştiinţifice s-au materializat prin
semnarea unor protocoale pentru implementare, documentare şi studii cu diverse instituţii.
Publicaţii. La tema tezei sunt publicate 12 lucrări, dintre care o monografie: Asigurări
sociale: reflecţii, probleme, sugestii. –Chişinău: UASM, 2008, 177 pag (ISBN 978-9975-946-82-7),
3 în reviste de specialitate acreditate: 2 lucrări în revista „Economica” ASEM, o lucrare în „Drept,
Economie şi Informatică”, revistă realizată prin colaborarea dintre ASEM şi Facultatea de Ştiinţe
Economice şi Administrative a Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi România, ULIM, şi 8 în
culegerile conferinţelor şi simpozioanelor ştiinţifice şi internaţionale, cu un volum total de cca 14,5
c. a.
Structura lucrării este determinată de scopul şi sarcinile lucrării şi cuprinde caracteristica
generală, trei capitole, concluzii şi propuneri, bibliografie şi anexe. Anexele includ figuri, grafice,
diagrame şi tabele.

8
 CAPITOLUL I – ASIGURĂRILE SOCIALE: CONCEPTE
Viaţa economică şi politică contemporană traversează perioada unei reconstrucţii
europene, a unei noi lumi global pacificatoare, dorinţa speranţei într-un viitor comun mai bun.
Procesul de integrare europeană, este lung şi dificil, antrenează imense valori materiale şi spirituale,
şi se întinde pe o perioadă mare de timp, desfăşurându-se în mai multe etape. Extinderea UE spre
est este în primul rând o opţiune politică menită să restabilească şi să menţină pacea şi prosperitatea
pe întreg continentul european.
În această perioadă puternic marcată de diverse evoluţii ale vieţii politice şi sociale, de
transformări structurale de natură economică, socială şi politică, marcate de trecerea spre o
economie de piaţă funcţională şi pe fondul unor schimbări de proporţii în cadrul economiei
mondiale, asigurările sociale din România se pregătesc de cel mai mare examen de până acuma:
integrarea în structurile europene.
Integrarea reprezintă procesul de creare a celei mai de dorit societăţi a economiei
internaţionale prin centralizarea, la nivel supranaţional, a unui număr oarecare de instrumente ale
politicilor economice şi sociale [92, p. 57].
În acest capitolul se încearcă o analiză a principalelor aspecte teoretice ale formarii şi
dezvoltării asigurărilor sociale ca parte integrantă a segmentului securităţii sociale, a analizării
principalelor abordări şi forme de asigurări sociale, încercându-se o descriere a principalelor state
de bunăstare socială, ca rezultat al evoluţiei istorice ale economiei mondiale.
1. 1. EVOLUŢIA SISTEMULUI ASIGURĂRILOR SOCIALE
Necesitatea organizării ocrotirii oamenilor, sub diferite forme, au apărut din nevoia
acestora de protecţie, mult înainte de revoluţia industrială, ca o necesitate, însă modalitatea prin care
aceasta s-a manifestat, s-a redus doar la unele acţiuni de caritate realizate prin intermediul bisericii
[46, p. 14]. Deci, putem afirma, fără să greşim, că nevoia de „apărare” a oamenilor împotriva
diverselor fenomene, a apărut odată cu naşterea ideii de organizare, ca o nevoie de a se proteja pe
sine şi familia sa [189, pp. 86-89]. Opinăm că, asigurările sociale reprezintă un mod eficient, prin
care se oferă posibilitatea de a asigura un anumit nivel de întrajutorare persoanelor care din anumite
motive sunt în imposibilitatea de a-şi procura cele necesare traiului, ele devenind un factor activ şi
important al existenţei multor categorii sociale, încă de la începutul timid [82; p. 15].
La început această nevoie s-a manifestat din dorinţa oamenilor de a găsi diferite metode şi
soluţii de apărare împotriva diverselor şi nenumăratelor riscuri atât din punct de vedere al sănătăţii
cât şi pentru menţinerea integrităţii familiale, sau al bisericii sau chiar al locului de muncă unde
aceştia lucrau [82, p. 27]. Aceste forme de înlăturare a riscurilor au fost diversificate pe parcursul
dezvoltării omenirii, de la o epocă la alta, de la un regim cultural la altul. Totuşi, mărimea nevoilor

9
sociale şi a rezultatelor colaterale acestora a condus la apariţia altor forme de protecţie, bazate pe o
mai mare solidaritate – securitatea socială, care însă nu a înlăturat formele deja tradiţionale de
protecţie împotriva riscurilor. Practic protecţia socială, poate fi definită ca acel complex de măsuri
cu caracter economic, de drept, sociale şi organizatorice, întreprinse de stat, de al căror rezultat
eficient depinde viaţa cetăţenilor aflaţi, la un moment dat în dificultate [156; p. 38].
Jacques Doublet şi George Lavau (1957) [40], a dat expresia conceptului de securitate
socială ce necesită o fundamentare în considerarea a ceea ce este un sistem de protecţie socială şi o
instituţie cu caracter juridico-politic, orientată către toţi membrii societăţii, o relaţie statuată pe
norme recunoscute şi reglementate; în toate domeniile de operare şi aplicare; ca o organizaţie de
administrare şi executare în vederea realizării acestor instrumente şi elementele necesare atingerii
obiectivului. Aceasta presupune ca mediul şi tehnica de bază a obiectivelor să fie bine definite.
Aceste îndemânări se clasifică în funcţie de cauzele istorice, economice, de grup, profesionale,
sanitare, igienice etc. [40, p. 8-11]. Potrivit acestui principiu, considerăm că sistemul astfel
organizat, determină o compensare între diferite riscuri şi costuri aferente, care fac referire la fiecare
membru al colectivităţii, având ca finalitate acordarea de către societate a unor beneficii sub formă
de prestaţii, posibil mai mari decât unele care ar putea fi realizate în condiţii individuale.
Richardson J. H. (1960) defineşte că asigurările sociale au ca scop principal, acordarea
unui sprijin din partea comunităţii acelora care dintr-un motiv sau altul sunt în imposibilitatea de a
dispune de resurse proprii necesare subzistenţei sau unei îngrijiri medicale adecvate [82, p. 14].
Potrivit acestuia, societatea colectează de la membrii săi, în funcţie de unele criterii, anumite rente
sau cotizaţii care acumulate în fonduri de ajutorare şi pensii, acordă un minim de beneficiu acestora
şi membrilor familiilor lor [40, p. 3].
Aşa cum susţin Flora P. şi Alber J. (1981) [47], dezvoltarea protecţiei sociale ca nevoie de
securitate, era o necesitate a caracteristicilor societăţii industriale, ceea ce a condus la apariţia unor
programe sociale pentru susţinerea populaţiei, uneori, chiar, şi în zonele rurale din ţările dezvoltate
din această perioadă.
Ideea privind apariţia şi dezvoltarea protecţiei sociale ca necesitate, este preluată şi de
Olson M. (1982) [74] şi Lindert (1994) [63] ca o obligaţie a comunităţii locale pentru dispariţia şi
preluarea responsabilităţilor de către stat a sărăciei.
Macarov (1995) [64] arăta de asemenea că responsabilitate pentru persoanele care se
ocupau cu cerşitul şi de atragere a săracilor în activităţile lucrative trebuiau să revină comunităţilor
locale şi a parohiilor.
Părerea noastră este, că asigurările sociale, ca parte a securităţii sociale, a apărut datorită
unor grupuri sociale puternic marginalizate, a unei „clase de jos”, a săracilor, fie din cauze

10
structurale sau culturale ce ţin de sistem ca un întreg şi, cel puţin teoretic, nici un grup social nu este
complet ignorat de organismele furnizoare de bunăstare socială.
Prima formă de asistenţă socială a apărut în Anglia, la începutul secolului al XVII-lea, prin
adoptarea legii sărăciei, ca răspuns al conflictului dintre regalitate şi biserică, prin care se asigura
doar asistenţă bolnavilor şi celor cu infirmităţi. Totuşi ca modalitate de susţinere a finanţării acestei
activităţii cu caracter social, apare, de asemene pentru prima dată, obligativitatea plăţii unor taxe cu
scopul de a colecta sume de bani pentru păturile sărace; spre exemplu în Germania (1520) prin
legea săracilor de la oraş, ce ulterior (1530) a fost extinsă la toate categoriile populaţiei. Mai târziu
(1794) Prusia îşi asumă responsabilitatea de a acorda unor categorii de cetăţeni, care erau incapabili
a le avea, hrană şi locuinţă.
În timpul domniei regelui Henric IV, în Franţa, s-a impus colectarea de la fiecare mină a
unei sume de bani care era folosită pentru achiziţionarea de medicamente şi plata pentru un medic,
aceasta cu scopul, ca răniţii păturilor sărace să fie îngrijiţi în mod gratuit.
Legea săracilor din Anglia, a fost îmbunătăţită pe măsură ce apăreau diferite cazuri noi pe
care aceasta nu le-a prevăzut iniţial, până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea când aceasta a fost
abrogată, fiind înlocuită de o nouă lege a săracilor (1834), care privea sărăcia din alt punct de
vedere, din cel moral, solicitând ca săracii să fie cuprinşi în colective de muncă, iar asistenţa, ca
excepţie, să le fie acordată de la caz la caz. Această lege a constituit, ca idee şi conţinut, un model
ce a fost aplicat coloniştilor în câteva state americane, fiind preluată şi de Jamaica (1862) iar mai
târziu în Mauritius (1902) şi Trinidad (1931). Pe continentul american, coloniştii spanioli, au creat,
în America Latină, o agenţie publică destinată ajutorării săracilor, prin care erau acordate unele
servicii caritabile sub forma unor îngrijiri medicale celor mai sărace persoane.
Prima schemă de asigurări sociale, totuşi, a fost înfiinţată de Germania, în 1883, al cărui
principiu, se baza pe experienţa şi rezultatele a trei astfel precedente. Întâiul precedent a fost cel al
vechiului sistem axat pe colectarea taxelor, în cadrul unei bresle, într-un fond pe care fiecare
membru al acelei activităţi, era obligat să contribuie la anumite intervale de timp; fonduri ce erau
colectate cu scopul asigurării pentru plata spitalizării, pentru hrană, pentru vârstnici şi pentru unele
cheltuieli de înmormântare. A doua etapă ce a precedat constituirea sistemului de asigurări sociale a
constituit-o Prusia, care în anul 1810 a introdus obligativitatea ca lucrătorii meşteşugarilor să fie
asiguraţi în vederea beneficierii de îngrijiri medicale în caz de îmbolnăvire. În sfârşit, ultima etapă a
reprezentat-o obligativitatea impusă prin lege, a celor ce angajau, pentru plata unor despăgubiri
pentru accidente din cauza neglijenţei acestora [29, p. 24].
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, Cancelarul Otto von Bismark, introduce în Germania,
legea obligatorie de asigurare de boală a tuturor, conducând la crearea de fonduri de asigurare, atât

11
pentru cei ce angajează cât şi pentru angajaţi, din care erau achitate costurile îngrijirilor medicale pe
durata incapacităţii. Împotriva accidentelor de muncă, este aprobată în 1884 legea ce obliga toate
categoriile de muncitori să fie asiguraţi. Cele două legi erau practic nişte scheme contributorii ce au
funcţionat pe principii contributorii al căror control era asigurat de către salariaţi şi patroni. Aceste
două legi au creat premisa adoptării în anul 1889 [154, pp. 1-37], a legii asigurării pentru pensie
care obliga salariaţii din ramurile productive să participe cu o anumită contribuţie, diferenţiată,
pentru a avea asigurat un minim de venit în perioada pierderii capacităţii de a munci datorită vârstei
sau invalidităţii. În acest sens a fost creată şi instituţia de administrare directă a acestui fond –
Oficiul Imperial al Asigurărilor. Prin introducerea acestei legi s-a încercat ameliorarea
nemulţumirilor ridicate de către muncitori expuşi mereu la sărăcie şi la pierderea locurilor de
muncă. Legea în sine a condus la crearea primului sistem german de asigurări sociale bazat pe
contribuţii, în cadrul căruia, atât muncitorii cât şi patronii vărsau o parte din venitul lor la acest fond
din care ulterior puteau fi plătite cazurile de boală, accidentele de muncă şi vârsta înaintată.
Inspirate de principiile legii bismarkiene, Austria îl introduce în 1888, Italia în 1893 iar
Olanda şi Suedia abia în 1901. Austria a fost nevoită să introducă această lege datorită luptei
politice ce era îndreptată pentru ridicarea standardului de viaţă al muncitorilor. Din acest context,
Marea Britanie se numără printre primele state industrializate, care au preluat şi dezvoltat sistemul
de asigurări sociale german, adaptându-l intereselor sale specifice ce presupuneau o slabă
intervenţie a statului în realizarea acestor obiective.
Principiul sistemului german de asigurări sociale dezvoltat de aceste state prevedea
acordarea de beneficii muncitorilor pe perioada pierderii capacităţii de muncă şi plata tratamentului
medical pentru unitatea spitalicească de o anumită contribuţie a fiecărui membru, denumită şi plată
„per capita” [39, p. 35].
Începutul de secol XX aduce în Marea Britanie pentru persoanele de peste 70 de ani
acordarea unui minim venit sub formă de pensie bazată pe un sistem noncontributiv şi testarea
mijloacelor, reuşind în acest fel pentru un termen scurt acest sprijin financiar a cărui condiţie
conducea direct la supunerea individului faţă de monarhie. Aparent aceste obiective erau îndreptate
către îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale muncitorilor, ale căror drepturi sociale nu erau
îmbunătăţite, deoarece beneficierea de drepturile economice erau condiţionate de unele obligaţii
concis stipulate de legislaţie, printre care obligativitatea indivizilor de a participa pe piaţa muncii şi
de a contribui.
Introducerea şi adaptarea principiilor asigurărilor sociale oriunde, au fost precedate de o
serie întreagă de dezbateri pro şi contra între cei ce preferau sistemul voluntar de asigurare şi cei
care susţineau un sistem public obligatoriu. Din aceste considerente, Marea Britanie a adoptat

12
(1911) o schemă obligatorie de asigurări pentru sănătate, dezvoltând-o treptat până spre sfârşitul
anilor ’50 ale secolului trecut. Practic după anul 1920, asigurările sociale obligatorii au fost rapid
asimilate în ţările europene. Ca un impuls al valului mare al industrializării, schemele publice de
asigurări sociale s-au extins cu repeziciune, din acest punct de vedere, nu numai în Europa, ci
asistăm la o dezvoltare rapidă şi în ţările de pe continentul american şi în special în America Latină,
a unor planuri de asigurări sociale complet adaptate propriilor principii ce erau canalizate în special
pe acordarea unor alocaţii de tip familial.
În SUA, pentru prima dată, a fost utilizat termenul de securitate socială, ca titlu al unei legi
votate de Congres – Social Security Act din 14 august 1935, prin care s-a introdus un program
naţional de asigurări sociale aflat în responsabilitatea guvernamentală centrală şi locală. Astfel,
programele federale de asigurări sociale dezvoltate după acest an au fost în număr de trei: beneficiile
în caz de retragere de pe piaţa muncii şi pentru urmaşi; îngrijire medicală pentru persoanele în vârstă
şi asigurarea împotriva handicapului [71, p. 134]. Deşi termenul de securitate socială a apărut pentru
prima dată într-o lege americană, ideea de securitate socială este contemporană cu naşterea
drepturilor omului. În opinia sa, noua lege americană de securitate socială din 1935, era considerată
un efort în lupta pentru înfruntarea în bloc a nevoii de societate şi de a-i asigura un concurs de soluţii
coordonate [41, p. 186]. Apărută în anii puternicii recesiuni, această lege, nu a furnizat doar sprijin
financiar din partea guvernului sau asistenţă pentru vârstnici şi persoane cu probleme de dizabilitate,
ci introducea scheme federale pentru asigurări de pensie sau şomaj, precum şi alocaţii financiare din
partea statului pentru cei care au pierdut locurile de muncă din domeniul public şi care erau incluşi în
schemele de asigurări pentru şomaj.
Ideea eliminării statului de provenienţă, apare, totuşi, pentru prima dată în Noua Zeelandă
în 1938, prin introducerea pensiei universale, fără existenţa testării mijloacelor, care se adresa
persoanelor care au împlinit 65 de ani, nefiind condiţionată de origine, ci de rezidenţă, fiind deschisă
oricărei persoane care a contribuit cu o parte din venitul propriu drept contribuţie la sistemul de
securitate.
O etapă majoră în dezvoltarea mondială a securităţii sociale a avut-o celebrul Raport al
Guvernului britanic al cărui iniţiator a fost Lordul William Beveridge din 1942 [168], prin care se
accentua lupta pentru găsirea metodelor de combatere a sărăciei. Motivul principal invocat de
Raport, era acela că, pentru menţinerea deplină a ocupării forţei de muncă, este nevoie de acordarea
unor alocaţii pentru toate familiile, precum şi de un program social complet de asistenţă socială
bazată pe testarea mijloacelor şi a nevoilor. Pe lângă acestea, în Raport se insista pe aspectul
prevenirii riscului, iar securitatea socială era definită prin garantarea unui venit minim. Inspirat de

13
Raportul Beveridge, Guvernul francez a introdus, începând cu anul 1948, acest sistem căruia i-a adus
o serie de modificări ce au condus la crearea unui sistem propriu unificat de asigurări sociale.
După sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, problema asigurărilor sociale ca parte a
unui întreg al protecţiei şi securităţii sociale, în special în ţările dezvoltate economic, a evoluat
într-un ritm rapid, acoperind din ce în ce mai toate riscurile sociale, concomitent cu cuprinderea în
totalitate a categoriilor de salariaţi. Are loc înlocuirea vechiului concept de asigurare cu un nou
concept cu un spectru mai larg al cuprinderii, acela de securitate socială, bazat pe repartizarea
riscurilor şi redistribuirea veniturilor [40, p. 10]. Practic, putem să argumentăm, că după cel de-al
doilea Război Mondial, în perioada anilor ’60, la nivel internaţional s-au dezvoltat două tipuri de
sisteme de securitate socială – de tip bismarkian şi de tip beveridge. Sistemul de securitate socială de
tip Beveridge a fost elaborat şi conceput să vină ca un răspuns la tradiţionala lege a sărăciei, deja
existentă, care în concepţia autorului, era bazat pe ideea unor scheme de tipul unor asigurări cu
spectru social, în care se punea în scenă tot mai pregnant pe acordarea sub sistem de protecţie a unui
venit minim garantat pentru întreaga populaţie. La polul opus acestui tip de protecţie, a existat unele
scheme de securitate socială care puneau accentul pe acordarea unui ajutor, îmbrăcând în multe
cazuri o formă de tip reciproc, axat pe acordarea unor prestaţii sociale diferite ca valoare în cadrul
categoriilor de populaţie şi definirea concretă a categoriilor beneficiare, iar schemele de prestaţii erau
elaborate ţinând cont de cuantumul câştigurilor din salarii.
Responsabilitatea statului, privind asigurările sociale, care sunt identificate ca sisteme de
securitate socială, relevă din unele documente internaţionale [142] unde statul este caracterizat ca
fiind o organizaţie compusă din cetăţeni, necesară acestora în asigurarea bunăstării generale, având
ca bază legislaţia proprie care se adresează unor categorii de persoane, care pentru anumite perioade
sunt îndreptăţite să primească unele ajutoare sub formă de prestaţii. În general aceste sisteme sunt
coordonate şi gestionate de instituţii cu atribuţiuni în acest domeniu ale statului, dar pe lângă care
pot funcţiona în paralel, fără a se exclude, societăţi de asigurare din domeniul privat.
Părerea noastră este că idealul fiecărei societăţi este a atinge un grad cât mai înalt al
protecţiei sociale având drept scop acoperirea diverselor nevoi determinate de inegalitatea
veniturilor, a sărăciei, a pierderii capacităţii de muncă din cauză de boală şi bătrâneţe [40, p. 25]. În
majoritatea statelor, în Constituţiile acestora, sunt prevăzute obligaţiile acestora de a garanta tuturor
cetăţenilor săi dreptul la muncă decentă, protecţia sănătăţii, a copilului, a mamei, a celor în vârstă
înaintată, iar datorită anumitor situaţii în care se află – stare fizică sau psihică, economică,
incapacitate de muncă, este îndreptăţit de a primi de la colectivitate mijloacele necesare existenţei.
Totodată, în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 [119] se
menţionează că: „Orice persoană în calitate de membru al societăţii are dreptul la securitate socială

14
(...) la muncă (...), protecţie împotriva şomajului (...), la un nivel de viaţă care să-i asigure sănătatea
şi bunăstarea sa şi a familiei sale (...), are dreptul la securitate în caz de boală, invaliditate, văduvie,
bătrâneţe sau alte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, ca urmare a unor circumstanţe
independente de voinţa sa (...)”, iar pentru „orice muncă are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi
satisfăcătoare întregită dacă este cazul, de orice alte mijloace de protecţie socială”.
Potrivit celor de mai sus, se poate afirma că asigurările sociale ca parte integrantă a
vastului domeniu al securităţii sociale se bazează pe efortul întregii naţiuni, ce are ca fundament,
existenţa, dezvoltarea şi funcţionarea unui sistem de compensare general, care diferă ca mod de
organizare şi resurse de care dispune, de la o ţară la alta, fiind folosite diverse modalităţi în ceea ce
priveşte riscurile sau costurile asigurate. Dacă facem referire în mod special la latura securităţii
sociale, care acoperă o întreagă serie de riscuri, aceasta ar putea fi reconsiderată în sensul acoperirii
anumitor categorii definite, fără o intensă cooperare la nivel internaţional, din prisma migraţiei
forţei de muncă, a cetăţenilor străini imigranţi precum şi a lucrătorilor transfrontalieri.
Potrivit Convenţiei nr. 102 (1952) a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM) [200],
termenul de securitate socială se referă la cele nouă ramuri ale asigurărilor sociale, în care nu este
inclusă, asistenţa socială: boală, maternitate, invaliditate, bătrâneţe, urmaşi, accidente de muncă şi
boli profesionale, şomaj, alocaţiile familiale şi decesul. Cu toate acestea fiecare stat şi-a creat
propriul sistem de securitate socială. În cadrul statelor industrializate legislaţia privind asigurările
sociale reprezintă un set de prevederi legale care privesc latura protecţiei sociale desfăşurată prin
intermediul categoriilor cărora i se adresează, ce include reguli bine definite de transfer de bani de la
instituţiile publice ce coordonează aceste sisteme direct cetăţenilor asiguraţi. Această ramură face
parte din sistemul naţional de drept ce converge din alte ramuri de drept ca: cel administrativ, al
muncii, familiei şi chiar dreptul fiscal. Prin intermediul acestor ramuri şi a relaţiilor ce se stabilesc
între diferitele sisteme naţionale de securitate socială se realizează direct legături între acestea şi
unele elemente ale unor ramuri ale dreptului internaţional, de unde şi faptul că dreptul securităţii
sociale are diferite dimensiuni cu conotaţie internaţională.
În cadrul relaţiilor internaţionale dintre state se manifestă, ca diferenţă, salariile şi costurile
sociale, care devin mult mai importante în determinarea posibilităţilor de concurenţă comercială, pe
lângă faptul că mai există un aspect primordial al diferenţierii, acela al lucrătorului imigrant atunci
când trece frontiera riscă să-şi piardă toate drepturile şi în special cele privind protecţia socială [40,
p. 612]. Domeniul securităţii sociale ca parte a sistemelor publice de protecţie socială abordează
două direcţii în cadrul reglementărilor internaţionale. O primă direcţie denumită coordonare
urmăreşte continuarea acordării asistenţei sociale pentru acele categorii de persoane care circulă în
afara graniţelor unui stat. Cea de-a doua direcţie se referă la stabilirea nivelului venitului ce stă la

15
baza sistemelor de securitate socială, care se mai numeşte şi armonizare sau standardizare [72, p. 32].
La nivel internaţional armonizarea este stabilită de reglementări din domeniul securităţii sociale
aprobate de organizaţii ca OIM sau UE, iar dreptul internaţional al securităţii sociale se referă la
legislaţia privind securitatea socială elaborată de aceste organizaţii ce sunt impuse SM în vederea
adaptării legislaţiilor naţionale din domeniul securităţii sociale la aceste standarde. În cadrul acestor
criterii, fiecare SM are libertatea deplină în a-şi stabili propriile sisteme de asigurări sociale, cu
condiţia respectării într-u totul a standardelor internaţionale privind securitatea socială.
Alinierea diferitelor sisteme de securitate socială este un proces complex şi anevoios, care
în cele mai multe cazuri sunt doar la nivelul unor acorduri internaţionale din domeniul securităţii
sociale. Din punctul de vedere al coordonării, acordurile internaţionale ca parte a dreptului
internaţional are rolul de a rezolva cazurile care apar ca neconcordanţă a legislaţiei unui stat cu altul
în domeniul securităţii sociale, prin stabilirea regulilor de determinare a legislaţiei aplicabile. De ce
a fost necesară găsirea acestor metode? Un prim răspuns, ar fi acela, la fenomenul migraţiei
persoanelor dintr-o ţară în alta, ca nevoie a găsirii unui loc de muncă. Un alt răspuns, ar fi acela, al
necesităţii adaptării legislaţiei naţionale din domeniul securităţii sociale aplicabile şi stabilirea de
către ramura dreptului intern, dacă legea străină poate fi aplicabilă sau nu, cazuri în care trebuie să
definească şi să reglementeze aceste impacturi.
La realizarea acestor reglementări stau ca fundament legal acordurile internaţionale
încheiate între sistemele naţionale de securitate socială. Acordurile respective, de obicei au forma
unui tratat internaţional ca parte a dreptului public internaţional sau în alte cazuri pot lua forma unei
dispoziţii obligatorii a unei organizaţii internaţionale, aşa cum este cazul ţărilor membre UE, în
cadrul cărora legislaţiile naţionale privind securitatea socială sunt coordonate de către Regulamentul
(CEE) nr. 1408/1971 [19].
Scopul coordonării sistemelor de securitate socială, în baza încheierii de acorduri bilaterale
în acest domeniu, este acela de a elimina acele prevederi discriminatorii pe baza cetăţeniei, să
uniformizeze aplicarea legislaţiei naţionale şi să stabilească modul de cooperare între instituţiile
implicate în derularea acordurilor de securitate socială şi acelor organisme cu sarcini în acordarea
prestaţiilor. Acordurile internaţionale bilaterale sunt menite să găsească o cale de rezolvare a
problematicii sociale a lucrătorilor care circulă dintr-un stat în altul şi pe care, putem, să le
considerăm contemporane cu asigurările sociale, deoarece încă de la începuturile nevoii de
asigurare împotriva riscurilor exista fenomenul migraţiei lucrătorilor. Astfel, au fost încheiate o
serie de acorduri între state dar care aveau ca obiective principale întru totul alte problematici decât
specificarea expresă a fenomenelor sociale, care în mai toate cazurile erau limitate doar la
prevederea cu privire la asigurarea împotriva accidentelor de muncă.

16
 În istoria acordurilor internaţionale bilaterale, aşa cum arată unii autori [40, p. 616], menite
să aducă unele îmbunătăţiri soluţiilor directoare de reducere a acestor discordanţe, noi considerăm că
se pot distinge două perioade: (1) interbelică, caracterizată printr-un caracter evaziv al negocierilor
privind problematica socială şi, (2) postbelică, caracterizată printr-un avânt fără precedent a relaţiilor
internaţionale în domeniul securităţii sociale. În accepţiunea noastră, acordurile internaţionale între
state pe linia securităţii sociale trebuie să trateze cetăţenii celeilalte părţi fără discriminare, să înlăture
clauza de rezidenţă în vederea păstrării drepturilor dobândite de lucrătorii migranţi.
În perioada interbelică, tratatele cu privire la dreptul de a muncii într-o altă ţară, alta decât
cea de origine, conţineau numai unele dispoziţii de asigurare privind drepturile la prestaţiile sociale
şi a egalităţii de tratament între cetăţenii părţilor contractuale. Au existat şi alte acorduri în care era
prevăzută şi posibilitatea totalizării perioadelor de contribuţie realizate în statele contractante
necesare stabilirii dreptului şi plăţii prestaţiilor corespunzătoare fiecărei perioade contributivă în
statul respectiv, aşa cum spre exemplu era prevăzut în acordul franco-italian din 1904.
După sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, problema asigurărilor sociale ca parte a
unui întreg al protecţiei şi securităţii sociale, în special în ţările dezvoltate economic, a evoluat
într-un ritm rapid, acoperind din ce în ce mai toate riscurile sociale, concomitent cu cuprinderea în
totalitate a categoriilor de salariaţi. Are loc înlocuirea vechiului concept de asigurare cu un nou
concept cu un spectru mai larg al cuprinderii, acela de securitate socială, bazat pe repartizarea
riscurilor şi redistribuirea veniturilor [40, p. 10]. Prin încheierea unor acorduri bilaterale, în
accepţiunea noastră, nu se statua decât situaţia lucrătorilor migranţi ai statelor respective, ca părţi
contractante, ce puteau să se deplaseze în interiorul acestora, din aceste motive şi ca urmare a
fenomenelor migraţiei şi a extinderii colaborării internaţionale a apărut ca o necesitate încheierea
unor acorduri multilaterale care să acopere riscurile deplasărilor lucrătorilor între mai multe state
partenere.
În acest sens, primul acord a fost Tratatul de la Bruxelles, semnat la 7 noiembrie 1949, între
Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda şi Marea Britanie, prin care se garanta tratamentul egal pentru
cetăţenii proprii din punctul de vedere al legislaţiei privind securitatea socială şi cuprindea prevederi
exprese privind dreptul acestora la prestaţii indiferent de statul unde intervenea riscul, cu condiţia ca
beneficiarul să fie rezidentul statului respectiv, deoarece aceste acorduri, care şi în prezent, respectă
dreptul fiecărui stat la determinarea propriei politici sociale, limitându-se doar la coordonarea
sistemelor nici decât la armonizarea lor, iar principiul fundamental al acordurilor fiind acela al
reciprocităţii în baza căruia sunt prevăzute numai acele ramuri ale securităţii sociale care sunt
comune părţilor semnatare.

17
 La nivelul structurilor UE au existat încă de la început manifestări în găsirea unor soluţii
comune privind securitatea socială, a protecţiei sociale a acestora, aceasta în condiţiile asigurării
principiului comun al asigurării liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor [194, pp. 4-13]. Problema
socială a UE a fost parte a Tratatului de la Roma, al cărui obiectiv primordial, a fost şi a rămas,
realizarea unei pieţe interne unice, bazată pe o dezvoltare rapidă a tuturor ramurilor liber consimţite
necesară afirmării progresului economic [108, pp. 8-22]. Actul Unic European (AUE) din 1986 prin
acceptarea în cadrul pieţei unice a dimensiunii sociale, ce a continuat pe această linie, prin
recunoaşterea din 1989 a Cartei fundamentale a drepturilor lucrătorilor au constituit actul de naştere
a unei politici sociale consolidate la nivelul comunităţii. Crearea Pieţei Unice Europene (PUE) prin
Actul Unic European nu a însemnat pentru politica socială comunitară un pas înainte pentru singurul
motiv al competenţei instituţiilor europene, care în acest caz este limitată doar la acceptarea liberei
circulaţii a lucrătorilor şi al tratamentului egal între cetăţeni, pentru o concurenţă loială pe o piaţă
unică, singura realizare notabilă a fost cea a coordonării sistemelor naţionale de securitate socială,
realizată prin intermediul regulamentelor comunitare, ale căror prevederi sunt în prezent în faza de
discuţii privind îmbunătăţirea şi extinderea ariei de aplicare.
O primă discuţie, care a produs mari controverse, s-a purtat pe linia garantării unei
concurenţe loiale în cadrul pieţei, ceea ce a condus la crearea unui nou sector de competenţă în
domeniul social prin încercarea armonizării sistemelor de asigurări sociale în cadrul acesteia. Potrivit
acestor discuţii, armonizarea sistemelor de asigurări sociale la nivelul pieţei unice, trebuie să
conducă la perfecţionarea sistemelor naţionale de asigurări sociale, necesară alinierii acestora din
urmă, la acelaşi numitor comun. Aşa cum arăta Jos Berghman [108, pp. 8-22] armonizarea s-ar afla
undeva între unificarea totală a sistemelor de asigurări sociale şi coordonarea acestora.
Considerăm că, armonizarea unui sistem cu altele nu poate fi un proces realizabil, din
punctul de vedere al simplului fapt, că aceste sisteme nu sunt organizate pe aceleaşi structuri, cu
toate că, multe dintre ele sunt bazate pe acelaşi principiu, nu au aceeaşi tradiţie sau experienţă, iar
coordonarea, totuşi, este un proces care ar trebui să se bazeze în primul rând pe cooperare bilaterală.
De asemenea, considerăm că toate aceste încercări au condus la rămânerea competenţelor
instituţiilor din cadrul SM în domeniul social la acelaşi stadiu al coordonării cu progresele pe care
le-a acumulat în timp, odată din faptul că a armoniza sistemele de asigurări sociale înseamnă, în
primul rând, a fi acceptat de toate SM, iar în cel de-al doilea rând, datorită numeroaselor valuri de
extindere, ale căror sisteme proprii de asigurări sociale noi venite, sunt mult diferite unele de
celelalte.
În concluzie, apreciem că nevoia de asigurare socială a apărut din necesitatea ca populaţia
umană să fie mereu protejată împotriva diverselor fenomene socio-economice care ar putea surveni

18
în timp, ca urmare a pierderii locului de muncă sau chiar a capacităţii sale de muncă, şi nu în
ultimul rând, de a avea un venit garantat pentru perioadele când acesta nu poate fi realizat din
multiple motive care nu ţin întotdeauna de voinţa lor.
1. 2. ABORDĂRI ŞI FORME DE ASIGURĂRI SOCIALE
Protecţia socială a individului unei ţări, este una dintre cele mai importante faţă de celelalte
politici, fiind un rezultat al gradului de dezvoltare şi civilizaţie a acesteia. Formele prin care acest
sistem de protecţie este pus în aplicare depind de un ansamblu de factori, dintre care cei mai
importanţi pot fi: nivelul de dezvoltare economică şi socială; natura programelor îndreptate spre
latura socială; necesarul resurselor umane în economie; caracteristicile şi tradiţiile; vârstele de
pensionare; raportarea faţă de boală; serviciile medicale şi nu în ultimul rând nivelul beneficiilor.
Protecţia socială a unei ţări se poate realiza prin următoarele pârghii: (1) protecţie socială bazată pe
contribuţii; (2) protecţie socială fără plata unei contribuţii pentru anumite categorii (copii, persoane
cu dizabilităţi); şi (3) transfer financiar fără plata unei contribuţii, realizat pe baza analizei
necesităţilor concrete.
Asigurările sociale sunt o parte componentă a protecţiei sociale ce se realizează pe bază
de contribuţii. Asigurările sociale reprezintă o formă specială de protecţie pe care societatea o poate
acorda membrilor săi aflaţi în dificultate. Prin intermediul acestor programe se oferă un sprijin ce
înlocuieşte efectele riscurilor economice în caz de pierderea veniturilor datorită diverselor cauze,
datorate îmbolnăvirilor, pierderii capacităţii de muncă pentru vârstă înaintată sau chiar datorită
pierderii locului de muncă – şomaj. Despre asigurările sociale se poate afirma că au o dublă
semnificaţie, odată pot fi un tip de securitate socială iar alteori pot reprezenta un sector al politicilor
sociale, chiar mai mult, în literatura de specialitate este considerat faptul că aceste aspecte pot fi
interschimbabile.
Statele lumii au dezvoltat diverse programe cu scopul de a asigura climatul social, acestea
fiind diferite de la ţară la ţară, dar per ansamblu, ele vizează câteva dimensiuni comune: (1) au o
componentă comună, fiind legate de acelaşi fenomen social ce se poate fructifica în cursul vieţii
unui individ; (2) sunt obligatoriu reglementate prin lege; (3) în cazul pierderii veniturilor datorită
vârstei înaintate concomitent cu scăderea capacităţii de muncă datorată invalidităţii, îmbolnăvirii,
maternităţii, accidentelor de muncă sau de şomaj sunt furnizate unele beneficii sub forma veniturilor
de înlocuire; şi (4) acordarea beneficiilor este condiţionată întotdeauna de plata unei contribuţii.
Beneficiile care se plătesc în cadrul asigurărilor sociale diferă semnificativ de alte forme de
ajutor sau sprijin şi depind în general de contribuţii, devenind un drept al celor care le primesc.
Persoanele angajate şi angajatorii achită o cotă drept contribuţii sociale ce sunt colectate în fonduri
speciale, asigurând suportul financiar al beneficiilor prezente şi viitoare, iar în unele cazuri

19
contribuţiilor colectate le vin în completare unele subvenţii de la bugetul public. Schemele de
asigurări sociale îmbracă forma unei mari diversităţi, fapt ce conduce la principiul potrivit căruia,
nu se poate stabili un model „tip”. În prezent, aşa cum am mai arătat mai înainte, putem distinge
totuşi două tipuri tradiţionale de asigurări: de tip bismarckian şi de tip beveridgean, între ele
putându-se face unele distincţii majore.
Asigurările sociale de tip Bismarck sunt acelea care pun accentul pe fondul de asigurări
sociale fiind diferite de bugetul de stat, mărimea beneficiilor este corelată direct cu cea a
contribuţiilor, administrarea fondului se bazează pe mai multe instituţii sociale-patronat, guvern şi
sindicate. Această asigurare este deseori controversată, în prezent, deoarece conduce la inegalităţi şi
excluziuni sociale datorită existenţei primordiale a elementului bazat pe ocuparea deplină.
În schimb asigurările de tip Beveridge acoperă întreaga populaţie ce contribuie la bugetul
public, beneficiile au un nivel relativ constant, scăzut, ce sunt suportate din acest buget, statul fiind
unicul administrator al sistemului ce stabileşte atât tipul cât şi nivelul venitului.
Contribuţiile de asigurări sociale reprezintă o cheltuială asupra muncii încorporată în
bunurile realizate sau serviciile prestate – iar în cazul în care cotele de contribuţii sunt prea mari,
angajatorii procedează la reducerea personalului angajat care îşi va desfăşura activitatea fie pe cont
propriu, achitându-şi direct contribuţiile sau vor fi încorporaţi fenomenului „muncii la negru”
ocolind astfel, pe termen scurt, orice fel de asigurare [28, pp. 29-37].
Analizând sistemul de asigurări sociale în corelare cu oferta socială îndreptată spre
necesităţi şi reducere a sărăciei rezultă câteva dezavantaje, printre care enumerăm: a) în comparaţie
cu asigurările din sectorul privat, în care beneficiile se întorc direct la cei care au contribuit,
schemele publice nu pot oferi beneficii celor care nu au lucrat niciodată sau au contribuit pe o
perioadă insuficientă prevăzută de lege pentru a putea primi o parte din beneficii; b) asigurările
sociale ale sectorului public prezintă unele aspecte discriminatorii prin faptul că femeile nu pot avea
beneficii egale cu cele ale bărbaţilor datorită în primul rând al numărului de ani care în mai toate
cazurile mai mic decât al bărbaţilor; c) în cazul în care sunt legiferate ca beneficiile să fie corelate
cu câştigurile – principiul contributivităţii – primele vor fi mai mici pentru cei cu câştiguri mici,
conducând în multe cazuri la apariţia sărăciei.
În decursul timpului statele au încercat prin diverse ajustări să remedieze dezavantajele din
cadrul schemelor de asigurări sociale prin crearea unui sistem aparte de beneficii mai ales pentru cei
de ale căror venituri depind şi alte persoane. Pensiile constituie principalul segment al asigurărilor
sociale. Fără discuţie putem afirma fără să greşim că, pentru fiecare ţară, sistemul de pensii
reprezintă partea cea mai dificilă a politicii sociale. Principala sarcină a sistemelor de asigurări
sociale este asigurarea unui venit decent şi sigur celor în vârstă care au părăsit viaţa activă.

20
Necesitatea unui sistem de asigurări sociale îndreptat spre cetăţeni este evidentă şi astfel de sisteme
există de mai bine de un secol în toate statele avansate. Sistemele de asigurări sociale poate fi
alcătuite din diferite beneficii şi servicii de natură socială. Rolul acestora este îndreptat spre a
asigura, pentru toate categoriile de actori, acele beneficii sociale prin intermediul sistemului de
protecţie socială, atât sub formă generală, cât şi celor care sub o formă sau alta, au contribuit la
acestea. Schemele sociale de tip beneficii cu contribuţie sunt analizate ca o vastă piaţă care însă
diferă total faţă de piaţa liberă. Aşa cum este definită, o asigurare, indiferent la ce se referă, trebuie
să ofere o anumită protecţie împotriva evenimentelor neprevăzute pentru care ea a fost încheiată
[28, p. 152], iar în cazul persoanelor, datorită fenomenului de îmbătrânire, ceea ce reprezintă un fapt
aşteptat, companiile private de asigurări, în multe cazuri, nu sunt interesate în plasarea acestor tipuri
de asigurări, în special datorită anumitor disfuncţionalităţi ce pot să intervină pe parcursul alinierii
acestor tipuri de asigurări [28, p. 164]. De aici, se pune accentul pe aspectul economic al tranziţiei,
de la un sistem de asigurare de pensii bazat pe oferirea unei singure scheme universal valabile, la
unul cu mai multe scheme care intră în competiţie [29, p. 33], caz în care, costul luării unei decizii
în favoarea celui în cauză, de multe ori sunt crescute, reflectându-se direct în mărimea beneficiului
final.
Un alt aspect major îl reprezintă principiul economic al mecanismului pieţei, care nu
permite asigurarea în totalitate în eradicarea sărăciei, în corelaţie directă cu înaintarea în vârstă
[138, pp. 9-10]. Totuşi, faţă de schemele publice general valabile de asigurare, asigurările private de
pensii sunt în incapacitatea de a face faţă unor fenomene cu care se poate confrunta societatea per
ansamblu, caz în care, datorită unor fenomene neaşteptate, aceste economii bazate pe acumulare să
se reducă semnificativ, iar cei cărora li se adresează trebuie să-şi asume aceste riscuri, conducând la
inegalităţi majore ce pot apărea între generaţii. Pentru diminuarea acestor disfuncţionalităţi, singura
măsură pe care o poate aplica un stat este mărirea impozitelor, a bazei de impozitare sau chiar
accesarea unor împrumuturi, conducând la împărţirea responsabilităţilor între mai multe generaţii
[88, p. 178]. Datorită creşterii rapide a speranţei de viaţă coroborat cu diminuarea fertilităţii,
populaţia îmbătrâneşte mult mai repede în ţările în curs de dezvoltare decât în ţările industrializate,
cu reflectarea directă în volumul pensiilor pentru vârstă înaintată. Pentru echilibrarea financiară, în
astfel de cazuri, sistemele private de asigurări sociale, solicită de la asiguraţii proprii plata unor
prime mai ridicate, necesare administrării eficiente a sistemului pentru contrabalansarea procesului
de creştere a speranţei de viaţă, de unde, persoanele care mor mai devreme contribuie la finanţarea
celor care trăiesc mai mult. Existenţa unor dificultăţi cu grad mai mic, poate conduce la lipsa de
interes în achiziţionarea unor astfel de asigurări şi implicit la plata crescândă a primelor de
asigurare, rezumându-se în multe cazuri numai la cei cu riscuri ridicate în achiziţionarea unor astfel

21
contracte private de asigurare. Considerăm că în această situaţie problema se poate rezolva numai
prin introducerea asigurărilor obligatorii, caz în care gradele diferite de dificultate se pot echilibra
reciproc. Faptul că unele persoane, independent de voinţa lor, se îmbolnăvesc şi se retrag anticipat,
că alţii mor tineri, lăsând în urmă moştenitori, sau, trăiesc mai mult decât media, impune existenţa
unui sistem bazat pe solidaritate care să preia şi să susţină dificultăţile involuntare. Acesta este
motivul pentru care securitatea vârstnicilor este bine să fie asigurată printr-o combinaţie dintre o
autoasigurare obligatorie şi o asigurare între indivizi într-un sistem multiplu cu o înclinaţie spre
economisire, cu finanţare şi mecanisme manageriale separate pentru redistribuire şi capitalizare şi
care împarte responsabilităţile între sectoarele public şi privat. Toate aceste neîmpliniri în multe
cazuri justifică intervenţia statului în vederea promovării sistemelor de asigurări de pensii publice şi
în cazul concurenţei neloiale se impune unele reglementări stricte pentru companiile private.
Într-o economie sănătoasă, între asigurările publice şi cele private nu trebuie să existe
raporturi de excludere. În lipsa concurenţei, cele două sisteme se pot influenţa şi susţine reciproc –
extinderea şi generalizarea sistemelor publice ar diminua posibilităţile de organizare a celor private,
iar acestea din urmă, în caz de eşec, ar găsi un suport în primele [103, pp. 78-99]. Din punct de
vedere economic se poate spune că nu există diferenţe semnificative între sistemele de bază de
acumulare şi cele de tip Pay-as-you-go (PAYG). Totuşi, acestea au mecanisme financiare diferite,
dar care au principii aceleaşi de asigurarea veniturilor viitoare indivizilor şi a realizării bunăstării
acestora [106, p. 4]. Schemele de pensii publice de tip PAYG, care poate fi tradus prin „plăteşti pe
măsură ce eşti plătit”, persistă de peste un secol şi va continua să alimenteze pensiile având o
întindere mai mică sau mai mare, bazate pe o solidaritate mai largă sau mai îngustă. Astfel de
sisteme publice de asigurări de pensii sunt organizate în mod tradiţional pe structura sistemelor
plăţilor treptate pentru beneficii determinate. În astfel de sisteme, beneficiile actuale sunt finanţate
din contribuţiile sau din impozitele actuale [58, p. 124]. Mărimea pensiei este determinată adesea de
mărimea bazei contributive şi durata vieţii active, iar valoarea contribuţiilor depinde de mecanismul
ales [139, p. 12]. La modul simplificat, un sistem de tip PAYG poate fi ilustrat prin următoarea
relaţie:
rWS = PN (1.2.1.)
unde: r = rata contribuţiei la sistemul PAYG; W = salariul nominal mediu; S = numărul de angajaţi;
P = pensia nominală medie; N = numărul pensionarilor.
rWS
Deci: P= , (1.2.2.)
N

22
pensia este în dependenţă directă: cu rata contribuţiei la sistemul PAYG; cu salariul nominal; cu
numărul de angajaţi şi în dependenţă inversă cu numărul pensionarilor. Creşterea sau descreşterea
pensiei depinde de aceşti factori, adică:
∂P ∂P ∂P ∂P
∆P = ⋅ ∆r + ⋅ ∆W + ⋅ ∆S + ⋅ ∆N (1.2.3.)
∂r ∂W ∂S ∂N

Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea Creşterea

pensiei pensiei la o ratei pensiei la o salariului pensiei la o numărului pensiei la o numărului
unitate de contribuţiei unitate de nominal unitate de de angajaţi unitate de pensionarilor
creştere a creştere a creştere a creştere a
ratei salariului numărului numărului
nominal de angajaţi pensionarilor

Creşterea pensiei Creşterea pensiei Creşterea pensiei Descreşterea

din contul din contul din contul pensiei din contul
creşterii ratei creşterii salariului creşterii creşterii
nominal numărului de numărului
angajaţi pensionarilor

sau
WS rS rW rWS
∆P = ⋅ ∆r + ⋅ ∆W + ⋅ ∆S − 2 ⋅ ∆N (1.2.4.)
N N N N
rWS
Împărţim ambele părţi ale acestei relaţii la P = şi obţinem:
N
∆P ∆r ∆W ∆S ∆N
= + + − , (1.2.5.)
P r W S N
adică creşterea procentuală a ratei, a salariului nominal, a numărului de angajaţi minus creşterea
procentuală a numărului pensionarilor. Cunoscând evoluţia fiecăruia din factorii ce influenţează
cuantumul pensiei poate fi prognozată pensia.
Principalul avantaj al sistemului public PAYG este asigurarea unui venit minim garantat
celor care datorită bolii sau neşansei, nu au putut să contribuie suficient pentru pensia lor în timpul
vieţii active. Solidaritatea de sistem este benefică pentru cei invalizi sau pentru urmaşi, asigurând în
acelaşi timp beneficii acceptabile pentru ţările cu populaţie tânără sau cu un grad înalt de ocupare a
forţei de muncă [39, p. 38; 118, p. 7].
Ca dezavantaj major al acestui sistem, îl reprezintă viabilitatea acestuia care, pentru ţările
cu speranţă de viaţă ridicată la momentul retragerii, sau cu o populaţie îmbătrânită sau în curs de
îmbătrânire, sau pentru ţările cu un grad ridicat de dependenţă a populaţiei retrase faţă de cea
ocupată, el nu este viabil. Astfel de sisteme nu sunt sustenabile în timp dacă apar tendinţe
demografice defavorabile sau disponibilizări de personal. Rezultă că sistemul PAYG are o

23
perspectivă de grup şi solidară, ceea ce permite redistribuirea venitului colectat între membrii săi, de
unde poate fi considerat un sistem de tip piramidal /figura 1.2.1/.

Generaţia
Perioada
A B C D
1 + 1 UM – 1 UM
2 + 1 UM – 1 UM
3 + 1 UM – 1 UM
4 + 1 UM
Figura 1.2.1 Schemă simplificată a sistemului Pay-As-You-Go
Sursa: Nicholas Barr, Reforming Pensions: Myths, Truths and Policy Choices, IMF Working Paper 00/139, 2000, p. 27

Generaţiile A, B, C, D, activând în diferite perioade, în diferite situaţii economice, cu

potenţial economic diferit nu vor avea o sumă algebrică (+ 1 UM – 1 UM) egală cu zero: unele
generaţii suportă cheltuieli mari (sau mici) pentru susţinerea generaţiei devenită „pensionară” însă
ar putea profita de un suport mic (sau mare) când vor deveni „pensionare”. Admitem că durata de
viaţă activă a unei generaţii constituie Ө ani; generaţia A în anii Ө „suportă povara” pentru
susţinerea generaţiei pensionare M; generaţia A peste Ө ani va deveni pensionară şi va fi susţinută
de următoarea generaţie B /tabelul 1.2.1./.
Tabelul 1.2.1.
„Plăteşti pe măsură ce eşti plătit”
Generaţiile care
profită de
Generaţiile cheltuieli M (Ө) A (2Ө) B (3Ө) C (4Ө) D (5Ө)
care suportă
cheltuielile
PM N M
A (Ө) rA =
WA S A
PA N A
B (2Ө) rB =
WB S B
PB N B
C (3Ө) rC =
WC SC
PC N C
D (4Ө) rD =
WD S D
Sursa: Elaborat autor

WB S B PA N A
Din ipoteza că rA = rB = rC = rD obţinem ⋅ = ⋅ , de unde aparent poate să se
WA S A PM N M
creeze impresia că o creştere a numărului pensionarilor generaţiei A faţă de generaţia M s-a
transformat într-o „povară” suplimentară pentru generaţia B care suportă cheltuielile pentru pensiile
generaţiei A. În realitate, creşterea numărului pensionarilor (îmbătrânirea populaţiei) se datorează
succeselor tehnico-ştiinţifice ale acestor „bătrâni”. Tot aceşti „bătrâni” au creat fonduri productive

24
de o eficienţă înaltă, care asigură o mai mare cotă-parte a muncii în structura costului produsului
final. Sau în limbajul formulelor:
N A WB
< (1.2.6.)
N M WA
Cu alte cuvinte, a crescut „povara”, dar au crescut considerabil şi posibilităţile de a suporta
„povara”.
O altă schemă publică de pensii este cea bazată pe conturi naţionale (NDC) care este un
plan naţional definit pe bază de contribuţii ce poate să ofere fiecărui contributor un cont individual
în care se colectează contribuţiile ajustate cu indicele de inflaţie. La momentul zero, acumularea
naţională de pe parcursul vieţii active este convertită sub forma unei anuităţi real plătibilă în termeni
actuariali. În cadrul acestui tip de sistem, beneficiile sunt direct legate de contribuţii, stagiile de
cotizare pot fi valorificate în orice ţară membră UE cu condiţia alinierii la această schemă a tuturor
ţărilor [106, p. 12]. Această schemă existentă în prezent în Polonia, Suedia, Letonia, Estonia, ceea
ce favorizează mobilitatea muncii, gradul de ocupare şi oferă nivelul cel mai ridicat de echitate, prin
reducerea inegalităţilor privind beneficiile diverselor generaţii şi a distorsiunilor de pe piaţa muncii
[105, p. 33].
Schema publică parţial capitalizată este folosită în SUA şi Germania şi reprezintă o
încercare prudentă de capitalizare a economiilor salariaţilor, cu buna cunoştinţă a acestora că o mică
parte din contribuţiile lor la sistemul PAYG se economiseşte prin investiţiile făcute de către stat,
care are obligaţia controlului şi garantării acestora. Această schemă reprezintă avantajul unor
costuri minime de administrare ale sistemului PAYG şi ale schemei cu capitalizare fiind dictate de
posibilităţile bugetare [105, p. 40].
Schema publică concepută pe trei feluri de contribuţii reflectă o gândire flexibilă a
factorilor de decizie care în loc să se confrunte cu evaziunea fiscală, datorii, penalizări şi ştergeri de
datorii şi, în ultimă instanţă să acorde subvenţii bugetului de pensii, se preferă să participe direct,
alimentându-l. Schema creează o bună premisă pentru creşterea economică. Formula de calcul a
beneficiilor s-ar putea modifica în viitor, pentru acordarea unor beneficii mai substanţiale, pe
măsură ce numărul contribuabililor creşte ca urmare a creşterii economice. Schema este atipică, dar
reprezintă voinţa politică a guvernului de a avea o politică de încurajare a creării de locuri de muncă
prin menţinerea unei fiscalităţi scăzute pentru un loc de muncă [149, p. 10]. Schema publică bazată
pe trei feluri de contribuţii a fost introdusă pentru prima dată în Cehia, ca răspuns la atingerea
pragului de suportabilitate privind nivelul contribuţiilor necesare din partea angajatorilor şi a
angajaţilor, pierzându-şi caracterul contributiv şi a acoperirii diferitelor prestaţii sau segmente de
beneficiari care nu au contribuit.

25
 Schemele ocupaţionale cu capitalizare sunt tipic pentru schemele de asigurări din sectorul
privat. Aceste scheme pot fi bazate pe beneficii (DB) sau pe contribuţii (DC), cu conturi individuale
[141, pp. 1-14]. În cadrul acestor scheme pensiile sunt bazate pe active financiare acumulate într-o
anumită perioadă de timp, din contribuţiile membrilor fondului [58, p. 129; 106, pp. 2-3]. Rata
contribuţiei este fixă, iar valoarea beneficiului depinde de dimensiunea acumulărilor în perioada
activă la fondul de pensii, de rata reală a rentabilităţii activelor.
Tendinţele şi problemele apărute în reformarea schemelor de pensii sunt actuale şi se
realizează în cadrul majorităţii schemelor de pensii publice, care se bazează aşa cum am mai arătat
mai sus, pe aşa-zise beneficii definite, în baza unei formule bazate pe câştigurile lucrătorului şi anii
de serviciu, fiind finanţate din contribuţii. În decursul ultimelor decenii, însă au existat critici
puternice împotriva lor, cele mai importante fiind grupate în jurul câştigurilor financiare cu care
s-au confruntat. În primul rând, schemele existente nu reuşesc întotdeauna să protejeze pe cei
vârstnici şi mai ales pe cei ce se vor pensiona în viitor, care nu vor avea aceeaşi evoluţie ca şi în
trecut, principiul – calculul actual nu satisface necesitatea viitorului – fiind perfect valabil. În al
doilea rând, fenomenul actual de îmbătrânire a populaţiei modifică în termeni reali raportul de
dependenţă, astfel încât actualii contributori trebuie să plătească pentru un număr mai mare de
pensionari [139, p. 5]. În plus, adesea ele nu sunt capabile să împartă echitabil beneficiile şi
împiedică creşterea economică. Mai mult, aceste scheme nu sunt sustenabile în forma actuală.
Schemele publice de pensii reprezintă principalul program fiscal, dar se adevereşte că acesta se
confruntă cu mari greutăţi, chiar dacă nu toate în prezent, dar absolut toate pe termen mediu şi lung.
Stabilitatea financiară a sistemelor de tip PAYG este legată direct de tendinţa scăderii
natalităţii în corelaţie directă cu creşterea speranţei de viaţă şi exercită serioase presiuni financiare
asupra acestor scheme tradiţionale, cu beneficii definite, existând pericolul determinării unei crize
de sustenabilitate, fiind corelată cu natura treptată a finanţării sistemului [71, pp. 9-10]. Aspectul cel
mai important al acestui sistem din punctul de vedere al viabilităţii şi sustenabilităţii îl constituie
raportul de dependenţă, fluctuaţiile acestuia pot conduce la crize puternice.
Un alt aspect major este reprezentat de rata creşterii productivităţii muncii care determină
direct raportul dintre venitul angajaţilor şi beneficiile pensionarilor [88, p. 426].
Sistemele bazate pe fonduri de acumulare vor avea efecte pozitive asupra pieţelor de
capital, aceasta pentru simplul fapt că activele pentru pensii reprezintă o parte importantă din
activele financiare ale unui stat. Astfel, prin introducerea obligativităţii fondurilor de pensii, se
asigură active pe termen lung pentru pieţele de capital. În acest sens se poate afirma că, reforma
pensiilor poate conduce la apariţia de noi servicii pe piaţa asigurărilor.

26
 Efectul moral al muncii în cadrul sistemului de tip PAYG este determinat de acordarea
unor stimulente generoase care ar putea să mărească volumul beneficiilor, fapt ce conduce direct la
tendinţa generală a beneficiarilor pentru o pensionare mai devreme, fenomen ce poate fi diminuat
prin introducerea unor restricţii cu rol direct în diminuarea acestor facilităţi, dar care totuşi, nu pot fi
diminuate în întregime. În cadrul sistemelor bazate pe fonduri de acumulare, în general, motivaţia
pentru muncă se reduce în cazul existenţei unei impozitări a muncii exagerate. Dar, în cazul în care
o parte din impozit este îndreptat către un fond de pensii, acesta este privit ca o motivaţie pentru o
bunăstare viitoare de către persoana în cauză, ducând la o legătură directă între contribuţii şi
beneficii.
Efectul direct asupra economiilor sistemelor PAYG reiese din construcţia principiului pe
baza căruia este proiectat, de promovarea asigurărilor pentru pensii, sistemul conduce pe cei cărora i
se adresează la o economisire relativ mică decât ar fi făcut-o în alte condiţii. Fenomenul în sine
poate fi definit ca efect al substituirii activelor [29, p. 37; 93, p. 364]. Astfel de condiţii, datorită
nivelului scăzut al economiilor individuale conduc direct la o rată mică a economiilor cu implicaţii
directe asupra investiţiilor şi a productivităţii muncii, iar în cazul sistemelor bazate pe fonduri de
acumulare, datorită principiului pe baza căruia sunt proiectate, ca obligativitate a economisirii, vor
conduce la mărirea volumului depozitelor la nivel micro şi macroeconomic.
Rata rentabilităţii în cadrul sistemului de pensii de tip PAYG, este în mod real mai mică
decât în celelalte sisteme bazate pe acumulare, în schimb se creează totuşi un echilibru datorită ratei
scăzute a riscului. Faţă de aceste considerente este greu de crezut că se poate găsi cu certitudine o
dovadă solidă că sistemele finanţate pe bază de fond ar satisface în totalitate aceste neîmpliniri.
Calculele prezente asupra rentabilităţii celor două sisteme sunt contradictorii şi neconcludente [105,
p. 32; 139, p. 21].
Faţă de planurile financiare de asigurări sociale pe baza beneficiilor determinate ce au fost
studiate în amănunt, planurile financiare bazate pe contribuţii determinate au fost mai puţin studiate,
aceasta datorită bazei simple de determinare [192, pp. 25-36]. La nivelul ţărilor dezvoltate există o
tendinţă clară în dezvoltarea şi reformarea sistemelor publice de pensii prin introducerea de
elemente specifice schemelor de finanţare pe baza fondurilor de acumulare.
Începând cu anul 1994, datorită diverselor crize cu care s-au confruntat diverse state,
Banca Mondială (BM) [202], prin intermediul diviziei sociale, a sugerat implementarea unui nou
concept de sistem de pensii bazat pe trei piloni, abordare care astăzi a devenit foarte răspândită
[185, pp. 76-78]. Cei trei piloni propuşi diferă unul de celălalt prin obiectivele pe care şi le propune,
prin principiile legate de nivelul contribuţiilor şi al beneficiilor, prin caracterul administrativ-public,
privat sau combinat, componenta opţională sau obligatorie, conducând la o combinare de elemente

27
diferite între ele şi în cele mai potrivite moduri. Proiectarea şi aplicarea concretă a unui nou sistem
de pensii este direct legată de necesitatea şi capacitatea societăţii şi de sistemele de valori de care
dispune un stat la un anumit moment dat /tabelul 1.2.2/.
Tabelul 1.2.2
Sistemul de pensii bazat pe trei piloni propus de Banca Mondială
Pilonul I Pilonul II Pilonul III
Obligatoriu Obligatoriu Obligatoriu
Public Public / privat Privat
PAYG PAYG / Finanţat Finanţat
Anti-sărăcie / redistribuire către bătrâni Economii forţate Economii personale
Beneficii determinate Beneficii determinate / Beneficii determinate /
contribuţii determinate contribuţii determinate
Finanţat prin contribuţii / impozite Contribuţii Contribuţii
Testat universal / necesităţi
Sursa: Richard Hemming, Should Public Pensions be Funded ?, International Monetary Fund, Working Paper 93/35, 1998, p. 6.

Principiul fundamental ce stă la baza sistemului de pensii multi-pillar este acela al

diversificării surselor de finanţare a veniturilor din pensii, prin suportarea acestora, atât de către
sectorul de stat, cât şi de cel privat [185, p. 77].
Primul pilon reprezintă în mod obligatoriu o pensie publică, sistem tip PAYG, cu scopul de
a garanta tuturor participanţilor, într-un anumit cuantum, un venit care să acopere necesităţile
cauzate de vârsta înaintată. Dacă sistemul este proiectat pe testarea necesităţilor, atunci beneficiarii
acestuia ar trebui să fie numai cei care au nevoie de acest sprijin. Sistemul universal valabil
presupune ca baza de calcul să fie aceeaşi pentru toţi [106, p. 10]. Acest pilon trebuie să fie public,
având componentă obligatorie redistributivă, deoarece statul are la dispoziţie pârghiile administrării
prin mecanismele de impozitare, transferare şi indexare a plăţilor, ceea ce este esenţial pentru
veniturile mici [139, p. 10].
Cel de-al doilea pilon este o componentă obligatorie, bazată pe capitalizare, administrată
privat, ce promovează ca principii precum obligativitatea participării la noul sistem pentru
persoanele nou intrate pe piaţa muncii, egalitatea de tratament pentru toţi coparticipanţii,
contributivitatea, capitalizarea şi investirea activelor în mod prudenţial şi eficient. Principalul
obiectiv al acestui pilon este de a asigura un stimulent pentru ca indivizii să repartizeze uniform
consumul de-a lungul vieţii, aducându-se mai multe argumente în favoarea acestui sistem prin
reducerea problemelor legate de informare imperfectă, o mai bună protecţie împotriva riscurilor
[105, p. 3; 118, p. 10].
Cel de-al treilea pilon este o schemă facultativă, bazată pe capitalizare, finanţată pe bază de
contribuţii determinate ce asigură participantului posibilitatea acumulării unor economii
suplimentare faţă de sistemul obligatoriu, ţinând cont de alegerea şi posibilitatea fiecăruia. În cadrul

28
acestei scheme, statul trebuie să intervină prin intermediul fiscal prin stabilirea plafoanelor maxime
admise de scutire în cazul participării indivizilor.
Finanţarea prin impozitare este în multe cazuri considerată incorectă pentru actuala
generaţie, însă dacă se alege finanţarea prin creanţe, aceasta poate fi mai atractivă din punct de
vedere politic, prin însăşi faptul că permite impozitelor să rămână constante neaducând vreo
greutate suplimentară asupra generaţiei actuale, dar care totuşi, transferă costurile asupra
generaţiilor viitoare [172, p. 22]. Promotorul reformării sistemelor publice de asigurări sociale de
pensii [106, pp. 11-13] a împărţit în patru categorii statele, oferindu-le următoarele recomandări:
prima categorie se referă la statele ale căror sisteme PAYG sunt extinse având un grad mare de
maturitate, ce trebuie să încerce îmbunătăţirea acestora; a doua categorie o constituie ţările cu
sisteme PAYG extinse dar nesustenabile, recomandându-le urgentarea reformării, dar numai la
momentul în care vechiul sistem a devenit sustenabil; a treia categorie sunt ţările cu o capacitate
instituţională redusă, caz în care reforma trebuie să înceapă de la problemele fundamentale spre
nivelurile superioare; şi, în final, cea de-a patra categorie este reprezentată de ţările cu sisteme
publice reduse ca dimensiune dar care dispun de o capacitate crescută, având la dispoziţie o gamă
largă de opţiuni.
Asigurările sociale pentru şomaj reprezintă o formă specială şi mai recentă de protecţie
venită în sprijinul celora care dintr-un motiv sau altul, şi-au pierdut locul de muncă, ca urmare a
restructurării sau desfiinţării [6; 9] şi pentru care, se acordă o compensaţie, denumită ajutor de
şomaj, pentru o perioadă limitată de timp.
Se ştie că funcţia produsului intern brut (PIB), (Y ) , satisface condiţiile:

∂Y ∂ 2Y
> 0; <0, (1.2.7)
∂L ∂L2
unde: L – forţa de muncă.
Deci, între creşterea marginală a PIB-ului şi forţa de muncă, antrenată în activitatea
economică dependenţa este inversă. Cu alte cuvinte, fiecare unitate de muncă antrenată suplimentar
în activitatea economică este mai eficientă decât următoarea unitate.
Firma îşi creşte numărul angajaţilor până când este satisfăcută condiţia: Marginal Revenue
este egală cu Marginal Cost. În limbaj matematic: profitul ( pf ) = Revenue Y ⋅ P − L ⋅ W .
∂Pf ∂
Pf va fi maxim când = (PY ) − ∂ (WL ) = 0 (1.2.8)
∂L ∂L ∂L

Marginal Marginal
Revenue Cost
muncă

29
 ∂Pf ∂Y
sau = ⋅ P −W = 0 (1.2.9)
∂L ∂L
∂Y
de unde: ⋅P = W
∂L
Marginal Marginal
Revenue Cost
muncă

∂Y W
Marginal Revenue va fi maxim când = .
∂L P
∂ 2Y ∂Y W
Condiţiile 2
< 0 şi = pot fi interpretate grafic /figura 1.2.2/:
∂L ∂L p

∂Y
∂L

W
P

L1 L* L2
0
Deficit
de forţă Şomaj
de muncă firesc

Figura 1.2.2. Determinarea şomajului firesc L* care nu poate fi redus

Sursa: Elaborată de autor

Dacă în ţară disponibilul de forţă de muncă coincide cu L*, atunci ocupaţia totală a
populaţiei economic este justificată (şomajul zero); în caz contrar în ţară apare şomaj dacă L* < L2
sau deficit de forţă de muncă dacă L1 < L* sau schematic /figura 1.2.3/:

Ţara are nevoie În ţară există Cheltuieli

de forţă de NU * DA şomaj firesc pentru
muncă, de L>L ? care nu poate fi susţinerea
imigranţi redus şomerilor

Figura 1.2.3. Variaţia şomajului firesc

Sursa: Elaborată de autor

Deci, comunitatea pentru unele ţări membre ale UE contribuie la reducerea şomajului (prin
migraţia liberă a forţei de muncă), pentru altele rezolvă problema asigurării locurilor de muncă cu
forţă de muncă. Ţările cu „şomaj firesc”, fiind membre ale UE au de câştigat prin emigrarea forţei

30
de muncă în alte state din UE şi deci nu suportă cheltuieli pentru susţinerea şomerilor; cele cu
deficit de forţă de muncă au de câştigat prin crearea posibilităţilor de intrare suplimentară a forţei de
muncă care contribuie la creşterea PIB-ului. Câştigul poate fi explicat. Admitem în ţara A (din
∂Y
comunitate) disponibilul de forţă de muncă L = L1A < L*A /figura 1.2.4/. Creşterea marginală este
∂L
în descreştere /graficul din figura 1.2.4.a/ cu disponibilul de forţă de muncă L1A , ţara A cu creşterea
∂Y WA
marginală a PIB-ului (sau a Revenue) este la nivelul > . Deci ţara A poate să antreneze
∂L PA

∂Y W
suplimentar forţă de muncă din comunitate până când va coincide cu A (punctul M 1 .
∂L PA

„alunecă” până la punctul M * ).

∂Y
a)
∂L Creşterea marginală a Revenue
WA
deserveşte până la
∂Y WA M1 PA
>
∂L PA WA
PA
∂Y WA
=
∂L PA ∂Y
∂L
L1A L*A
0 LA
b) Y

*
E* Y (LA )
Y A

E1
A
Creşterea PIB-ului în ţara A cu
Y1
∆YA = YA* − Y1A

0 L1A L*A LA

Figura 1.2.4. Imigrarea forţei de muncă în ţara A contribuie la creşterea PIB-ului în această ţară
Sursa: Elaborată de autor

31
 Până la antrenarea suplimentară a forţei de muncă PIB constituia Y1A (coborâm o

perpendiculară din L1A pe 0 L din graficul figura 1.2.4.b, la intersecţia cu graficul Y (LA )

determinăm ordonata Y1A a punctului E1 ).

După imigrarea forţei de muncă din comunitate în ţara A, forţa de muncă creşte de la L1A

(
până la mărimea firească pentru ţara A, până la L*A , adică se majorează cu L*A − L1A . Coborâm o )
perpendiculară din L*A /figura 1.2.4.a/ pe axa 0 LA din figura 1.2.4.b, care intersectează graficul

Y (LA ) în punctul E * . Ordonata punctului E * constituie PIB egal cu YA* . Imigrarea forţei de muncă

a contribuit la creşterea PIB-ului în ţara A cu ∆YA = YA* − Y1A ; la reducerea cheltuielilor pentru şomaj
în ţările de origine pentru forţa de muncă imigrantă.
Fiecare ţară şi-a creat propriul sistem de protecţie socială privind persoanele aflate în
şomaj [23, pp. 29-37]. Cele mai multe, nu acordă acest sprijin financiar persoanelor care nu s-au
prezentat într-o perioadă de timp la instituţiile coordonatoare cu acest segment al securităţii sociale
în vederea înscrierii sau persoanelor care nu sunt apte de muncă. Alte ţări, cum sunt Canada,
Germania, Israel, Norvegia şi Marea Britanie, acordă această indemnizaţie numai dacă cel în cauză
are statut de persoană ocupată fiind implicit cuprins în sistemul propriu de asigurări sociale pentru
şomaj. Sistemul de asigurări sociale pentru şomeri, acoperă, în Statele Unite ale Americii numai
muncitorii din industrie, lucrătorii pe cont propriu şi funcţionarii publici, în alte state aceştia fiind
excluşi (Austria, Irlanda şi Japonia).
Acordarea acestui sprijin financiar, este condiţionat în special de plata unei contribuţii
către acest buget, atât de către „viitorii beneficiari” cât şi de angajatori, şi diferă de la o ţară la alta,
în funcţie de modul de impozitare a bazei de impunere cât şi prin participarea din partea statului la
echilibrarea acestuia sub diferite forme de finanţare /tabelul 1.2.3/.
Tabelul 1.2.3
Finanţarea asigurărilor sociale pentru şomaj în ţările membre UE
Finanţare
Tipul beneficiului Contributivă Universală (din
Mixtă
(cotizaţii sociale) impozite)
Indemnizaţii de şomaj (ajutor Olanda, Italia, – Danemarca, Franţa,
şomaj) Portugalia, Spania, Suedia, Austria, Belgia,
România Germania, Irlanda
Sursa: MISSOC, European Comission, 2006

Diferenţele apar şi între formele concrete de protecţie socială destinate acestor categorii de
persoane în funcţie de mecanismele şi măsurile cu caracter social, precum şi ca venit net sub formă
de ajutor social de şomaj [25, p. 123].

32
 Protecţia socială a şomerilor se realizează de către fiecare stat prin două categorii de
măsuri: active şi pasive. Din categoria măsurilor pasive face parte beneficiul social acordat sub
forma indemnizaţiilor, alocaţiilor sau ajutorului de şomaj, în funcţie de contribuţiile achitate în
perioada ocupării. Formula de calcul a mărimii lui are în vedere, pe de o parte, asigurarea unei
corelaţii cu mărimea şi durata contribuţiilor la fondul de şomaj, ca şi cu nivelul de trai realizat
înainte de intrarea în şomaj, iar pe de altă parte, stimularea şomerilor în direcţia căutării unui loc de
muncă. Prin urmare, ajutorul de şomaj este proporţional cu salariul realizat înainte de pierderea
locului de muncă şi depinde de vechimea în muncă a beneficiarului. Există şi situaţii în care toţi
şomerii beneficiază de o sumă fixă, durata în ambele cazuri fiind limitată.
Asigurările sociale de şomaj reprezintă sistemul în cadrul căruia sumele acordate se pot
grupa în funcţie de destinaţie astfel: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri [24, p. 128].
Indemnizaţia de şomaj are funcţia de asigurare deoarece are rolul de a oferi un supliment sau o
completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă determinată, în măsura în care persoana care o
încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează venit sub un anumit nivel. Din punctul de vedere
al funcţiei de asistenţă, indemnizaţia de şomaj are o contribuţie importantă la diminuarea şomajului
prin realizarea programelor de calificare şi reorientare a şomerilor, care, în unele ţări, au caracter
obligatoriu în vederea dreptului de a beneficia de indemnizaţie, de unde funcţia de asistenţă are un
caracter activ [33, p. 594].
Indemnizaţia de şomaj, prin funcţia sa activă, contribuie la diminuarea costului social al
sistemului de protecţie, la creşterea veniturilor fiscale ale statului, ca aport al noilor lucrători
proveniţi din rândul şomerilor. În acest sens, are loc diminuarea cheltuielilor administrative cu
verificarea faptului că beneficiarii indemnizaţiei caută efectiv de lucru şi sunt gata să accepte un loc
de muncă [91, p. 35]. Prin funcţia sa pasivă, indemnizaţia de şomaj poate genera dezinteresul
beneficiarului în a-şi păstra statutul de persoană ocupată, dacă aceasta se apropie de nivelul
salariului net avut la pierderea locului de muncă.
Funcţia activă a şomajului a apărut în ultima perioadă sub forma unui concept îndreptat
spre combaterea efectelor şomajului – concept nou în teoria şi practica pieţei muncii [26, pp. 17-
19]. Se poate spune că acest concept a apărut ca o reacţie necesară din partea statului, de retragere
progresivă a acestuia din economie şi acordarea şi susţinerea dreptului fiecărui individ de a-şi
dezvolta propria afacere având drept consecinţă creşterea gradului de ocupare.
Prin intermediul acestor măsuri, sunt sprijinite financiar, acele acţiuni individuale, de grup
sau comunitare, prin intermediul instituţiei de şomaj, cu scopul precis de combatere a şomajului şi
al creşterii gradului de ocupare la nivelul fiecărei colectivităţi /figura 1.2.5/.

33
 Programe în vederea combaterii şomajului
Sunt realizate prin parteneriate cu diverse companii, cu scopul de a creşte gradul
de ocupare a populaţiei locale apte de muncă.

Derularea programelor
Combaterea Sunt realizate prin colaborare cu unii parteneri sociali, şi se derulează cu
şomajului prin participarea unor parteneri sociali de la nivelul companiilor industriale aflate în
măsuri active proces de schimbare structurală.

Politica socială
Reprezintă totalitatea programelor, strategiilor şi măsurilor individuale,
desfăşurate la nivel teritorial, ramură sau naţional .

Figura 1.2.5. Măsuri active pentru combaterea şomajului

Sursa: Prelucrat de autor pe baza legislaţiei româneşti de asigurări sociale pentru şomaj

Aceste criterii de măsuri active de combatere a şomajului sunt menite să conducă direct la
creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă prin crearea de noi locuri de muncă, prin stimularea
iniţiativei particulare, programe care pot fi derulate la toate nivelurile – naţional, regional, local, de
ramură sau la nivelul agentului economic.
Asigurările sociale de sănătate. În dicţionarul explicativ al limbii române se precizează că
prin ocrotirea sănătăţii se înţelege un complex de măsuri luate de stat pentru prevenirea bolilor,
întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a oamenilor [38, p. 711].
Articolul 33 din Constituţia României [1], prevede următoarele: „... dreptul la ocrotirea
sănătăţii este garantat; statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice;
organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale,
precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
Acest drept constituţional valorifică la rândul său dispoziţiile unor acte internaţionale în
materia sănătăţii.
Astfel, articolul 25 alin. 1 din „Declaraţia Universală a Drepturilor Omului”, adoptată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, la 10 decembrie 1948, prevede că orice
persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, la îngrijire medicală
şi la serviciile sociale necesare.
Pactul internaţional cu privire la drepturile economice sociale şi culturale, adoptat de către
Adunarea Generală a O.N.U. la 19 decembrie 1966, consacră în articolul 9 dreptul pe care îl are
orice persoană la securitate socială, inclusiv la asigurări sociale de sănătate. În art. 12 din acest pact
se reglementează dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică
şi mintală pe care o poate atinge, în baza următoarelor măsuri: scăderea mortalităţii noilor născuţi şi

34
a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea sănătoasă a copilului; îmbunătăţirea tuturor aspectelor
igienei mediului şi ale igienei industriale; profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice,
profesionale şi a altora, precum şi lupta împotriva unor maladii; crearea de condiţii care să asigure
tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boală.
Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de ocrotire a sănătăţii
populaţiei.
Având în vedere cele de mai sus putem defini asigurările sociale de sănătate ca fiind un
ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicală a salariaţilor şi a altor
categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi
dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea de calitate a acestor prestaţii de către casele de
asigurări sociale de sănătate ce funcţionează pe baza fondurilor constituite în acest scop.
Sistemul asigurărilor sociale de sănătate reprezintă o formă specială în cadrul politicii
sociale a fiecărui stat, a cărei componentă specifică poate fi astfel reliefată /tabelul 1.2.4/.
Tabelul 1.2.4
Structura sistemului de asigurări sociale de sănătate
Asiguraţii/ Asiguratul care plăteşte contribuţii la fondurile de asigurări sociale pentru sănătate, este
Beneficiarii serviciilor de principalul beneficiar al acestora prin intermediul serviciilor de asistenţă şi tratament.
sănătate
Furnizorii de servicii În cadrul acestui segment, furnizorii de servicii sunt reprezentaţi de personalul medico-
medico-farmaceutice farmaceutic, ce au diverse roluri – profesionistul care vine în contact cu clientul (pacient
– medic de familie – farmacist), precum şi interese economice care pot fi în contradicţie
cu interesele clienţilor. Acestea dirijează acţiunile pe piaţa serviciilor de sănătate.
Casele de asigurări Sarcina principală a acestora este de a distribui fondurile între beneficiar şi prestator
sociale de sănătate (pacient – unitate medico-sanitară). În cadrul acestui segment se realizează cumpărarea
de servicii medicale necesare asiguraţilor.
Sursa: Elaborat de autor pe baza legislaţiei în domeniu

În cadrul segmentului asigurărilor sociale de sănătate se regăsesc cele mai importante

relaţii economice şi sociale, de protecţie a sănătăţii populaţiei, ele fiind obligatorii şi funcţionează
pe principiile descentralizării, solidarităţii şi subsidiarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor,
precum şi a dreptului alegerii libere de către fiecare asigurat în parte a propriului medic curant şi a
furnizorului de servicii medicale [89, p. 124; 90, p. 114].
Sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu este unul perfect, el ar trebui să reprezinte mai
multe avantaje, dintre care se numără o mai bună organizare şi calitate a serviciilor medicale,
accesul neîngrădit al populaţiei la asistenţă şi tratament medical. Totuşi, există o serie de
considerente care duc la impasul considerabil al acestui sistem ce necesită în multe cazuri
intervenţia guvernamentală, care se referă la organizarea structurilor şi la crearea politicilor care au
ca scop protecţia individului prin asigurarea unui nivel ridicat al calităţii serviciilor [95, p. 89].
Asigurările sociale pentru sănătate trebuie să fie organizate şi să funcţioneze pe baza
următoarelor principii /tabelul 1.2.5/:

35
 Tabelul 1.2.5
Principiile de bază ale organizării şi funcţionării sistemului de asigurări sociale de sănătate
Cuprinderea obligatorie a Toţi cetăţenii sunt cuprinşi obligatoriu în cadrul sistemului medico-sanitar curent de
cetăţenilor în sistem protecţie socială.
Solidaritatea şi Este principiul fundamental al asigurărilor pentru sănătate. Solidaritatea se realizează
subsidiaritatea între: oameni sănătoşi şi bolnavi, persoane în vârstă şi tinere, active, cei angajaţi şi cei
aflaţi în şomaj, persoanele singure li cele cu familii numeroase etc.
Contribuţiile fiecărei persoane nu se bazează numai pe riscul individual, ci şi pe
posibilităţile de plată, care sunt date de venitul din salarii sau alte surse.
Prestarea în favoarea Avându-se în vedere cerinţele de îngrijire a stării de sănătate, persoanele asigurate
asiguraţilor a unui pachet beneficiază de un complex de servicii medico-sanitare, în funcţie de starea pacientului.
definit de servicii
medico-sanitare
Libertatea alegerii Sistemul asigurărilor pentru sănătate oferă asiguratului dreptul de a-şi alege medicul pe
medicului de familie care îl consideră cel mai bun.
Calitatea serviciilor şi Concurenţa impune creşterea calităţii serviciilor medico-sanitare acordate asiguraţilor.
respectul pentru asigurat
Confidenţialitatea actului Prin respectul pacientului se înţelege, în primul rând, confidenţialitatea actului medical,
medical care este garantată prin lege.
Finanţarea autonomă şi ASIGURĂRILE SOCIALE pentru sănătate îşi constituie fondurile în principal din
echilibrul financiar contribuţiile persoanelor fizice şi ale celor juridice şi din subvenţii din partea statului.
Conducere autonomă Conform acestui principiu, ASIGURĂRILE SOCIALE pentru sănătate au organe
proprii de conducere, care cuprind reprezentanţi ai asiguraţilor şi ai persoanelor
juridice.
Sursa: Bistriceanu D. Gh., Asigurările sociale din România, Editura Economică, Bucureşti, 2002 p. 91; Elaborat de autor pe baza legislaţiei în
domeniu

Astfel, potrivit principiului solidarităţii sociale, toţi cetăţenii, indiferent de veniturile de

care dispun au dreptul la o protecţie adecvată. Prestaţiile susceptibile de a fi acordate populaţiei sunt
bine definite şi pentru ele trebuie găsite fondurile necesare pentru a le asigura finanţarea şi de a
răspunde condiţiilor impuse de executarea prestaţiilor. Principiul solidarităţii în baza căruia
funcţionează asigurările sociale de sănătate în mai toate ţările lumii este de tip transfer în flux,
denumite şi redistributive, organizate asemănător cu sistemul general de impozite – pay-as-you-earn
– PAYE – plăteşti pe măsură ce câştigi [166, p. 22].
Intervenţia guvernamentală în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate este
justificată din prisma costului îngrijirilor acordate în cadrul serviciilor medicale precum şi ca
procent total din PIB ce este alocat sistemului public de sănătate.
O problemă deosebit de spinoasă, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, o
constituie sustenabilitatea acestor feluri de sisteme de protecţie a individului; din acest punct de
vedere organizarea şi funcţionarea acestora au la bază mecanisme specifice de finanţare, în funcţie
de domeniul către cine se adresează [98, p. 30].
Sustenabilitatea sistemelor de sănătate poate fi realizată prin sistem privat cât şi prin
intermediul unui sistem de tip „acumulare”. Mecanismul realizat în cadrul sistemului privat, constă
în plata directă între beneficiar şi prestator la data consumării actului prin consultaţie, observaţie,
tratament sau intervenţie directă. În cazul sistemului de tip „acumulare”, mecanismul care stă la
baza acestui tip de finanţare constă în acela că indivizii plătesc constant într-un cont colector o

36
anumită sumă de bani, iar când va beneficia de anumite servicii medicale, plata contravalorii
acestora va fi realizată din acest cont colector, caz în care efortul financiar se distribuie tuturor
participanţilor la acest sistem de asigurare.
Mecanismul de finanţare din cadrul serviciilor de sănătate se poate realiza pe baza a două
fluxuri financiare, primul intervine la momentul colectării fondurilor în cadrul căruia este
determinat modul cum va fi finanţat sistemul îngrijirilor de sănătate, iar cel de-al doilea se
realizează la momentul consumului (distribuirii) sumelor alocate dintre colector şi cumpărătorul
furnizorilor de servicii de sănătate. Astfel, se pot distinge două tipuri de finanţare a acestor servicii:
în cadrul asigurării publice de sănătate şi în cadrul sistemului privat de asigurare pentru sănătate.
În funcţie de modalitatea de impunere, se disting două forme de finanţare: publică prin
impozitarea forţei de muncă şi prin asigurări sociale facultative.
Finanţarea sistemului public de asigurări sociale de sănătate prin impozitarea forţei de
muncă mai este cunoscut şi sub numele de asigurare publică de sănătate, şi în cadrul acestui
mecanism statul este colectorul taxelor, din care o parte se distribuie direct sectorului de sănătate în
vederea satisfacerii nevoilor generale ale indivizilor de a beneficia de servicii de sănătate adecvate
/figura 1.2.6/.

Colectarea Administrarea Utilizarea

fondurilor fondurilor fondurilor

Figura 1.2.6. Finanţarea publică a sistemului de asigurări sociale de sănătate

Sursa: Elaborată de autor pe baza legislaţiei în domeniu

Riscul financiar în astfel de finanţări apare în cazul în care nu sunt colectate integral
contribuţiile, ce poate conduce la o serie de „obturări” în sistemul de sănătate şi, în special la riscul
ca serviciile să fie acordate numai în raport de sumele alocate şi nu cum sunt solicitate.
Finanţarea publică prin asigurare socială facultativă reprezintă o formă specială prin care o
parte din indivizi, care nu se regăsesc într-o categorie de persoane asigurate obligatoriu, pot să
încheie o poliţă de asigurare în baza căreia plăteşte o anumită contribuţie stabilită la un anumit
plafon ca nivel al unui venit minim pe economie, ce nu este legată de riscul personal de
îmbolnăvire.
Finanţarea în cadrul sistemului privat de asigurare pentru sănătate se realizează prin decizia
individuală ce are ca idee de bază că toate persoanele pot avea acelaşi risc de îmbolnăvire pentru
care contribuţiile de asigurare trebuie să fie în mod egal pentru toţi cei ce contribuie. Ţinând cont de
principiul potrivit căruia, că fiecare persoană are risc de îmbolnăvire diferit şi contribuţia
individuală trebuie să fie diferenţiată, motiv pentru care, în astfel de asigurări, nu poate să
funcţioneze aceeaşi contribuţie.

37
 În astfel de sisteme de finanţări, companiile private de asigurări oferă diferite scheme de
asigurare, unele mai atractive decât altele, în spatele cărora trebuie să-şi asigure profitul scontat, ca
urmare a serviciilor de sănătate oferite pentru care au deja calculat riscul financiar prin excluderea
acelor servicii pe termen lung şi destul de costisitoare.
Ca o concluzie se poate afirma că fiecare sistem de finanţare are avantaje şi dezavantaje iar
în practică ar putea exista combinaţii de sisteme menite să asigure optimul dorit de fiecare ţară,
menţinerea într-un grad înalt a sănătăţii indivizilor.
1. 3. FORME DE BUNĂSTARE SOCIALĂ
Bunăstarea (în engleză welfare) poate fi definită în limba română sub două aspecte,
intercalate unul prin celălalt, cu referire atât la persoană cât şi la statul în sine, ceea ce înseamnă: (1)
starea acesteia la un moment dat şi (2) ca rezultat al condiţiilor materiale şi sociale a societăţii care a
contribuit la formarea ei. În acest sens unii autori [80, p. 16] propun existenţa a trei tipuri de
bunăstare:
- bunăstarea socială (în engleză social welfare) ce este caracterizată prin furnizarea către
întreaga colectivitate a bunăstării;
- bunăstarea economică (în engleză economic welfare) caracteristică a bunăstării furnizată
prin intermediul mecanismelor pieţei sau chiar al economiei în sine;
- bunăstarea de stat (în engleză state welfare) definită prin asigurarea bunăstării materiale
şi sociale prin intervenţia directă a statului [83, pp. 30-32].
Ca perioadă de naştere a expresiei - statul bunăstării (în engleză welfare state), se poate
considera perioada cuprinsă între ultimii ani ai celui de-al doilea Război Mondial şi primii ani de
după, în aşa zisă perioadă Beveridge, ce coincide cu începutul reformelor sociale universaliste, cu
implicaţii directe asupra modelului keynesian al politicilor sociale [65, p. 78]. Totuşi, iniţiatorul
termenului, ca atare, i se poate atribui unui prelat pe numele său, Temple, care prin scrierile sale din
perioada celui de-al doilea Război Mondial a încercat să facă o analiză a situaţiei conflagraţiei, prin
comparare celor două mari puteri denumindu-le – statul puterii pentru Germania nazistă şi statul
bunăstării pentru aliaţi care ulterior au contribuit la reconstrucţia postebelică [64, pp. 6-9; 78, p. 6].
În descrierea acestui termen de stat al bunăstării cât mai aproape de sensul lui, îl putem definii ca:
(i) o formă particulară de stat, (ii) o formă distinctă de guvernare, şi (iii) un tip specific de societate.
Prin căutarea explicaţiilor privind apariţia statului bunăstării, s-a ajuns la concluzia că
există diferenţe între ţări, în ceea ce priveşte efortul de asigurare a bunăstării şi a stabilirii modelului
aplicabil, funcţie de gradul industrial al dezvoltării. Funcţie de nivelurile dezvoltării economice
mult diferită de la un stat la altul, bazate pe ideologii şi modele teoretice distincte, s-a încercat
surprinderea unor diferenţe de strategie în abordarea bunăstării colective [93, p. 15]. La momentul

38
de faţă expresia statului bunăstării se confundă adesea cu statul capitalist occidental, constituit într-o
modalitate specifică de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienţei sistemului
economiei de piaţă cu solidaritatea socială şi umanismul politicilor sociale redistributive [80, p. 18].
În analizarea strictă a modelelor de state ale bunăstării, întâlnite în cadrul ţărilor occidentale, statul
tinde uneori, în asociere directă cu piaţa, familia şi instituţiile nonprofit să formeze o reţea de
securitate socială tip „safety net”, bazată pe principiul subsidiarităţii, al cărei sistem de protecţie
socială, are ca obiectiv general satisfacerea nevoilor minimale ale fiecărui cetăţean, prin
complementaritatea măsurilor de protecţie între piaţă, familie, comunitate, instituţiile caritabile şi
stat [80, pp. 19-20] / figura 1.3.1/.

Factorii Societatea
exogeni + civilă +

Instituţii
+ Familie +

Bunăstarea BI
Interna- + este
Ieşiri
Individuală DA
ţionale, (BI) bună ?
Politici
+ Sociale +
Regionale,

Naţionale NU

+ Piaţa +

Figura 1.3.1. Sistemul bunăstării individuale (BI)

Sursa: Elaborată de autor

Rolul statului în cadrul principiului subsidiarităţii este descris prin prisma funcţiei acestuia
de a face ca toţi indivizii să fie protejaţi şi să atingă, cel puţin un nivel minim de satisfacere a
nevoilor, indiferent de căile prin care se realizează, sau chiar preluarea, de către acesta, în ultimă
instanţă, a tuturor măsurilor de protecţie neîndeplinite sau îndeplinite îndoielnic de către celelalte
instituţii implicate [48, p. 17].

39
 Modelele de stat al bunăstării au fost rezultatul evoluţiei controversate a opţiunilor unor
state pentru soluţii la problemele sociale care au fost ulterior analizate şi clasificate, dar şi modele
teoretice pornind de la care s-au luat decizii, s-au elaborat soluţii instituţionalizate pentru probleme
sociale diverse. Mai multe astfel de clasificări ale regimurilor bunăstării au fost lansate de-a lungul
anilor în literatura de specialitate. Acestea au cunoscut schimbări de-a lungul timpului şi chiar de la
un autor la altul, poate chiar în cazul aceleiaşi ţări.
În literatura de specialitate s-a căutat găsirea unor explicaţii în ceea ce priveşte naşterea
ideii de stat al bunăstării, ajungându-se la concluzia că nu există un asemenea stat perfect din
această perspectivă deoarece există diferenţe deosebite, atât de structură cât şi de substanţă, în ceea
ce priveşte efortul de asigurare a bunăstării [93, p. 48]. Pentru identificarea existenţei acestor tipuri
de state se pleacă de la stabilirea corelaţiei dintre nivelurile de dezvoltare economică ale statelor,
care după cum se cunoaşte însăşi nivelul dezvoltării economice este diferit de la un stat la altul,
între statele capitaliste dezvoltate şi cele slab dezvoltate, diferenţele pot fi explicabile foarte uşor,
problema se pune cu totul altfel în cazul celor cu niveluri apropiate de dezvoltare, unde clarificarea
unor diferenţe este mult mai complicată.
La început s-a plecat de la o analiză foarte simplistă prin compararea diferenţelor dintre
proporţia cheltuielilor sociale ca mărime din PIB. Deoarece aceste analize au condus la unele
rezultate simpliste, s-a ajuns la ideea că analiza trebuie să se extindă de aşa natură încât să surprindă
toate diferenţele existente, nu numai din punctul de vedere al economicului ci şi al nivelului de
structură. În astfel de circumstanţe, s-au născut primele clasificări tipologice de state sociale ale
bunăstării.
Aşa cum arată specialiştii [101, pp. 330 şi urm.] prima astfel de clasificare care a dat
naştere la o intensă dezbatere de idei, a fost cea realizată de Richard Titmuss [93], bazată pe analiza
modelului şi a ideologiei distincte, încercând prin analiza sa, să surprindă diferenţele de strategie şi
nu pe cele de grad de dezvoltare în clarificarea ideii de bunăstare socială şi colectivă, făcând
următoarea stratificare a regimului bunăstării, clasificându-le pe trei categorii de state ale bunăstării
[93, pp. 11-23].
Modelul statului social de minim al bunăstării ce poate fi caracterizat prin aceea că numai
pentru un grup delimitat al colectivităţii, statul social al binefacerii îşi asumă responsabilitatea, caz
în care sunt vizate categoriile cele mai sărace ale societăţii. Ideea unui astfel de model pleacă de la
premisa că nevoile de bază ale unui individ pot fi satisfăcute pe deplin prin intermediul a două
canale „naturale”, acestea fiind economia de piaţă şi familia [150, pp. 7-38]. În cazul eventualului
unui eşec sau chiar al modificării celor două componente de intrare, economia de piaţă sau familia,
se poate intervenii prin pârghiile instituţiilor de protecţie socială statale, dar numai pentru o

40
perioadă scurtă de timp, de unde şi clasificarea de minimal sau rezidual. Securitatea socială în astfel
de model de stat social al bunăstării se rezumă numai la un mic grup de populaţie, asigurâdu-i-se
acestuia numai un minim de venit, aflat la „periferia” societăţii.
Plecând de la această caracteristică, se poate stabili că astfel de stat social al bunăstării se
bazează pe existenţa a: (i) impozite pe muncă şi venituri scăzute cu rezultat direct în efectuarea
cheltuielilor publice, care, de asemenea, sunt la un nivel scăzut, şi (ii) cheltuielile sociale publice
sunt limitate numai la partea colectivităţii cele mai sărace, fără să ia in considerare existenţa unor
măsuri de reducere a inechităţilor sociale.
Statul social minimal al bunăstării nu are ca ideologie necesitatea asigurării aceluiaşi nivel
de bunăstare la întreaga colectivitate, ci numai pentru acea pătură socială, cea mai săracă, prin
asigurarea către aceasta din urmă a unui minim nivel de subzistenţă, ducând în ultimă instanţă ca
aceste grupuri defavorizate să ajungă într-o sărăcie absolută. Statul social minimal al bunăstării este
conceput prin asigurarea unei asistenţe sociale, ţinând cont de testarea mijloacelor de care dispune
segmentul de populaţie căruia i se adresează [120, p. 35]. Plecând de la concepţia doctrinară a
economiei de piaţă, potrivit căreia, aceasta, poate asigura pentru fiecare individ un anume grad de
bunăstare, urmând ca asigurarea asistenţei sociale să intervină numai acolo unde acest tip de
economie are discrepanţe, acordând un aşa zis ajutor îndreptat spre obiect. În cadrul mecanismului
de ajutorare, al acestui model de stat, în cadrul căruia formele tradiţionale de protecţie, sunt slab
reprezentate, prin intermediul asistenţei sociale bazate pe testarea mijloacelor se acordă şi o serie
de alte servicii menite să amelioreze starea de fapt a segmentului pentru care intervine, cum ar fi
asistenţa medicală gratuită pentru un anumit nivel, asigurarea de locuri în cadrul locuinţelor sociale
şi chiar consiliere în integrarea pe piaţa muncii. Acordarea unor servicii prin intermediul asistenţei
sociale, fără testarea mijloacelor, denumite şi servicii sociale de tip rezidual, se face numai către
categoria de populaţie cea mai săracă. Statul social minimal al bunăstării mai poate fi caracterizat şi
prin politica de ocupare deplină a forţei de muncă, mecanismele de ocupare şi şomaj sunt lăsate să
funcţioneze pe principiul mecanismului pieţei, deoarece în astfel de model statul nu-şi asumă o
responsabilitate directă, considerându-se intervenţia sa ca un obstacol în dezvoltarea şi consolidarea
economiei de piaţă. Modelul analizat mai poate fi denumit şi anglo-saxon deoarece îl întâlnim cu
preponderenţă în acele ţări în care liberalismul are tradiţii vechi: SUA, Canada, Australia, Marea
Britanie [34, pp. 29-71].
Modelul statului industrial de atingere a performanţelor este construit pe rolul important pe
care-l au instituţiile bunăstării sociale în sprijinirea economiei, prin satisfacerea nevoilor sociale în
funcţie de performanţa şi productivitatea muncii, bunăstarea socială în cazul acesta este subordonată
politicii economice, având o destul de bună dezvoltare a drepturilor sociale cu menţinerea

41
diferenţelor, fiind dominant în a asigura bunăstarea socială, având şi o puternică influenţă a bisericii
catolice. Se încearcă satisfacerea nevoilor sociale în funcţie de merit, performanţă a muncii şi
productivitate, bunăstarea socială fiind subordonată structurii economice. Aici se poate identifica o
destul de bună dezvoltare a drepturilor sociale, dar accentuându-se menţinerea diferenţelor.
Principiul subsidiarităţii este dominant în asigurarea bunăstării, cu o puternică influenţă a bisericii
catolice. Statul se implică într-o mică măsură în socializarea bunăstării familiei - în sensul că sunt
subdezvoltate servicii de genul centrelor de zi pentru copii sau ajutor acasă, descurajând femeile cu
copii să se angajeze pe piaţa muncii. Exemplul cel mai clar pentru acest model este reprezentat de
Germania [130, pp. 201-210].
Modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării (universalist) orientat spre
asigurarea de servicii universale în afara pieţei, bazat pe principiul necesităţilor, privind bunăstarea
socială ca o instituţie majoră integrată în societate. Universalitatea se referă la întreaga colectivitate
vizată de politicile de bunăstare prin faptul că toate sferele vieţii umane sunt puse sub semnul
bunăstării. Caracteristicile principale ale modelului statului universalist sunt: transferuri sociale
orientate spre reducerea inegalităţilor sociale; în caz de nevoi speciale, suportul financiar este extins
la întreaga populaţie; extinderea serviciilor sociale (educaţie, sănătate, şomaj); implicarea statului în
crearea de locuri de muncă în vederea ocupării depline cu forţă de muncă; asistenţa socială este
prezentată la nivel marginal, apărând doar în cazul în care formele extinderii serviciilor sociale sunt
ineficiente; egalitate între clasele sociale, bazată pe înalte standarde ale calităţii serviciilor oferite în
vederea eliminării sărăciei relative în detrimentul celei absolute; statul este singurul responsabil în
asigurarea bunăstării sociale, de unde şi fiscalitatea şi cheltuielile publice sociale sunt ridicate [107,
p. 32]. Exemplele celor mai concludente al acestui tip de stat al bunăstării sunt Suedia, Norvegia,
Danemarca, Olanda, Austria [34, pp. 17-37]. Realitatea prezentă din cadrul actualelor tipuri de state
ale bunăstării se prezintă prin existenţa unor combinaţii de elemente ce compun cele trei modele,
practic nu putem afirma că se poate vorbi de cazuri standard sau ideale ale acestor tipuri de state.
Goran Therban efectuează o altă clasificare funcţie de două concepte definitorii: mărimea
şi nivelul drepturilor sociale (în engleză social entitlements level) şi orientarea către piaţa muncii şi
ocuparea într-un grad total a forţei de muncă. Conform celor de mai sus distingem patru modele ale
statelor bunăstării: state restrânse dar orientate spre şomaj redus – Elveţia, Japonia; state diminuate:
Australia, Canada, S.U.A., Marea Britanie; state puternic intervenţioniste: Suedia, Norvegia,
Austria [22, pp. 14-24]; state compensatoare slabe: Belgia, Danemarca, Olanda. Schematic cele
patru modele care rezultă din combinarea celor două concepte definite mai sus, se prezintă astfel
/tabelul 1.3.1/:

42
 Tabelul 1.3.1
Clasificarea statelor bunăstării conform lui Therbon
Nivelul Drepturi sociale
Piaţa muncii drepturilor
Mari Reduse
sociale
Preocuparea Mare Statele bunăstării puternic Statele bunăstării restrânse, dar
pentru intervenţioniste (Suedia, Norvegia, orientate spre şomaj redus (Elveţia şi
Austria) Japonia)
Ocuparea Mică Statele bunăstării compensatoare, Statele bunăstării restrânse, dar
totală a forţei slabe (Belgia, Danemarca, Olanda) orientate spre piaţă (Australia,
de muncă Canada, SUA, Marea Britanie, Noua
Zeelandă)
Sursa: Cristopher Pierson, Beyond the Welfare state?, Oxford, Polity Press, 1991, p. 186.

În ultimii ani a fost tot mai mult prezentă o altă clasificare, ce a fost realizată de către
Gosta Esping-Andersen [45, p. 24] bazată pe trei feluri de state ale bunăstării rezultate din grupări
statistice a ţărilor occidentale dezvoltate, pe care el le-a supus analizei, pe baza unor criterii găsind
următoarele indicii de clasificare:
- gradul de decomodificare a asigurării serviciilor sociale (în limba engleză commodity
înseamnă marfă), punându-se problema, în ce măsură serviciile sociale şi ajutoarele acordate în
cadrul acestora, pot fi disponibile fără preţ pentru cei cărora se adresează;
- rezultatul acordării serviciilor şi ajutoarelor, sub acest aspect, ideea care interesează, o
constituie efectul pe care sistemul de impozite şi ajutoare contribuie la generarea de inegalităţi, la
păstrarea stratificării sociale sau la redistribuirea bunurilor şi serviciilor într-un mod mai egalitar;
- mixul stat/piaţă în asigurarea pensiilor, întrebarea care se pune în cadrul acestui indice de
clasificare, este în ce măsură dreptul de pensie a fost acordat de sistemele publice, de cele
ocupaţionale sau de sistemele de piaţă. Potrivit criteriilor de mai sus, autorul [45, p. 24] a realizat o
tipologie a statelor bunăstării, organizate pe grupări funcţie de regimuri, considerând statele
capitaliste ca fiind state cu adevărat ale bunăstării, distingând trei grupe de state ale bunăstării,
propunând o scară de analiză care trebuie să ia în considerare caracteristica naturală a statului
bunăstării ca: grad de acces universal la beneficii, grad de diferenţiere a beneficiilor sociale pentru
diferite grupuri, raportul dintre sistemul de pensii din sistemul public şi cel privat, alcătuind trei
grupări de state ale bunăstării: liberal, conservativ- corporatist şi social-democrat /tabelul 1.3.2/.
Tabelul 1.3.2
Gruparea statelor bunăstării în funcţie de tipuri ale regimurilor
Puternic liberale Puternic conservatoare Puternic socialiste
Australia Austria Danemarca
Canada Belgia Finlanda
Japonia Franţa Olanda
Elveţia Germania (Federală) Norvegia
SUA Italia Suedia
Sursa: Esping-Andersen, G., The Three Worlds of Welfare Capitalism, Cambridge; Polity Press, 1990, p. 74, Tabelul 3. 3.
Statul bunăstării liberal – bazat pe transferuri universaliste şi contributorii predominante,
beneficiile adresându-se mai ales celor cu venituri mici, în special muncitorii, care depind de stat şi

43
prin aceasta să nu fie încurajată ieşirea de pe piaţa muncii. Acest tip de stat restrânge domeniul
drepturilor sociale şi realizează o stratificare ce combină o relativă egalitate în sărăcie între cei care
sunt beneficiari ai statului bunăstării, diferenţiată de piaţă, la nivelul majorităţii populaţiei. Acest tip
de stat al bunăstării este puternic dominat de principiul funcţionării pieţei [78, p. 167], în cadrul
căruia asistenţa socială este bazată pe testarea mijloacelor, beneficiile acordate sunt foarte modeste,
iar transferurile universaliste cât şi cele contributorii (asigurările sociale) sunt majoritare.
Acordarea beneficiilor se face mai cu seamă către cei cu venituri mici, în special muncitori, şi care
depind direct de sistemul de stat, aceasta, pentru preîntâmpinarea fenomenului negativ pe care-l
poate produce acordarea de beneficii generoase ce poate conduce la încurajarea ieşirii de pe piaţa
muncii prematur. Pentru acordarea de către stat a acestor drepturi, sunt stabilite reguli stricte,
deoarece statul încurajează sistemele private de asigurare a bunăstării, spre exemplu, prin subvenţii
acordate agenţilor privaţi. Rezultatul direct este că acest tip de stat al bunăstării reduce la maxim
efectele decomodificării, prin care autorul [45, pp. 21-22] înţelege măsura în care indivizii sau
familiile pot obţine un standard de viaţă acceptabil independent de participarea la procesul pieţei,
iar cât timp indivizii vor avea condiţia de mărfuri, ei vor fi concurenţi prin definiţia mărfii
(comodities în limba engleză), şi cu cât competiţia va fi mai mare, preţul lor va fi mai mic; restrânge
domeniul drepturilor sociale şi realizează o stratificare ce combină o cât de cât egalitate între sărăcie
şi cei care sunt beneficiari ai statului bunăstării, o bunăstare diferenţiată de piaţă la nivelul
majorităţii populaţiei şi o combinaţie între clasă şi politic. Cu toate acestea activitatea politică este
relativ redusă, atât de stânga cât şi de dreapta. Exemple de regimuri liberale: S.U.A., Canada,
Australia.
Statul bunăstării conservativ-corporatist [52, pp. 24-27] – predomină menţinerea
diferenţelor de statut social şi de clasă, asigurările sociale private fiind slab dezvoltate, mai degrabă
marginalizate, iar redistribuţia veniturilor este neglijabilă, statul dorind menţinerea diferenţelor
existente. Asigurările sociale exclud femeile casnice, iar beneficiile acordate familiei le încurajează
pe acestea să stea acasă. Principiul subsidiarităţii este predominant, astfel că statul intervine pentru
asigurarea formelor de bunăstare pe care alte instituţii intermediare nu le pot satisface. Acest tip de
stat al bunăstării păstrează moştenirea „corporatist-etatistă” chiar şi în structurile de clasă post-
industriale, din prisma căreia, problema drepturilor sociale nu a trezit dispute aprinse ca în modelul
liberal. Predomină în schimb, menţinerea diferenţelor de statut social şi de clasă. Un rol important
în aceste state este jucat de biserică, astfel că sunt orientate spre păstrarea familiei tradiţionale.
Biserica are un rol important în formarea atitudinilor conservatoare faţă de familie, iar diferenţierea
veniturilor se face în funcţie de sexe. Aceste regimuri sunt caracterizate şi de principiul
subsidiarităţii, prin care statul trebuie să intervină pentru prestarea doar a acelor servicii pe care

44
instituţiile intermediare, precum piaţa, familia, biserica sunt incapabile să le asigure. Exemplele
clasice de state cu regimuri ale bunăstării conservativ-corporatiste: Austria, Franţa, Germania,
Italia.
Statul bunăstării social-democrat (socialist) [52, pp. 52-62] – regăsit în ţările în care social-
democraţia este forţa dominantă în reformele sociale realizate. Statul bunăstării social-democrat
promovează o egalitate între clasele sociale prin egalizarea nevoilor minime asemănător cu modelul
rezidual, implicând pe de o parte, ca serviciile şi beneficiile să urmeze un curs ascendent, privind
calitatea şi cantitatea, cererilor clasei de mijloc, şi pe de altă parte garantarea muncitorilor că au
dreptul la aceleaşi servicii şi beneficii ca şi cei înstăriţi. Beneficiile sunt acordate în raport cu
câştigurile, însă aceasta este o cale de garantare a suportului universal de participare printr-un
sistem de asigurare universal. În cadrul acestui model de stat al bunăstării, principiile
universalismului şi decomodificării drepturilor sociale au fost extinse şi la noile clase de mijloc.
Toţi beneficiază; toţi sunt dependenţi; şi toţi se vor simţi probabil obligaţi să plătească. Spre
deosebire de cazul altor regimuri, aici statul nu este privit ca un resort secund sau ultim, ci ca un
mijloc principal de respectare a drepturilor sociale ale tuturor cetăţenilor săi. Idealul nu este de
maximizare a dependenţei de familie, ci a capacităţilor indivizilor de a trăi independent. Statul
întreprinde măsuri active de ocupare a forţei de muncă, spre deosebire de modelul rezidual în care
statul nu se implică, lăsând piaţa să regleze cererea şi oferta de forţă de muncă. Beneficiile de pe
urma programelor de securitate socială sunt determinate şi de venituri, dar aceasta doar ca o măsură
de a stimula participarea la sistemul universal de asigurări sociale şi susţinerea lui de către
populaţie. Statul bunăstării social-democrat (socialist) îl regăsim în: Suedia şi Norvegia
În cadrul clasificării statelor bunăstării sociale, putem aminti aici şi clasificarea făcută de
către Ramesh Mishra, [70, p. 27], care identifică existenţa a două tipuri ideale de regimuri ale
bunăstării:

Statul bunăstări sociale cu regim neoconservator - caracteristic pentru guvernările
politice de dreapta, ce a introdus schimbări în politicile privind impozitarea pe fondul influenţelor în
acest domeniu de presiunile din perioadele electorale. Sindicatele sunt slabe în acest tip de regimuri,
drepturile lor fiind limitate. Aceste regimuri au favorizat împărţirea societăţii în săraci şi bogaţi,
realizându-se totuşi o creştere economica apreciabilă, stabilitate a preţurilor şi un anumit grad de
modernizare economică. Exemplele clasice sunt reprezentate de: S.U.A. şi Marea Britanie.

Statul bunăstări sociale cu regim social-corporatist - a păstrat ca elemente specifice de
bază ale statului bunăstării: ocuparea totală a forţei de muncă, servicii sociale universaliste şi
menţinerea unui nivel minim de trai. Se susţine adesea că nu există dovezi care să ateste că eficienţa

45
şi creşterea economică ar fi afectate de menţinerea unui şomaj foarte scăzut şi a unor cheltuieli
sociale ridicate. Suedia şi Austria sunt state reprezentative ale acestui regim [80, p. 47].
Plecând de la clasificările realizate de Richard Titmuss, Gosta Esping-Andersen şi Ramesh
Mishra, Stephan Leibfried [151, pp. 133-156], care după ce analizează perspectivele unui posibil
stat al bunăstării european, în care să fie integrate toate tendinţele actuale din ţările membre ale UE,
identifică, numai în Europa, aşa cum rezultă din tabelul 1.3.3, patru tipuri de state ale bunăstării, de
aici rezultând că statul bunăstării social-democrat corespunde ţărilor Scandinave, cel conservator,
aşa-numitului tip „Bismarck-ian”, iar cel rezidual se regăseşte în ţările anglosaxone.
Tabelul 1.3.3.
Tipuri de state ale bunăstării în Europa
Scandinave Bismarck-iene Anglo-saxone Latine
Tipul de regim al Modern Instituţional Rezidual Rudimentar
bunăstării
Caracteristici Angajare deplină; Creştere deplină; Creştere deplină; În formare; statul
statul bunăstării statul bunăstării este statul bunăstării este bunăstării este o
acţionează ca compensator de prim compensator de ultim „promisiune
angajator de prim resort şi angajator de resort. instituţionalizată”.
resort şi ultim resort.
compensator de
ultim resort.
Dreptul la: Muncă Securitate socială. Venituri din Muncă şi bunăstare
Susţinut de un transferuri. proclamate,
concept Fără o asemenea implementate doar
instituţionalizat al susţinere. parţial.
cetăţeniei.
Dezvoltarea Managerială, dar Poate radicaliza Poate susţine Poate susţine
privind veniturile poate îmbunătăţi cumva dezvoltarea dezvoltarea
de bază „compactarea „desprinderea” sistemului „normal” sistemului normal de
veniturilor” muncii de venituri de bunăstare bunăstare
Sursa: Leibfried, S., Towards an European Welfare State?, în Jones, C. (ed.), New Perspectives of the Welfare State in Europe, Routledge, Londra,
1993, p. 142, Tabelul 7. 3.

Faţă de modelele mai sus analizate, autorul [152, pp. 24-35] introduce un nou model ce
poate, în accepţiunea sa, să constituie un element de analiză şi comparaţie reprezentat de tipul latin
sau sudic de stat al bunăstării. În cadrul acestui model, alţi autorul [151, pp. 133-156] includ Spania,
Portugalia, Grecia, într-o oarecare măsură Italia dar numai partea de sud a acesteia şi cel mai puţin,
Franţa, asupra căreia are reţineri afirmând că Franţa formează un regim diferit, mai special, de stat
al bunăstării. Prin excluderea Franţei, aceste state sunt asemănătoare ţărilor anglosaxone prin
accentul pus pe rezidenţă şi intrarea masivă pe piaţa muncii, dar în acelaşi timp există şi o tradiţie a
bunăstării sociale legată de biserica catolică, ce nu se regăseşte nici în ţările anglo-saxone, nici în
cele scandinavice. Modelul latin de bunăstare socială prevede existenţa unor programe de protecţie
socială ce servesc drept măsuri pentru un venit de bază, minimal [153, pp. 2-7], deşi nu au fost
create în acest scop, aşa cum sunt pensiile de invaliditate ce sunt acordate în sudul Italiei. Din alt
punct de vedere, piaţa forţei de muncă este preponderent înclinată spre agricultură, combinată cu o

46
economie de subzistenţă care asigură un alt fel de stat al bunăstării. În acelaşi timp, angajarea spre
ocuparea deplină a forţei de muncă, prezentă în ţările scandinave, lipseşte, şi în special cea cu
referire la ocuparea deplină a femeii.
O altă clasificare ce şi-a făcut locul în literatura de specialitate a ultimilor ani, cu două
abordări diferite dar cu aceeaşi caracteristică, este modelul de stat al bunăstării de tip asiatic, de tip
paternalist, specific Asiei de Sud-Est, Hong Kong, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan, pe care
autorul, îl numeşte iniţial statul bunăstării oiconomic, iar mai târziu statul bunăstării confucianist.
Este un model care se bazează pe combinarea elementelor tradiţionale de întrajutorare în mediul
familial, cu intervenţia statului şi antrenarea substanţială a patronatului şi a marilor corporaţii în
soluţionarea problemelor sociale. Acesta a creat un model total diferit de cel vest-european -
economia gospodăriei (oikos), caracterizat de o influenţă foarte mare a familiei şi comunităţii, care
au lăsat foarte puţine probleme sociale de rezolvat în sarcina statului. Conform tradiţiei asiatice, şi
în prezent familia şi comunitatea îşi asumă responsabilitatea pentru îngrijirea bătrânilor şi
persoanelor cu probleme speciale [146, pp. 446-462; 147, pp. 198-217]. Aceste modele teoretice
sunt utilizate adesea pentru a sprijini părerile privind evoluţia statului bunăstării pornind de la
modelul rezidual, trecând printr-unul industrial, al atingerii performanţelor, către unul de tip
instituţional. Realitatea statelor bunăstării actuale arată existenţa unor combinaţii de elemente ale
acestor modele, practic neputându-se vorbi de cazuri „pure”.
Aşa cum am arătat la începutul acestui subcapitol, statul bunăstării sociale a apărut odată
cu perioada de „înflorire” a ţărilor capitaliste occidentale dezvoltate, care au avut o perioadă (1950-
1973) de dezvoltare economică fără precedent, ce a permis o escaladare la superlativ a politicilor
sociale universaliste, determinate de implementarea ideilor economice promovate de Keynes [86, p.
165], având ca centrul de pornire creşterea rolului statului în reglarea proceselor economiei de piaţă
şi stabilirea ca obiectiv general realizarea unui „şomaj 0”. Realizarea în practica economică, în
această etapă a avântului economic, a unui şomaj foarte redus, apropiat uneori de ideile keynesiste,
a avut, în cele din urmă, consecinţe negative, pentru ambele componente ale statului bunăstării –
economică şi cea socială, conducând inevitabil, ca urmare a presiunilor de natură salarială, a
diminuării acţiunilor profitabile şi a creşterii în amploare a acţiunilor greviste, la creşterea într-un
ritm alarmant a fenomenului inflaţionist [45, pp. 30-34] /figura 1.3.2/, conducând în cele ce a urmat,
la începutul perioadei de declin a statului bunăstării, care a coincis cu declanşarea crizei petrolului
(1973), care de fapt a anticipat decât a declanşat, criza unei societăţi capitaliste, care şi aşa era
confruntată cu serioase probleme de natură economică.

47
 şomaj presiune salarială inflaţie (datorită devalorizărilor
scăzut ridicată (datorită ofertei care să compenseze măririle
scăzute de forţă de muncă salariilor
Figura 1.3.2 Traseul cauzal în cadrul şomajului 0
Sursa: Preda, M., Politica socială românească între sărăcie şi globalizare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 38.

Abordarea securităţii sociale din perspectiva istorică şi a statului bunăstării sociale, creează
reperele necesare pentru a analiza situaţia de fapt a politicilor sociale din România, în vederea
îmbunătăţirii acestora, pentru un viitor prosper şi necesar, ca o condiţie impusă integrării în marea
familie europeană. După o perioadă de peste patru decenii de societate puternic centralizată şi cu o
economie socialistă de comandă, România se află, în prezent în plină economie de piaţă funcţională.
Statul bunăstării comunist a fost diferit de cel capitalist bazat pe economia de piaţă, din care
amintim câteva caracteristici [101, pp. 24 şi urm.]: obligativitatea legală de a munci prin ocuparea
deplină a forţei de muncă; asigurarea unei bunăstări colective, care masca sărăcia şi folosirea
redistribuirii veniturilor pentru compensarea inegalităţilor rezultate din salarii, beneficiile erau strict
legate de muncă, întreprinderile jucând un rol important în furnizarea bunăstării; un sistem de
asigurări sociale atotcuprinzător, servicii sociale gratuite (educaţie şi sănătate); mai puţin asigurări
de şomaj, care acesta nu era admis ca existând legal; lipsa unui sistem de ajutor social bine
determinat. Ideologic, statul bunăstării comuniste din România, ca de altfel toate statele comuniste,
se apropia foarte mult de modelul statului instituţional redistributiv al bunăstării, aceasta pentru
simplul motiv că acesta era singurul mijloc de realizare a drepturilor sociale pentru toţi cetăţenii.
Dacă analizăm principiul acordării drepturilor de muncă, găsim elementele caracteristice modelului
statului industrial de atingere a performanţelor - conservator. După Revoluţia din decembrie 1989,
se observă o retragere a statului din funcţia de asigurare a bunăstării cu care era investit, tendinţă
care nu este caracteristică numai României, ea fiind larg răspândită [133, pp. 52-76] şi în alte state.
Literatura de specialitate [136, pp. 17-36] consideră că în ultima decadă guvernele
europene au luat măsuri similare, conducând la reducerea şi redefinirea statului bunăstării pe fondul
presiunii globalizării economice care a condus la înlocuirea modelului social-democratic dominant
cu modelul neo-liberal contracţionist. Cu toate acestea se poate spune că statul nu s-a retras complet
din funcţiile sale de furnizor al bunăstării individuale.
Dinamica cheltuielilor sociale ca procent din PIB în România a cunoscut o uşoară creştere
/tabelul 1.3.4/, datorată nivelului redus al cheltuielilor sociale în comparaţie cu celelalte ţări
europene, excepţie făcând ţările din fosta Uniune Sovietică, care au pornit de la un nivel mai scăzut
al cheltuielilor sociale, prin sporirea eforturilor de compensare a pierderilor suferite în perioada de
tranziţie.

48
 Tabelul 1.3.4
Dinamica cheltuielilor sociale publice ca procent din PIB
Ţara 1993 1995 1997 1999 2001 2003
România 15,2 16,0 15,9 17,0 15,3 14,9
Cehia - 17,2 18,6 19,3 19,5 20,1
Slovacia - 18,7 20,0 20,2 19,1 18,4
Polonia - - - - 21,5 21,6
Ungaria - - - 20,7 19,8 21,4
Slovenia - - 24,5 24,7 25,3 24,6
Estonia - - - - 13,6 13,4
Letonia - - - - 14,3 13,4
Lituania - - - - 14,7 13,6
Sursa: EUROSTAT – Europe in figures – Yearbook 2006-07; Anuarul Statistic 1990-2005 - www.insse.ro

Proiecţiile statistice pentru intervalul 2004-2050 la nivelul SM ne indică o uşoară reducere

a cheltuielilor sociale ca procent din PIB pentru intervalul 2004-2020 cu 0,2-0,7 procente, urmând
ca pentru intervalul 2004-2050 acestea să înregistreze o uşoară creştere, situată între 1,5% şi 3,4 %
faţă de anul de bază (2004), unde acestea se ridicau la circa 23,4 % din PIB-ul Uniunii /tabelul
1.3.5/, aceasta şi în condiţiile în care procentul populaţiei în vârstă de 18-59 de ani fără ocupaţie din
cadrul gospodăriilor din SM în perioada 2001-2006 se situa între 4,9 în Cipru şi 14,2 în Belgia, pe
când în România acesta se situa la nivelul de 10 /anexa 1 şi anexa 2/.
Tabelul 1.3.5
Proiecţia dinamicii cheltuielilor sociale publice la nivelul UE pentru perioada 2004-2050
Modificări % din PIB
Ţara 2004
2004-2010 2004-2020 2004-2030 2004-2040 2004-2050
EU-25 23,4 – 0,7 – 0,2 1,5 3 3,4
România 15,1 – 0,7 – 0,1 1,2 1,9 2,3
Cehia 19,3 – 0,5 – 0,1 1,7 4,8 7,1
Slovacia 16,2 – 0,8 – 0,9 0,3 1,5 2,9
Polonia 23,7 – 3,5 – 5,8 – 6,1 – 6,4 – 6,7
Ungaria 20,7 0,3 1,6 2,8 5,7 7
Slovenia 24,2 – 0,2 1,3 4,4 7,5 9,6
Estonia 20,1 – 0,4 0,3 3,3 7,2 8,5
Letonia 16,0 – 0,7 – 0,9 0,3 0,8 1,4
Lituania 17,5 – 2,9 – 2,9 – 1,5 – 1,3 – 1,3
Sursa: MISSOC – Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007, p. 149 şi calculaţia autorului pentru România

Comparând datele statistice, putem spune că tendinţa statului bunăstării din România pare
a se orienta spre modelul sudic cu un rol redus al statului, astfel spus, beneficiile nu trebuie să
creeze dependenţă, ci să îndemne oamenii să-şi caute de lucru, prin această caracteristică,
apropiindu-se de modelul statului rezidual al bunăstării.
Analizând politicile sociale din Europa de Est [175, pp. 225-255], statul bunăstării din
România a fost numit cu ceva vreme în urmă, în perioada tranziţiei către o economie funcţională de
piaţă, ca un stat „post comunist conservator corporalist” [147, pp. 198-217], aceasta prin prisma
doctrinei socialismului şi egalitarismului care nu dispăruse, tradiţia democratică fiind modestă,
statul având un prestigiu ridicat în ceea ce priveşte implicarea în economie.

49
 În baza economiilor de regresie au fost calculate cheltuielile asigurărilor sociale publice
pentru anul 2005 /anexa 3/, pe baza polinoamelor de interpolare a cheltuielilor sociale publice
/anexa 4 şi anexa 5/.
În cadrul comunităţii europene [59, p. 28], SM îşi gestionează resursele din sfera socială
într-un mod destul de diversificat, prin aşa-zisul Model Social European (MSE), iar ceea ce nu
trebuie ignorat, este faptul că mai mult ca oricând şi oriunde în lume (mai ales în SUA şi Japonia) se
alocă o atenţie deosebită acestei sfere. Se încearcă promovarea unei politici sociale pentru
ameliorarea consecinţelor negative ale pieţei, concomitent cu încercările de a se realiza o politică
socială stimulativă centrată pe creşterea economică, punându-se un accent din ce în ce mai mare pe
calitate pentru alocarea unor eforturi instituţionale şi financiare pentru obţinerea acesteia. Conceptul
de model social european este astăzi un concept foarte răspândit la nivelul comunităţii economice
europene şi acceptat unanim de către toate SM [121, p. 3]. Începutul proiectului european ne dă în
primul rând imaginea obiectivelor şi priorităţilor economice, dimensiunea socială fiind relevantă
pentru evaluarea consecinţelor demersurilor pe plan economic necesare bunei funcţionări a
proiectului economic (mobilitatea muncii, compatibilitatea beneficiilor) [145, pp. 231-245]. Tratatul
de la Roma a definit dimensiunea socială a comunităţii ca o prioritate absolută, iar Tratatul privind
o Constituţie unică din 2004 a subliniat rolul important acordat în constituirea unei „Europe sociale”
(art. 3). Europa nu reprezintă nici pe departe o expansiune la nivel european a unui stat social
european, a unui model, ci mai degrabă o combinaţie unică de elemente şi caracteristici. MSE nu
reprezintă o sumă a SM, ci o combinare a ideilor şi principiilor care conduc la evidenţierea unor
caracteristici comune [148, pp. 6-7]. Definiţia MSE pe care autorul îl ia în considerare este aceea de
„împărtăşire a unor viziuni comune şi principii asupra diferitelor aspecte sociale şi a importanţei lor
în cadrul construcţiei europene” [97, p. 4].
Din punct de vedere istoric, dimensiunea socială a UE a parcurs câteva momente-cheie,
dimensiune ce a fost pusă în discuţie odată cu Tratatul de la Roma, dar numai pe linia ocupării
forţei de muncă şi a condiţiilor de viaţă şi lucru [30, p. 364]. Pentru momentul Roma s-a afirmat că
deşi SM erau preocupate şi de dimensiunea socială, „eşecul de a cădea de acord asupra obiectivelor
şi de a stabili mecanismele pentru atingerea lor a condus la ceea ce poate fi descris ca o politică
socială modestă, prudentă şi îngustă” [54, p. 3; 181, p. 3]. Mijlocul anilor 1980 aduce necesitatea
adâncirii dimensiunii sociale a Europei conducând la fixarea de obiective noi şi clare la nivel
comunitar. Actul Unic European (1987) a stabilit ca principal obiectiv al SM – promovarea
coeziunii sociale. Tratatul de la Maastricht conţine la rândul lui, clar enunţat obiectivul, de aceea un
„nivel ridicat de ocupare şi protecţie socială, creşterea nivelului şi calităţii vieţii, coeziunea
economică şi socială şi solidaritatea între statele membre” (art. 2). Carta Socială (1989) adoptată la

50
Strasbourg, a fost ataşată Tratatului de la Maastricht ca un protocol. Iniţial se prefigura o soluţie la
nivel comunitar care în cele din urmă s-a dovedit a fi o „declaraţie solemnă” [60, p. 88] a
principalelor drepturi sociale accentuând în final rolul şi responsabilităţile SM în direcţia aplicării şi
respectării drepturilor sociale fundamentale: libera circulaţie a muncitorilor, angajarea şi salarizarea,
îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă, protecţia socială, libertatea de asociere şi negociere
colectivă, formarea profesională, tratamentul egal al bărbaţilor şi femeilor, protecţia sănătăţii şi
siguranţa la locul de muncă, protecţia copiilor, adolescenţilor, persoanelor în vârstă şi a persoanelor
cu handicap, precum şi informarea, participarea şi consultarea lucrătorilor în probleme ce îi
afectează direct [32, p. 89]. În ceea ce priveşte obiectivele generale ale politicii sociale în UE, Carta
Socială are o importanţă pragmatică, dat fiindcă defineşte o parte din drepturile fundamentale legate
de muncă, dar şi complexitatea factorului uman pentru care sunt prevăzute drepturi sociale.
Cartea Albă (1994) publicată de către Comisia Europeană, purtând subtitlul Politica socială
europeană: un pas înainte către unificare, este o încercare de a stabili rolul UE în politica socială
într-un mod sistematic, subliniind faptul că politica socială acoperă o arie mai complexă şi nu este
limitată doar la ocupare, obiectivul primordial al UE este de a dezvolta şi îmbunătăţii modelul social
european. Această carte poate fi catalogată drept deschizător al reformei în domeniul social prin
măsurile cuprinse în vederea creşterii economice şi a progresului social, anticipând obiectivele
ambiţioase ale Agendei Lisabona.
Tratatul de la Amsterdam din 1997 cuprinde un capitol separat dedicat politicii sociale,
prin reluarea obiectivelor stabilite anterior şi conţine totodată unele prevederi privind non-
discriminarea, sănătatea şi subliniază încă o dată locul primordial pe care îl ocupă şomajul între
priorităţile Comunităţii.
Strategia de la Lisabona (2000) reprezintă momentul de referinţă în istoria politicii sociale
comunitare, fiind centrată pe investiţii majore în factorul uman şi dezvoltarea unui dinamic sistem
social, prin asigurarea „continuităţii viabilităţii modelului social european” [163, pp. 79-88].
Consiliul de la Nisa (2001) a adoptat Agenda Politicii Sociale care a preluat obiectivele
Strategiei şi le-a transformat într-un program de acţiune pentru ocuparea deplină cu locuri de muncă
mai bune şi mai numeroase, modernizarea sistemului social european, pentru combaterea sărăciei şi
excluziunii sociale [104, p. 7]. Practic se poate spune că Strategia de la Lisabona şi ulterior
Consiliul de la Nisa a pus bazele formării şi modernizării modelului social european prin întărirea
rolului politicii sociale ca factor productiv ce reflectă trecerea de la o abordare bazată pe
minimizarea consecinţelor sociale negative apărute în contextul schimbării structurale, la una
centrată pe calitate şi având în vedere modernizarea sistemului social şi investiţia în oameni, care

51
integrează politica socială cu politica economică, relevant fiind figura de mai jos [35, pp. 13-15]
/figura 1.3.3/:

Politica Socială

Calitatea socială / Coeziune socială

Competitivitate / Dinamism Ocuparea forţei de muncă / Calitatea muncii

Politica economică Politică de ocupare (a forţei de muncă)

Figura 1.3.3. Modernizarea sistemului social

Sursa: Studii IER – Politica socială, 2003, p. 12 - www.ier.ro

Calitatea vieţii [79] în mare măsură depinde de calitatea societăţii, de calitatea mediului
social, economic, ambiant, educaţionale, cultural, etnic, studiilor, locurilor de muncă, mediului
recreativ. Calitatea socială este influenţată de regulatori ca: politica de ocupaţia muncii, politicile
economico-sociale ale ţării /figura 1.3.4/.

Mediul social + Politica de

+ ocupaţie a forţei
de muncă
Mediul economic +
NU
Mediul ambiant + + Politica economică
Coeziunea
Calitatea societăţii
socială DA
Mediul educaţional + + Calitatea socială este la un
este
nivel înalt
bună ?
Mediul cultural + + Politica socială
NU
Mediul ştiinţific + + Politica educaţională

Mediul recreativ + + Politica ecologică

Calitatea locurilor + Politica

de muncă + dezvoltării
tehnico-ştiinţifice
Mediul tehnologic +

Figura 1.3.4. Schema-bloc „Calitatea socială”

Sursa: Elaborată de autor

Un aspect care a declanşat multe controverse este cel legat de modul în care UE
influenţează şi desfăşoară activităţile sale în sfera socială pentru atingerea obiectivelor foarte

52
ambiţioase stabilite în domeniul social. Pentru strategia de ocuparea forţei de muncă, sărăcie şi
excluziune socială a fost stabilită metoda deschisă de coordonare (în engleză, The Open Method of
Coordination – MDC). Această metodă câştigă din ce în ce mai mult teren, începând a fi aplicată şi
în alte sectoare ale sferei sociale, fiind văzută din ce în ce mai mult ca o modalitate de guvernare
[167, pp. 215-240].
Metoda deschisă de coordonare este concepută pe baza a cinci principii: principiul
subsidiarităţii – constă în stabilirea responsabilităţilor între nivelul comunitar şi cel naţional prin
stabilirea obiectivelor la nivel comunitar şi responsabilizarea SM în privinţa implementării
măsurilor de acţiune adoptate, pentru realizarea acestora la nivel naţional; principiul convergenţei –
presupune urmărirea obiectivelor comune prin intermediul unor acţiuni corelate; managementul pe
bază de obiective – re referă la monitorizarea şi evaluarea progresului prin stabilirea de indicatori
comuni pentru toate SM; monitorizarea la nivel de ţară – constă în elaborarea de studii şi rapoarte
ce înregistrează progresul şi identifică posibilele bune practici la nivel de SM; abordarea integrată –
presupune extinderea direcţiilor politicilor pieţei muncii în sfera altor politici – sociale,
educaţionale, antreprenoriale, regionale şi de impozitare.
Metoda deschisă a coordonării este diferită de armonizare sau de recunoaştere mutuală
fiind un mecanism suplu care poate să conducă la un anumit nivel de convergenţă a rezultatelor, în
timp ce diversitatea politicilor naţionale persistă [171, p. 12]. Natura suplă a acestui mecanism este
dată de instrumentele sale care nu obligă şi au numai rol de învăţare şi care implică un set de reguli
directoare şi obiective comune, stabilite la nivel comunitar, în timp ce fiecare stat adoptă propriul
plan naţional de acţiune, specificând contextul particular al propriei politici naţionale. Uneori se
încearcă [162, pp. 437-469] identificarea spre o cale caracteristică pentru metodă în aşa fel ca ea să
poată fi transformată pentru a obţine un grad de obligativitate, motiv pentru care face referire la
sugestiile lansate de promotorii metodei, potrivit cu care „învăţarea” din partea guvernelor SM va fi
un proces convergent, dezvoltat cu ajutorul celor mai bune practici, apelul pentru planurile
naţionale de acţiune, recomandări specifice, reguli directoare, raportul asupra planurilor de acţiune,
sancţionarea punctelor slabe, utilizarea indicatorilor de performanţă stabiliţi de comun acord [191,
p. 14]. Unii autori [62, p. 128; 164, pp. 1-15] încercând o analiză a politicii sociale din cadrul
Uniunii, în contextul impus de integrarea economică, a fost creionată mai ales ca o componentă
esenţială a procesului de construcţie a unei pieţe comune.
Concluzionăm că politica socială, s-a dezvoltat ca o reacţie la consecinţele negative ale
pieţei la nivel comunitar. Modul în care politica economică îşi va impune propria agendă asupra
politicii sociale depinde de maniera în care actorii naţionali şi europeni reuşesc să reinventeze şi să
implementeze noul MSE în loc să urmeze direcţia orientării pe criteriile pieţei.

53
 CAPITOLUL II – PROBLEMA PERFECŢIONĂRII SCHEMELOR DE ASIGURĂRI
SOCIALE
În vederea stabiliri creării cadrului raţional necesar procesului de evaluare propus, în primul
paragraf se va analiza principiile care au stat la baza constituirii şi funcţionării sistemului de
asigurări sociale, a analizării perioadei pe care acestea o traversează precum şi o trecere în revistă a
principalelor evoluţii ale sistemelor proprii de asigurări sociale de pensii.
În cadrul paragrafului 2.2 se va efectua o amplă analiză a experienţei acumulate de
sistemele de asigurări sociale şi pensii din SM ale UE, în elaborarea schemelor proprii, totodată
încercându-se să se facă o analiză a principalelor scheme, prin tratarea celor patru modele elocvente
ale celor mai experimentate ţări care au început reformarea sistemelor proprii de asigurări sociale şi
care corespund cel mai bine propriilor abordări.
Analiza începută la paragraful 2.2 este continuată în cadrul paragrafului 2.3 în care s-a
încercat surprinderea principalelor probleme în complexul economiilor din ţările UE, care vor
permite fixarea obiectivelor cercetării sistemelor de asigurări sociale din România în contextul
alinierii la aceste structuri.
2. 1. EXPERIENŢA FUNCŢIONĂRII SISTEMULUI DE ASIGURĂRI SOCIALE
Iniţial, preocupările de politică socială au deţinut, la nivelul ţărilor dezvoltate, un loc
secund şi au fost cuprinse în cadrul obiectivelor economice mai generale. Începând cu anii ’90,
dimensiunea socială a început să capete o mai mare importanţă, aceasta datorită diverselor probleme
sociale şi politice cu care s-au confruntat marea majoritate a statelor. Multe din principiile comune
de politică socială au avut însă justificări economice, care au fost prioritare în contextul dezvoltării
economice şi a extinderii fenomenului globalizării pieţelor internaţionale bazate pe liberul schimb şi
progres economic.
Structura sistemului de securitate socială diferă considerabil de la o ţară la alta datorită
dezvoltării istorice diferite. De exemplu, ţările cu antecedente nefericite legate de inflaţie, cum ar fi
spre exemplu, Franţa şi Germania, sunt mai rezervate în ceea ce priveşte fondurile private de pensii.
Ţările în care populaţia nu agreează soluţiile statului, cum este cazul Marii Britanii şi a Statelor
Unite, care tind spre al doilea şi al treilea pilon [165, pp. 186-198]. Importanţa acestor piloni rezultă
din mărimea activelor acumulate, gestionate de investitorii instituţionali. Acolo unde povara fiscală
a sistemului public de pensii este mai scăzută, populaţia tinde să constituie provizioane private.
În cele mai multe ţări industriale, principalul pilon pentru fondarea provizionului de pensie
constă într-un plan de pensii public obligatoriu, care este deseori completat de un sistem privat de
pensii. Ca şi regulă, schema publică de pensii este fondată pe ideea pay-as-you-go, adică plata
curentă a pensiilor este finanţată din veniturile prezente ale populaţiei lucrătoare. În Canada şi

54
Statele Unite sunt acumulate active pentru a face faţă fluctuaţiilor ratei contribuţiilor [99, pp. 5-6].
În principiu, sursa principală de finanţare în cazul sistemului public de pensii o reprezintă
contribuţiile atât a angajaţilor cât şi a angajatorilor. În 2003, rata contribuţiilor varia între 6,4% în
Canada şi 32,7% în Italia /23,81% datorează angajatorul şi 8,89% datorează angajatul/. În multe ţări
contribuţiile angajatorilor sunt egale cu cele ale angajaţilor. În Franţa, aceste rate sunt mai mari
pentru angajatori, iar statul contribuie în plus cu 1,6%. Eligibilitatea plăţilor legate de pensii impune
în cele mai multe ţări o anumită vârstă şi o perioadă minimă de contribuţie. Vârsta de pensionare
este, în general, cuprinsă între 60 şi 65 de ani. În Marea Britanie, vârsta de pensionare a bărbaţilor
este mai mare decât a femeilor, dar se urmăreşte aducerea acesteia la acelaşi nivel până în anul
2020. Aproape la tot nivelul mondial se doreşte stabilirea unei vârste de pensionare mai înaintate
pentru a diminua povara fiscală a sistemului public de pensii. Anumite ţări permit pensionarea
anticipată cu o pensie mai mică dacă au o anumită vârstă minimă şi o perioadă de contribuţie
minimă. Beneficiile depind de stagiul perioadei de contribuţie şi de nivelul veniturilor realizate.
Franţa a mărit această perioadă de la 25 de ani la 40 de ani. Bunăstarea relativă a pensionarilor
comparativ cu populaţia lucrătoare depinde de mecanismul de indexare al plăţilor făcute către
aceştia. Aproape toate ţările folosesc indexarea preţurilor, aceasta permiţând menţinerea pensiei
reale constante [84, p. 29]. Germania merge chiar mai departe şi include pensiile în salariile nete,
ceea ce îi avantajează pe pensionari comparativ cu populaţia lucrătoare. Până de curând, Franţa şi
Japonia, au indexat pensiile prin creşterea salariilor. De asemenea, în Franţa, pensionarii se bucură
de cel mai ridicat nivel al pensiilor publice cu 66% din salariul mediu, în timp ce pensionarii
britanici au o pensie de doar 20% din salariul mediu [117, pp. 68-174].
În foarte multe ţări sistemul public de pensii este suplimentat de cel privat. Provizionul
pentru pensii poate fi asigurat, fie de către sistemul de pensii ocupaţional sau, chiar de indivizi.
Acestea sunt cel de-al doilea şi cel de-al treilea pilon. Al treilea pilon se referă la planuri individuale
de economisire. Indivizii pot folosi orice fel de modalităţi de economisire pentru a-şi face provizii
pentru pensionare. Cele mai uzuale sunt asigurările de viaţă şi depunerea banilor la bancă, care în
multe ţări, prin mecanismul fondurilor mutuale se încearcă acapararea acestor sume de bani, iar
indivizii pot să-şi constituie un portofoliu de active financiare. De regulă, planurile de economisire
ale persoanelor se încadrează în tipul de contribuţie definită [39, p. 55]. Pensionarul beneficiază pe
lângă propriile economii de beneficiile aduse de investirea acestora.
În sistemul PAYG totalul plăţilor către pensionari este egal cu totalul contribuţiilor. Cu cât
contribuie mai mult populaţia ocupată faţă de pensionari, şi, cu cât pensiile sunt mai mici
comparativ cu salariul mediu, cu atât mai mici vor trebui să fie contribuţiile. Această problemă face
ca sistemul public de pensii să fie vulnerabil la procesul de îmbătrânire. În practica economică se

55
întâlnesc patru modalităţi de scădere a poverii fiscale datorate de sistemul public de pensii ce se
poate realiza prin:

ajustări ale parametrilor cum ar fi rata contribuţiei, vârsta de pensionare, indexarea
beneficiului;

reforme sistematice constând în construirea unui pilon de fonduri private în cadrul
sistemului public de pensii;

alte ajustări fiscale de natura creşterii impozitelor sau reducerea cheltuielilor care nu se
referă direct la acest segment al securităţii sociale;

modificări ale profilurilor macroeconomice prin permiterea unei mai mari imigrări sau
prin accelerarea progresului tehnic.
În cele mai multe ţări, este foarte probabil, ca un mix de opţiuni pentru reforma
parametrilor să fie ales. Cum am menţionat şi anterior, se discută tot mai des la nivel internaţional
despre necesitatea creşterii vârstei de pensionare. În America Latină şi în Europa de Est, a fost
nevoie de reforme urgente datorită problemelor financiare în creştere, determinate de sistemul
public de pensii din aceste ţări [99, pp. 125-186]. Chile a fost prima ţară care a înlocuit în 1981
sistemul PAYG cu un plan obligatoriu privat bazat pe principiul economisire voluntară şi investire
(engleză „fully funded”) [21, p. 2]. Alte ţări latino-americane au desfăşurat o proprie privatizare,
totală sau parţială, care a determinat creşterea asigurărilor de viaţă private [169, p. 29]. În Europa de
Est, Ungaria şi Croaţia, au introdus un model al celui de-al treilea pilon în 1998, urmate în 1999 de
Polonia. Schema publică de pensii a fost menţinută ca şi prim pilon obligatoriu. Al doilea pilon, de
asemenea, obligatoriu, este fully funded şi organizat prin fonduri de pensii private. Al treilea pilon
este voluntar şi organizat prin asigurători de viaţă. Asigurătorii de viaţă beneficiază de stimulente
referitoare la impozitare, discutate sau planificate, pentru cel de-al treilea pilon. În Asia,
provizioanele publice pentru pensionare au o importanţă marginală, potenţialul pentru asigurări de
viaţă private fiind considerabil. Singapore şi Malaezia, sunt excepţia de la această regulă: sistemele
lor publice de pensii finanţate conform principiului fully funded sunt bine stabilite. Extinderea
asigurărilor de viaţă în Coreea de Sud este atribuibilă faptului că, în parte, asigurătorii de viaţă
preiau rolul de bănci. În Europa de Est, asigurările de viaţă sunt nesemnificative. Nici o ţară est
europeană nu a cheltuit nici măcar 3% din PIB pe asigurări de viaţă în 2000 (de ex. în Cehia 2,32%)
[149, p. 19]. În această regiune, schema publică de tip PAYG este predominantă. Dar reforme ale
asigurărilor sociale sunt discutate sau planificate pentru a înlătura deficitele existente. Aceste
probleme financiare se datorează creşterii populaţiei vârstnice, dar şi numărului mare de pensionări
anticipate ca şi rezultat al crizei de transformare pe fondul scăderii numărului populaţiei ocupate. În
prezent, cele mai multe încercări de reformă a schemei „plăteşti pe măsură ce eşti plătit”, au în

56
vedere schimbarea vârstei de pensionare, a ratei contribuţiei, ajustări ale costurilor de trai şi
diversificarea surselor de finanţare. Oricine poate să se asigure la un fond de pensii şi constituirea
provizioanelor pentru pensionare, este încurajată prin stimulente legate de impozitare şi subvenţii.
În Bulgaria, Slovacia şi Ungaria, deducerile la taxe sunt acordate angajaţilor şi angajatorilor, până la
o anumită limită a contribuţiei. Putem afirma că în România şi Rusia, asigurările nu s-au extins la
fel de mult ca şi în Europa Est-Centrală, datorită unor mari instabilităţi macroeconomice, ce au
urmat destrămării sistemului centralizat [36, pp. 96-120].
Problemele financiare sunt accentuate de faptul că, o anumită parte a populaţiei aptă de
muncă, plăteşte contribuţii reduse la asigurările sociale sau chiar deloc, datorită şomajului sau
pensionării anticipate, de exemplu. Această problemă se manifestă, în special, în Europa
Occidentală. În Marea Britanie, de exemplu, contribuabilii pot să iasă din schema de pensii publică
cu condiţia să demonstreze că au o pensie privată suficientă. În Germania, oricine are salariul
deasupra unui anumit nivel, este liber să contribuie la schema de asigurări a statului, la fonduri de
pensii private sau la nici una din ele [159, pp. 9-40]. Ca o concluzie intermediară, ţările din Europa
de Răsărit şi din fosta Uniune Sovietică au moştenit sisteme de pensii care, au multe trăsături
comune, aceasta datorită sistemului comunist ce le-a caracterizat, cea mai importantă dintre ele este
aceea că, toate sistemele din aceste ţări s-au confruntat, în acelaşi timp, cu o criză financiară în
creştere şi cu incapacitatea de a oferi venituri adecvate celor mai mulţi dintre pensionarii lor [37, p
45]. Astfel, sintetizând, în cele ce urmează, vom arăta câteva din trăsăturile comune pe care le au
aceste sisteme din ţările foste comuniste:

schema monopilară de finanţare de tipul PAYG cu regimuri speciale pentru anumite
categorii de salariaţi din sectoarele privilegiate;

cuprinderea în cadrul sistemului de securitate socială a întregii populaţii apte de muncă;

nivelul foarte mare al cheltuielilor sociale, ca procentaj din PIB;

existenţa unui raport defavorabil între beneficiarii de pensii şi contribuabili, determinat
de vârstele scăzute de pensionare şi de certificarea cu uşurinţă a unor pensii de boală;

rate mari de impozitare a forţei de muncă necesare susţinerii sistemului de asigurări
sociale;

nerealizarea unui raport echitabil între pensia medie şi salariul nominal mediu, ceea ce
lasă mai degrabă o marjă îngustă pentru fondurile private de pensii suplimentare;

formule deficitare de stabilire a bazei de calcul în vederea obţinerii unei pensii;

indexarea nerealistă raportată la indicele de inflaţie;

un spaţiu considerabil pentru manipularea strategică;

amploarea evaziunii fiscale şi creşterea arieratelor.

57
 Îmbătrânirea progresivă a populaţiei la nivel global, va adânci cu siguranţă, dificultăţile
financiare ale schemelor publice de pensii. Specialiştii [42, p. 283; 176, pp. 1339-1379] avertizează
că îmbătrânirea populaţiei va afecta, într-un ritm diferit şi cu o forţă variabilă, atât schemele de
finanţare a pensiilor de tipul „plăteşti pe măsură ce eşti plătit”, cât şi schemele bazate pe
economisire voluntară şi pe investire (în engleză „fully funded schemes”), deoarece proporţia din
producţia care va fi consumată de oamenii pensionaţi pentru limită de vârstă este mai importantă
decât modul în care aceasta este finanţată. În toate ţările din Europa de Est, raportul dintre numărul
beneficiarilor de pensii şi numărul contribuabililor (în engleză, „System Dependency Ratio”) este
mai mare decât raportul dintre numărul de persoane care au peste 60 de ani şi numărul de persoane
cuprinse între 15 şi 64 de ani (în engleză, „Demographic Old Age Dependency Ratio”) [161, p. 4]
/tabelul 2.1.1/. Costul creşterii raportului beneficiari de pensii-contribuabili, diferă de la o ţară la
alta, dar tema comună este clară: cheltuiala cu pensiile în cadrul situaţiei existente va deveni curând
de nesuportat.
Tabelul 2.1.1
Rata de ocupare a populaţiei cu vârsta între 15-64 ani -%-
Anul
Ţara
1994 2002 2003 2004 2005 2006
Australia 73,2 74,3 74,6 74,5 75,5 75,9
Belgia 61,7 64,1 64,3 65,3 66,4 65,9
Canada 74,9 77,4 78,2 78,2 77,8 77,9
Cehia 72,4 70,9 70,4 70,1 70,4 70,3
Franţa 66,6 68,3 69,3 69,3 69,1 69,1
Germania 70,5 71,5 71,3 72,6 73,8 75,0
Italia 58,2 61,2 61,6 62,5 62,4 62,7
Japonia 71,4 72,3 72,3 72,2 72,6 73,1
Marea Britanie 76,0 76,2 76,3 76,2 76,2 76,7
SUA 76,7 76,4 75,8 75,4 75,4 75,5
OECD Europa 66,6 67,2 67,2 67,7 68,0 68,3
Total OECD 69,5 69,9 69,8 70,1 70,2 70,5
Sursa: OECD, Employment Outlook 2007 - Statistical Annex, p. 4

În aceste condiţii, nu este de mirare că ratele obligatorii ale contribuţiei nominale sunt, de
asemenea, foarte ridicate în toate ţările est-europene, situându-se la nivelul anului 2006, între 27,2 şi
35,5% din salariul nominal. Un asemenea nivel punitiv al taxelor pentru sistemul asigurărilor
sociale generează cel puţin trei efecte negative:

costurile forţei de muncă devenite necompetitive după standardele internaţionale, efect
secundar periculos, de vreme ce se presupune că aceste costuri constituie unul dintre principalele
avantaje ale Europei Răsăritene;

descurajarea patronilor în a face noi angajări, deci reducerea locurilor de muncă;

încurajarea evaziunii fiscale, deoarece patronii vor ascunde numărul real al angajaţilor şi
astfel, baza de impozitare a guvernului se va restrânge.

58
 Deşi sistemele publice de pensii din aceste ţări trebuie urgent reformate, se pare că nu
există încă un puternic „apetit” politic pentru o reformă radicală. O astfel de reformă ar trebui să
cuprindă:

înăsprirea condiţiilor de eligibilitate, ca o măsură preliminară pentru pensionările înainte
de limită de vârstă şi pentru pensionările de boală; alinierea vârstei de pensionare la 65 de ani, astfel
încât să se micşoreze raportul pensionari/contribuabili, eliminând astfel influenţa negativă de
îmbătrânire a populaţiei, asupra sistemului de pensii;

utilizarea câştigurilor obţinute de-a lungul întregii cariere pentru determinarea pensiilor,
evitându-se în acest mod redistribuirile capricioase;

aplicarea unor rate lineare de acumulare şi oferirea unor pensii proporţionale pentru
muncitorii a căror carieră este mai scurtă, eliminând, deci, perioadele minime de contribuţie care îi
penalizează pe cei a căror carieră este incompletă;

reducerea raportului dintre pensia medie nominală şi salariul mediu nominal la 40%;

scăderea ratelor de contribuţie, pentru a permite înfiinţarea şi expansiunea fondurilor
private de pensii;

dezvoltarea unui cadru legislativ adecvat şi puternic, care să asigure o independenţă
reală a fondurilor de pensii faţă de irepresibila tendinţă a guvernului de a le transforma în surse
captive de finanţare a deficitelor lui; acest lucru necesită separarea bugetului de pensii de bugetul
naţional, eliminându-se astfel, manipulările strategice care ar eroda substanţial valoarea activelor
deţinute de fondurile private de pensii;

trecerea de la schema de finanţare de tipul „plăteşti pe măsură ce eşti plătit”, care este
ineficientă, la schema de finanţare bazată pe economisire voluntară şi pe investire profitabilă. Cea
de-a doua schemă are două avantaje importante: imunitatea la presiunea demografică şi acumularea
substanţială de active financiare pe termen lung.
Trecerea de la prima schemă de finanţare la cea de-a doua este o sarcină foarte dificilă,
deoarece necesită o nouă mentalitate la nivelul guvernelor, al fondului naţional de pensii, al
companiilor locale de asigurări, al sistemului bancar, al domeniului bursier şi, bineînţeles, al
firmelor particulare. Fondurile de pensii au nevoie de experţi în investiţii, de manageri de portofolii,
de analişti de credit. Birocraţii guvernului, obişnuiţi să formuleze dispoziţii, trebuie să înveţe să-i
lase pe managerii fondului de pensii să gândească ei înşişi, în termeni de eficacitate şi eficienţă
economică.
Experienţa celor mai dezvoltate ţări OECD, sugerează că sistemul pensiilor publice ar
trebui restrâns şi raţionalizat, pentru a oferi beneficii adecvate, care să poată fi susţinute şi pentru a
încuraja crearea şi dezvoltarea fondurilor private de pensii [44, pp. 145-147]. Ţările dezvoltate sunt

59
în situaţia de a opta pe termen lung în favoarea unor planuri de contribuţii definite, independente de
managementul firmelor şi bazate pe costuri de capitalizare individuale, cu drepturi depline şi
imediate, cu transferabilitate şi finanţare deplină, pentru a realiza un raport dezirabil între pensia
medie şi salariul mediu, astfel de scheme ar trebui să opereze cu rate variabile de contribuţie, în
funcţie de creşterea salariului, de profitul cumulativ al investiţiei care intră în contul salariatului şi
de nivelul beneficiului de pensie vizat.
Odată stabilite, fondurile private de pensii vor acumula resurse financiare pe termen lung
într-un ritm rapid, care va depinde de acoperirea schemelor, de rata contribuţiei, de profiturile
investiţiei şi de rata de creştere a salariilor reale. De asemenea, este probabil ca fondurile de pensii
să aibă un impact major asupra modernizării pieţelor de titluri financiare, stimulând inovaţia şi
apariţia unor standarde mai bune de contabilitate şi de audit, precum şi o mai mare transparenţă a
informaţiilor. Rolul lor pe diferitele pieţe de titluri financiare va fi modelat de viitoarele
reglementari ale investiţiilor şi de tradiţiile care se vor contura. În general, date fiind obligaţiile lor
pe termen lung, fondurile de pensii ar putea deveni investitori majori, fie direct, fie indirect, în
acţiunile companiilor cotate, fie naţional, fie internaţional. Instrumentele de datorie negociabile,
precum şi obligaţiunile emise de stat, de firme, cele ipotecare şi alte instrumente colateralizate -
contracte futures şi opţiuni pe contracte futures - ar putea, de asemenea, beneficia de dezvoltarea
lor. Unele rezultate din ţările OECD, ne arată că investiţiile ar trebui să fie guvernate de un spirit
prudenţial, să favorizeze diversificarea înţeleaptă (în engleză, wise limits) şi să pună accentul pe
profiturile investiţiei, în raport cu riscurile implicate. Esenţiale ar fi rigoarea standardelor de
contabilitate şi de audit şi transparenţa informaţională faţă de membrii lor şi faţă de autorităţile care
le reglementează [94, p. 145]. Pentru a-şi diversifica riscurile şi pentru a-şi proteja valoarea
activelor gestionate, ele vor fi presate să achiziţioneze mici participări, sub formă de acţiuni. Dar,
dacă fondurile de pensii domină piaţa acţiunilor, este posibil ca lichiditatea participărilor lor să
devină mai mult iluzorie decât reală. S-ar putea exercita presiuni asupra lor, ca să adopte o politică
de indexare pasivă a portofoliului lor, pentru a menţine costurile scăzute şi pentru a-şi ameliora
performanţa investiţiilor. Dar, dacă fondurile de pensii nu îşi exercită activ influenţa în afacerile
companiilor şi nu monitorizează performanţa firmelor individuale, se va ivi un vid în guvernarea
corporativă, care va reduce foarte mult responsabilitatea managerilor firmelor faţă de fondurile de
pensii.
Toate ţările occidentale demonstrează că fondurile de pensii vor putea să se extindă în
cadrul afacerilor firmelor, prin organisme colective, prin monitori specializaţi şi prin structuri
robuste de guvernare corporativă [111, p. 10]. În acest mod, ele ar putea să ajungă la o mai mare
putere de coordonare. Experienţa iniţiativelor de acest gen este relativ limitată şi eficacitatea lor pe

60
termen lung rămâne să fie demonstrată. În Franţa, sistemul de pensii al statului este finanţat pe
principiul PAYG. Organizaţiile statutului plătesc pensii mai mult de 10% din PIB, procent ce este
foarte mare conform standardelor internaţionale. Vârsta de pensionare este mică - 60 de ani atât
pentru femei, cât şi pentru bărbaţi /anexa 7/. Cu toate acestea, unele sindicate au anunţat că vor să
reducă această vârstă la 55 de ani. Franţa a moştenit o anumită neîncredere faţă de schemele de
pensii fully funded ce datează din perioada postbelică, când inflaţia foarte ridicată a avut efecte
negative semnificative. Schema de pensii în Germania se bazează pe modelul celor trei piloni
cuprinzând statul, companii şi componente private. Oricum, cel mai important este primul pilon,
statul, care plăteşte 75-80% din pensii. Planurile de pensii ale companiilor asigură 5-10% din pensii,
iar asigurările private în anuităţi 15%. Sistemul de pensii al Germaniei este influenţat de
schimbările indicatorilor demografici. Populaţia vârstnică este una dintre cele mai importante poveri
ale acestui sistem şi este finanţată pe principiul PAYG. Alte probleme se referă la creşterea ratei
şomajului şi creşterea beneficiilor acordate unor persoane care nu au contribuit în nici un fel.
De asemenea, în trecut, sistemul de asigurări sociale al Italiei, era fondat după regula
PAYG şi asigura suficient pensiile vârstnicilor. După 1990, s-a propus alternativa constituirii
provizioanelor pentru pensii. În 1995, sistemul celor trei piloni a fost introdus într-un cadru
reglementativ foarte coerent, având sistemul asigurărilor sociale ale statului ca bază, suplimentat de
fondurile de pensii şi asigurări de viaţă private individuale. Două reguli sunt foarte importante
pentru economia asigurărilor şi potenţialul lor de dezvoltare, şi anume:

fondurile de pensii organizate, fie pe principiul contribuţiei, fie al beneficiului, nu au
voie să gestioneze fondurile direct, ci trebuie să le încredinţeze societăţilor de asigurări şi altor
organisme autorizate;

în perioada de contribuţie, o pensie pe viaţă trebuie garantată. De regulă, aceasta solicită
suportul unei societăţi de asigurare de viaţă, căreia îi este cedat riscul longevităţii. Altă posibilitate
ar fi ca investitorul să-şi ceară banii şi să încheie o poliţă anuală direct cu societatea de asigurări.
Japonia foloseşte sistemul de asigurări sociale bazat pe cei trei piloni: sistemul de pensii al
statului, schema de pensii a companiilor şi pensii private. Primul pilon, statul, cuprinde întreaga
populaţie şi este completat de provizioane adiţionale pentru angajaţi şi pentru cei pe cont propriu.
Suma de bani plătită de stat, ca pensie, depinde de anii de contribuţie, dar, în prezent, nu depăşeşte
20% din salariul lunar mediu. Salariaţii se pot pensiona de la vârsta de 60 de ani, dar această limită
va fi ridicată la 65 de ani până în 2014. Pensiile plătite prin schemele de pensii adiţionale pot ajunge
la 30% din salariul final la pensionare. Schemele de pensii ale companiilor sunt organizate fully
funded. În domeniul asigurărilor private, al treilea pilon, societatea de asigurări Kampo şi alte
cooperative care îşi găsesc locul în acest sector, joacă un rol important [99, pp. 89-90].

61
 Piaţa asigurărilor de viaţă în Marea Britanie este a patra în lume [55, p. 176]. Sistemul de
bază al statului, faţă de care toţi cei care muncesc plătesc contribuţii, garantează o pensie care nu
este legată de încasările statului de 15% din venitul mediu al bărbaţilor. În plus, există o schemă de
pensii suplimentară care depinde de veniturile statului, aşa numita State Earnings - Related Pension
Scheme (SERPS) [124, p. 173]. Pensia medie oferită de această schemă este puţin mai mare decât
pensia de bază. Angajaţii pot să iasă din această schemă pentru a opta în favoarea unui plan de
pensii privat sau de companie. Dacă angajatul hotărăşte să iasă, Departamentul Asigurărilor Sociale
plăteşte acestuia o parte din contribuţiile deja făcute către planul privat de pensii. Deoarece pensiile
statului sunt relativ mici, asigurătorii privaţi de pensii se bucură de multe oportunităţi de afaceri.
Piaţa asigurărilor de viaţă şi a anuităţilor din Statele Unite este în continuă creştere [96, p.
52]. În trecut, indivizii încheiau asigurări de viaţă cu o componentă de acumulare de bani pentru a-şi
proteja dependenţa împotriva pierderii venitului când asiguratul deceda. În prezent, pe lângă
acestea, oamenii încheie asigurări la termen, care nu includ acea componentă de acumulare a
banilor. Populaţia achiziţionează anuităţi şi, în special, anuităţi variabile. Factorii precum
îmbătrânirea şi abilitatea schemei de asigurări sociale de a plăti beneficii pensionarilor, determină
creşterea cererii pentru anuităţi faţă de cererea pentru produse tradiţionale de asigurare. Legislaţia
poate afecta atracţia către anuităţi. Dacă planurile de pensii sunt mai puţin atractive, acest lucru
determină creşterea cererii pentru astfel de produse. Creşterea familiilor cu un singur părinte şi a
vârstei medii la care oamenii se căsătoresc, tind să determine populaţia să cumpere anuităţi.
2. 2. ELABORAREA SCHEMELOR DE ASIGURĂRI SOCIALE
La nivelul ţărilor europene, schemele de asigurări sociale traversează perioada marilor
schimbări de structură, caracterizată printr-o multitudine de principii ce diferă în funcţie de
dificultăţile ce urmează să fie acoperite, ca urmare a evoluţiei societăţii în ansamblul său. Unii
autori, definesc obţinerea dreptului la pensie ca un risc asumat de sistem [27, 57]. Personal consider
că această sintagmă „risc” nu-şi are relevanţă într-o schemă de asigurare deoarece, însă-şi principiul
de constituire a unei astfel de scheme presupune acordarea unor „compensaţii” ca urmare a
asigurării împotriva unor fenomene viitoare. Din acest considerent, în general toate ţările europene
trec printr-un amplu proces de găsire a unor soluţii globale extinse pe termen lung. Potrivit unor
studii elaborate [158], pe planul acestor schimbări apar o serie de tendinţe majore îndreptate spre
studierea diverselor probleme cu care se confruntă schemele de asigurări sociale şi pensii, a
protecţiei asigurărilor sociale a şomerilor şi nu în ultimul rând al finanţării întregului sistem de
protecţie socială. Din prisma viitorului, efortul majorităţii ţărilor europene diferă de la un stat la
altul, clasificarea acestora a condus la următoarea structură: (i) ţări care au reformat integral
sistemul de asigurări sociale conducând la schimbarea radicală a schemelor de pensii de bază

62
(Germania); (ii) ţări care au reformat instituţional schemele statutare suplimentare (Franţa); (iii) ţări
care au început procesul propriu-zis de reformă a asigurărilor sociale de pensii (Spania); (iv) ţări
care se află la stadiul de tratative şi cercetare cu partenerii sociali în găsirea unui punct comun în
demararea procesului de reformă (Grecia) [173, pp. 1-49].
În ceea ce priveşte asigurările sociale ale şomerilor, această parte a protecţie sociale este
îndreptată mai ales pe încadrarea acestora pe fondul aplicării concomitente a unor măsuri necesare
recăpătării şi menţinerii calităţii de persoană activă decât prin acordarea directă a ajutorului de
şomaj către acestea, aceste programe devenind ca parte integrantă a beneficiilor de asigurări sociale
pentru şomeri ce conduc la o monitorizare strictă şi individualizată a procesului de căutare a unui
loc de muncă. Creşterea şomajului (blocul 3) contribuie la creşterea asigurărilor sociale (blocul 4) şi
în continuare la cheltuieli suplimentare a statului naţional (blocul 8). În viziunea noastră, eforturile,
mecanismele economice trebuie să fie direcţionate la recăpătarea de către persoanele disponibilizate
a unor recalificări în scopul utilizării în continuare a forţei de muncă, economisirii resurselor legate
de creşterea asigurărilor sociale. Resursele financiare, eforturile economice trebuie să fie
direcţionate pentru blocul 5 /figura 2.2.1/. La recalificarea forţei de muncă disponibilizată, prin
anumite cotizaţii, este necesară participarea tuturor ţărilor comunitare (blocul 7 din figura 2.2.1).

8 Iniţierea Forţa
∂Y
<P analizei de muncă este Creşterea Creşterea Cheltuielile
∂L ∂Y Reducerea scoasă din DA
şomajului asigurărilor sunt
P− locurilor de circuitul
∂L 9 3 sociale 4 suportate
muncă 1 economic ? de
economia
Total 2 naţională
Revenue
10 8

NU
Profitul Cotizaţii în
firmai economia
11 comunitară 12

Reducerea Recalificarea Recăpătarea şi menţinerea

economiei forţei de calităţilor de personal
comunitară 7 muncă 5 economic activ 6

Figura 2.2.1. Schema-bloc a menţinerii calităţii de personal economic activ

Sursa: Elaborată de autor

În unele ţări din UE şomajul poate fi firesc [75, pp. 100-101] şi deci el nu poate fi redus,
ţara respectivă va suporta cheltuielile pentru asigurarea socială a şomerilor naţionali /anexa 6/; în
alte ţări, disponibilul de forţă de muncă este sub nivelul necesarului, creşterea marginală a PIB-ului
 ∂Y   ∂Y 
  este mai mică decât aportul unei unităţi de muncă, antrenată suplimentar  < P  . În acest
 ∂L   ∂L 

63
caz ţara respectivă are nevoie de forţă de muncă suplimentară care poate spori produsul final unitar
 ∂Y 
cu  P −  unităţi, firma respectivă încasează Revenue suplimentar care parţial poate fi transferat
 ∂L 
sub formă de cotizaţii în economia comunitară, parţial va constitui profitul firmei (vezi blocurile 8,
9, 10, 11, 12 din figura 2.2.1). Analiza o începem cu blocul 1, examinăm două variante: (3 – 4 – 8)
şi (5 – 6). Povara asigurărilor sociale în acest caz o suportă statul naţional. Fiindcă forţa de muncă
este solicitată de alte state membre ale UE, personalul disponibilizat poate fi recalificat. Cheltuielile
pentru recalificare trebuie să le suporte acele ţări, care îşi pot spori PIB-ul în urma antrenării forţei
de muncă deja recalificată (blocurile 8 – 9 – 10 – 11 – 12 – 7 – 5 din figura 2.2.1).
Realizarea reformei în domeniul securităţii sociale nu poate avea rezultatele scontate, fără
existenţa unei finanţări, care reprezintă componenta de bază, centrată pe principiul tradiţional, axat
pe contribuţii şi taxe, a căror mărime diferă de la o ţară la alta, în prezent căutându-se noi surse de
finanţare cu scopul garantării resurselor necesare implementării ei. Obiectivul general al reformei îl
constituie crearea unui segment ce vine în completarea actualelor scheme publice de retragere,
menit să introducă un sistem bazat pe unele facilităţi în reducerea sumelor datorate drept contribuţie
pentru fiecare persoană ce realizează venituri salariale, prin deducerea din impozitul salarial datorat.
Scopul acestor măsuri este realizarea unor surse suplimentare necesare sistemului principal al
protecţiei sociale ce trebuie să deţină capacitatea suplimentară a economiilor pe termen lung,
cheltuielile deduse din suma datorată drept impozit pe veniturile salariale şi a celor deduse într-un
cadru legal, din câştigurile impozabile, ar relansa principala activitate a statului, atât în legătură cu
modul de acordare a beneficiilor persoanelor aflate în situaţii „dificile” cât şi cu transferul către unii
operatori privaţi a unor riscuri asigurate, conducând la eficientizarea acestor mecanisme, în vederea
realizării bunăstării sociale.
Începutul mileniului trei a constituit pentru SM ale UE startul în planul social a reformelor
sistemelor de asigurări sociale ca un răspuns la multitudinea problemelor de ordin social, datorate
de o serie de factori comuni ce s-au manifestat în general în aceeaşi intensitate prin forme
aproximativ asemănătoare. Cum este de aşteptat, la orice modificare de structură şi sistem, apar
contradicţii datorate mecanismelor de abordare a reformelor, ţinând cont de specificul fiecărui stat,
de tradiţia sistemului de protecţie socială şi de modul de organizare a întregului sistem al securităţii
sociale; însă la nivelul SM acest segment este total deosebit faţă de alte state ale lumii, prin însăşi
existenţa normelor cu caracter obligatoriu, de coordonare a sistemelor de securitate socială specifice
tuturor SM.
Scopul de bază al noilor reforme sociale de la nivelul UE este îndreptat cu precădere spre o
reducere considerabilă a efortului bugetar din partea statului cu rezultate directe asupra eficienţei

64
politicilor sociale [126, p. 3]. Toate sistemele de securitate socială din SM sunt organizate şi
funcţionează strict în concordanţă cu directivele comune pe care UE le promovează în cadrul
acestui segment. În vederea implementării unor măsuri cu caracter social, fiecare SM ţine cont de
contextul european şi de mecanismul coordonării unitare, aceasta datorită faptului, că întreaga
securitate socială este considerată ca un principiu de bază al construcţiei economiei europene, cu
implicaţii majore în dezvoltarea de ansamblu a întregii UE. În consolidarea sistemului fiscal
european, un rol important îl joacă pensiile, care reprezintă după, cum se ştie principalele segmente
ale securităţii sociale cu implicaţii directe în determinarea calităţii vieţii populaţiei, influenţând
direct rezultatele economice de ansamblu ale pieţei muncii.
Politica socială europeană este bazată pe MDC şi trebuie să stabilească priorităţile pentru
acţiuni concrete ce se desfăşoară pe termen mediu şi lung, conturând liniile directoare în domeniul
politicilor sociale. Strategiile şi politicile sociale naţionale trebuie să fie îndreptate spre reducerea
ratei sărăciei, implicit spre creşterea calităţii vieţii prin intermediul mecanismelor de asigurări
sociale care stau la baza schemelor de plată a ajutorului de şomajului, a îngrijirilor de sănătate sau
chiar a pensiilor. Aplicarea politicile sociale naţionale se face pe baza tratatelor europene ce
redefinesc cadrul şi rolul mecanismului protecţiei sociale prin redimensionarea sistemelor naţionale
de beneficii cu scopul promovării incluziunii şi excluziunii sociale, pe baza unor procedee şi
metode deschise de coordonare, materializate în acţiuni pe care Comisia Europeană (CE) le creează
cu scopul de a încuraja şi de a sprijini cooperarea între SM [31, pp. 5-8], denumită MDC, ce
presupune elaborarea unui set de reguli directoare de către CE care stabilesc obiective pe termen
scurt, mediu şi lung; stabilirea acolo unde este posibil a indicatorilor cantitativi şi calitativi precum
şi a unor standarde de evaluare în scopul identificării practicii bune; transferul regulilor directoare la
nivelul politicilor naţionale şi regionale, în diferite sectoare şi domenii de activitate; monitorizarea,
evaluarea şi revizuirea periodică în scopul stimulării procesului de învăţare. Noua MDC [170, p. 28]
se caracterizează prin: flexibilitate – presupune ca obiectivele unice definite să nu fie valabile
pentru toate SM, deoarece coordonarea se realizează prin anumite reguli directoare pe care fiecare
SM le transpune în planul de acţiune în concordanţă deplină cu situaţia sa particulară; caracter
descentralizat – presupune cooperarea şi participarea instituţiilor Uniunii, SM, cele de la nivel
regional şi local, precum şi partenerii sociali şi societatea civilă; stabilirea de proceduri formale –
defineşte reguli directoare, indicatori calitativi şi cantitativi, strategii de monitorizare şi evaluare
periodice şi de identificare a practicii bune, stimulând pe această cale acumularea şi transferul de
cunoştinţe în domeniile în care se implică; absenţa constrângerilor formale – lasă la latitudinea
statelor strategiile şi măsurile adoptate pentru îndeplinirea indicatorilor cantitativi şi calitativi.

65
Indicatorii comuni reflectă rezultatele obiectivelor comunitare referindu-se la reforma în domeniul
muncii, a pensiilor, a sărăciei şi promovării incluziunii sociale precum şi în domeniul sănătăţii.
Reforma pieţei muncii la nivelul UE [114] este realizată în domeniul ocupării şi al
şomajului şi are o influenţă semnificativă asupra politicilor sociale din cadrul fiecărui SM, şi se
materializează printr-o legătură puternică între sistemele de bază ale securităţii sociale şi sistemele
de garantare a veniturilor, cu scopul de a influenţa nu numai segmentul populaţiei ocupate (în
special, creşterea numărului lucrătorilor cu vârstă înaintată, a celor care recapătă statutul de
persoană ocupată după perioada de şomaj) dar şi valoarea veniturilor pentru acea parte a sistemului
finanţată din contribuţii (modificarea veniturilor din transfer acolo unde măsurile de ocupare sunt
însoţite de diverse beneficii de securitate socială - cum ar fi scutiri de la plata unor taxe deoarece
sunt subiecţii beneficiilor de securitate socială). Totodată, ea mai vizează şi instituţiile pieţei muncii
ce se realizează printr-o monitorizare riguroasă a acţiunilor de protecţie socială destinate şomerilor.
Prin reforma în domeniul pensiilor se urmăreşte mărirea siguranţei veniturilor după ieşirea
de pe piaţa muncii prin pensionare. Fiecărui SM îi revine dreptul să decidă asupra sistemului de
pensii ce-l avantajează, totodată trebuind să ţină cont de obiectivele comune ale UE dar şi de
propriile provocări determinate, în special, de procesul de îmbătrânire a populaţiei şi a scăderii
demografice, rezultând mai mult ca oricând necesitatea SM să-şi coordoneze efortul pentru
redimensionarea sistemelor de protecţie socială a persoanelor vârstnice, iar, în această situaţie, rolul
UE fiind acela de a le sprijini progresiv în formularea propriilor politici. SM ale UE trebuie să
creeze un plan naţional de acţiune prin care să urmărească intervenţiile la diferite nivele: naţional,
regional şi local, în ceea ce priveşte măsurile de combatere a sărăciei şi promovarea incluziunii
sociale, fiecare SM raportând la nivel european măsurile întreprinse, creându-se astfel nu numai un
instrument necesar schimbului de experienţă ci şi un model unic de reducere a sărăciei.
În domeniul sănătăţii [109, pp. 1-7] reforma vizează viitorul îngrijirii sănătăţii vârstnicilor
prin garantarea accesibilităţii, creşterea calităţii serviciilor şi viabilitatea financiară a sistemelor de
protecţie a sănătăţii, punându-se accentul pe crearea unor noi sisteme naţionale de asigurare de
sănătate după tipologiile stabilite la nivel UE. Începând cu secolul XXI, în rândul ţărilor europene,
se observă o serie de schimbări care vizează sistemele de protecţie socială a populaţiei, prin
elaborarea şi adoptarea unor noi programe de adaptare structurală a mecanismelor de producere a
bunăstării sociale.
La nivelul fiecărui SM au loc schimbări ale schemelor de pensii, reformele promovate
având la bază principiului capitalizării pensiilor suplimentare şi elaborarea unor mecanisme de
compensare care să răspundă fenomenului de creştere a numărului beneficiarilor sistemelor de tip
redistributiv ca urmare a scăderii numărului contribuabililor pe fondul diminuării demografice. În

66
astfel de situaţii unele SM au fost nevoite să introducă fonduri de rezervă necesare asigurării
sustenabilităţii sistemelor PAYG. Concomitent cu reforma sistemelor redistributive de pensii are loc
găsirea unor noi metode şi programe care promovează menţinerea vieţii active a unor persoane
aflate în impas precum şi a persoanelor care se află în incapacitate parţială de muncă [129, p. 11].
Legislaţia nou creată a SM este îndreptată atât pe restrângerea accesului la beneficiile sociale
(evaluarea acestuia fiind tot mai severă), cât şi pe crearea unor măsuri active care să combine
beneficiile sociale cu veniturile din muncă.
În ultima perioadă, la nivelul SM, se observă o tendinţă de îmbătrânire a populaţiei /tabelul
2.2.1/, totodată înregistrându-se o creştere a proporţiei populaţiei din grupa de vârstă de peste 60 de
ani de la 15,5% în 1960 la 21,5% în 2000, respectiv 29,1% în 2005. Grupa de populaţie 0-19 ani
înregistrează în perioada 1960-2005 o scădere de aproximativ cinci procente.
Tabelul 2.2.1
Populaţia UE pe grupe de vârstă (% din populaţia totală), în perioada 1960-2005
1960 1970 1980 1990 2000 2005
0 – 19 31,7 32,1 30,0 25,5 23,1 16,4
20 – 59 52,8 50,3 52,1 54,7 55,4 24,5
peste 60 ani 15,5 17,6 17,8 19,8 21,5 29,1
Sursa: Eurostat: Europe in Figures, 2006-07, p. 52.

Analizând aceeaşi sursă [125, pp. 52-60] se poate foarte uşor concluziona că pentru
orizontul anului 2050 /tabelul 2.2.2/: continuă să scadă procentul populaţiei tinere sub 20 de ani;
populaţia activă ca procent din total populaţie, care până în 2000, aceasta a avut o uşoară creştere,
după acest an are loc o scădere, în condiţiile în care rata natalităţii se situează în continuare pe un
trend descrescător.
Tabelul 2.2.2
Populaţia UE pe grupe de vârstă (% din populaţia totală), în perioada 2000-2050
2000 2010 2020 2030 2040 2050
0 – 19 23,1 21,8 20,7 19,8 19,5 18,9
20 – 59 55,4 54,4 52,4 48,8 47,1 46,3
peste 60 ani 21,5 23,7 26,9 31,4 33,4 34,8
Sursa: Eurostat: Europe in Figures, 2006-07, p. 60.

De aici se desprinde faptul că populaţia activă este în raport invers cu populaţia în vârstă de
pensionare care este în continuă creştere. Fenomenul global, întâlnit la nivel european, se resimte şi
la nivelul fiecărei ţări, cu variaţii mai mici sau mai mari faţă de media europeană. În acest sens, ca
titlu de exemplu, putem da pe Germania, Italia şi Suedia unde procentul populaţiei în vârstă de peste
65 de ani este mai mare comparativ cu media înregistrată la nivelul UE. Părerea noastră este că,
evoluţia indicatorilor demografici pe termen lung va avea o serie întreagă de efecte negative atât
asupra veniturilor cât şi cheltuielilor sistemelor publice de asigurări sociale de pensii, dar şi asupra
altor cheltuieli sociale publice, cum ar fi însăşi piaţa muncii cu implicaţii indirecte, asupra pieţei de
capital.

67
 Datele statistice ne arată că evoluţia demografică în Europa conduce inevitabil ca o
necesitate, la o nouă reconcepere a sistemului de asigurări sociale pentru pensii. Principiul care
guvernează sistemele de pensii redistributive face ca un grup activ de pe piaţa muncii ce este în
continuă scădere să echilibreze un grup de populaţie retrasă de pe piaţa muncii care este în continuă
creştere, acest fapt conducând la generarea a numeroase probleme în privinţa sistemelor de
asigurare pentru vârstă înaintată dar şi în legătură cu piaţa muncii sau cu politicile familiale.
Reformele demarate deja în unele SM [140, p. 22] acoperă câteva segmente de un real interes: se
urmăreşte schimbarea formulei de calcul cu implicaţii în mărimea beneficiului; acoperirea
fondurilor schemelor de asigurare prin creşterea procentului contribuţiilor şi/sau introducerea
fondurilor de rezervă fie, acolo unde există, acestea consolidându-se.
Pentru unele SM, apare ca regulă generală, condiţia ocupării depline ca fiind esenţială
pentru sistemele universale de asigurări de pensii – fie există un sistem comun de asigurare pentru
angajaţi şi pentru lucrătorii pe cont propriu (Portugalia, Luxemburg), fie cele două categorii de
populaţie sunt cuprinse de două scheme de asigurare separate (Belgia, Germania, Spania, Franţa,
Italia şi Austria), fie întreaga populaţie este inclusă în sistemul universal (Danemarca, Norvegia şi
Suedia), fie persoanele ocupate sunt acoperite de un sistem de pensii cu venituri corelate, sistem
complementar celui universal (Finalanda) [124, p. 28]. În multe ţări este creat un sistem de asigurări
de pensii în care sunt incluşi doar salariaţii din sectorul public. Ca o condiţie generală, pentru
acordarea pensiilor de asigurări sociale stau următoarele principii: al rezidenţei, al contribuţiei şi al
vârstelor standard de pensionare. În ţările nordice apare o combinare a primelor două principii.
Principiului rezidenţei i se subordonează pensiile universale, pe când principiului contribuţiei îi sunt
incluse beneficiile sistemului de pensii suplimentare, obligatoriu şi cele care sunt incluse în sistemul
privind standardul de viaţă. În Norvegia şi Finlanda nu este o relaţie directă între contribuţii şi
beneficii [157, p. 36, 66]. În Suedia, principiul contribuţiei este cel care stă la baza pensiilor
corelate (cu veniturile şi contribuţiile anterioare) iar cel al rezidenţei grupează în jurul său pensiile
garantate.
Pentru toate categoriile de beneficiari, cuantumul beneficiilor pentru cei care au dreptul să
primească o pensie, acestea sunt la acelaşi nivel universal valabil. Mărimea beneficiilor din sistemul
de asigurări sociale de pensii, depinde însă de mărimea şi gradul de colectare a contribuţiilor.
Prin mecanismul fondurilor este impusă o distincţie între surse de finanţare şi tipuri de
fonduri, iar ca regulă generală, beneficiile din sistemul de asigurări sociale de pensii sunt finanţate
din fonduri constituite exclusiv din contribuţii. Singura abatere de la regulă este reprezentată de
fondurile universale din Irlanda şi Olanda care sunt finanţate din contribuţii corelate cu câştigurile
[124, pp. 26-28]. Sistemele care au drept scop garantarea unui standard minim de viaţă sunt

68
finanţate, în cea mai mare parte, din contribuţia angajatului cât şi a angajatorului şi uneori, doar
într-o mică măsură, pe bază de taxe.
Fondurile de pensii sunt create şi organizate pe baza: (i) principiului pay-as-you-go
(PAYG); (ii) principiului fondurilor de acumulare; (iii) ambelor principii. Fondurile de tip PAYG
sunt prezente în toate ţările UE, excepţie făcând Finlanda şi Suedia unde contribuţiile sunt colectate
de un fond de acumulare.
România are de armonizat schema de pensii pentru lucrătorii salariaţi, funcţionari, lucrători
independenţi, agricultori şi în mod special funcţionari publici, introducând o lege pentru acordarea
unei pensii uniforme pentru toate aceste categorii care exercită profesiile specificate anterior [123,
pp. 60-61]. Actualmente este necesară o reformulare minuţioasă şi obiectivă a calculului
prestaţiilor, ceea ce ar conduce la consolidarea legăturii între prestaţii şi contribuţii, incluzând şi un
sistem de acordare a unui bonus financiar pentru retragerile anticipate şi cele întârziate, precum şi
ar oferi schimbare în sistemul de indexare al pensiilor. La baza modificării schemei de pensionare în
România este necesar de pus principiul trecerii treptate de la schema veche la cea reformată.
Recomandarea unei scheme unice de pensionare este o activitate dificilă. Pensia depinde de
politicile sociale ale guvernatorilor, care pot schimba unele segmente din schemă. De aceea, în
continuare vom analiza patru tipuri de pensionare: de tipul 1 (Austriac); de tipul 2 (Belgian); de
tipul 3 (Suedez); de tipul 4 (Englez). Schema de stabilirea pensiilor poate fi algoritmizată /figura
2.2.2/, unde T – anul când individul se pensionează; P – pensia; ST – salariul în anul de pensionare;
St – salariul în luna t.
Următorul tip de pensionare, care este propus mai mult pentru examinarea variantelor
posibile în determinarea politicilor de pensionare în România este cel Belgian /figura 2.2.3/.
Guvernul României are de făcut paşi importanţi în sensul sporirii gradului de adecvare al
pensiilor; sunt necesare reforme cu trimitere directă la pensionările anticipate, în scopul încurajării
participării la viaţa activă a persoanelor cu vârste între 50 şi 60 de ani, realizându-se astfel aşa
numitul „pact între generaţii”. Această reformă ar trebui să aducă o contribuţie importantă în sensul
acceptabilităţii şi al sustenabilităţii financiare. În plus, promovarea schemelor de pensii
ocupaţionale ar putea provoca creşterea, pe termen lung, a ratelor de înlocuire şi totodată ar ridica
standardul de viaţă al pensionarilor.

69
 Iniţiere

DA NU  12 1
P = 0,8S T T ≤ 2002 ? T = 2003 P = 0,8 ∑ S t2003  +
 t =1  12

 18 2004  1
T = 2004 P = 0,8 ∑ S t  +
 t =1  18 Este Vârsta de
născut până DA pensionare
+ în anul este până la
1940 = 60 ani
 24  1
T = 2005 P = 0,8 ∑ S t2005  +
 t =1  24

 480  1 NU
T = 2028 P = 0,8 ∑ S t2028  +
 t =1  480

Vârsta de Este născut în

pensionare este anul 1941 +
de 60,5 de ani

Vârsta de
Este născut în
pensionare este +
anul 1942
de 61 de ani

Vârsta de
Este născut în
pensionare este +
anul 1950
de 65 de ani
Figura 2.2.2. Schemă-bloc „Pensie de tip 1 (Austriac)”
Sursa: Elaborată de autor

70
 Procesul stabilirii pensiilor după schema de tipul 2 poate fi modelat /figura 2.2.3/:
Iniţiere

1 5  T −θ 1 5  T −θ
P =  ∑ S tT  T − θ ≤ 45 ? P =  ∑ S tT 
5  t =1  60 5  t =1  60

1 5  45
P =  ∑ S tT 
5  t =1  60

Figura 2.2.3. Schema-bloc „Pensie de tip 2 (Belgiană)”

Sursa: Elaborată de autor

unde S - salariul lunar în anul de pensionare; T - anul de pensionare; θ - anul intrării în activitate
T
t

Alături de aceste măsuri care confirmă creşterea participării la forţa de muncă a

persoanelor cu vârste cuprinse între 50 şi 60 de ani, strategia pentru asigurarea sustenabilităţii
financiare ar continua să se bazeze pe managementul global al securităţii sociale şi pe realocarea
contribuţiilor colectate în acest sens, precum şi pe reducerea datoriei publice. Economiile rezultate
din reducerea datoriei publice ar putea fi transferate într-un fond de rezervă şi apoi redirecţionat
pentru cheltuieli viitoare efectuate în segmentul pensiilor de bătrâneţe.
O schemă de pensionare reuşită, în viziunea noastră, a elaborat Suedia, care a reuşit să
creeze un sistem public de pensii care îndeplineşte atât criteriul adecvării, cât şi pe cel al stabilităţii
financiare, în condiţiile în care lucrătorii compensează descreşterea programată a ratelor de
înlocuire prin ieşirea de pe piaţa muncii mult mai târziu. Suedia asigură de asemenea
sustenabilitatea financiară a sistemului de pensie prin extinderea fondului de rezervă creat în 1960
(acesta atingând o valoare de 30% din PIB în 2005). Pensiile ocupaţionale realizează de asemenea o
contribuţie notabilă în condiţiile în care acoperă aproximativ 90% din angajaţi şi de obicei
furnizează un venit suplimentar în cuantum de aproximativ 10-15% din salariul total al unui lucrător
[53, pp. 30-33]. Sistemul de pensii suedez asigură o informatizare comprehensivă, un exemplu
concret fiind realizarea anuală şi trimiterea către membrii săi, a unei declaraţii cu venitul acumulat
până în momentul respectiv, precum şi o previziune a evoluţiei drepturilor de pensie. Deşi
neutralitatea actuarială a sistemului şi posibilităţile flexibile de retragere de pe piaţa muncii ar reuşi
să împiedice procesul de pensionare anticipată, există tendinţe de dezvoltare a unor modalităţi de

71
renunţare anticipată la piaţa de muncă, în particular prin intermediul unor probleme medicale sau
prin intermediul unor prestaţii pentru dizabilităţi [99, pp. 113-115; 128, pp. 253-255.
În schema de muncă de tip suedez nu există reguli ce ţin de naţionalitate sau rezidenţă
exceptând drepturile de pensie pentru „anii de creştere a copilului”. Nu există perioade de calificare
şi nici condiţii de asigurare decât munca în Suedia. Contează doar venitul pensionabil. Nu contează
dacă acest venit este câştigat într-o lună sau 12 luni. Drepturile la pensie se bazează pe venitul
pensionabil. Sistemul de pensii este coordonat cu sistemul de taxe. Conform regulilor principale,
drepturile la pensie se calculează pe baza venitului impozabil. Schema este o schemă cu contribuţii
definite finanţată de contribuţiile angajatorilor şi angajaţilor şi într-o oarecare măsură venitul
impozabil general. Contribuţiile angajatorilor sunt impozitate ca o taxă din salariile totale.
Contribuţiile angajaţilor se calculează ca un procent din venitul impozabil din muncă. Contribuţiile
sunt colectate de stat şi acesta este obligat sa transfere 18,5% din venitul pensionabil la fondul de
pensii. Pensia se calculează pe baza câştigurilor medii din cursul vieţii. Nu există „perioadă maximă
de calificare” şi nici o regulă conform căreia suma pensiei trebuie calculată conform câştigului
venitului din „cei mai buni ani”. Atât drepturile acumulate de pensie cât şi plata pensiilor sunt
legate de indicele de câştiguri medii. Un lucru crucial îl constituie valoarea drepturilor agregate la
pensie în momentul în care este solicitată pensia. Nu contează dacă aceste drepturi sunt câştigate
timp de 20 sau 50 ani [73, p. 43]. După părerea noastră sistemul este foarte flexibil. Nu există o
vârstă de pensionare fixă în schema legată de câştiguri (pensia garantată însă se acordă la 65 ani
indiferent de sex). O persoană asigurată poate solicita pensia de la vârsta de 61 ani şi o poate amâna
pentru o perioada nedefinită. Momentul când este solicitată această pensie influenţează suma
pensiei conform unor principii actuariale. O persoană care continuă să muncească după ce a atins
vârsta normală de pensionare, continuă să acumuleze noi drepturi de pensie. Un solicitant poate
alege să elimine o fracţiune din drepturile acumulate de pensie, respectiv 1/4, 1/2, 3/4 dintr-o pensie
întreagă. Persoana poate de asemenea să aleagă între cele două componente ale schemei
(componenta PAYG şi componenta prefinanţată) şi să amâne plăţile din cealaltă componentă. Un
solicitant poate să întrerupă o pensie in plată când obţine o altă slujbă. Sistemul de tip suedez poate
fi modelat /figura 2.2.4/.
O recunoştinţă deosebită din partea societăţii faţă de generaţii, care a contribuit la creşterea
potenţialului economic o găsim în schema de pensionare în Marea Britanie /figura 2.2.5/.
Prin intermediul reformelor [116, p. 46] recente ale Pensiei de Stat Secundară (PSS) şi a
„Creditului de Pensie” (CP), Marea Britanie a realizat progrese în sensul adecvării pensiilor. Ratele
de sărăcie ale pensionarilor au scăzut în ultimii ani şi este de aşteptat să scadă în continuare, în
condiţiile în care CP îşi va produce efectele în întregime. Schemele de pensii din Marea Britanie

72
sunt, de asemenea, caracterizate, pentru mulţi lucrători, prin contribuţii semnificative la partea
schemelor de pensii ocupaţionale şi personale, nefiind posibilă o participare la o un asemenea tip de
pensie a PSS (dar nu şi a schemei principale de pensii susţinută de stat).

Iniţiere

Are Se acordă pensie la

o pensie
16 p ≤ P ≤ 40 p
NU vârsta de 65 de ani
bazată pe P – exprimare valorică
proporţională cu a unui punct-pensie
muncă ? durata rezidenţei

DA

Pensia se acordă Pensia = f (rezidenţă, calificare, omogenitatea veniturilor)

funcţionarului Pensia = f (venitul impozitat din salariile totale)
public, salariatului +
privat, persoanelor Fondul de pensii = 0,185 ⋅ cuantumul impozitelor
independente P = f (momentul în care este solicitată pensia)

+ Salariaţii +
de stat

Persoana care a atins vârsta de

pensionare dar continuă să muncească, Salariaţii
+ din sectorul +
îşi adună drepturi suplimentare
municipal
+

Lucrătorii
+ nemanuali din +
Solicitantul poate să întrerupă pensia
când găseşte o altă slujbă sectorul privat

Lucrătorii
+ manuali din +
sectorul privat

Figura 2.2.4. Schema-bloc „Pensie de tip 3 (Suedeză)”

Sursa: Elaborată de autor

Subsecvent, procesul de adecvare, precum şi sustenabilitatea pensiilor depinde de

extinderea, mai mult decât în alte ţări, a acoperirii şi a performanţei pensiilor private. În acest sens,
cel puţin trei obiective se nasc pentru viitoarea adecvare. Primul este impactul transferului
planurilor de pensie DC la nivelul contribuţiilor pentru schemele de pensii ocupaţionale [96, p. 9].
Cel de-al doilea este posibilitatea de asigurare a creşterii cuantumului pensiei de bază oferită de stat
prin intermediul măririlor altor surse de venit pentru pensie. Cel de-al treilea este modalitatea de

73
continuare a procesului de îmbunătăţire a stimulentelor pentru continuarea activităţii după o
anumită vârstă şi totodată pentru economiile subsecvente. Guvernul englez a instituit o Comisie de
Pensii, în 2002, care să poată monitoriza adecvarea economiilor de pensii private şi în particular să
aprecieze acolo unde există o nevoie de „mişcare în urma unei apropieri voluntare”. În cel de-al
doilea raport recent publicat, Comisia de Pensii a făcut un număr de propuneri, precum creşterea
vârstei de pensionare, o redirecţionare a veniturilor indexate către sistemul de pensii de stat şi
instituirea unei scheme naţionale de economii pentru pensii, având costuri scăzute şi fiind
organizată la nivel central, în cadrul căreia lucrătorii să aibă posibilitatea de a se auto-include (însă
cu opţiunea de a renunţa). Guvernul Marii Britanii a deschis o nouă etapă în dezbaterea pensiilor
naţionale, cu intenţia de a prezenta o listă care să conţină propriile propuneri pentru reforma
pensiilor, în primăvara anului 2006 [99, pp. 119-121; 128, pp. 256-260].
În Marea Britanie, sistemul de pensii pentru funcţionarii publici include mai multe elemente:
Schema Principală de Pensii de Serviciu Civil (SPPSC), Schema de Compensaţie de Serviciu Civil
(SCSC), Schema de Contribuţii Voluntară Suplimentară de Serviciu Social (SCVSSS) şi Schema de
Prestaţii pentru Vătămare de Serviciu Social (SPVSS). Toate aceste elemente sunt scheme statutare
ale Actului din 1972. SPPSC este schema de pensii ocupaţionale pentru serviciul civil asigurând
prestaţii de retragere. SCSC include cazuri de retragere anticipată şi necesară. SCVSSS oferă
funcţionarilor posibilitatea de a face contribuţii suplimentare printr-un aranjament de cumpărare în
bani pentru a asigura o pensie suplimentară şi prestaţii pe viaţă. SPVSS asigură un venit
funcţionarilor publici care se accidentează sau decedează în timpul serviciului. Statutul de membru
la aceste scheme include toţi funcţionarii publici [127, p. 18]. În plus, Statul furnizează Pensia
Principal[ de Stat (PPS), PSS şi Venitul Minim Garantat (VMG). PPS se acordă celor care au plătit
destule contribuţii de asigurare naţională pe parcursul vieţii active. Se plăteşte de la vârsta de 65
pentru bărbaţi şi 60 pentru femei deşi vârsta de pensionare a femeilor va creşte până la 65 ani între
2010-2020. PSS furnizează o pensie suplimentară pensiei de bază şi este legată de câştiguri.
Regulile de calcul pentru schema clasică este următoarea: când persoana se pensionează, aceasta va
primi o pensie anuală şi o sumă globală. Suma acestor prestaţii depinde de plata luată în calcul la
pensionare şi de durata vechimii solicitate. Vechimea part-time se ia în calcul pe baza orelor lucrate
şi a plăţii full-time de pensionare. Totuşi, în trecut au existat diferite restricţii privind persoanele
care au dreptul să facă parte din schemă în funcţie de orele lucrate. Durata maximă de vechime
solicitată necesară la pensionare este de 40 ani. Persoana poate să acumuleze vechime dacă lucrează
după vârsta de pensionare dar aceasta nu poate fi mai mare de 45 ani. Atunci când persoana este
destul de în vârstă pentru a primi pensia de stat, pensia principală se plăteşte în plus faţă de pensia

74
clasică doar dacă persoana a plătit contribuţiile necesare. Regulile de calcul pot fi exprimate sub
formă de schemă-bloc /figura 2.2.5/.

Schema
principală de +
pensii de
serviciu civil Pensia principală
de stat = f Când persoana se
(contribuţii, pensionează aceasta
Schema de va primi o pensie
compensaţie vârstă – 65 ani)
+ anuală Plata
de serviciu luată
civil în
Sistemul de pensii Când persoana se calcul
pentru funcţionarii pensionează la
+
Schema de publici primeşte lunar pensionare,
contribuţie pensia sa durata
voluntară vechimii
suplimentară + Când persoana se solicitate
de serviciu Pensie suplimentară pensionează aceasta
social celei principale va primi şi o pensie
legată de cuantumul globală
câştigurilor
Schema de
prestaţii Conexiune inversă:
pentru individul depune
+ efort pentru
vătămare de
serviciu civil programarea pensiei

Figura 2.2.5. Schema-bloc „Pensie de tip 4 (Englez)”

Sursa: Elaborată de autor

Cuantumul pensiei Pj , j = 1, 2, 3, 4 depinde de politica socială care poate accepta unul

din tipurile examinate:

( ) (
Pj = j 3 − 6 j 2 + 11 ⋅ j − 6 ⋅ 0,17 P4 − j 3 − 7 j 2 + 14 ⋅ j − 8 ⋅ 0,5P3 +)
+ ( j3 − 8 j2 + 19 ⋅ j − 12) ⋅ 0,5P + ( j − 9 j
2
3 2
+ 26 ⋅ j − 24 ) ⋅ 0,17 P
1 (2.2.1)

Calculul pensiei se efectuează după schemele 1, 2, 3, 4; politica socială direcţionează

cuantumul pensiei /figura 2.2.6/.

75
Iniţierea

Este j = 1, pensia constituie:

acceptată − (13 − 9 ⋅ 12 + 26 ⋅ 1 − 24) ⋅ 0,17 P1 +
Politica politica de DA + (13 − 8 ⋅ 12 + 19 ⋅ 1 − 12) ⋅ 0,5 P2 −
socială pensionare de − (13 − 7 ⋅ 12 + 14 ⋅ 1 − 8) ⋅ 0,5 P3 +
tipul j = 1 ?
+ (13 − 6 ⋅ 12 + 11 ⋅ 1 − 6) ⋅ 0,17 P4 = P1

NU

Este j = 2, pensia constituie:

acceptată − (2 3 − 9 ⋅ 2 2 + 26 ⋅ 2 − 24) ⋅ 0,17 P1 +
politica de DA + (2 3 − 8 ⋅ 2 2 + 19 ⋅ 2 − 12) ⋅ 0,5P2 −
pensionare de − (2 3 − 7 ⋅ 2 2 + 14 ⋅ 2 − 8) ⋅ 0,5 P3 +
tipul j = 2 ?
+ (2 3 − 6 ⋅ 2 2 + 11 ⋅ 2 − 6) ⋅ 0,17 P4 = P2

NU

Este j = 3, pensia constituie:

acceptată − (33 − 9 ⋅ 3 2 + 26 ⋅ 3 − 24) ⋅ 0,17 P1 +
politica de DA + (33 − 8 ⋅ 3 2 + 19 ⋅ 3 − 12) ⋅ 0,5P2 −
pensionare de − (33 − 7 ⋅ 3 2 + 14 ⋅ 3 − 8) ⋅ 0,5 P3 +
tipul j = 3 ?
( )
+ 33 − 6 ⋅ 3 2 + 11 ⋅ 3 − 6 ⋅ 0,17 P4 = P3

NU

Este j = 4, pensia constituie:

acceptată − (4 3 − 9 ⋅ 4 2 + 26 ⋅ 4 − 24) ⋅ 0,17 P1 +
politica de DA + (4 3 − 8 ⋅ 4 2 + 19 ⋅ 4 − 12) ⋅ 0,5P2 −
pensionare de
− (4 3 − 7 ⋅ 4 2 + 14 ⋅ 4 − 8) ⋅ 0,5 P3 +
tipul j = 4 ?
+ (4 3 − 6 ⋅ 4 2 + 11 ⋅ 4 − 6) ⋅ 0,17 P4 = P4

Figura 2.2.6. Schema-bloc „Pensia depinde de politica socială”

Sursa: Elaborată de autor

76
2. 3. ASIGURĂRILE SOCIALE ÎN COMPLEXUL PROBLEMELOR ECONOMIILOR DIN
ŢĂRILE UNIUNII EUROPENE
România, devenind membru cu drepturi depline al UE are de depăşit un şir de probleme
economice şi sociale. Ţările membre ale UE constituie un sistem de economii naţionale
„comunicante”. Fluxurile libere a mărfurilor, investiţiilor, capitalului, forţei de muncă, pot crea
pentru unele ţări, unde productivitatea muncii este mult ridicată, favoruri economice, iar pentru
altele, ca de exemplu România, probleme atât economice cât şi sociale [188, pp. 15-18].
În concurenţa economică perfectă, pe care o găsim în relaţiile economice dintre ţările
membre UE, Total revenue (TR) pentru marfa dată, este aceeaşi pentru orice ţară din UE, acelaşi
este şi Marginal revenue (MR) [85, pp. 83-90]. Lucrurile se schimbă când este vorba de Total cost
(TC), care este o funcţie de Quantity şi fiecare ţară membră a UE are „funcţia” sa, adică:
Ci = f i (Q ) , i = 1, 2, ..., 27 (2.3.1)
În condiţiile mecanismelor economice din ţările membre ale UE, fiecare ţară, este firesc
să-şi maximizeze profitul în urma comercializării mărfii date, adică îşi maximizează soldul – (Total
revenue – Total cost). Profitul ţării considerate va fi maxim atunci când profitul marginal va fi zero.
Profitul marginal pentru diferite ţări va fi diferit (MR − MCi , i = 1, 2, ..., 27 ) , fiindcă diferit va
fi şi costul marginal.
Dacă în ţara i, i = 1, 2, ..., 27 , condiţia MR = MCi = P nu este satisfăcută, atunci
ramura respectivă din această ţară părăseşte concurenţa, falimentează cu toate consecinţele: în
bugetul naţional veniturile se reduc, deci se reduc şi posibilităţile de soluţionare a unor probleme
sociale; şomajul creşte, fluxul forţei de muncă din ţară creşte; fluxurile mărfurilor în ţară creşte.
Conform teoriei lui Keynes „este cerere – este producţie” [86, pp. 170-187].
În viaţa economică cererea apare sub diferite aspecte, cum ar fi: cererea de mărfuri, de
servicii, de consum, cerere solvabilă, nesolvabilă, complexă, curentă, periodică, rară, efectivă,
potenţială sau derivată.
Uneori cererea este confundată cu cantitatea cerută, însă cererea pentru un anumit bun nu
se poate formula doar cantitativ, ea ne apare ca o relaţie între două variabile: preţul şi cantitatea
cerută. Astfel există întotdeauna un şir de preţuri şi un şir de cantităţi pe care actorii sociali ar dori
să le achiziţioneze la fiecare din preţurile respective. Deplasarea de la un rând al specificaţiei la
altul, trebuie înţeleasă ca o modificare a cantităţii cerute la anumite niveluri de preţ şi nu ca o
modificare a cererii. Astfel reducerea preţului unitar determină procesul de extindere a cererii, în
timp ce creşterea preţului unitar generează o contracţie a cererii.

77
 Mărimea cererii poate fi influenţată de următorii factorii: nevoile sociale; nivelul
preţurilor; venitul mediu pe gospodărie; preţul bunurilor înlocuitoare sau complementare; factorii
demografici; factorii psihologici.
Unul dintre fenomenele cu efect direct asupra sistemului de asigurări sociale este scăderea
numărului de salariaţi, de la 8,1 în 1990 la 4,5 milioane în prezent [199]. Această situaţie este
determinată în special de emigraţie şi de munca la negru. Deşi populaţia activă numără 10,5
milioane, doar cele 4,5 menţionate mai sus au asigurări de pensii, fapt ce va genera probleme pe
termen lung. Peste 25-35 de ani, cei care lucrează la negru sau nu lucrează deloc (semnificativi ca
număr) vor atinge vârsta de pensionare fără să fie asiguraţi şi vor împovăra sistemul de asistenţă
socială, solicitând din banii publici VMG sau alte forme de ajutor social [50, p. 16]. În acel
moment, populaţia de vârstă activă (care plăteşte aceste costuri prin taxe şi contribuţii la fondurile
de asigurări) va fi mai puţin numeroasă, ceea ce va duce la creşterea semnificativă a impozitelor.
Dacă pe plan intern această tendinţă poate fi combătută prin crearea condiţiilor pentru
asigurările de pensii private, creşterea vârstei de pensionare, descurajarea pensionării anticipate şi
încurajarea muncii în regim de lucru parţial şi politici ţintite pe vârste, precum şi prin creşterea ratei
de ocupare a populaţiei (în special, a populaţiei de peste 45 ani şi a celei feminine), problema
emigraţiei trebuie tratată diferit.
Capacitatea încă redusă a economiei româneşti şi a societăţii de a genera locuri de muncă
şi o remunerare corespunzătoare încurajează exodul de forţă de muncă, în special a celei calificate şi
înalt calificate. Statisticile arată că în prezent există 2 milioane de români la muncă peste hotare,
însă fenomenul emigraţiei nu este exact cuantificat. Pe măsură ce economia se va dezvolta şi va fi
nevoie de mai multă forţă de muncă – şi în condiţiile în care cei plecaţi azi nu vor începe să se
întoarcă în ţară – România se va transforma treptat şi într-o ţară de imigraţie. Din ţară-sursă sau de
tranzit, România va deveni destinaţie pentru cetăţenii ţărilor din est, inclusiv din Asia Centrală, care
vor căuta condiţii de muncă şi salarii mai bune decât în ţara de origine.
Primii paşi către înţelegerea acestei tendinţe sunt îmbunătăţirea sistemului de evidenţă a
migraţiei externe şi evaluarea reală a populaţiei migrante; restructurarea forţei de muncă; investiţia
în forţa de muncă; analiza volumului şi structurii ocupării, atât la nivel naţional, cât şi în profil
regional; elaborarea de politici ţintite pe vârste şi categorii profesionale.
Este extrem de importantă elaborarea unei strategii pe termen mediu şi lung privind
imigraţia, un proces social iminent şi cu consecinţe majore pe termen mediu şi lung. Experienţa
ţărilor UE este foarte semnificativă pentru ce va urma în România [137, p. 210].
Actualmente, economia României este într-o situaţie specifică fără precedent în timp: banii
trimişi în România de către românii angajaţi la muncă peste hotare contribuie la creşterea

78
considerabilă a cererii; producătorii autohtoni nu reuşesc cu produsele sale să satisfacă cererea;
multe produse din UE au „invadat” piaţa românească; productivitatea muncii în România, în
deosebi în agricultură, este net inferioară productivităţii muncii din ţările membre ale UE – în
consecinţă, producătorul autohton este constrâns să remunereze munca sub nivelul ţărilor din UE,
iar forţa de muncă să emigreze. Procesul poate fi descris sistemic /figura 2.3.1/. În calitate de
„Intrări” în schemă serveşte blocul 1, Ieşiri – blocul 9. Indicatorul de bază, în viziunea noastră, ce
caracterizează viabilitatea economiei este exportul net (NX). În lipsa importului în ţară (o situaţie
ipotetică) o „injectare” a economiei cu X euro, cu o înclinaţie spre consum egală cu MPC, ar
1
contribui la creşterea PIB cu ⋅X.
1 − MPC
Finalitatea activităţii economice o reprezintă satisfacerea tuturor nevoilor sociale [51, p.
357]. În spiritul acestei axiome, activitatea economico-socială este determinată de nevoia de
consum cu finalitate în satisfacerea nevoilor materiale şi sociale ale celor cărora li se adresează.
Satisfacerea nevoii de consum presupune cunoaşterea nevoii respective, consumatorul fiind în
general o fiinţă labilă, cu un comportament neprevăzut şi greu de anticipat. Tocmai în întâmpinarea
preferinţelor acestui consumator trebuie asigurată desfăşurarea activităţii.
Portretul economiei româneşti de mâine nu este unul doar sugerat de tuşele economiei
europene; el este un portret reprezentat de ceea ce suntem în măsură să trasăm prin forţele proprii,
compatibil cu modelul şi adăugat ca model. Ceea ce va fi economia integrată a României se
regăseşte esenţial în ceea ce ne propunem să putem fi în contextul european. Potenţialul asigurărilor
sociale sunt în dependenţă inversă cu cuantumul importului.
Injectarea, de exemplu spre ramura 1, contribuie sau nu, la ameliorarea economiei
naţionale în dependenţă de faptul că aceste resurse de către ramura 1 vor fi utilizate pentru
procurarea de materii prime, materiale, alte resurse de provenienţă autohtonă sau din import.
În cazul când resursele respective sunt procurate din exterior, „injectarea” va contribui la
ameliorarea economiei din ţara X, potenţialul asigurărilor sociale nu va creşte; dacă însă ramura 1
se foloseşte de produsele, serviciile ramurii 2, atunci activitatea ramurii 2 se ameliorează,
contribuind la creşterea potenţialului asigurărilor sociale /figura 2.3.2/. Importul, cu excepţia
importului de materii prime, tehnologii de performanţă, asupra economiei României are un impact
negativ considerabil: defavorizează producătorul autohton, contribuie la creşterea şomajului şi deci
a emigraţiei forţei de muncă, la reducerea veniturilor la bugetul de stat şi deci şi implicit la
reducerea potenţialului asigurărilor sociale.

79
 + + + +

Veniturile în Salariile Asigurările Cheltuielile

bugetul de stat bugetarilor se sociale se militare la
se reduc. reduc, inclusiv a reduc, devin net nivelul
INTRĂRI profesorilor, inferioare celor NATO cresc !
medicilor, din alte ţări din
oamenilor de UE.
Resurse Sub presiunea
ştiinţă.
financiare, productivităţii
energetice, muncii în ţară 3 5 7
materii prime, redusă, în UE
tehnologii de înaltă, a banilor
producţie, forţa românilor din
de muncă, exterior, a
fonduri + creşterii + + + +
productive. necontrolate a
importurilor, IEŞIRI
capacităţile
productive se
reduc.
Creşte CEREREA CREŞTE Economia
1 2 emigraţia din ţară importul din ţării riscă
forţei de neacoperită ţările membre să se
muncă. cu marfă de ale UE. degradeze !
+ provenienţă
autohtonă
CREŞTE.
4 6 8 9

+ + +

Figura 2.3.1. Schema-bloc a desfăşurării unor procese economice

Sursa: Elaborată de autor

80
 Injectarea resurselor

DA Utilizează NU Utilizează DA
produse de Ramura 1 produse de
import ? import ?
asigurărilor sociale nu creşte

asigurărilor sociale nu creşte

NU
POTENŢIALUL

POTENŢIALUL
POTENŢIALUL ASIGURĂRILOR
Ramura n Ramura 2
SOCIALE CREŞTE

NU

DA Utilizează NU Utilizează DA
produse de Ramura i produse de
import ? import ?

Figura 2.3.2. Schema-bloc „Impactul negativ al importului asupra ASIGURĂRILOR SOCIALE”.

Sursa: Elaborată de autor

81
 Asigurările sociale pentru unii sunt suport economic, pentru economia naţională servesc
drept o „Injectare”, care poate contribui sau nu la dezvoltarea economiei naţionale în ansamblu.
Problema asigurărilor sociale este constituită din câteva probleme: problema reducerii importului,
creşterii productivităţii muncii, de acoperire a banilor veniţi de peste hotare de la compatrioţii
români; problema sporirii cotei-părţi a muncii în produsele finale, restricţionării cuantumului
supraprofitului realizat de către unele firme; problema tratării sistematice a asigurărilor sociale,
excluderii decalajelor prin cuantificarea acestora cu un etalon unic, punând la bază studiile,
experienţa în funcţia, importanţa şi aportul subiecţilor respectivi pentru societate; problema corelării
asigurărilor sociale în România cu cele din ţările membre ale UE.
În dependenţă de cuantumul şi specificul individului, asigurările sociale au impact diferit
asupra dezvoltării socio-economice a României.
Creşterea asigurărilor sociale poate constitui un stimulent pentru dezvoltarea economiei
sau poate contribui la creşterea importului [66, pp. 55-56]. De aceea, la cuantificarea asigurărilor
sociale este necesar de ţinut cont de nomenclatorul consumului individului, de elasticitatea creşterii
(sau reducerii) cererii în raport cu creşterea asigurărilor sociale.
Cererea este influenţată şi de modificările care apar în mărimea şi structura populaţiei.
Creşterea dimensiunilor populaţiei va deplasa cererea pentru un anumit produs spre dreapta (cererea
creşte). Este de fapt, trendul ce s-a observat în cerere de-a lungul anilor. Dar, nu numai mărimea
populaţiei are o influenţă, ci şi structura acesteia. De exemplu, creşterea numărului de consumatori
cu vârste între 30-40 de ani va determina creşterea cererii pentru locuinţe, iar o sporire a numărului
pensionarilor sau celor de vârsta a treia, va avea ca efect o creştere a cererii pentru servicii sociale.
Cererea este o categorie economică ce exprimă, în anumite condiţii social-istorice nevoia
socială [155, pp. 181-198]. Este o formă de concretizare a nevoii sociale fără a se identifica cu
aceasta. Cererea este numai o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor băneşti, de
puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea reprezintă partea solvabilă a nevoii
sociale, respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de piaţă. Reiese că între cerere şi nevoia socială
relaţiile sunt de subordonare, ca de la parte la întreg. Explicaţia o găsim în faptul că trebuinţele
umane sunt întotdeauna cu un pas înaintea posibilităţilor pe care le are societatea pentru a le
satisface.
În calitatea ei de categorie a economiei de schimb, cererea reprezintă cantitatea totală
dintr-un anumit bun, pe care agenţii economici sunt dispuşi să o cumpere de pe piaţă, într-o anumită
perioadă de timp, pentru anumite niveluri de preţ, celelalte variabile fiind presupuse stabile.

82
 Evidenţiem în mod expres faptul că cerea este conceptul ce leagă cantităţile solicitate în
vederea achiziţionării, de sacrificiile ce trebuie făcute de cumpărători pentru a obţine aceste cantităţi
[56, p. 217].
Cererea este un act individual, ea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau un serviciu
anume, pentru o industrie sau cererea pentru o firmă, respectiv pentru producţia ei, însă formarea
preţurilor depinde de confruntarea cererii totale cu oferta totală a bunului sau serviciului respectiv.
Într-o economie echilibrată, asigurările sociale, fiind o parte din plusprodusul, nu
contribuie la crearea proceselor inflaţioniste. La elaborarea sistemului de asigurări sociale este
necesar să se ţină cont:

de elasticitatea cererii (D ) faţă de creşterea asigurărilor sociale ( AS ) , adică de

E AS (D ) , aspect important pentru a corela structura PIB-ului cu structura consumului în urma

creşterii asigurărilor sociale;

de utilitatea maximă a resurselor financiare pentru anumiţi indivizi. Se ştie că [43; 49;
100], consumul îşi maximizează utilitatea bunului. Fiecare unitate din acest bun are pentru
consumator o utilitate mai mică decât unitatea precedentă. Dacă în lista bunurilor sunt incluse
mărfurile de primă necesitate, atunci asigurările sociale trebuie să includă în primul rând mărfurile
cu Utility max.
Comportamentul economic al sectorului extern depinde de condiţiile economice ale altor
ţări [193, pp. 284-288]. În punctul de echilibru, oferta egalează cererea pe toate pieţele, iar preţurile
sunt calculate astfel încât toţi agenţii să-şi maximizeze comportamentul. Aceasta înseamnă că toţi
producătorii realizează condiţia zero-profit şi toţi consumatorii îşi utilizează total bugetul. Acest
punct corespunde, de asemenea, unei distribuţii a venitului şi a plăţilor între agenţii economici.
Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factorii de
influenţă. Cum cererea este, în primul rând, dependentă de preţ, elasticitatea ei se raportează, în
principal, faţă de preţ.
Elasticitatea cererii este prezentă, atunci când coeficientul de elasticitate este mai mare
decât 1.
Elasticitatea cererii faţă de creşterea asigurărilor sociale poate fi exprimată:

dQ AS d log D
E AS (D ) = ⋅ sau E AS (D ) = (2.3.2)
d ( AS ) Q d log AS

83
 Cererea Q este funcţia de INCOME /figura 2.3.3/.

INCOME

Q1 (I )
Q2 (I )

Q1 , Q2
0 Quantity (cerere la o anumită marfă)
Figura 2.3.3. Dependenţa Cerere-INCOME
Sursa: Elaborată de autor

Cererea la mărfurile de primă necesitate, de care trebuie să ţină cont ASIGURĂRILE

SOCIALE, satisface condiţiile:

dQ1 (I ) d 2Q1 (I )
> 0; >0 (2.3.3)
dI dI 2
Elasticitatea în acest caz E I (Q ) > 1 : Acest lucru poate fi interpretat geometric /figura
2.3.4/:

I Q1

0 A Q1

B
Figura 2.3.4. Dependenţa cerere-INCOME pentru mărfuri de primă necesitate
Sursa: Elaborată de autor

MB
E AS (D ) = > 1 - creşterea ASIGURĂRILOR SOCIALE contribuie la creşterea
MA
cheltuielilor din partea indivizilor respectivi, fiindcă aceştia îşi procură mărfuri de primă necesitate.
Dependenţa Q2 (I ) este caracteristică pentru mărfuri care nu sunt de primă necesitate şi
satisface condiţia:
dQ2 (I ) d 2Q 2 (I )
>0; < 0. (2.3.4)
dI dI 2

84
 Elasticitatea E I (Q2 ) < 1 , reprezentată geometric /figura 2.3.5/, rezultând:

MB
< 1. (2.3.5)
MA

M
Q2
B

0 Q2

Figura 2.3.5. Dependenţa „Cerere-Income” pentru mărfuri nu de primă necesitate

Sursa: Elaborată de autor

Concluzionăm că o tratare complexă a schemelor de asigurări sociale trebuie să permită

transformarea cheltuielilor efectuate din bugetul de asigurări sociale sau uneori din bugetul de stat
într-un mecanism economic ale cărui pârghii trebuie să aibă un caracter regulator în corelaţie directă
cu multiplele procese economice din economia naţională.

85
 CAPITOLUL III – SISTEMUL ASIGURĂRILOR SOCIALE DIN ROMÂNIA
Procesul de extindere al UE este unul dinamic, presupunând adaptarea de către „candidată”
a ultimelor noutăţi în materie de politică socială comunitară. Aspectele dominant economice sunt
completate în prezent şi de aspectele sociale. De asemenea, trebuie să existe un consens în ceea ce
priveşte necesitatea adoptării de către România, nu numai a legislaţiei comunitare în acest vast
domeniu, precum şi trecerea printr-un proces de reaşezare a diferenţelor faţă de SM în ceea ce
priveşte recuperarea acestora din punctul de vedere al sistemului de protecţie socială românesc.
Procesul de integrare europeană a României se intersectează la un punct cu procesul de
reformă internă. Ceea ce caracterizează primul an al integrării cu drepturi depline a României în
structurile europene este chiar lipsa unui model de coordonare şi armonizare a securităţii sociale.
Pentru reliefarea acestui aspect, s-a pornit în cadrul paragrafului 3.1 cu analiza contextului
macroeconomic din România, continuându-se în cadrul paragrafului 3.2 cu evidenţierea
problemelor perfecţionării asigurărilor sociale pe linia alinierii şi armonizări legislaţiei româneşti
de asigurări sociale cu reglementările comunitare în domeniu, scoţând în evidenţă principalele
discrepanţe ce sunt analizate în paragraful 3.3 propunându-se crearea unei scheme româneşti de
pensionare mai flexibilă, menită să preîntâmpine neajunsurile create de libera circulaţie a
persoanelor în spaţiul comunitar.
3. 1. CONTEXTUL MACROECONOMIC DIN ROMÂNIA
Dezmembrarea bruscă, după anul 1989, a sistemului de comandă s-a soldat într-o primă
etapă cu adâncirea efectelor perturbative ale dezechilibrelor structurale, exacerbate de insuficienta
pregătire a clasei politice, managerilor şi în general a populaţiei pentru contextul accesoriu
democraţiei şi mecanismelor de piaţă. Circumstanţele neprielnice în care a debutat procesul
tranziţiei în România explică într-o măsură destul de importantă disfuncţionalităţile evidente ce l-au
urmat.
Transformarea esenţială a economiei româneşti în deceniul trecut a oferit o şansă reală
dezvoltării durabile în viitor, ce constă în deschiderea fostului sistem socio-economic autoritar către
restul lumii, în declanşarea procesului de integrare a ţării noastre în structurile euro-atlantice ca
urmare a evoluţiilor ce se derulează pe plan european şi mondial.
Cercetarea economiei româneşti în perioada 2004-2007 ne arată o creştere în termeni reali a
întregii vieţi economico-sociale. Plecând de la această realitate, putem afirma că într-un termen
foarte scurt de timp, România a realizat, practic realizări certe în mai toate domeniile de activitate,
cele mai profunde schimbări fiind realizate în perioada supusă analizei. Aceste importante
performanţe fac ca România să devină un punct nodal în plan economico-social la nivel regional şi
în special cel al spaţiului european, în interiorul căruia a păşit.

86
 Analiza principalilor indicatori macroeconomici, în perioada 2004-2007 evidenţiază
transformările ce s-au produs pe plan economic şi social, dar şi unele întârzierile înregistrate în
promovarea mecanismelor de piaţă în pregătirea premiselor pentru relansarea unei dezvoltări
durabile a societăţii româneşti. Prima şi ce mai importantă problemă privind evoluţia unor indicatori
macroeconomici în această perioadă se referă la evoluţia PIB, în termeni nominali şi mai ales reali,
pe ansamblu şi pe locuitor [180, pp. 217-220].
Conform datelor statistice publicate de CE, în ultimii ani România a înregistrat o
îmbunătăţire notabilă a convergenţei reale în termenii PIB-ului pe locuitor exprimat la standardul
puterii de cumpărare (în engl. Gross domestic product per inhabitant in purchasing power standards)
[124, p. 142], ajungând să reprezinte, în anul 2004, 28,8% din media UE-15 şi 31,1% din media
UE-25, în 2006 31% din media UE-15 şi 33,6% din media UE-25, faţă de 23% şi respectiv 25,2%
în 2000; iar pentru Zona Euro pentru aceleaşi intervale proporţia este în 2004 de 29,5% respectiv
31,9% în 2006, faţă de anul 2000 de 23%. Cu toate acestea, România continuă să se plaseze în urma
tuturor noilor SM, decalajul pe care trebuie să-l recupereze fiind semnificativ.
Ponderea relaţiilor comerciale ale României cu UE a devenit majoritară, atât din punct de
vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri şi servicii cât şi cel al investiţiilor străine. Spre exemplu,
ponderea exporturilor către Statele Membre ale UE în totalul exporturilor româneşti /anexa 8/ a
crescut de la 24,8% în anul 1989, la 65,5% în anul 1999, la 72,9% în anul 2004, şi 86,8% în 2007;
60,4% din totalul importurilor României /anexa 9/, faţă de 13,1% în anul 1989 sunt din UE, iar în
anul 2004 acestea s-au cifrat la circa 64,9% şi în 2007 la 80,3 % [198]. Dinamica PIB, precum şi o
serie de date referitoare la acesta se regăsesc mai pe larg în anexa 10.
Prezentarea datelor ne arată că în perioada anilor de tranziţie la economia de piaţă
funcţională, PIB-ul real a înregistrat o tendinţă de ansamblu de reducere: cu 17% în 2001 faţă de
1989, iar ritmul anual de creştere economică continuă de circa 5%, începând cu 2001, a asigurat
reducerea graduală a decalajelor faţă de ţările Uniunii Europene. Dacă în anul 2000 creşterea reală a
PIB a fost de numai 2,1%, în perioada 2001-2004 ritmul mediu de creştere a fost de 6,1 %, în 2004
înregistrându-se o creştere puternică de 8,3% [200], iar după acest an, acesta a avut o creşte
constantă, vârful de creştere realizându-se în anul 2006 când acesta a fost de 10,3%. Totuşi,
începând cu anul 2008, care după părerea noastră, ca urmarea turbulenţelor financiare internaţionale
declanşate încă din vara anului 2007, se va înregistra o încetinire a ritmului creşterii acestui
indicator. Totodată, trebuie menţionat faptul că dezechilibrele interne şi externe s-au menţinut, însă,
principalul factor de creştere economică a rămas consumul gospodăriilor, iar majorarea
importurilor, ca sursă a acoperirii cererii, s-a accentuat.

87
 Începând cu anul 2004, indicatorul PIB/locuitor a înregistrat o evoluţie pozitivă de la 131,3
mii lei la 155, 76 mii lei în anul 2007.
În ceea ce priveşte evoluţia principalilor indicatori ce caracterizează utilizarea produsului
intern brut, se constată o creştere puternică a formării brute de capital fix, atât prin construcţii noi
cât şi prin importuri de bunuri de capital realizat în vederea modernizării şi retehnologizării
capacităţilor de producţie /anexa 11/.
Cererea internă a reprezentat pe întreaga perioadă factorul principal de creştere,
înregistrând un ritm mediu anual de 9,8%, ajungând în anul 2006, în termeni reali, la 13,5% ca
urmare a creşterii atât a consumului individual efectiv al populaţiei(10,3%), cât şi a formării brute
de capital fix (16,2%). Analiza produsului intern brut pe ramuri, evidenţiază menţinerea la cote
ridicate a activităţii industriale şi de construcţii, dar şi a celei din sectorul serviciilor /anexa 12/.
Spre deosebire de evoluţiile de până în anul 2000, caracterizate, în principal, prin reducerea
pronunţată a ponderii industriei şi majorarea contribuţiei serviciilor, în perioada 2004-2007,
ritmurile ridicate de creştere ale valorii adăugate brute (VAB) din agricultură şi construcţii au
determinat majorarea ponderii acestor ramuri în PIB. În România, una din cele mai dinamice ramuri
economice care a cunoscut anual ritmuri ridicate de creştere a fost cea a construcţiilor, unde ritmul
de creştere s-a cifrat la cca. 37,5% în anul 2007, care după analiza făcută de autor reprezintă cel mai
mare ritm de creştere din Europa.
În perioada pe care am propus-o analizei, constatăm un rol important al sectorului privat în
creşterea economică a României, care a continuat să crească anual, ajungând ca la finele anului
2007 să se înscrie cu o pondere de 72,3% din PIB. În valoarea adăugată brută din agricultură şi
construcţii, ponderea acestuia este de peste 90% (99,2% şi respectiv 109,7%), iar în industrie şi
servicii această pondere este 84,8%, respectiv 67,8% /anexa 13/.
Dacă în anul 1997, ca urmare a ultimei etape de liberalizare a preţurilor, rata inflaţiei a
atins „vârful” cel mai înalt (151,4%), aceasta, începând cu anul 2000, a consemnat un proces
susţinut de dezinflaţie, ritmul de creştere a preţurilor de consum reducându-se de la 11,9% în 2004
la 4,84% în 2007 /anexa 14/. În pofida trendului dezinflaţionist din ultimii ani, pe fondul
comparaţiei România cu celelalte SM, aceasta continuă să deţină cel mai ridicat nivel al inflaţiei în
rândul statelor membre UE şi candidate.
Piaţa muncii din România a suferit transformări semnificative în contextul procesului de
tranziţie economică, manifestate în special prin reducerea populaţiei active şi a populaţiei ocupate
/anexa 15/, prin menţinerea la valori relativ constante a ratei şomajului şi prin creşterea şomajului
de lungă durată, fiind afectată în mod deosebit de capacitatea limitată de creare a unor noi locuri de
muncă. Evoluţia resurselor de muncă în România s-a aflat, în ultimul deceniu, şi sub impactul unor

88
fenomene demografice şi sociale precum: accelerarea scăderii fertilităţii şi menţinerea mortalităţii la
un nivel ridicat, creşterea emigraţiei, scăderea calităţii serviciilor medicale şi de asistenţă sanitară.
Aceste fenomene au contribuit la creşterea ponderii populaţiei în vârstă de 60 ani şi peste, precum şi
la menţinerea la un nivel înalt a ratei de dependenţă demografică, cu deosebire în mediul rural.
Astfel, în perioada mai sus analizată [199] populaţia ocupată a României a fost de 9.361
mii persoane, ponderea cea mai mare fiind întâlnită în ramurile agricole, industrie şi construcţii, de
fapt în acele ramuri care au o pondere mare în formarea PIB-ului /anexa 16/. Rata de ocupare a
populaţiei active pentru componenta 15-64 de ani a fost într-o uşoară creştere de la 57,9% în 2004
la 58, 8% în 2006 /anexa 17/.
Deşi evoluţia aşteptată pe piaţa muncii ar fi trebuit să înregistreze o creştere a ratei
şomajului şi a numărului de şomeri, datorită unei agriculturi de subzistenţă, ilustrată de ponderea
mare a agriculturii în ocuparea totală şi migraţia recentă pentru munca în străinătate au avut până în
prezent un efect de protecţie pe piaţa muncii împotriva unei creşteri mari a şomajului.
Analizând gradul de ocupare, constatăm că pentru aceeaşi perioadă, rata şomajului
conform Biroului Internaţional al Muncii (BIM) (raportul între numărul şomerilor definiţi conform
criteriilor (BIM) şi populaţia activă totală, exprimat procentual), a avut o evoluţie descrescătoare de
la 8,0% în 2004 la 4.3% în 2007 /anexa 18/, nivel care este, comparativ cu alte SM din cadrul
comunităţi, totuşi inferior mediei UE (cca. 9,0%). În perioada 2004-2007, indicele câştigului
salarial real a crescut cu 19,7 puncte procentuale /anexa 19/. Nivelul şomajului BIM pentru
persoanele de sex masculin a înregistrat, valori mai ridicate decât ale şomajului feminin. Şomajul în
rândul tinerilor se află în România pe o curbă aproape constant crescătoare, exprimând insuficienţa
locurilor de muncă nou create, şi mai ales a locurilor de muncă atractive pentru tineri, ţinând cont
de nivelul mai ridicat de pregătire al tinerelor generaţii, precum şi de aşteptările acestora situate la
un nivel mult mai ridicat decât acela al generaţiilor ce şi-au petrecut cea mai mare parte a vieţii
active în sistemul planificării centralizate, marcat de permanente privaţiuni şi constrângeri.
Şomajul de lungă durată reprezintă astăzi cea mai mare parte a şomajului din România.
Aceasta arată că, dacă şomajul funcţional şi de scurtă durată s-a redus datorită unei diversităţi de
considerente, cel de lungă durată, persistent, a rămas aproape constant, prezentând chiar uşoare
creşteri. Principala cauză a persistenţei şomajului de lungă durată este o reflectare atât a capacităţii
încă reduse a economiei româneşti de a genera un număr suficient de locuri de muncă, cât şi a unor
rigidităţi ale pieţei muncii care împiedică realizarea în anumite cazuri a concordanţei dintre cererea
şi oferta de muncă, chiar şi pe paliere scăzute.
Reducerea drastică a numărului de locuri de muncă, deteriorarea nivelului real al salariilor,
fiscalitatea ridicată au reprezentat cauze importante ale deprecierii veniturilor. Creşterea costului

89
vieţii de-a lungul timpului nu a fost însoţită de o creştere proporţională a veniturilor, ducând
implicit la sărăcie severă. Valoarea reală a câştigului salarial mediu net a înregistrat o evoluţie
descendentă până în anul 2000, când după această dată tendinţa a fost crescătoare în anii care au
urmat.
Situaţia demografică a României este într-un proces continuu şi lent de scădere de la
începutul anilor ’90, astfel încât la recensământul populaţiei din anul 2002 s-a înregistrat o
populaţie totală de cca. 21,7 milioane persoane, faţă de 22,8 milioane persoane câte au fost
înregistrate la recensământul din anul 1992. Făcând analiza perioadei de referinţă populaţia totală a
scăzut de la 21,7 milioane în 2004 la 21,6 milioane, iar conform calculelor efectuate de autor,
aceasta se cifra în anul 2007 la 21,8%, constatându-se o uşoară creştere, care după constatarea
autorului este un rezultat direct al încurajării creşterii natalităţii prin modificarea ajutorului acordat
mamelor precum şi a facilităţilor acestora de a se reîntoarce la muncă, beneficiind de un bonus
suplimentar la câştigul salarial. Scăderea demografică din ultimii ani a fost determinată atât de
sporul natural negativ, cât şi de soldul negativ al migraţiei externe. Migraţia externă a avut ca drept
consecinţă o scădere a forţei de muncă calificată pe piaţa muncii din România, care a avut influenţe
negative în dezvoltarea unor ramuri industriale, ceea ce a făcut posibil ca pe piaţa internă să apară
lucrători din zona asiatică, în multe cazuri slab calificaţi, şi pentru care veniturile salariale au fost
net inferioare. Din punctul de vedere al formării PIB-ului, putem afirma că migraţia personalului
calificat dinspre România spre diferite pieţe ale forţei de muncă din UE, a cărei cifră, conform
calcului autorului, se ridică la circa 26% din populaţia aptă de muncă, aproximativ al treilea
cetăţean plecat la muncă, a reprezentat ca sursă de formarea brută, de circa 5%, cu o creştere a
intrărilor în cauză estimată la 24% [199].
Practic, analiza datelor statistice relevante prezintă o evoluţie defavorabilă a celor trei
componente majore ale dinamicii populaţiei - natalitatea, mortalitatea şi migraţia externă, cu
deteriorarea întregii construcţii demografice şi tendinţa de intrare într-un iminent derapaj
demografic, rezultante directe ori indirecte ale întregului context politic, economic şi social al
tranziţiei. Această perioadă înregistrează cei mai scăzuţi indicatori de natalitate şi fertilitate din
istoria modernă a României, fenomen demografic de mare gravitate şi cu impact socio-economic
major pe termen mediu şi lung, relevând, incapacitatea sistemului de sănătate de a reacţiona adecvat
şi concertat la aceste provocări, cu un rol important în evoluţia acestor indicatori /anexa 20/.
Structura populaţiei pe grupe de vârstă a înregistrat modificări importante, în primul rând
ca rezultat al scăderii continue a natalităţii începând cu anii ’90. Piramida vârstelor pentru populaţia
României în perioada analizată evidenţiază un proces lent dar continuu de îmbătrânire a populaţiei.
În aceste condiţii, se înregistrează o creştere a presiunii populaţiei vârstnice asupra populaţiei adulte

90
- potenţial active, implicit asupra unor importante sisteme din societate (sănătate, asistenţă socială,
bugetul asigurărilor sociale), cu implicaţii directe asupra politicii economico-sociale. Populaţia sub
15 ani este în continuă scădere, fiind în 2007 de 15,5%, faţă de 116,2% în 2004, în timp ce
populaţia de 65 ani şi peste a crescut de la 14,50% la 15,2% /anexa 21/.
Pe fondul acestor provocări de ordin demografic, România, asemenea tuturor statelor
membre UE, se confruntă şi ea cu astfel de fenomene, al cărei rate de dependenţă a pensionarilor
din cadrul sistemului public de pensii este de 2,02 în 2007 /anexa 22/. Datele statistice [199] pentru
anul 2007, cu privire la gradul de sărăcie al pensionarilor din România, indică o rată de sărăcie de
circa 17 % pentru persoanele peste 65 de ani, cu diferenţe semnificative între femei şi bărbaţi /anexa
23/. Nivelul de sărăcie a rămas stabil în ultimii ani, înregistrând o mică scădere în anul 2007.
Schema de pensii din România a înregistrat reforme substanţiale în ultima perioadă, rezultând un
sistem care urmăreşte să ofere mai multă echitate şi viabilitate pe termen lung. Recentele reforme
ale schemei publice de pensii prin repartiţie şi măsurile care au vizat creşterea nivelului acestora, au
condus la reducerea nivelului de sărăcie a populaţiei vârstnice în comparaţie cu cel al populaţiei în
ansamblul ei /anexa 24/.
Populaţia romă ca segment în cadrul populaţiei din România este importantă, plasându-se
pe locul doi, ca minoritate, după maghiari. Recensământul din 2002 înregistrează un număr de
535.140 de romi (cca. 2,5% din populaţie), conform propriei lor identificări etnice. Dintre aceştia,
60,1% trăiesc în mediul rural. Totuşi, estimări independente efectuate atât de sociologi români [69,
p. 123] şi străini, cât şi de către reprezentanţii romilor, estimează numărul rromilor din România ca
fiind mult mai mare. De exemplu, „Raportul de ţară” al Comisiei Europene din noiembrie 2004
prezintă o cifră estimativă de 1,8 - 2,5 milioane de rromi [115, p. 29]. Populaţia rromă se plasează la
un nivel extrem de ridicat de sărăcie, fiind în prezent de 3 ori mai ridicat faţă de media la nivel
naţional. O parte semnificativă a comunităţilor de rromi (74,3%) cumulează un spectru larg de
dizabilităţi sociale [110, pp. 1-12]: educaţie scăzută, lipsă de calificare, o istorie de neparticipare la
economia formală, număr mare de copii, lipsa locuinţei, condiţii mizere de locuit, lipsa proprietăţii
asupra pământului pentru locuitorii de la ţară, stoc educaţional scăzut, deficit de calificare şi de
experienţă pe piaţa muncii.
Ca şi alte sisteme de protecţie socială naţionale, cel din România s-a constituit treptat
începând cu primele decenii ale secolului trecut, când au fost instituite primele măsuri legislative.
Sistemul a fost îmbogăţit, perfecţionat şi reformat oarecum în pas cu evoluţiile în domeniu din ţările
dezvoltate, sub influenţă germană şi franceză, în principal. Cu unele particularităţi, o asemenea
evoluţie a avut loc şi în anii regimului comunist. România a ieşit din acest regim cu un sistem de
protecţie socială care prin construcţia sa poate fi apreciat ca modern. Cu excepţia unor scheme

91
pentru protecţia şomerilor şi săracilor, sistemul românesc cuprindea toate celelalte componente de
protecţie a şomerilor, cu unele scheme complementare de protecţie a persoanelor handicapate, a
veteranilor de război şi a persoanelor care în vechiul regim au suferit diverse forme de persecuţie
politică, precum şi cu recent instituita schemă a ajutorului social, o formă a venitului minim
garantat.
Asigurările sociale reprezintă partea relaţiilor social-economice şi băneşti cu ajutorul
cărora în procesul de repartiţie a produsului naţional brut se formează, se repartizează, se
gestionează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii membrilor societăţii, fiind parte
componentă a sistemului de securitate socială, având rol determinant în acordarea unor prestaţii în
bani sau servicii persoanelor contributoare aflate la un moment dat în imposibilitatea obţinerii
veniturilor din munca salarială în anumite situaţii de risc. Prestaţiile din cadrul asigurărilor sociale
sunt determinate de incapacitatea temporară sau permanentă de muncă, maternitate, bătrâneţe sau
chiar şomaj.
Asigurările sociale româneşti sunt de tip contributiv, ceea ce impune că principiul de bază
al acestora este bazat pe colectarea anumitor sume sub formă de contribuţii de la persoanele
asigurate şi distribuirea acestor sume colectate în fonduri cu destinaţie specială către persoanele al
căror risc asigurat li se adresează.
În cadrul sistemului de asigurări sociale nu toate prestaţiile sunt organizate să funcţioneze
pe principiul contributivităţii, existând totuşi şi anumite prestaţii - asistenţa socială - ce au un
caracter social şi sunt organizate pe principiul noncontributivităţii.
În România, primele forme de asigurări sociale au luat fiinţă către sfârşitul secolului al
XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, din iniţiativa lucrătorilor din fabrici, ceea ce a concis cu
apariţia primului sistem de protecţie socială din lume (Germania în anul 1883), menţionată fiind
alături de Germania, Luxembrug şi Suedia, într-un raport al OIM din anul 1965, printre cele patru
ţări în care au existat, înainte de prima conflagraţie mondială regimuri de pensii organizate pe
principiul asigurării sociale obligatorii.
Prima lege adoptată în România care poate fi catalogată ca „piatra de temelie” a sistemului
de asigurare socială obligatorie, a fost legea minelor din anul 1885, care statua obligativitatea
asigurărilor sociale pentru nimeri şi lucrătorii din industria petrolieră, precum şi înfiinţarea unor
case a ajutor social şi a unei case de pensii, a căror fonduri erau constituite din contribuţiile egale
ale patronilor şi muncitorilor [179, pp. 1-3].
Ulterior, în anul 1902 a fost adoptată legea meseriilor, care introducea un sistem de
asigurări sociale pe principii corporatiste, beneficiarii fiind exclusiv meseriaşii, continuând cu anul
1912, când este aprobată legea pentru asigurările muncitoreşti ce reglementa obligativitatea

92
asigurărilor sociale şi erau asiguraţi pentru maternitate, boală, bătrâneţe şi accidente de muncă.
Această lege introducea pentru prima dată obligativitatea patronului de a achita prestaţia în cazul
accidentelor de muncă, iar cele provenite din boală cădeau în sarcina muncitorului. Contribuţiile
achitate în vederea obţinerii unei pensii de vârstă înaintată erau plătite în părţi egale atât de către
muncitor şi patron cât şi de stat.
Marea Unire din 1918 găsea România cu trei legi de asigurări sociale: Legea Neniţescu din
1912 ce funcţiona în vechiul Regat, o legea maghiară în Ardeal şi una austriacă în Bucovina [144, p.
18]. Ca urmare a puternicei crize economice din perioada 1929-1933, Guvernul Ioaniţescu adoptă în
anul 1933 legea care-i poartă numele care a fost cea mai importantă reglementare din perioada
interbelică deoarece a întreprins unificarea asigurărilor sociale într-o singură lege. Această lege
prevedea cotizaţii de asigurări sociale în părţi egale de către patroni şi salariaţi, asimila bolile
profesionale cu accidentele de muncă, precum şi plata ajutoarelor pentru incapacitate de muncă din
prima zi de boală. Respectiva lege avea însă o deficienţă majoră: nu acorda pensie de bătrâneţe,
acest lucru fiind reintrodus abia în anul 1938.
Odată cu venirea regimului totalitar la putere, toate fondurile de asigurări sociale, fie ele
publice sau private, au fost incluse în bugetul de stat, prin Legea nr. 10/1949, an cu care asigurările
sociale devin principala schemă de protecţie socială din România, alocaţiile de şomaj şi cele de
asistenţă socială ne mai regăsindu-se în cadrul acesteia. În baza acestor prevederi, protecţia socială
acoperea toate categoriile de pensi: vârstă înaintată, invaliditate şi de urmaş, precum şi prestaţiile pe
termen scurt determinate de boală, maternitate şi deces, punându-se astfel baza unui viitor sistem de
asigurări sociale de tip nou, modern, având un grad ridicat de acoperire a tuturor salariaţilor prin
intermediul unei palete variate de beneficii.
Sistemul de asigurări sociale românesc s-a dezvoltat şi evoluat pe măsura parcurgerii
anumitor etape istorice ale evoluţiei societăţii comuniste, prin extinderea ariei asigurărilor sociale
de stat şi asupra unor categorii de cetăţenii ce nu au fost incluşi iniţial - agricultorii şi femeile
casnice (1959). Acest sistem a fost caracterizat până în decembrie 1989, prin cuprinderea tuturor
cetăţenilor, aceasta datorită principiului societăţii comuniste de asigurare a fiecărui cetăţean „de la
fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi” concomitent cu obligaţia fiecărui agent economic de
a-şi achita obligaţiile de asigurări sociale, ce a avut drept rezultat un grad foarte mare de acoperire a
riscurilor sociale. Gradul mare de ocupare a condus la o rată de colectare foarte ridicată , ceea a
făcut ca sistemul de asigurări sociale comunist să funcţioneze fără dezechilibre financiare [61, p. 5].
Începând cu perioada anilor ’70, datorită creşterii cheltuielilor cu acoperirea riscurilor
asigurate, fondul de asigurări sociale a fost corectat în sensul redimensionării cheltuielilor necesare
echilibrării acestuia prin corecţii de ajustare asupra elementelor de ieşire, si anume, modificarea

93
formulelor de calcul a beneficiului din pensie, creşterea stagiului necesar obţinerii unei pensii de
limită de vârstă, reducerea unor prestaţii medicale în vederea pensionării de invaliditate. Urmare
evoluţiei economiei socialiste şi a diversificărilor activităţilor economice, în această perioadă se
înfiinţează şi funcţionează separat de sistemul de asigurări sociale de stat, sisteme proprii de
asigurării pentru cooperatorii agricoli, meşteşugari, uniunile de creaţie, militari şi avocaţii, ultimele
două categorii de asiguraţii nefiind integraţi nici până în prezent sistemului public [67, p 32].
Astfel, anul de cotitură din istoria contemporană românească, a găsit un sistem de protecţie
socială bine structurat, cu o paletă foarte mare de riscuri asigurate prin intermediul asigurărilor
sociale de stat, care nu se confrunta cu probleme de finanţare, deoarece sistemul era echilibrat, prin
menţinerea unei vieţi active şi a păstrării unui raport de dependenţă pensionar/salariat net în
favoarea celui din urmă. Din punctul de vederea al securităţi sociale, România a ratificat o serie
întreagă de acorduri bilaterale cu diferite state, ţinând pasul cu evoluţiile în acest domeniu pe plan
internaţional şi ratificând unele convenţii ale OIM pe domeniul său de coordonare. Ca urmare a
evoluţiei sistemelor pe plan internaţional ale căror influenţă s-a simţit tot mai pregnant, România a
fost nevoită să modifice radical cadrul juridic necesar alinierii la standardele internaţionale, menite
să amelioreze condiţiile tot mai crescânde de protecţie socială prin modificarea prevederilor
relaţiilor de pe piaţa muncii cât şi a mecanismelor de funcţionarea a sistemelor de asigurări sociale,
prin încercarea de menţinere a unui echilibru între resurse şi cheltuieli, precum şi extinderea
protecţiei asupra unor categorii defavorizate de pe piaţa muncii, care au apărut, ca un rezultat direct
al schimbărilor intervenite, ca urmare a tranziţiei de la o economie puternic centralizată la o
economie de piaţă funcţională, aceasta şi în condiţiile în care România se înscria în cursa aderării la
principiile unanim recunoscute ale democraţiei autentice a valorilor europene, prin necesitatea
adaptării la standardele comunitare, precum şi a confruntării cu un fenomen general al vieţii
contemporane - scăderea natalităţii pe fondul creşterii speranţei de viaţă; toate aceste conducând la
necesitatea modificării substanţiale a întregului sistem de asigurări sociale şi a păstrării în
parametrii optimii ai acestui vast sistem de protecţie socială.
Pe plan metodologic, ca urmare a evoluţiei fenomenelor sociale, impuse de condiţiile
economice ale tranziţiei [195, pp. 13-33], s-a făcut primul pas pe linia reformării sistemului
românesc de asigurării sociale în vederea alinierii la standardele europene de coordonare şi aliniere
a sistemelor de securitate socială prin separarea bugetului de asigurări sociale de stat de bugetul de
stat, şi executarea acestuia de către instituţia responsabilă cu aplicarea politicilor sociale în România
- Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse (MMFEŞ) (aşa cum este intitulat în prezent),
care prin sarcinile ce-i revin, garantează asigurarea condiţiilor necesare participării tuturor

94
cetăţenilor la viaţa socială, de asigurare a garanţiei colective şi legislative în domeniul de
competenţă [160].
Condiţiile stringente impuse de construcţia economiei de piaţă funcţională ca o condiţie
necesară accederii cu drepturi depline la spaţiul comunitar şi a parcurgerii etapelor necesare
integrării în structurile UE, au făcut ca întreaga structură a sistemului public de asigurări sociale să
treacă prin filtrul restructurării prin adoptarea unor criterii necesare relansării relaţiilor de muncă cu
toate implicaţiile ce decurg dintr-o astfel de procedură, având consecinţe directe în edificarea unui
cadru juridic modern.
Pe această linie, o serie de acte legislative au necesitat o reaşezare la realitatea cotidiană,
unele fiind reformate în totalitatea lor, altele fiind pentru prima dată promulgate, necesare
schimbărilor profunde din societatea românească [159], dintre care cel mai important instrument
juridic ce reglementează noile raporturi de muncă ale economiei de piaţă, este Codul Muncii (2003),
care prin soluţiile propuse urmăreşte asigurarea unei coerenţe, corectitudine şi stabilitate în timp a
legislaţiei de asigurări sociale, prin aplicarea principiului nediscriminării, ca principiu de bază al
dreptului muncii.
În vederea alinierii legislaţiei de asigurări sociale la rigoarea impusă de standardele UE,
sistemul românesc a trebuit să-şi alinieze legislaţia protecţiei sociale [81, pp. 23-25], din sectoarele
pe care le coordonează, astfel încât, ca la data aderării României (1 ianuarie 2007), aceasta să fie
complet funcţională cu celelalte sisteme din SM, iar eventualele sincope pe linia coordonării
sistemelor de securitate socială să fie înlăturate pe parcursul integrării depline [178, pp. 1-4].
Sistemul românesc de asigurări sociale coordonează o serie de sectoare ale vieţii sociale,
dintre care cele mai importante, având o complexitate deosebită în aplicarea politicii sociale, sunt
/anexa 25/:

pensiile de asigurări sociale, reglementate de Legea nr. 19/2000, privind sistemul public
de pensii;

asistenţa, îngrijirea de sănătate şi alte drepturi de asigurări sociale, ce sunt reglementate
de Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii [11], Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 158/2005 privind concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate [16];

Asigurările sociale de şomaj reglementate de Legea nr. 76/2002, privind sistemul
asigurărilor sociale pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă [6], cu modificările şi
completările ulterioare;

alocaţiile şi prestaţiile familiale şi indemnizaţiile pentru creşterea şi îngrijirea copilului
reglementate de Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii [2], Legea nr. 119/1997
privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii [3], Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.

95
105/2003 privind alocaţia familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia
monoparentală, [14], Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 148/2005 privind susţinerea familiei în
vederea creşterii copilului [15];

protecţia specială a persoanelor cu dizabilităţi reglementată de Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu
handicap [13].
În cadrul sistemului de protecţie socială asigurările sociale deţin cota cea mai mare iar
fondurile colectate cu această destinaţie finanţează cheltuielile cu prestaţiile de asigurări sociale ca
pensii pentru bătrâneţe, invaliditate şi de urmaş, prestaţii pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, prestaţii pentru recuperarea capacităţii de muncă şi prevenirea îmbolnăvirilor, precum
şi indemnizaţii în caz de deces. Fondurile sociale de stat sunt reprezentate de asigurările sociale, de
asigurările sociale de şomaj, de asigurările sociale de sănătate, precum şi de asigurările de stat
pentru persoanele cu dizabilităţi.
În România, sistemul public de pensii în decursul timpului nu a cuprins numai categoriile
de pensii, integrând pe parcursul evoluţiei sale mai multe tipuri de prestaţii pe termen scurt sau
necontributive (maternitatea, concediile medicale, concediile de creşterea şi îngrijirea copilului),
neexistând o separare a contribuţiilor necesare finanţării sistemului în funcţie de prestaţia asigurată.
Începând cu anul 2006, ca o măsură de creştere a sustenabilităţii sistemului public de pensii, au fost
separate o serie de prestaţii cu caracter necontributiv din bugetul asigurărilor sociale de stat către
bugetul de stat (indemnizaţia pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani sau până la vârsta
de trei ani, în cazul copilului cu handicap) şi către bugetul asigurărilor sociale de sănătate pentru
celelalte categorii de prestaţii sociale de tip indemnizaţii, singurele care au rămas ca parte
componentă a bugetului de asigurări sociale fiind indemnizaţiile ce se acordă în caz de accidente de
muncă sau boli profesionale.
Prin reforma sistemului de pensii ce a fost demarată prin adoptarea Legii nr. 19/2000
privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, s-a reuşit extinderea ariei de
aplicare prin mărirea bazei contributoare, extinzându-se la toate categoriile de personal care până
atunci erau asigurate ale sistemului public fără a fi obligate la plata unei contribuţii (de exemplu,
şomerii înregistraţi şi indemnizaţi), sarcina contribuţiilor este împărţită între asigurat şi angajator,
iar cuantumul pensiei este în funcţie de perioada de contribuţie şi nivelul venitului realizat [183, pp.
239-244; 184, pp. 90-91].
În vederea integrării depline a României în structurile UE, reforma sistemului de pensii a
avut în vedere transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor comunitare în domeniul
asigurărilor sociale, un prim pas făcându-se prin eliminarea discriminării pe bază de cetăţenie şi a

96
posibilităţii de export/import a prestaţiilor, precum şi totalizarea perioadelor de cotizare ce sunt
luate în calcul la stabilirea drepturilor de asigurări sociale.
Pe lângă asigurările sociale de pensii, asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul
segment de ocrotire a sănătăţii populaţiei, reforma acestuia demarând în anul 1997 [4] prin
instituirea unei noi forme de asigurări sociale de stat – asigurările sociale de sănătate care, în
prezent, se află într-o continuă ajustare la cerinţele impuse de statutul de SM [87, pp. 105-106].
Reforma sistemului de asigurări sociale de sănătate [11] introduce ca principiu general
valabil nediscriminarea în ceea ce priveşte accesul neîngrădit la serviciile medicale a persoanelor cu
statut de asigurat cât şi a membrilor de familie ai acestora, practic acestea sunt obligatorii pentru
întreaga populaţie activă a ţării, cât şi pentru categoriile de persoane excluse de pe piaţa muncii,
precum şi pentru cetăţenii străini şi apatrizii care au domiciliul sau reşedinţa în România. Calitatea
de asigurat şi drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de
şedere în România.
În concordanţă cu prevederile legii din domeniul sănătăţii, asiguraţii au dreptul la un
pachet de servicii de bază, care cuprinde servicii medicale, servicii de îngrijire a sănătăţii,
medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale, de îngrijiri medicale în caz de boală sau
accident, din prima zi de îmbolnăvire sau de la data accidentului şi până la vindecarea totală.
Sursele de finanţare a serviciilor medicale din cadrul asigurărilor sociale de sănătate sunt
realizate prin plata unei contribuţii de asigurări sociale de sănătate ce este împărţită aproape în mod
egal între salariat şi angajator, iar pentru asistenţa medicală în caz de urgenţă, tot prevederea legală
face o excepţie, beneficiind de această prestaţie şi persoanele care nu au calitatea de asigurat.
Contribuţia datorată pentru categoriile de persoane care beneficiază de asigurarea socială
de sănătate fără plata contribuţiei se suportă astfel:

de către bugetul de stat, pentru toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani
până la vârsta de 26 de ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului
universitar, dar nu mai mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu realizează venituri din muncă,
persoanele persecutate politic, veteranii de război şi revoluţionarii, iar începând cu 1 ianuarie 2008
pentru pensionari, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe venit;

de către bugetul asigurărilor sociale de stat pentru membrii familiei asiguratului, precum
şi pentru salariaţii aflaţi în concedii medicale datorate accidentelor de muncă sau bolilor
profesionale;

de către bugetul asigurărilor de şomaj pentru persoanele care beneficiază de
indemnizaţie de şomaj;

de către bugetele locale pentru persoanele care beneficiază de ajutor social.

97
 Asigurările sociale pentru şomaj au fost reformate prin Legea nr. 76/2002 privind sistemul
asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, ce a fost îmbunătăţită printr-o serie
de modificări şi completări cu scopul ajustării ei de a fi competitivă nevoilor pieţei muncii conform
standardelor comunitare.
Reforma asigurărilor pentru şomaj a statuat ca principiu fundamental nediscriminarea pe
bază de naţionalitate, origine etnică, rasă, criteriu politic etc.
Pot fi beneficiari ai ajutorului de şomaj următorii:

au devenit şomeri în sensul prevederilor legii;

nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ;

ocupă un loc de muncă şi din diferite motive doresc schimbarea acestuia;

au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţională, conform legii;

străinii care au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri în România, conform
legii;

nu au putut ocupa un loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din detenţie;
Ca o noutate în domeniu, reforma sistemului de asigurări sociale pentru şomaj a introdus
posibilitatea asigurării voluntare, iar la îndeplinirea condiţiilor de stagiu, persoanele asigurate
voluntar pot beneficia atât de indemnizaţii de şomaj cât şi de prestaţii medicale. Potrivit legislaţiei
în vigoare [6], şomerii înregistraţi la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă sunt îndreptăţiţi să
primească ajutorul de şomaj dacă fac dovada achitării contribuţiei de asigurări sociale pentru şomaj
de cel puţin 12 luni în ultimele 24 de luni anterioare devenirii lor ca şomeri. Dreptul la ajutorul de
şomaj este condiţionat de participarea lunară a şomerului la Serviciul Public de Ocupare (SPO)
pentru vizarea carnetului de şomer precum şi de obligaţia participării la cursurile de calificare şi
reconversie profesională oferite de SPO. Ajutorul de şomaj reprezintă o sumă de bani ce este
stabilită în cuantum fix în valoare de 75% din salariul minim brut pe economie, fiind scutit de plata
altor contribuţii (asigurări sociale de pensii, asigurări sociale de sănătate etc.) şi este acordată pe o
perioadă de şase, nouă sau douăsprezece luni, în funcţie de stagiul de cotizare realizat în sistemul
public de asigurări sociale pentru şomaj. Ajutorul de şomaj este acordat, de asemenea, şi tinerilor
absolvenţi dacă aceştia s-au înscris la SPO în termenul prevăzut de lege, de 60 de zile de la
absolvire, în acest caz, alocaţia de integrare reprezentând o sumă fixă în valoare de 50% din salariul
minim brut pe economie şi este plătită timp de şase luni.
În vederea participării la Strategia Europeană de Ocupare (SEO), obiectivele de politică a
ocupării forţei de muncă urmăresc creşterea gradului de ocupare a populaţiei active, conducând
direct la diminuarea fenomenului de şomaj, iar una dintre priorităţile de bază din domeniul ocupării

98
forţei de muncă o reprezintă creşterea eficienţei şi a gradului de realizare a măsurilor active în
totalul cheltuielilor suportate din bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj.
În afara plăţii ajutorului de şomaj ce constituie principala activitate a agenţiilor judeţene de
ocupare a forţei de muncă, SPO aplică şi alte măsuri specifice pieţei muncii prin organizarea de
cursuri de formare profesională pentru şomeri, pe baza prospectelor de piaţă privind nevoile locale
de forţă de muncă calificată. Cursurile sunt organizate atât de către centrele proprii de pregătire
profesională ale acestora cât şi de organizaţii private autorizate pentru furnizarea de astfel de
servicii.
Programele de formare profesională pentru şomeri includ calificarea, recalificarea,
perfecţionarea şi chiar specializarea acestora, materializându-se prin perioade de pregătire practică
sau specializare [160; 197]. Accesul la programele de formare profesională este posibilă numai
după participarea la activităţi de informare şi consiliere privind cariera sau cele de mediere.
Centrele de formare şi (re)calificare sunt deschise şi persoanelor care sunt ameninţate de şomaj sau
care doresc să-şi schimbe locul de muncă, precum şi angajaţilor, la cererea angajatorilor.
Şomerii care urmează cursurile de formare profesională beneficiază pe lângă ajutorul de
şomaj şi de transport gratuit, precum şi de echipament de protecţie necesar în perioada de
desfăşurare a cursurilor, iar costurile înregistrate cu aceste cursuri de formare profesională a
şomerilor înregistraţi la agenţiile locale pentru ocuparea forţei de muncă sunt acoperite integral din
bugetul asigurărilor sociale pentru şomaj. Cadrul legislativ de coordonare a asigurărilor sociale
pentru şomaj stabileşte şi alte măsuri active de stimulare a ocupării cum ar fi cazurile persoanelor
beneficiare de ajutor de şomaj care îşi găsesc un loc de muncă înaintea expirării perioadei de
indemnizare, primesc un anumit procent din sumă pentru perioada de timp rămasă, iar în cazul
persoanelor indemnizate care sunt angajate, se acordă angajatorilor o anumită sumă drept subvenţie
pe o perioadă de până la un an.
O altă componentă esenţială a asigurărilor sociale este reprezentată de asistenţa socială
care este un sistem de norme juridice prin intermediul cărora se pune în aplicare programe de
protecţie socială destinate familiilor cu mulţi copii, unor categorii de minori, persoanelor în vârstă
nepensionare, adulţilor cu diferite deficienţe, precum şi altor beneficiari. Programele de asistenţă
socială se adresează persoanelor aflate în grade diferite de nevoi sociale şi sărăcie, iar prestaţiile
acordate drept asistenţă socială sunt realizate pe principiul noncontributivităţii [102, p. 200].
În România ultimilor ani, au fost promovate şi aplicate o serie de măsuri legislative menite
să urmărească accelerarea reformării sistemului naţional de asistenţă socială prin: asigurarea unui
VMG pentru toţi cetăţenii; accesul la drepturile sociale fundamentale şi măsuri pentru prevenirea şi
combaterea marginalizării sociale. Sistemul naţional de asistenţă socială este proiectat să

99
funcţioneze pe baza principiilor solidarităţii şi eficienţei. În scopul prevenirii şi combaterii
marginalizării şi excluderii sociale, prestaţiile şi serviciile de asistenţă socială sunt incluse într-un
sistem unitar ce se adresează categoriilor sociale cele mai defavorizate.
Guvernul României, împreună cu partenerii sociali, anual elaborează Programul Social,
care are ca principale obiective: asigurarea unei protecţii sociale adecvate; ameliorarea condiţiilor
de viaţă, de muncă şi de locuire a populaţiei; promovarea şi susţinerea acţiunilor şi factorilor care
determină coeziunea socială, promovarea şi susţinerea programelor de solidaritate socială.
Memorandum-ul Comun în domeniul Incluziunii Sociale (IS) reprezintă documentul de bază care
fundamentează cooperarea cu UE în domeniul incluziunii sociale [132; 201], România identificând
problemele cheie şi provocările cu care se confruntă în domeniul incluziunii, stabilind orientările de
politică socială în lumina obiectivelor comune trasate de UE.
O atenţie deosebită în ceea ce priveşte reforma politicilor sociale din România, se acordă
protecţiei familiei care reprezintă embrionul dezvoltării societăţii. Politica familială ce are drept
punct de plecare necesitatea respectării drepturilor şi libertăţilor copilului şi a necesităţii derulării
acţiunilor parentale numai în interesul acestora, are în vedere apărarea şi promovarea rolului şi
funcţiilor familiei, a drepturilor copilului în cadrul unei familii stabile şi echilibrate, atenuarea şi
eliminarea dificultăţilor socio-materiale ale familiei ca un întreg, ale membrilor acesteia egali în
drepturi şi atribuţii. Principiul acordării în România a prestaţiilor şi alocaţiilor familiale este
rezidenţa. Prestaţiile familiale reprezentate prin alocaţia pentru copii sunt administrate în majoritate
de către MMFEŞ iar altele de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului (MECT).
În domeniul sănătăţii şi securităţii în muncă, îmbunătăţirea capacităţii de prevenţie nu a
fost încheiată odată cu transpunerea Capitolului 13 „Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă” în
legislaţia naţională, aceasta reprezentând un domeniu foarte nou în cadrul politicilor sociale
româneşti, şi impune transpunerea reglementărilor comunitare în rândul tuturor actorilor implicaţi
precum şi reorganizarea şi perfecţionarea structurilor administrative necesare punerii în practică a
noilor cunoştinţe.
Tot în cadrul politicilor de asistenţă socială, ca o necesitate a transpunerii aquis-ului
comunitar, au fost stabilite o serie de măsuri privind protecţia specială a persoanelor cu handicap, în
vederea exercitării dreptului acestora la un regim special de prevenire, tratament, readaptare,
învăţământ, instruire şi integrare socială. Odată cu intrarea în vigoare a Protocolului Social din
1993, partenerii sociali au început să ocupe un rol central pe scena socială europeană datorită
dreptului de a fi consultaţi cu privire la propunerile legislative în domeniul social şi de a cere
rezolvarea diverselor chestiuni pe baza acordurilor şi nu pe cale legislativă. Sarcina partenerilor
sociali este de a imprima activităţii Comitetului de Dialog Social o nouă direcţie.

100
 Calea dialogului social a asigurat susţinerea şi perfecţionarea politicilor sociale româneşti
în domeniul protecţiei sociale de către principalii parteneri de dialog social reprezentativi, măsura
orientării spre dialogul în parteneriat social şi diversificarea formelor de consultare a partenerilor
sociali în domeniile ce fac obiectul acestor consultări, materializate într-o serie de acorduri sociale,
au condus la asigurarea unei păci sociale şi susţinerea unor importante obiective de politică socială.
S-au înregistrat progrese semnificative atât în plan legislativ cât şi în plan instituţional în domeniul
social, şi cu precădere în domeniul securităţii sociale, însă eforturile de îmbunătăţire a cadrului
general în acest domeniu vor trebui continuate pentru ca România să poată să-şi îndeplinească
obligaţiile de Stat Membru în vederea integrării depline în structurile europene.
Ca o concluzie intermediară, privind dialogul social instituţionalizat putem menţiona că a
fost creat un cadru reglementat pentru consultarea partenerilor sociali la nivel naţional, sectorial şi
teritorial care asigură consultarea şi parteneriatul cu reprezentanţii organizaţiilor sindicale şi
patronale cuprinzător şi eficient, iar în ceea ce priveşte perspectivele dezvoltării dialogului social
bazate pe creşterea capacităţii partenerilor sociali vor genera implicarea accentuată a acestora în
rezolvarea problemelor cu caracter economic şi social şi vor genera noi forme de parteneriat
benefice pentru asigurarea unui climat de pace şi stabilitate socială.
3. 2. PROBLEMA PERFECŢIONĂRII ASIGURĂRILOR SOCIALE LA
REGLEMENTĂRILE COMUNITARE ÎN DOMENIU
Calitatea de SM al UE dobândit de România începând cu 1 ianuarie 2007, constituie un
moment fără precedent în istoria milenară a acesteia şi impune eforturi deosebite în vederea
transpunerii reglementărilor comunitare în legislaţia naţională de asigurări sociale. De la data
aderării, România este obligată să aplice în domeniul securităţii sociale a lucrătorilor migranţi
prevederile regulamentelor comunitare de coordonare ce presupune ca prestaţiile de securitate
socială prevăzute de legea română să poată fi exportate, iar pentru determinarea şi acordarea
acestora trebuie să se respecte principiile coordonării comunitare [186].
În vederea alinierii legislaţiei româneşti de pensii la cea comunitară, a fost adoptată Legea
nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale [5] care a intrat în
vigoare începând cu data de 1 aprilie 2001 [182, pp. 203-206]. Acest act normativ reprezintă
începutul alinierii legislaţiei româneşti de asigurări sociale de pensii la legislaţia comunitară care,
prin conţinutul său, introduce pentru prima dată posibilitatea ca şi alţi cetăţeni ai altor state sau
apatrizi, pot fi asiguraţi ai sistemului public de pensii, pe perioada cât aceştia îşi au domiciliul sau
reşedinţa în România, având obligaţia să contribuie la bugetul de asigurări sociale de stat,
beneficiind în acelaşi timp de prestaţiile de asigurări sociale prevăzute de lege.

101
 Reglementările introduse odată cu intrarea în vigoare a legii pensiilor, au constituit reforma
sistemului de pensii şi au pregătit legislaţia de asigurări sociale româneşti în vederea aplicării
regulamentelor comunitare referitoare la aplicarea sistemelor de securitate socială a angajaţilor,
lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul
comunităţii şi stabilirea procedurilor de implementare a acestora [19; 20; 183, pp. 239-244].
Reforma începută odată cu adoptarea noii legi a pensiilor a continuat cu adoptarea legilor [10; 12]
privind componenta obligatorie – pilonul II şi cu cea facultativă – pilonul III /anexa 26 şi anexa 27/
[187, pp. 31-33].
În conformitate cu prevederile acordurilor bilaterale de securitate socială încheiate de
România până la data aderării, a fost necesară amendarea şi modificarea legislaţiei de asigurări
sociale în vederea reglementării situaţiei lucrătorilor migranţi cu scopul: eliminării prevederilor
discriminatorii legate de cetăţenie; recunoaşterii şi totalizării perioadelor de asigurare; instituirea
unei cooperări între autorităţile şi instituţiile naţionale responsabile cu acordarea prestaţiilor şi a
stabilirii modalităţilor de export a plăţii prestaţiilor de securitate socială.
Pentru a beneficia de asigurările sociale de pensii, o persoană nu trebuie neapărat să fie
cetăţean român sau să aibă rezidenţa în România, ci legea obligă ca beneficiarii să aibă calitatea de
asigurat în coroborare cu alte condiţii stipulate de aceasta, iar drepturile de asigurări sociale
cuvenite în sistemul public românesc, precum şi prestaţiile aferente acestor drepturi, pot fi
transferate în SM unde asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile reglementate
prin acorduri şi convenţii internaţionale la care România este parte, în moneda ţării respective sau
într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit.
Pensiile de asigurări sociale de stat sunt definite ca drepturi băneşti acordate salariaţilor la
expirarea unei perioade determinate de activitate şi la împlinirea vârstei prevăzute de lege sau în
cazul pierderii totale sau în cea mai mare parte a capacităţii de muncă, precum şi urmaşilor acestei
persoane [184, pp. 90-91]. Din această definiţie rezultă principalele categorii de pensii reglementate
în sistemul asigurărilor sociale de stat: pensia pentru munca depusă şi limita de vârstă; pensia de
invaliditate; pensia de urmaş.
Reforma sistemului public de asigurări sociale a făcut ca sistemul să fie organizat pe baza
următoarelor principii [28, pp. 42-43]: unicitatea pensiei, constă în faptul că o persoană poate primi
o singură pensie integrală de asigurări sociale; indexarea şi compensarea pensiilor – mecanism
reglementat după 1990 prin hotărârile de guvern prin care s-au produs unele modificări ale pensiilor
sub forma creşterilor forfetare sau cu procente graduale sau uniforme; neimpozitarea pensiilor - ca
orice alte drepturi de asigurări sociale, pensiile sunt scutite de impozite potrivit reglementărilor
actuale; imprescriptibilitatea dreptului la pensie - face parte din categoria drepturilor indescriptibile.

102
Aplicarea acestui principiu înseamnă că odată ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
naşterea dreptului la pensie, acesta nu se pierde atât timp cât s-a cerut înscrierea la pensie;
inadmisibilitatea cesiunii pensiei - dreptul la pensie nu poate fi cedat. Odată ce titularul a intrat în
posesia pensiei poate dispune liber de aceasta, pensia putând fiind urmărită în condiţiile prevăzute
în dreptul comun.
În sistemul public de pensii românesc sunt acordate următoarele categorii de pensii:

pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă - se acordă asiguraţilor care îndeplinesc
cumulativ la data pensionarii condiţiile privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de
cotizare în sistemul asigurărilor sociale. Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru
femei şi 65 de ani pentru bărbaţi, atingerea acestei vârste urmând a se realiza în intervalul dintre
luna aprilie 2001 şi luna martie 2015, pornindu-se de la vârstele actuale de 55 de ani pentru femei şi
60 de ani pentru bărbaţi /anexa 28/. În prezent, stagiul de cotizare complet pe care trebuie să-l
realizeze o persoană pentru a putea beneficia de pensie înainte de împlinirea vârstei standard de
pensionare este de 25 de ani pentru femei şi de 30 de ani pentru bărbaţi, acest stagiu urmând a creşte
în timp de 13 ani la nivelul de 30 de ani pentru femei şi 35 de ani pentru bărbaţi;

pensia anticipată - asiguraţii care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10
ani pot solicita pensie anticipată cu cel mult 5 ani înainte de împlinirea vârstelor standard de
pensionare. Cuantumul pensiei anticipate se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei pentru
limită de vârstă. La împlinirea vârstelor standard de pensionare, pensia anticipată parţială devine
pensie pentru limită de vârstă, prin eliminarea diminuării efectuate pentru cea anticipată parţială şi
adăugarea eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare;

pensia de invaliditate - sau pensia pentru pierderea capacităţii de muncă, se acordă
persoanelor care din cauza unor accidente de muncă survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de
serviciu ori datorită bolilor profesionale, şi-au pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea de
muncă. Au dreptul la pensie de invaliditate şi persoanele care nu mai au calitatea de asigurat la data
ivirii invalidităţii dar care au realizat cel puţin jumătate din stagiul de cotizare ca şi persoanele mai
sus menţionate;

pensia de urmaş - persoanele care au drept la pensie de urmaş sunt strâns legate de
decedat prin căsătorie (soţ, soţie) sau prin rudenie directă de gradul I (copii). În aceste condiţii, au
dreptul la pensie de urmaş copiii şi soţul supravieţuitor, dacă persoana decedată era pensionar sau
îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii. Copiii au dreptul la pensie de urmaş: până la
vârsta de 16 ani; dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până
la terminarea acestora dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani; pe toată durata invalidităţii de orice

103
grad, dacă acesta s-a ivit în perioada în care se aflau în una din cele două situaţii mai sus
menţionate.
În sistemul public al asigurărilor sociale cuantumul pensiei la data înscrierii la pensie se
determină prin înmulţirea punctajului mediu anual realizat de asigurat în perioada de cotizare cu
valoarea unui punct de pensie din luna ieşirii la pensie. Punctajul mediu anual, realizat de asigurat
în perioada de cotizare se determină prin împărţirea numărului de puncte rezultat din însumarea
punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada de cotizare la numărul de ani corespunzători
stagiului complet de cotizare. Punctajul anual al asiguratului se determină prin împărţirea la 12 a
punctajului rezultat în anul respectiv din însumarea numărului de puncte realizat din fiecare lună,
care se calculează prin raportarea salariului brut lunar, individual, inclusiv sporurile şi adaosurile,
sau după caz, a venitului lunar asigurat, care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de
asigurări sociale, la salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de Comisia Naţională
pentru Statistică (CNS) /anexa 29/.
Practic formula teoretică de calcul a pensiei poate fi [144, p. 33]:

 (Vbai / Vbmi )  
Cp = ∑   ⋅ A ⋅ E  ⋅ Vpp (3.2.1)
  Sc  
unde: Cp = Cuantumul pensiei
Vbai = Venitul mediu brut al asiguratului în anul „i”
i = Anul în care subiectul a lucrat
Vbmi = Venitul mediu brut pe economie în anul „i” comunicat de CNS
Sc = Stagiul complet de contribuţie
A = Coeficient de acces (în funcţie de tipul de pensie gen „pensie de urmaş”, de gradul de
invaliditate etc.)
E = Coeficient de elasticitate (coeficient corectabil cu 0,3% pentru lunile lucrate
suplimentar după vârsta de pensionare deci cu 3,6% pe an lucrat suplimentar)
Vpp = Valoarea punctului de pensie
Pentru o tratare complexă a sistemului de pensii în România, se porneşte de la analiza
cuantumului pensiei care depinde de un şir de factori: de venitul mediu al asiguratului în fiecare an,
care din motive ştiute din an în an se modifică; de media venitului unui individ asigurat la nivelul
economiei; de numărul anilor de contribuţie ce constituie stagiu obligatoriu; de genul de activitate;
de anumite favoruri, numite elasticitate; de nivelul dezvoltării economiei la momentul pensionării.
O tratare originală a problemei de calculare a pensiei o găsim în [144, p. 33]. Dezvoltând formula

104
de calcul, aşa cum ea a fost original tratată vom, nota prin xt , x t - venitul mediu al asiguratului, al
unui asigurat la nivelul economiei naţionale (sau la nivelul ramurii considerate), t = 1, 2, ..., T , unde
xt
T – numărul anilor necesari pentru atingerea stagiului complet de contribuţie. Prin raportul
xt
obţinem cota-parte a venitului asiguratului faţă de media la nivelul economiei în anul t,
t = 1, 2, ..., T . Pentru diferiţi asiguraţi, în diferiţi ani acest raport va fi diferit; mai mic sau mai mare
decât 1. Numim aceste „părţi” puncte. În perioada (0, T ) asiguratul va acumula în total
T
x1 x2 x x x
+ + ... + t + ... + T = ∑ t puncte, media aritmetică fiind:
x1 x 2 xt xT t =1 x t

1  T xt 
 ∑  puncte (3.2.2)
T  t =1 x t 

()
Accesul la pensie este un vector A . La pensie asiguratul poate avea dreptul în calitate de

urmaş, de gradul de invaliditate etc. Adică A = ( A1 , A2 , ..., Ai , ..., Aα ) . În dependenţă de specificul

muncii, de importanţa acesteia pentru societate, de pericolul la care este supus asiguratul etc. pensia
poate fi în baza unei legi majorată (elasticitatea pensiei). Şi elasticitatea pensiei este deci un vector
E = (E1 , E2 , ..., E j , ..., Eβ ) . Pentru a include în calcul toate variantele posibile în ce priveşte „accesul

la pensie”, „elasticitatea pensiei” elaborăm matricea coeficienţilor multiplicatori

γ ij = Ai ⋅ E j , i = 1, 2,..., α ; j = 1, 2,..., β /tabelul 3.2.1/.
Tabelul 3.2.1
Matricea coeficienţilor-multiplicatori
Elasticitatea
E1 E2 ... Ej ... Eβ
Accesul
A1 γ 11 γ 12 ... γ1 j ... γ 1β
A2 γ 21 γ 22 ... γ2j ... γ 2β
M M M ... M ... M
Ai γ i1 γ i2 ... γ ij ... γ iβ
M M M ... M ... M
Aα γ α1 γα2 ... γ αj ... γ αβ
Sursa: Elaborat de autor

Deci asiguraţii prin coeficienţii γ ij , i = 1, 2,..., α ; j = 1, 2,..., β vor fi defavorizaţi după

numărul de puncte acumulate pe parcursul asigurării în intervalul (0; T ) . Pensia în puncte poate fi
exprimată:
γ ij 
T
x 
Pij =  ∑ t  puncte (3.2.3)
T  t =1 x t 

105
 lei
Un punct, exprimat valoric, în anul pensionării este estimat la V . Deci pensia
punct
exprimată în lei la constitui:
γ ij ⋅V  T
x 
Pij =  ∑ t  lei (3.2.4)
T  t =1 x t 
Stabilirea pensiei în acest mod are un şir de argumente: este luat în considerare întregul
interval de activitate a asiguratului, veniturile asiguratului, veniturile medii la nivelul economiei
naţionale în fiecare an; în aşa mod perioadele de criză economică a ţării, inflaţia anilor de criză nu
influenţează interesele viitorilor pensionari; se asigură o anumită echitate socială prin stabilirea unei
valori unice a unui punct de pensie. Partea slabă: coeficienţii γ ij , i = 1, 2,..., α ; j = 1, 2,..., β , sunt

constanţi în timp. În viziunea noastră şi coeficienţii multiplicatori şi exprimarea valorică a punctelor

de pensie trebuie să evolueze în timp, adică trebuie înlocuiţi cu:
γ (t ) , i = 1, 2,..., α ;
ij
j = 1, 2,..., β ; t = 1, 2,..., T

V (t ) , t = 1, 2,..., T
Coeficienţii „Acces” (A) şi „Elasticitate” (E) pot şi trebuie folosiţi de către autorităţi sub
formă de „regulatori-stimulanţi” /figura 3.2.1/.

Intrări Ieşiri
+ Sistemul de pensionare PENSIA

Figura 3.2.1. Schema-bloc A – E

Sursa: Elaborată de autor

În calitate de „regulatori” în sistemul de pensionare, numit sistem reglat, servesc:

autorităţile guvernamentale prin stabilirea valorii V (t ) a unui punct de pensie; asiguraţii cu vectorii
A şi E.
Pensia exprimată valoric poate fi calculată după formula:

(t ) γ ij(t ) ⋅ V (t )
Pij = ⋅ tgQt (3.2.5)
T
( )
unde unghiul Qt constituie panta funcţiei xt = f x t /figura 3.2.2/.

106
 xt
= Pt - punctele realizate de către asigurat în anul t. xt = Pt ⋅ x t .
xt
Creşterea sau descreşterea unghiului Qt depinde de efortul asiguratului pentru a câştiga

prin muncă mai mult (∆xt ) , de autorităţile guvernamentale care pot, dacă le permite nivelul de
dezvoltare economică, să majoreze exprimarea valorică a punctului de pensie, de efortul
asiguratului pentru a beneficia de coeficientul A pentru majorarea unghiului Qt cu ∆Qt( A ) , de

coeficientul E pentru creşterea ∆Qt( E ) , de nivelul dezvoltării economiei naţionale prin care media x t

poate avea o creştere cu ∆ x t . Creşterea valorică a punctului de pensie este o consecinţă a creşterii
PIB-ului, deci şi a creşterii mediei x t .

( )
f xt

Pt xt

Qt
0 xt xt
Figura 3.2.2. Interpretarea grafică a punctelor în anul t
Sursa: Elaborată de autor

În consecinţă, nivelul pensiei poate să crească, să rămână constant sau chiar să se reducă
/figura 3.2.3/.
Ca atare, pensia publică pentru vechime completă se calculează pentru întreaga perioadă
contributivă în funcţie de trei componente de bază: salariul brut lunar realizat de asigurat care a
constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale; salariul mediu brut realizat
pe economie din fiecare lună din perioada contributivă şi valoarea unui punct de pensie care se
stabileşte anual prin legea de aprobare a bugetului de asigurări sociale reprezentând un procent
cuprins între 30% şi 50% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului de asigurări
sociale de stat /anexa 30/.

107
 + ∆V (t )

∆xt +
+

INTRĂRI Sistemul de
+ PENSIA
pensionare

+ ∆Qt( A ) +

+ ∆Qt( E ) +

+
∆ xt

Figura 3.2.3. Sistemul de reglare „PENSIA”

Sursa: Elaborată de autor

Cheltuielile sociale publice sunt direcţionate pentru susţinerea materială şi morală din
partea societăţii: a copiilor cu capacităţi intelectuale deosebite, dar care sunt din familii cu un venit
redus (n1 ) ; a copiilor cu deficienţe fizice sau mintale, care au nevoie de o îngrijire specială, de un
tratament, de echipamente, medicamente etc. (n2 ) ; a pensionarilor conform legislaţiei în vigoare
(n3 ) ; a populaţiei în vârstă de muncă cu deficienţe fizice, mintale (n4 ) ; a populaţiei în vârstă de
muncă, apţi de muncă, care doreşte să muncească însă nu are un loc de muncă, deci sunt şomeri
(n5 ) . Total numărul populaţiei umane, care are nevoie de suportul societăţii prin asigurări sociale
constituie:
5
n = ∑ ni (3.2.6)
i =1

Indicatorii demografici pot fi interpretaţi schematic /anexa 31/. În analizele economice per
capita, inclusiv în problemele asigurărilor sociale publice, apare necesitatea de examinare a
indicatorilor respectivi, în cazul nostru, demografici specifici (la o unitate). Multitudinea
indicatorilor o exprimăm sub forma unei matrice /anexa 32/. În linia 1 găsim cota-parte a fiecăruia
din segmentele demografice considerate în numărul total al populaţiei umane; în linia 6 – numărul
populaţiei din ţară la un lucrător; ...; numărul şomerilor ce revin la un lucrător din economia
naţională.

108
 Nivelul asigurărilor sociale publice este determinat de nivelul dezvoltării economiei, de
cuantumul PIB-ului. Notăm PIB-ul prin Y , mărimea PIB-ului destinată asigurărilor sociale prin Y ,
atunci cota-parte a cheltuielilor sociale publice va constitui:
Y
=η (3.2.7)
Y
Mărimea (cuantumul) Y este determinată de autorităţile guvernamentale în dependenţă de:
politica socială a guvernanţilor; nivelul PIB-ului; structura cheltuielilor pentru asigurările sociale
publice; numărul populaţiei beneficiare de asigurări sociale publice; politica demografică; politica
economică; politicile economico-sociale din ţările membre ale UE.
Asigurările sociale publice specifice medii, la un beneficiar constituie:
Y
5
=y (3.2.8)
∑n
i =1
i

Y
∑
i =1
ni
productivitatea (eficienţa) muncii - = y ; la un lucrător revin: = γ beneficiari de asigurări
N5 N5
sociale publice.
Din fiecare unitate de muncă o parte este destinată beneficiarilor asigurărilor sociale
publice:

y Y Y Y N5
= 5
: = ⋅ 5
(3.2.9)
y N5 Y
∑n
i =1
i ∑n
i =1
i

Cota-parte a Numărul
mărimii lucrătorilor
PIB-ului ce revine la
destinat un
asigurărilor beneficiar
sociale de asigurări
publice în sociale
PIB

5 5

∑ ni
i =1
∑ni =1
i
Sau, din relaţia γ = determinăm N 5 = şi obţinem:
N5 γ

109
 5

y Y i =1
∑n i
 5  1 Y
= ⋅ :  ∑ ni  = ⋅ (3.2.10)
y Y γ  i =1  γ Y
5

∑n
i =1
i
N5 1
Relaţia = γ o transcriem 5
= - numărul lucrătorilor ce revin la un beneficiar
N5 γ
∑n
i =1
i

1 
de asigurări sociale publice  = m  .
γ 
y Y Y
Deci, = m de unde y = my .
y Y Y

Cuantumul asigurărilor sociale publice (y ) este în dependenţă directă cu numărul

lucrătorilor ce revin la un beneficiar de asigurări sociale publice, în dependenţă directă cu eficienţa
Y 
muncii, cu cota-parte   a PIB-ului destinat beneficiarilor în cuantumul PIB-ului.
Y 
România, pornind de la problemele economice, sociale cu care se confruntă, trebuie să-şi
elaboreze schemele sale de pensionare. La baza acestor elaborări pot fi puse schemele de tipul 1, 2,
3, 4, examinate în paragraful 2.2. Sistemul actual de pensionare din ţara noastră nu este adecvat
problemelor economice şi sociale. Conform calculelor noastre 27 % din forţa de muncă activă a
emigrat din România. Modalitatea de stabilire a pensiei în România de rând cu unele priorităţi
(exclude impactul inflaţiei), nu întotdeauna reflectă aportul solicitantului în perioada sa activă.
Pensia se determină după formula:
γ ijV  X 
T
Pij = ∑ t  (3.2.11)
T  t =1 X t 
În economia naţională salariul unor categorii de specialişti creşte sub impactul unor factori
exogeni (de exemplu, lucrătorii din sistemul bancar, de asigurări de bunuri etc.). În acest caz,
Xt
cuantumul raportului se reduce: unii specialişti din economie vor fi nejustificat defavorizaţi
Xt
atunci când vor depune cerere pentru acordarea pensiei (din cauza creşterii valorii medii X ).
Un alt aspect. Specialistul se formează în 2/3 din viaţa sa activă şi doar 1/3 este folosit în
scopuri creative. Aici se cere o revizuire a perioadei active de muncă, limita de vârstă trebuie, în
viziunea noastră, să fie flexibilă. În opinia noastră, considerăm că omul poate beneficia de pensie la
orice vârstă, pensia fiind în funcţie de perioada activă, de contribuţia plătită. Schematic modalitatea
de pensionare poate fi algoritmizată /figura 3.2.4/.

110
 Iniţierea

Are Se acordă o pensie β p ≤ Pα p

o pensie NU la vârsta de 65 de
ani proporţională p – exprimare valorică a unui punct de pensie;
bazată pe
muncă ? cu durata de α - coeficientul maxim; β - coeficientul minim
rezidenţă (valorile acestuia se stabilesc printr-un studiu special).

Pensia se acordă P = f (rezidenţă, calificare, venitul impozabil, de momentul depunerii cererii)

funcţionarilor
publici, salariaţilor,
persoanelor P ≠ f (vechimea muncii, nu este stabilită vârsta minimă, salariatul nu este
independente ş.a. forţat să plece la pensie)

Persoana care continuă activitatea

după vârsta de pensionare,
sistematic este supusă unor testări Persoana
profesionale ajunsă la vârsta
DA
de pensionare
doreşte să
Persoana care a atins vârsta de muncească
pensionare dar continuă să
muncească îşi adună drepturi
suplimentare

Solicitantul devenit pensionar

poate să întrerupă pensia când NU
găseşte o altă slujbă

Când persoana se Se acordă o primă Se acordă

pensionează primeşte echivalentă cu o o primă
lunar pensia sa pensie anuală suplimentară

Figura 3.2.4. Schema-bloc „Pensia tip sistem românesc”

Sursa: Elaborată de autor

În domeniul sănătăţii, măsurile care se impun a fi întreprinse în perioada următoare vizează

continuarea reformei în sistemul sanitar în scopul creşterii calităţii vieţii şi apropierii de indicatorii
de sănătate şi demografici ai ţărilor europene membre şi urmărirea cu precădere a îmbunătăţirii

111
calităţii serviciilor medicale prin reabilitarea infrastructurii serviciilor de sănătate şi prin creşterea
capacităţii şi calităţii sistemului medical de urgenţă la nivelul ţării.
Persoanele asigurate sunt toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii
străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară sau au
domiciliul în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond. Cetăţenii SM sau ai ţărilor cu care
România a semnat acorduri internaţionale în domeniul sănătăţii, beneficiază de asigurare pentru
servicii medicale în condiţiile stabilite de respectivele acorduri [7]. Calitatea de asigurat şi
drepturile de asigurare încetează odată cu pierderea dreptului de domiciliu sau de şedere în
România.
Calitatea de asigurat se dovedeşte cu un document justificativ – adeverinţă sau carnet de
asigurat – eliberat prin grija casei de asigurări la care este înscris asiguratul. Aceste documente
justificative vor fi înlocuite ulterior cu cardul electronic de asigurat, care se suportă din fond.
Metodologia şi modalităţile de gestionare şi de distribuire ale cardului de asigurat se stabilesc de
către CNAS. Emiterea cardului electronic de asigurat se face numai prin sistemul informatic unic
integrat al sistemului de asigurări sociale de sănătate. Cardul naţional de sănătate reprezintă
documentul care atestă calitatea de asigurat al sistemului public de asigurări sociale de sănătate din
România, conţinând informaţii referitoare la codul numeric personal, profesie, locul de muncă,
contribuţiile pentru asigurările sociale de sănătate, instituţiile unde acestea au fost achitate,
indicatorii stării de sănătate şi evoluţia acestora. Totodată legea defineşte cardul european de
asigurări sociale de sănătate şi stabileşte condiţiile în care posesorii unui astfel de document pot
beneficia de asistenţă medicală în timpul şederii temporare pe teritoriul unui SM al UE, creându-se
astfel cadrul necesar şi legal pentru ca titularul cardului european de sănătate să primească asistenţă
socială în aceleaşi condiţii ca şi un asigurat al SM respectiv. Iniţial, acest document a fost prevăzut
a fi introdus în circulaţie în anul 2006, dar datorită deficienţelor de sistem acesta nici până în
prezent nu este funcţional în totalitate.
O altă componentă a securităţii sociale ce este reglementată de documentele comunitare o
reprezintă protecţia împotriva accidentelor de muncă şi bolilor profesionale, ce a fost transpusă în
legislaţia din România prin adoptarea Legii nr. 346/2002 [8] potrivit căreia sunt asiguraţi
obligatoriu şi cetăţenii români care lucrează în străinătate prin decizia angajatorului român şi
cetăţenii străini sau apatrizi care lucrează pentru angajatori români, pe perioada în care au
domiciliul sau reşedinţa în România [177, pp. 112-116].
În România, prestaţiile şi alocaţiile familiale sunt reglementate prin intermediul mai multor
acte normative, iar dreptul la prestaţii şi alocaţii familiale este legat de rezidenţă. În conformitate cu
prevederile legii privind alocaţiile de stat pentru copii [2], beneficiază de alocaţie de stat pentru

112
copii şi copii cetăţenilor străini sau apatrizilor, dacă aceştia locuiesc în România împreună cu
părinţii lor, legea stabilind condiţiile necesare de îndeplinit în vederea acordării plăţii sau suprimării
alocaţiei de stat pentru copii. În cazul în care tutorele se deplasează în străinătate în interes de
serviciu şi este însoţit de copiii care sunt beneficiari ai alocaţiilor de stat pentru copii, dreptul de a
beneficia se păstrează, caz în care, plata se efectuează către părintele rămas în ţară sau către o
anume persoană mandatată în acest scop. Plata acestui drept de prestaţie socială nu poate fi
exportată în străinătate. În cazul în care copiii sunt născuţi cu handicap sau acest handicap intervine
pe parcursul vieţii copilului, legea prevede şi acordarea unei prestaţii familiale sub forma unei
prestaţii suplimentare.
Potrivit legii de acordare a alocaţiilor suplimentare pentru familiile cu copii [3], familia
care are în întreţinere doi sau mai mulţi copii are dreptul la alocaţie suplimentară, al cărei cuantum
este în funcţie de numărul copiilor. Beneficiază de alocaţia suplimentară familiile care au în
întreţinere cel puţin doi copii în vârstă de până la 16 ani sau până la 18 ani, dacă aceştia urmează
cursurile de zi ale unei instituţii de învăţământ, organizată potrivit legii, sunt încadraţi în gradul I
sau II de invaliditate ori sunt declaraţi handicapaţi, precum şi familiile cetăţenilor străini sau apatrizi
care au domiciliul în România. Pe perioada încredinţării copilului într-o instituţie de ocrotire, plata
dreptului la alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii se suspendă. Alocaţia suplimentară
pentru familiile cu copii nu este impozabilă şi nu poate fi urmărită silit decât în vederea recuperării
sumelor plătite necuvenit cu acest titlu. La stabilirea altor drepturi şi obligaţii prevăzute de legislaţia
în vigoare nu se ia în considerare alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii.
Progresele în evoluţia politicii sociale externe şi de securitate comune, implicarea şi
soluţiile alese de organizaţiile internaţionale şi europene în rezolvarea situaţiilor dificile de pe
continent demonstrează că Europa se pregăteşte să îşi asume un rol substanţial în arhitectura
propriei securităţi şi să ofere modele de aşezare, pe baze raţionale, echitabile, a relaţiilor dintre state
şi naţiuni, prin armonizarea intereselor lor.
Pentru România, îndeplinirea criteriilor comunitare de aderare a fost un proces necesar în
primul rând din punct de vedere intern, al vieţii economice şi sociale româneşti, având în mod
evident influenţe directe şi asupra securităţii sociale naţionale. Şi aceasta pentru că realizarea
Planului naţional de aderare la UE a avut efecte în primul rând asupra spaţiului românesc, a
accelerat dezvoltarea economică, a adâncit şi consolidat democraţia, a amplificat toleranţa şi
dialogul, a consolidat exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, protecţia minorităţilor şi
identităţii lor etnice şi culturale, a stimulat rezolvarea prin dialog şi acţiuni comune a problemelor.
În paralel cu eforturile pentru îndeplinirea criteriilor de aderare România a trebuit să îşi asume
responsabilitatea de a formula un punct de vedere românesc, o viziune proprie asupra viitorului

113
Europei. Aceasta a fost o contribuţie necesară nu numai la dezbaterea generală, care are loc în
prezent, pe aceeaşi temă în mai toate ţările europene, cât şi un aport la consolidarea conceptului de
securitate socială în condiţiile viitoarei arhitecturi a continentului.
Asigurarea protecţiei sociale în România a lucrătorilor migranţi, precum şi a cetăţenilor
români aflaţi pe teritoriul SM, se realizează prin aplicarea regulamentelor comunitare de coordonare
a sistemelor de securitate socială, în baza acordurilor bilaterale de securitate socială emise conform
principiilor comunitare de coordonare. Astfel, până la data aderării României la structurile
europene, cât şi în prezent, instituţiile cu sarcini în domeniul aplicării măsurilor de coordonare a
securităţii sociale, au desfăşurat o reevaluare a vechilor acorduri bilaterale încheiate, iar cele care nu
corespund noilor realităţi sunt renegociate în vederea încheierii de noi acorduri bilaterale privind
regimul circulaţiei forţei de muncă, a condiţiilor de securitate socială cu SM. Pentru coordonarea
sistemelor de securitate socială şi de aplicare a legislaţiei comunitare privind legislaţia aplicabilă, au
fost adoptate formularele tip utilizate ce au fost adaptate din formularele europene utilizate pentru
aplicarea acordurilor bilaterale /anexa 23/.
Concluzionând, se poate afirma că la data aderării României la valenţele democraţiei
europene, întreaga legislaţie românească a asigurărilor sociale a fost adaptată şi aliniată la
prevederile directivelor comunitare în vederea coordonării sistemelor de securitate socială, însă, mai
sunt necesare anumite îmbunătăţiri, plecând de la adaptarea cadrului instituţional, continuând cu
aspectele de ordin tehnic, şi a dezvoltării capacităţii administrative de preluare şi instrumentare a
regulamentelor privind securitatea socială, deoarece coordonarea eficientă a sistemelor de asigurări
sociale presupune, pe lângă adaptarea propriei legislaţii, crearea şi dezvoltarea unor instituţii
responsabile în acest domeniu.
3. 3. DREPTURILE DE PENSIE ÎN COMUNITATEA STATELOR DIN UE: REFLECŢII,
PROBLEME, SUGESTII
Libertatea serviciilor, a circulaţiei persoanelor şi a bunurilor în cadrul comunitar este
valabilă şi în cazul asigurărilor sociale, creând o piaţă a serviciilor sociale, în care, în ultima
perioadă se manifestă o serie-ntreagă de tendinţe [190, p. 55]. Ca un caz particular, în ultima
perioadă, ca urmare a numărului mare de state care au aderat la principiile europene, efectul asupra
problematicii asigurărilor sociale se manifestă din ce în ce mai puternic, aceasta pentru simplu
motiv, că renunţarea sau alinierea sistemelor naţionale de asigurări sociale în defavoarea sau pentru
un anumit model european, creează în ultimă instanţă unele tensiuni, din cauza fenomenelor de
îmbătrânire a populaţiei şi a şomajului, care în unele SM este foarte ridicat.
Un alt fenomen, cu care se confruntă politica socială europeană [131], este determinat,
între diferite state, de migraţia muncitorilor care dispun de nivele diferite de pregătire, cu precădere

114
spre cele mai dezvoltate şi care conduce în ultimă instanţă la dezechilibre în cadrul acestora,
punându-se întrebarea firească cum poate fi rezolvată această problemă, în condiţiile acestui exod
dintre nou aderat spre democraţie autentică. La această întrebare, răspunsul nu poate veni decât din
partea actorilor acestei pieţe, în felul cum vor fi coordonate sistemele de asigurări sociale care
încasează cotizaţiile sociale respective, aceasta în condiţiile în care un cetăţean, de-a lungul întregii
carieri poate desfăşura activităţi producătoare de venit în mai multe state membre [143, p. 28].
Astfel se poate afirma că asigurările sociale reprezintă acele activităţi ale statului
îndreptate într-o anumită direcţie în sensul modificării caracteristicilor sociale ale activităţii [103, p.
22] sau pot fi reliefate prin intermediul unor activităţi desfăşurate de stat pe baza unor strategii,
programe şi proiecte menite să influenţeze într-o anumită măsură bunăstarea individuală, familială
sau a colectivităţii în ansamblu [143, p. 5].
La nivelul UE politica privind asigurările sociale este reprezentată de legislaţia europeană a
muncii îndreptată spre lupta împotriva discriminărilor de orice natură, prin aplicarea unor dispoziţii
cu referire la starea de sănătate, cultură şi educaţie, fiind în cele din urmă problema fiecăruia dintre
SM, al cărui sistem de securitate socială este rezultatul a multor secole de lupte politice şi
dezvoltare. Ea va trebui să respecte această diversitate de tradiţii, evoluţii, puncte focale şi metode,
prioritatea fiecărui SM va diferi prin politica competiţiei iar acele probleme sociale pentru care nu
se poate găsi o soluţie satisfăcătoare trebuie să fie tratate la nivel european, în acest sens SM
determinând sferele de acţiune, metodele, mijloacele şi ritmul dezvoltării socio-politice.
Un alt considerent care trebuie avut în vedere în elaborarea unui model de asigurări sociale
la nivel de UE şi SM este acela al cotizaţiilor sociale şi al beneficiilor acestora care diferă
fundamental de la un stat la altul.
Libera circulaţie a produselor, serviciilor şi a forţei de muncă nu poate să nu aibă urmări în
cadrul politicii sociale a SM, prin însăşi lipsa de discriminare între muncitorii oricărei alte ţări faţă
de cei ai ţării de rezidenţă ce trebuie să conducă la drepturi egale pentru ei şi familia lor, legislaţia
europeană având în primul rând în vedere egalitatea între muncitori, indiferent de orientările
acestora, securitatea şi protecţia socială a lor, prin asigurarea unui nivel de viaţă ridicat, pentru care
nu există dispoziţii clare în acest sens, iar sistemul de protecţie socială prin pensii rămânând la nivel
naţional, aceasta deoarece la nivel de UE nu putem vorbi decât de reglementări juridice [135, p. 15].
Sub aceste aspecte, cel juridic, regulamentele comunitare sunt direct aplicabile şi
obligatorii în toate elementele lor, iar în cazul unor conflicte între legislaţia unui SM şi cea
comunitară, va prevala cea din urmă [17; 18]. În cadrul acestor norme juridice [19; 20] sunt
cuprinse sistemele publice de pensii, sistemul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, acoperind ca riscuri de securitate socială accidentele de muncă, bolile profesionale,

115
prestaţiile de invaliditate, pensii pentru limită de vârstă, anticipate şi anticipate parţiale, pensii de
urmaş şi ajutoarele în caz de deces.
Legislaţiile naţionale stabilesc tratamentul de securitate socială aplicat străinilor sau
reglementează diverse situaţii, ce pot apărea pe teritoriul altui stat, pentru cetăţenii lor. Aşa cum am
arătat în primul capitol, sistemele de securitate socială sunt diferite, dezvoltarea lor având la bază
perioadele istorice parcurse diferit, tradiţii şi obiceiuri specifice şi total diferite, unele de altele.
Sistemele de securitate socială naţionale sau regionale au evoluat independent, reflectând istoria
economică, politică, socială, geografică şi culturală a fiecărui teritoriu. Chiar dacă au existat legături
şi influenţe reciproce, în două teritorii naţionale nu există exact acelaşi sistem de securitate socială.
Majoritatea legislaţiilor naţionale de securitate socială prevăd că responsabilitatea statului
naţional încetează atunci când potenţialul beneficiar de prestaţii sociale îşi stabileşte reşedinţa
permanentă în afara teritoriului său. Aceste prevederi nu pot fi considerate ca xenofobe [122], ci
sunt explicate istoric, deoarece convertibilitatea internaţională a monedelor s-a realizat foarte greu,
chiar în prezent existând dificultăţi în acest domeniu.
În cadrul sistemului românesc de asigurări sociale, CNPAS, este desemnată: (1) instituţie
competentă pentru aplicarea dispoziţiilor privind determinarea legislaţiei aplicabile; (2) organism de
legătură pentru: (a) stabilirea indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă determinată
de boli profesionale şi accidente de muncă; (b) stabilirea prestaţiilor în natură în caz de boală
profesională şi accident de muncă; (c) stabilirea pensiilor pentru limită de vârstă/anticipate şi
anticipate parţiale/invaliditate şi de urmaş; (d) acordarea ajutoarelor de deces.
Faţă de prestaţiile acoperite pentru riscurile amintite mai sus, actele juridice [19; 20] nu
sunt aplicabile asistenţei sociale şi medicale, prestaţiilor acordate victimelor de război şi altor
prestaţii acordate prin legi speciale.
Riscurile acoperite se referă numai pentru cetăţenii SM ale UE, precum şi în cazul
cetăţenilor statelor terţe, care au reşedinţa legală pe teritoriul unui stat membru şi circulă în
interiorul UE. Pentru România, câmpul teritorial de aplicare este funcţional cu data de 1 ianuarie
2007.
Ca urmare, între legislaţiile interne pot să apară conflicte, ce pot fi rezolvate prin
coordonarea sistemelor legislative naţionale în domeniul securităţii sociale. Fără o conexiune între
legislaţiile naţionale de securitate socială, astfel de efecte negative pot să apară când legislaţiile
naţionale de securitate socială fac deosebire între solicitanţi pe baza cetăţeniei, doar cetăţenii
respectivelor ţări fiind îndreptăţiţi la prestaţii [76, pp. 11-13].

116
 O altă regulă dezavantajoasă, prevăzută de multe sisteme naţionale, stabileşte că prestaţiile
sunt plătite numai persoanelor care domiciliază în ţara respectivă. Deci, migranţii care locuiesc în
alte state, în special după pensionare, nu primesc aceste prestaţii [77, p. 39] /anexa 34/.
Dacă dreptul poate fi stabilit, fără a fi necesară totalizarea cu perioadele de asigurare sau
echivalente acestora realizate în alte SM, se efectuează dublul calcul [196, p. 13], primul constând
în stabilirea pensiei naţionale - care cuprinde numai stagiile realizate conform legislaţiei proprii; -
cel de-al doilea calcul constând în stabilirea pensiei comunitare aplicând metoda totalizării –
proratizări, luându-se în calcul toate perioadele confirmate de instituţiile de profil din SM unde
lucrătorul în cauză şi-a desfăşurat activitatea, parcurgându-se următoarele faze: (a) se calculează
pensia teoretică unde se iau în calcul toate perioadele de asigurare prin efectuarea calculului
prevăzut de legislaţia naţională; (b) calculul pensiei proratizate (proporţionale) aferentă perioadelor
realizate în fiecare SM /anexa 35 şi anexa 36/.
În dreptul securităţii sociale, criteriile care stabilesc domeniul de aplicare al unui sistem
naţional de securitate socială sunt numite reguli de conflict, ce au un caracter unilateral [76, p. 17]
ce intervine atunci când două state folosesc reguli de conflict diferite, aşa cum am încercat să
exemplific mai sus.
Când două state aplică reguli de conflict diferite, intervine conflictul de legi, astfel, când
unei persoane i se aplică prevederi ale mai multor legislaţii naţionale de asigurări sociale apare
conflictul pozitiv de legi, iar atunci când acelei persoane nu i se poate aplica nici o legislaţie
naţională de protecţie socială, apare conflictul negativ de legi, caz în care ar putea conduce la o
diminuare a fenomenului migraţiei forţei de muncă. În condiţiile mobilităţii internaţionale ce poate
atinge un grad înalt pe termen scurt sau lung de circulaţie, aceste restricţii nu-şi mai regăsesc
aplicarea. Depăşirea acestor obstacole se poate realiza numai prin mecanismul cooperării
internaţionale care se realizează prin încheierea de acorduri internaţionale care trebuie să asigure
cadrul legal necesar coordonării la nivel internaţional al legislaţiilor naţionale privind asigurările
sociale [122, p. 38].
La baza încheierii acordurilor internaţionale, din punct de vedere al coordonării sistemelor
de asigurări sociale, stau o serie de criterii care trebuie să îndeplinească cel puţin două funcţii: (1)
coordonarea prevederilor din legislaţiile naţionale care să conducă în aşa fel încât să nu apară
conflicte de legi în aplicarea sistemelor de protecţie socială, nici situaţii de lipsă, nici „exces” de
protecţie; (2) garantarea fiecărui cetăţean a drepturilor de asigurări sociale deja obţinute în
conformitate cu sistemul propriu de protecţie socială, iar aceasta din urmă trebuie să fie garantată
indiferent de locul de rezidenţă [122, p. 42].

117
 Condiţiile de pensionare în fiecare stat, tradiţional, pe parcursul istoriei, au evoluat, s-au
modificat sub presiunea anumitor argumente; sunt rigide, ţin de tradiţii, de condiţiile specifice
geografice, demografice, economice etc.; servesc stimulente, antistimulente în procesul gestionării
forţei de muncă pe parcursul întregii activităţi social-utile a individului. Încercarea unor autori de a
elabora pentru cele 27 de ţări ale UE o Politică de Pensionare Comună (PPC) [19], similar PAC,
care în anul 1957 a fost pusă la baza iniţierii UE, este mult discutabilă. Dacă o PPC ar fi fost pe cât
de necesară pe atât de reală, apoi în cei 50 de ani de existenţă a UE această PPC deja exista. Şi
eforturile României propuse de unii autori [150] de a „copia” politicile de pensionare din unele ţări
din UE, nu sunt binevenite pentru România. În acest caz România cu condiţiile sale climaterice, cu
apele curative, cu aerul de la munte, de la mare, ar putea să se transforme într-un „refugiu” pentru
unii imigranţi cu pensia achitată de către România. În viziunea noastră, politica de pensionare în
România trebuie, în primul rând, să îi favorizeze pe cetăţenii români; în rest, în măsura
admisibilului, să participe la acoperirea unor pensii pentru imigranţi sub nivelul ţărilor membre ale
UE. În unele ţări membre ale UE prestaţiile sunt plătite numai persoanelor care domiciliază în ţara
respectivă. Deci, imigranţii după pensionare, nu primesc aceste prestaţii [77]. România, fiind
membră a UE, este obligată să accepte regulile (condiţiile) de pensionare care au devenit deja
comune şi nu numai acestea; trebuie să-şi optimizeze prestaţiile pentru acoperirea pensiilor, pornind
de la interesele şi motivaţiile sale naţionale. Pentru stabilirea principiilor de elaborare a politicii de
pensionare, parametrii puşi la baza calculării pensiilor în diferite ţări sunt diferiţi /anexa 37/.
Sistemul de pensionare din România poate fi adaptat la cele din ţările membre ale UE după
următoarele principii: stagiul de cotizare complet al aspiranţilor la pensie în România = max {TS 2 } ;
1≤ S ≤ 27

cota-parte din stagiul minim necesar de cotizare pusă la baza calculării pensiei a aspiranţilor la
pensie în România = min {TS 3 }; limitele de vârstă pentru aspiranţii la pensie în România
1≤ S ≤ 27

= max {TS 4 } ; perioadele minime a locului de angajare în România pentru cetăţeni din alte state =
1≤ S ≤ 27

max {TS 5 }; perioadele minime a locului de reşedinţă în România = max {TS 6 } ; perioadele minime a
1≤ S ≤ 27 1≤ S ≤ 27

desfăşurării activităţilor economice în România = max {TS 7 } ; perioadele maxime de deplasare din
1≤ S ≤ 27

România a altor cetăţeni cu activităţi economice în România = min {TS 8 }.

1≤ S ≤ 27

Procedând în aşa mod, România nu creează situaţii de pensionare incompatibile cu

sistemele din ţările membre ale UE, însă îşi minimizează „povara” pentru prestaţia pensiilor
imigranţilor. De asemenea, pot exista reglementări conform cărora dobândirea sau calcularea
prestaţiilor sunt condiţionate de realizarea unor perioade de asigurare, angajare sau domiciliu,

118
numai perioadele realizate în condiţiile legislaţiei acelei ţări sunt luate în considerare. Astfel,
lucrătorul migrant poate să nu fie îndreptăţit la prestaţii sau poate primi o prestaţie mai mică decât
dacă ar fi rămas în ţara de origine.
Aşa cum am arătat, majoritatea statelor îşi restrâng responsabilitatea în domeniul securităţii
sociale la teritoriul naţional sau la proprii cetăţeni. Legătura dintre sistemul de securitate socială şi
teritoriul statului respectiv este cunoscută ca principiul teritorialităţii. Principiul teritorialităţii joacă
un rol important în domeniul securităţii sociale. În concordanţă cu acest principiu, dreptul securităţii
sociale se aplică numai faptelor petrecute în interiorul frontierelor naţionale, ceea ce înseamnă că
responsabilitatea statului este restrânsă doar la persoanele care sunt cetăţeni sau rezidenţi ai acestuia
sau riscurilor produse pe teritoriul statului respectiv. Urmare a acestui principiu, obligaţia de plată a
prestaţiilor contributive este limitată de teritoriu, dacă celelalte condiţii pentru plata acestor prestaţii
sunt îndeplinite. Deci, relaţia între teritoriul unui stat şi persoană, între prestaţii şi contribuţii, este
guvernată de legislaţia acestui stat. Pentru stabilirea şi plata unei prestaţii într-un SM pentru un alt
SM, trebuie să se ţină seama de către lucrătorii migranţi a unor măsuri ce sunt impuse de acest
aspect şi anume, în primul rând, că este supusă legislaţiei unui singur SM la momentul solicitării
acolo unde îşi are reşedinţa, excepţia intervenind numai în cazul în care lucrătorul în cauză este
asigurat atât conform legislaţiei SM în care desfăşoară activitate salarială, cât şi conform legislaţiei
în care desfăşoară activitate independentă.
Calitatea de SM începând cu 1 ianuarie 2007, pentru România, presupune ca asiguraţii
sistemului public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cei ai sistemelor de pensii
neintegrate, cei ai sistemului de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale cuprinşi în
acest sistem atât obligatoriu cât şi facultativ, precum şi studenţii cuprinşi în cursurile învăţământului
de zi, să fie asiguraţi prin efectul documentelor comunitare ale tuturor SM. Formularele comunitare
utilizate pentru stabilirea dreptului de pensie şi de punere a acesteia în plată sunt cele cuprinse în
anexa 33. De aceeaşi calitate beneficiază toţi asiguraţii sistemelor care au avut această calitate
dobândită anterior datei aderării, membrii de familie şi urmaşii acestora, precum şi lucrătorii
frontalieri, chiar dacă aceştia nu au reşedinţa în România, raza teritorială a asigurării fiind
determinată de sediul fix şi permanent al locului de muncă sau de locul unde se desfăşoară
majoritatea activităţilor profesionale, certificat în baza declaraţiei persoanei în cauză.
Ca regulă generală în vederea determinării legislaţiei aplicabile pentru lucrătorul care
desfăşoară o activitate profesională salariată sau independentă este aceea a aplicării legislaţiei
statului în care se desfăşoară activitatea respectivă, iar pentru lucrătorii migranţi care desfăşoară
simultan activitate profesională pe teritoriul a două sau mai multe SM. Se consideră că toate
activităţile desfăşurate sunt realizate pe teritoriul SM a cărui legislaţie este aplicabilă. În interesul

119
anumitor categorii de persoane (cele detaşate) pot fi convenite de comun acord, înţelegeri bilaterale
între părţile implicate.
Pentru coordonarea procesului de acordare a prestaţiilor de asigurări sociale, persoana
îndreptăţită se adresează unei singure instituţii, în acest caz cererea este opozabilă tuturor
instituţiilor legislaţiei cărora persoana respectivă a fost supusă în decursul carierii. Pentru prestaţiile
de natura pensiilor, drepturile trebuie să fie stabilite simultan în baza cererii care devine unică
pentru toate SM a căror legislaţie este aplicabilă lucrătorului pentru perioadele de asigurare realizate
în cadrul acestora. Excepţii de la principiul coordonării sunt regăsite în cazurile în care persoana
îndreptăţită solicită amânarea acordării prestaţiilor de bătrâneţe la care ar fi avut dreptul în baza
legislaţiei unuia sau mai multor SM precum şi în cazul în care persoana îndreptăţită nu îndeplineşte
simultan condiţiile legale pentru acordarea unei prestaţii, de către toate legislaţiile SM la care a fost
supusă, dar îndeplineşte cel puţin condiţiile prevăzute de legislaţia unuia dintre acestea.
În vederea acordării prestaţiilor, respectiv în vederea recunoaşterii dreptului la prestaţii,
fiecare dintre instituţiile implicate realizează separat totalizarea perioadelor de asigurare, ţinând
cont de ansamblul perioadelor de asigurare sau echivalare a acestora, realizate de lucrător în baza
legislaţiilor tuturor statelor membre la care acesta a fost supus. Luarea în considerare a perioadelor
realizate conform legislaţiei altor SM se face în măsura în care este necesar pentru completarea
perioadelor de asigurare sau echivalente proprii, pentru a dobândi, menţine, redobândi dreptul la
prestaţii, cu condiţia ca aceste perioade să nu se suprapună, luându-se în calcul şi perioadele de
asigurare sau echivalente acestora realizate de persoana în cauză anterior datei acordării. În situaţia
suprapunerii perioadelor de asigurare, pentru valorificarea, în vederea obţinerii unei prestaţii, se ţine
cont de perioadele de asigurare obligatorii, voluntare şi facultative caz în care se valorifică perioada
din baza asigurării obligatorii precum şi în cazul de perioadă asimilată care coincide cu perioada
obligatorie de asigurare şi numai atunci când este supusă mai multor legislaţii din SM, perioada
asimilată este luată în considerare numai de către instituţia SM la a cărui legislaţie asiguratul a fost
supus cu titlu obligatoriu ultima dată, anterior realizării acestei perioade.
Datorită faptului că nu în toate SM, perioadele de asigurare sunt exprimate în aceleaşi
unităţi cu cele utilizate de legislaţia SM care efectuează totalizarea, transformarea necesară în
scopul totalizării trebuie efectuată conform regulilor de conversie care variază în funcţie de numărul
de zile de lucru în cursul săptămânii pentru lucrătorul salariat – şase zile, cinci zile, sau şapte zile,
lucrătorului independent aplicându-i-se obligatoriu săptămâna de şase zile, acestea urmând a fi
aplicate asupra totalului perioadelor de asigurare sau echivalente acesteia confirmate prin
formularele E 205 /anexa 33/.

120
 În aceste condiţii, alinierea sistemului românesc de asigurări sociale la principiile
coordonării sistemelor naţionale ale SM, trebuie să se realizeze ţinând cont de principiile care
guvernează acest aspect în care trebuie să se conceapă şi să se aplice un mod unitar de stabilire a
beneficiilor pentru limită de vârstă, pentru vechime realizată în decursul vieţii active pe teritoriul
mai multor SM. După cum am arătat în cadrul primului capitol, fiecare SM posedă propriul regim
de calcul şi stabilire a beneficiilor pentru asigurări sociale, fie pentru invaliditate, urmaşi sau
bătrâneţe, care încă nu a fost aliniat la un standard unic, acesta din varii motive, plecând de la o
diversitate foarte mare de sistem, atât în funcţie de standardul de viaţă care în unele SM a condus la
o vârstă de acordare mai înaintată a acestor beneficii, cu un procent al ratei de înlocuire
pensie/salariu mai mare, atât în funcţie de formula de calcul a pensiei şi bineînţeles nu în ultimul
rând, al limitei minime de vârstă de acordare a dreptului precum şi a formelor de pensie acordate
(pensie de retragere, parţială, anticipată etc.). Plecând de la aceste considerente, se constată că în
prezent, principiul coordonării sistemelor de asigurări sociale de pensii, trebuie să fie restructurat şi
adus pe cât posibil la acelaşi standard în ceea ce priveşte vârsta, stagiul minim şi maxim necesar,
formula de calcul a beneficiului, a ratei de înlocuire beneficii/pensie şi a modului de transfer între
SM a acestor drepturi prin simplificarea circuitului coordonării.
Ca stat membru al UE, începând cu anul 2007, România trebuie să propună şi să-şi
adapteze legislaţia de asigurări sociale din ceea ce priveşte modul de stabilire, acordare şi transfer a
drepturilor de natura prestaţiilor sociale în concordanţă deplină cu statutul de ţară membră
aliniindu-se la principiile care guvernează acordarea acestora.
În concluzie, alinierea sistemelor sociale din SM şi implicit cel românesc, pentru lucrătorii
migranţi reprezintă una dintre cele mai importante probleme pe care UE trebuie să le aibă pe
ordinea de priorităţi cu ocazia diferitelor Consilii, iar integrarea sistemelor naţionale de asigurări
sociale ar trebui măcar să fie realizată pentru segmentul reprezentat de lucrătorii ce se deplasează în
interiorul spaţiului comunitar european.
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE
În teză sunt examinate asigurările sociale, conţinutul, structura şi clasificarea acestor tipuri
de prestaţii, factorii care influenţează asupra schemelor de asigurări sociale, sunt analizate
principalele scheme de pensii şi evoluţia acestora în cadrul UE; este propusă o tratare complexă a
schemelor de asigurări sociale, şi anume, este elaborată, plecând de la unele scheme de pensii din
SM a UE, schema asigurărilor sociale din România fiind modelată sub formă de schemă-bloc,
evidenţiind regulatorii „Acces” şi „Elasticitate”. Calitatea socială este tratată sistemic; factorii:
mediul social, economic, ambiant, educaţional, cultural, ştiinţific, recreativ, tehnologic, calitatea
locurilor de muncă constituie intrările în sistem, calitatea socială - ieşirile sistemului; politica de

121
ocupaţie a forţei de muncă, economică, socială, educaţională, ecologică, a dezvoltării tehnico-
ştiinţifice constituie conexiunea inversă; prin tratarea cibernetică a procesului de menţinere a
calităţii de persoane economic active, este argumentată necesitatea recalificării forţei de muncă din
contul cotizaţiilor ţărilor comunitare într-un fond de perfecţionare a forţei de muncă, în acest sens
printr-o tratare sistemică, s-a realizat un sistem de reglare a procesului de utilizare a forţei de muncă
în cadrul UE rezultând condiţiile necesare de „supravieţuire” a firmelor în mediul concurenţial,
datorită fluxului de forţă de muncă şi reflux de bani în România. Un loc aparte în lucrare aparţine,
analizei impactului negativ al importurilor asupra potenţialului asigurărilor sociale, a modului,
cum, creşterea asigurărilor sociale contribuie la creşterea cererii, prin dependenţele Cerere-
Income, cu scopul direct al perfecţionării schemelor de asigurări sociale iar din expunerea celor
patru modele-etalon sub formă sistemică a fost propusă constituirea unei scheme etalon pentru
România, schemă modelată sub formă de schemă-bloc, la nivel de principii, concepţii.
În teză se propune o nouă viziune şi o nouă tratare a situaţiei economice a României
ultimilor ani, în mod analitic fiind determinat rolul asigurărilor sociale asupra dezvoltării în
ansamblul economiei naţionale. Este argumentată necesitatea ca România să-şi revadă politica de
pensionare a forţei de muncă, lăsând flexibilă vârsta celor care „trebuie” să se pensioneze. În teză
sunt evidenţiate părţile slabe în schema de pensionare în România fiind propuse unele soluţii pentru
îmbunătăţirea şi flexibilitatea acesteia.
Teza este bine structurată atât metodologic cât şi conceptual, prezintă argumente în favoarea
dezvoltării asigurărilor sociale din România în contextul integrării în Uniunea Europeană. Teza
prezintă interes atât pentru practicieni, cât şi pentru instituţiile abilitate în implementarea reformei
în domeniul pensiilor şi alinierii acestor politici la nivelul cerinţelor europene.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
În baza studierii literaturii de specialitate a situaţiei asigurărilor sociale în România, în ţările
din comunitatea statelor UE, concluzionăm:
1. Asigurările sociale reprezintă unul dintre cel mai important pilon al politicilor economice,
o preocupare permanentă a îmbunătăţirii şi dezvoltării acestui segment de către statele moderne.
Asigurările sociale au ca scop principal, acordarea unui sprijin din partea comunităţii acelora care
dintr-un motiv sau altul sunt în imposibilitatea de a dispune de resurse proprii necesare subzistenţei
sau unei îngrijiri medicale adecvate, sunt o instituţie cu caracter juridico-politic, orientată către toţi
membrii societăţii, o relaţie statuată pe norme recunoscute şi reglementate; în toate domeniile de
operare şi aplicare; ca o organizaţie de administrare şi executare în vederea realizării acestor
instrumente şi elementele necesare atingerii obiectivului, se bazează pe efortul întregii naţiuni, ce

122
are ca fundament, existenţa, dezvoltarea şi funcţionarea unui sistem de compensare general, care
diferă ca mod de organizare şi resurse de care dispune.
2. După sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, problema asigurărilor sociale ca parte a
unui întreg al protecţiei şi securităţii sociale, în special în ţările dezvoltate economic, a evoluat
într-un ritm rapid, acoperind din ce în ce mai toate problemele sociale, concomitent cu cuprinderea
în totalitate a categoriilor de salariaţi; are loc înlocuirea vechiului concept de asigurare cu un nou
concept cu un spectru mai larg al cuprinderii, acela de securitate socială, bazat pe repartizarea
veniturilor; nevoia de asigurare socială a apărut din necesitatea ca populaţia umană să fie mereu
protejată împotriva diverselor fenomene socio-economice care ar putea surveni în timp ca urmare a
pierderii locului de muncă sau chiar a capacităţii sale de muncă, şi nu în ultimul rând, de a avea un
venit garantat pentru perioadele când acesta nu poate fi realizat din multiple motive care nu ţin
întotdeauna de voinţa lor.
3. Asigurările sociale sunt o parte componentă a protecţiei sociale ce se realizează pe bază
de contribuţii; reprezintă o formă specială de protecţie pe care societatea o poate acorda membrilor
săi aflaţi în dificultate; oferă un sprijin ce înlocuieşte efectele riscurilor economice în caz de
pierderea veniturilor datorită diverselor cauze, datorate îmbolnăvirilor, pierderii capacităţii de
muncă pentru vârstă înaintată sau chiar datorită pierderii locului de muncă – şomaj; au o dublă
semnificaţie, odată pot fi un tip de securitate socială iar alteori pot reprezenta un sector al politicilor
sociale, chiar mai mult, în literatura de specialitate este considerat faptul că aceste aspecte pot fi
interschimbabile; sunt acelea care pun accentul pe fondul de asigurări sociale fiind diferite de
bugetul de stat, mărimea beneficiilor este corelată direct cu cea a contribuţiilor, administrarea
fondului se bazează pe mai multe instituţii sociale-patronat, guvern şi sindicate; acoperă întreaga
populaţie ce contribuie la bugetul public, beneficiile au un nivel relativ constant, scăzut, ce sunt
suportate din acest buget, statul fiind unicul administrator al sistemului ce stabileşte atât tipul cât şi
nivelul venitului.
4. Schema publică de pensii bazată pe conturi naţionale (NDC) este un plan naţional definit
pe bază de contribuţii ce poate să ofere fiecărui contributor un cont individual în care se colectează
contribuţiile ajustate cu indicele de inflaţie; beneficiile sunt direct legate de contribuţii, stagiile de
cotizare pot fi valorificate în orice ţară membră UE cu condiţia alinierii la această schemă a tuturor
ţărilor; favorizează mobilitatea muncii, gradul de ocupare şi oferă nivelul cel mai ridicat de echitate,
prin reducerea inegalităţilor privind beneficiile diverselor generaţii şi a distorsiunilor de pe piaţa
muncii; reprezintă avantajul unor costuri minime de administrare ale sistemului PAYG; reflectă o
gândire flexibilă a factorilor de decizie care în loc să se confrunte cu evaziunea fiscală, datorii,
penalizări şi ştergeri de datorii şi, în ultimă instanţă să acorde subvenţii bugetului de pensii, se

123
preferă să participe direct, alimentându-l; creează o bună premisă pentru creşterea economică,
reprezintă voinţa politică a guvernului de a avea o politică de încurajare a creării de locuri de muncă
prin menţinerea unei fiscalităţi scăzute pentru un loc de muncă.
5. Asigurările sociale pentru şomaj reprezintă o formă specială şi mai recentă de protecţie
venită în sprijinul celora care dintr-un motiv sau altul, şi-au pierdut locul de muncă, ca urmare a
restructurării sau desfiinţării pentru care, se acordă o compensaţie, denumită ajutor de şomaj, pentru
o perioadă limitată de timp; fiecare ţară şi-a creat propriul sistem de protecţie socială privind
persoanele aflate în şomaj, cele mai multe, nu acordă acest sprijin financiar persoanelor care nu s-au
prezentat într-o perioadă de timp la instituţiile coordonatoare cu acest segment al securităţii sociale
în vederea înscrierii sau persoanelor care nu sunt apte de muncă; protecţia socială a şomerilor se
realizează de către fiecare stat prin două categorii de măsuri: active şi pasive. Asigurările sociale de
şomaj reprezintă sistemul în cadrul căruia sumele acordate se pot grupa în funcţie de destinaţie
astfel: de asigurare şi de asistenţă pentru şomeri. Indemnizaţia de şomaj are funcţia de asigurare
deoarece are rolul de a oferi un supliment sau o completare a mijloacelor de trai pentru o perioadă
determinată, în măsura în care persoana care o încasează dovedeşte că este şomer şi că realizează
venit sub un anumit nivel. Indemnizaţia de şomaj, prin funcţia sa activă, contribuie la diminuarea
costului social al sistemului de protecţie, la creşterea veniturilor fiscale ale statului, ca aport al
noilor lucrători proveniţi din rândul şomerilor.
6. Asigurările sociale de sănătate reprezintă un complex de măsuri luate de stat pentru
prevenirea bolilor, întărirea şi refacerea sănătăţii, prelungirea vieţii şi a capacităţii de muncă a
oamenilor; prevede dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat; statul este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea igienei şi sănătăţii publice; organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări
sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale
şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a
persoanei se stabilesc potrivit legii. Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de
ocrotire a sănătăţii populaţiei care reglementează îngrijirea medicală a salariaţilor şi a altor categorii
de persoane prin intermediul serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare şi
dispozitivelor medicale, urmărindu-se îndeplinirea de calitate a acestor prestaţii de către casele de
asigurări sociale de sănătate ce funcţionează pe baza fondurilor constituite în acest scop şi o formă
specială în cadrul politicii sociale a fiecărui stat, a cărei componentă specifică poate fi astfel
reliefată. Asigurările sociale de sănătate în mai toate ţările lumii sunt de tip transfer în flux,
denumite şi redistributive, organizate asemănător cu sistemul general de impozite – pay-as-you-earn
– PAYE – plăteşti pe măsură ce câştigi.

124
 7. După o perioadă de peste patru decenii de societate puternic centralizată şi cu o
economie socialistă de comandă, România se află, în prezent în plină economie de piaţă funcţională.
Statul bunăstării comunist a fost diferit de cel capitalist bazat pe economia de piaţă, din care
amintim câteva caracteristici obligativitatea legală de a munci prin ocuparea deplină a forţei de
muncă; asigurarea unei bunăstări colective, care masca sărăcia şi folosirea redistribuirii veniturilor
pentru compensarea inegalităţilor rezultate din salarii, beneficiile erau strict legate de muncă,
întreprinderile jucând un rol important în furnizarea bunăstării; un sistem de asigurări sociale
atotcuprinzător, servicii sociale gratuite (educaţie şi sănătate); mai puţin asigurări de şomaj, care
acesta nu era admis ca existând legal; lipsa unui sistem de ajutor social bine determinat; dinamica
cheltuielilor sociale ca procent din PIB în România a cunoscut o uşoară creştere, datorată nivelului
redus al cheltuielilor sociale în comparaţie cu celelalte ţări europene; politica socială, s-a dezvoltat
în context comunitar, ca o reacţie la consecinţele negative ale pieţei la nivel comunitar, intervenţia
în domeniul social s-a dezvoltat ca parte a unui proces de construcţie a pieţei unice în sine.
8. Schemele de asigurări sociale traversează perioada marilor schimbări de structură,
caracterizată printr-o multitudine de principii ce diferă în funcţie de dificultăţile ce urmează să fie
acoperite, ca urmare a evoluţiei societăţii în ansamblul său; apar o serie de tendinţe majore
îndreptate spre studierea diverselor probleme cu care se confruntă schemele de asigurări sociale şi
pensii, a protecţiei asigurărilor sociale a şomerilor şi nu în ultimul rând al finanţării întregului
sistem de protecţie socială; efortul majorităţii ţărilor europene diferă de la un stat la altul; ţări care
au reformat integral sistemul de asigurări sociale conducând la schimbarea radicală a schemelor de
pensii de bază; ţări care au reformat instituţional schemele statutare suplimentare; ţări care au
început procesul propriu-zis de reformă a asigurărilor sociale de pensii; ţări care se află la stadiul de
tratative şi cercetare cu partenerii sociali în găsirea unui punct comun în demararea procesului de
reformă. Asigurările sociale ale şomerilor este îndreptată mai ales pe încadrarea acestora pe fondul
aplicării concomitente a unor măsuri necesare recăpătării şi menţinerii calităţii de persoană activă
decât prin acordarea directă a ajutorului de şomaj către acestea. Principiul de bază al reformei
sistemelor de asigurări sociale îl constituie reducerea presiunii asupra intervenţiei statului cu
consecinţe directe în creşterea eficienţei politicilor social-europene.
9. Concomitent cu reforma sistemelor redistributive de pensii are loc găsirea unor noi
metode şi programe care promovează menţinerea vieţii active a unor persoane aflate în impas
precum şi a persoanelor care se află în incapacitate parţială de muncă. Evoluţia indicatorilor
demografici pe termen lung va avea o serie întreagă de efecte negative atât asupra veniturilor cât şi
cheltuielilor sistemelor publice de asigurări sociale de pensii, dar şi asupra altor cheltuieli sociale
publice, cum ar fi însăşi piaţa muncii cu implicaţii indirecte, asupra pieţei de capital. Principiul care

125
guvernează sistemele de pensii redistributive face ca un grup activ de pe piaţa muncii ce este în
continuă scădere să echilibreze un grup de populaţie retrasă de pe piaţa muncii care este în continuă
creştere. În multe ţări este creat un sistem de asigurări de pensii în care sunt incluşi doar salariaţii
din sectorul public ca o condiţie generală, pentru acordarea pensiilor de asigurări sociale stau
următoarele principii: al rezidenţei, al contribuţiei şi al vârstelor standard de pensionare.
10. Ca regulă generală, beneficiile din sistemul de asigurări sociale de pensii sunt finanţate
din fonduri constituite exclusiv din contribuţii: fondurile de pensii sunt create şi organizate pe baza:
principiul pay-as-you-go (PAYG); principiul fondurilor de acumulare; ambelor principii.
Reformarea schemelor publice de pensii, apare ca o necesitate şi ca un răspuns pentru acordarea
unor prestaţii cât mai adecvate, aceasta pentru a asigura un standard de viaţă decent beneficiarilor
contributori. Politicile pe care le promovează, încurajează SM în vederea reformării sistemelor de
pensii prin garantarea unui nivel minim adecvat al veniturilor din pensii pentru toţi beneficiarii, cu
precădere în combaterea sărăciei persoanelor în vârstă; abordarea unor politici alternative au
rezultat direct în siguranţa că marea majoritate a oamenilor câştigă drepturi de pensie suficiente
pentru a nu avea nevoie de prestaţiile colaterale; asigurarea viabilităţii financiare a sistemelor de
pensii.
11. Trecerea de la prima schemă de finanţare la cea de-a doua este o sarcină foarte dificilă,
deoarece necesită o nouă mentalitate la nivelul guvernelor, al fondului naţional de pensii, al
companiilor locale de asigurări, al sistemului bancar, al domeniului bursier şi, bineînţeles, al
firmelor particulare. Ţările dezvoltate sunt în situaţia de a opta pe termen lung în favoarea unor
planuri de contribuţii definite, independente de managementul firmelor şi bazate pe costuri de
capitalizare individuale, cu drepturi depline şi imediate, cu transferabilitate şi finanţare deplină,
pentru a realiza un raport dezirabil între pensia medie şi salariul mediu, astfel de scheme ar trebui să
opereze cu rate variabile de contribuţie, în funcţie de creşterea salariului, de profitul cumulativ al
investiţiei care intră în contul salariatului şi de nivelul beneficiului de pensie vizat.
12. O tratare complexă a schemelor de asigurări sociale trebuie să permită transformarea
cheltuielilor efectuate din bugetul de asigurări sociale sau uneori din bugetul de stat într-un
mecanism economic ale cărui pârghii trebuie să aibă un caracter regulator în corelaţie directă cu
multiplele procese economice din economia naţională. Protecţie socială naţională din România s-a
constituit treptat începând cu primele decenii ale acestui secol, când au fost instituite primele măsuri
legislative. Sistemul a fost îmbogăţit, perfecţionat şi reformat oarecum în pas cu evoluţiile în
domeniu din ţările dezvoltate, sub influenţă germană şi franceză, în principal. Asigurările sociale
româneşti sunt de tip contributiv, ceea ce impune că principiul de bază al acestora este bazat pe
colectarea anumitor sume sub formă de contribuţii de la persoanele asigurate şi distribuirea acestor

126
sume colectate în fonduri cu destinaţie specială către persoanele al căror risc asigurat li se
adresează. Protecţia socială din România, acoperă toate categoriile de pensii - vârstă înaintată,
invaliditate şi de urmaş, precum şi prestaţiile pe termen scurt determinate de boală, maternitate şi
deces, punându-se astfel baza unui viitor sistem de asigurări sociale de tip nou, modern, având un
grad ridicat de acoperire a tuturor salariaţilor prin intermediul unei palete variate de beneficii. În
România, sistemul public de pensii în decursul timpului nu a cuprins numai categoriile de pensii,
integrând pe parcursul evoluţiei sale mai multe tipuri de prestaţii pe termen scurt sau necontributive,
neexistând o separare a contribuţiilor necesare finanţării sistemului în funcţie de prestaţia asigurată.
Reforma sistemului de pensii a avut în vedere transpunerea în legislaţia naţională a prevederilor
comunitare în domeniul asigurărilor sociale, un prim pas făcându-se prin eliminarea discriminării pe
bază de cetăţenie şi a posibilităţii de export/import a prestaţiilor, precum şi totalizarea perioadelor
de cotizare ce sunt luate în calcul la stabilirea drepturilor de asigurări sociale.
13. În România ultimilor ani, au fost promovate şi aplicate o serie de măsuri legislative
menite să urmărească accelerarea reformării sistemului naţional de asistenţă socială prin: asigurarea
unei venit minim garantat pentru toţi cetăţenii; accesul la drepturile sociale fundamentale şi măsuri
pentru prevenirea şi combaterea marginalizării sociale. Sistemul naţional de asistenţă socială este
proiectat să funcţioneze pe baza principiilor solidarităţii şi eficienţei. În scopul prevenirii şi
combaterii marginalizării şi excluderii sociale, prestaţiile şi serviciile de asistenţă socială sunt
incluse într-un sistem unitar ce se adresează categoriilor sociale cele mai defavorizate. În România a
fost creat un cadru reglementat pentru consultarea partenerilor sociali la nivel naţional, sectorial şi
teritorial care asigură consultarea şi parteneriatul cu reprezentanţii organizaţiilor sindicale şi
patronale cuprinzător şi eficient, iar în ceea ce priveşte perspectivele dezvoltării dialogului social
bazate pe creşterea capacităţii partenerilor sociali vor genera implicarea accentuată a acestora în
rezolvarea problemelor cu caracter economic şi social şi vor genera noi forme de parteneriat
benefice pentru asigurarea unui climat de pace şi stabilitate socială.
14. Pentru a beneficia de asigurările sociale de pensii, o persoană nu trebuie neapărat să fie
cetăţean român sau să aibă rezidenţa în România, ci legea obligă ca beneficiarii să aibă calitatea de
asigurat în coroborare cu alte condiţii stipulate de aceasta, iar drepturile de asigurări sociale
cuvenite în sistemul public românesc, precum şi prestaţiile aferente acestor drepturi, pot fi
transferate în SM unde asiguraţii îşi stabilesc domiciliul sau reşedinţa, în condiţiile reglementate
prin acorduri şi convenţii internaţionale la care România este parte, în moneda ţării respective sau
într-o altă monedă asupra căreia s-a convenit. În sistemul public de pensii românesc sunt acordate
următoarele categorii de pensii: pensia pentru munca depusă şi limită de vârstă - se acordă
asiguraţilor care îndeplinesc cumulativ la data pensionarii condiţiile privind vârsta standard de

127
pensionare şi stagiul minim de cotizare în sistemul asigurărilor sociale; pensia anticipată - asiguraţii
care au depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot solicita pensie anticipată cu cel
mult 5 ani înainte de împlinirea vârstelor standard de pensionare; pensia de invaliditate - sau pensia
pentru pierderea capacităţii de muncă, se acordă persoanelor care din cauza unor accidente de
muncă survenite în timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu ori datorită bolilor profesionale, şi-au
pierdut total sau în cea mai mare parte capacitatea de muncă; pensia de urmaş - persoanele care au
drept la pensie de urmaş sunt strâns legate de decedat prin căsătorie (soţ, soţie) sau prin rudenie
directă de gradul I (copii).
În baza cercetărilor efectuate de către autor sunt recomandate următoarele propuneri:
1. România, devenind ţară membră a UE a trecut în alt spaţiu economic, social, juridic. România
în UE i se acordă noi drepturi, dar şi noi obligaţiuni. Uniunea Europeană este un „ansamblu” de state, care au
acceptat anumite politici economice, sociale, tehnologice, sanitare, de protecţia muncii etc, comune.
România poate, dar nu trebuie, copia anumite politici sociale din alte ţări membre ale UE. România trebuie
să-şi elaboreze politicile pornind de la problemele sale sociale, economice, apărându-şi interesele naţiunii în
condiţiile şi restricţiile impuse de UE. Din spectrul politicilor asigurărilor sociale din ţările membre a UE,
România trebuie să urmeze acele politici care îi permit la maximum să-şi susţină cetăţenii, interesele
naţionale, economice. Politicile sociale care nu sunt restricţionate de către politicile comunitare (de exemplu
durata vizei de reşedinţă în România pentru solicitanţii la pensii de către cetăţenii altor ţări trebuie să fie
echivalată cu durata maximă, întâlnită în cel puţin una din cele 27 SM) trebuie să fie specifice României să
nu stimuleze creşterea numărului solicitanţilor străini doritori să profite de asigurări sociale din contul
bugetului României.
2. Schema de pensionare în România trebuie modificată. Raportul dintre contribuţiile
pensionarului potenţial către media salarială creşte odată cu creşterea considerabilă a salariilor a unui
segment mic de lucrători (a lucrătorilor bancari, financiari, ai sistemelor de diverse asigurări de bunuri şi
persoane, etc) defavorizează majoritatea pensionarilor nejustificat, contribuind la reducerea numărului aşa zis
de „puncte” din cauza creşterii mediei aritmetice. România în schema de calcul a pensiei trebuie să impună
nişte principii pentru toţi pensionarii potenţiali: fiecare lucrător trebuie „să-şi ducă valiza sa”; creşterea s-au
descreşterea câştigurilor unui lucrător nu trebuie să afecteze sau să favorizeze creşterea nejustificată a pensiei
altor lucrători; în calculul pensiei nu este suficient sau poate este chiar inadmisibil, luarea în considerare a
duratei de activitate numai în ultimii ani, poate în ultimele luni; în calculul pensiei trebuie inclusă toată
durata activităţilor economice (astăzi acest lucru a devenit posibil odată cu apariţia bazelor electronice de
date); salariile potenţialilor pensionari trebuie actualizate cu un coeficient de discontare unic pentru fiecare
an, dar nu unic pentru întreaga perioadă de activitate economică.
3. În ultimii ani România se confruntă cu un şir de probleme economice şi sociale fără precedent
pentru ea: forţa de muncă imigrează din ţară, în majoritatea cazurilor de o înaltă calificare de un înalt
profesionalism cu o anumită experienţă în activitatea economică. Forţa de muncă din România este

128
subapreciată calitativ de către ţările unde aceasta imigrează, este utilizată pentru îndeplinirea unor activităţi
neprofesioniste şi în consecinţă forţa de muncă „emigratoare” degradează, ţara se alege cu lipsa cantitativă şi
calitativă a forţei de muncă. Pe de altă parte, România dispune de forţă de muncă considerabil calitativ, cu
experienţă de activitate economică, dar ajunsă la o anumită vârstă, este forţată să se pensioneze. În
consecinţă ţara îşi agravează deficitul de forţă de muncă calificată, contribuie prin politica sa de pensionare
la creşterea povarei asupra bugetului. Deci, România trebuie să-şi revadă politica de pensionare a forţei de
muncă, lăsând flexibilă vârsta celor care „trebuie” să se pensioneze, ba mai mult sunt necesare anumite
stimulente pentru menţinerea în diverse activităţi a forţei de muncă (firesc este dacă forţa de muncă
respectivă satisface şi îndeplineşte anumite rigori, testări), vârsta obţinerii dreptului de ieşire la pensie trebuie
lăsată la discreţia potenţialului pensionar. Însă cu fiecare an lucrat peste vârsta de pensionare acesta poate
obţine unele drepturi suplimentare care în raport cu anii lucraţi cresc mai repede decât proporţional, cresc
exponenţial. Procedând în aşa mod România îşi soluţionează provizoriu problema deficitului de muncă,
profită de faptul că forţa de muncă cu vârstă depăşită de 60 de ani, nu este solicitată în ţările comunitare,
reduce „povara” asupra bugetului, utilizează la maximum forţa de muncă calitativă (după testările
respective). În acest context, forţa de muncă pensionată dacă îşi găseşte de lucru trebuie să dispună de
drepturi care contribuie la refuzarea pensiei şi să activeze în continuare în scopul de a obţine noi drepturi la
pensionare, de a creşte contribuţia pensionarului potenţial pentru creşterea cuantumului pensiei.
4. Actualmente la calcularea pensiei şi a altor plăţi sociale sunt luaţi în considerare coeficienţi de
accesibilitate la pensie, de recalculare a duratei necesare de activitate economică (numită nepotrivit de către
unii „de elasticitate”) a pensionarului potenţial. Aceşti coeficienţi actualmente sunt fixaţi pentru toţi anii şi
pentru toţi pensionarii potenţiali respectivi. În viziunea noastră coeficienţii trebuie corelaţi numai cu anumite
activităţi în anumiţi ani. Lucrătorilor antrenaţi pentru efectuarea unor munci în condiţii nocive sau
periculoase pentru sănătate, în contractul de muncă trebuie anticipat să fie stabiliţi aceşti coeficienţi.
Coeficienţii de accesibilitate, de reducere a duratei de activitate pentru obţinerea dreptului de pensionare
trebuie transformaţi în stimulente, în parametrii de gestionare cu forţa de muncă. Facilităţile, favorurile
realizate în aceste cazuri de forţa de muncă în anumite perioade, nu trebuie extinse, extrapolate, ele devin
nelegale pentru alte cazuri, alte perioade. Cuantumul coeficienţilor-stimulatori trebuie să fie rezultatul unor
studii profunde cu caracter economic, social, politic, demografic, patriotic.
5. În condiţiile când la calculul pensiei este pus salariul pensionarului potenţial pe întreaga
activitate economică, socială, militară etc., firesc este să ne aşteptăm la crearea unei reţele de evidenţă, deci
de efectuarea unor cheltuieli din buget. Pentru ocolirea acestor activităţi necesare la stabilirea cuantumului
pensiilor trebuie folosite reţelele deja create în cazul examinat, reţelele de impozitare. Pensionarul potenţial
pe parcursul întregii activităţi achită anumite impozite. Deci, pot fi aplicate câteva alternative; salariile
pensionarului potenţial nu sunt luate în considerare; la baza calculului sunt puse impozitele achitate- pensia
este în dependenţă directă cu cuantumul impozitelor individului respectiv; fiecare individ, lucrător pe
parcursul duratei de activitate achită şi impozitul şi contribuţia sa pentru fondul său de pensionare; statul din
acest impozit sumar (impozitul plus contribuţia viitorului pensionar) transferă conform anumitei legi cota

129
parte a subiectului respectiv în fondul său de pensionare. Procentul acestui transfer este obiectul unui alt
studiu care depinde de sistemul de impozitare, de câştigul individului. Conform calculelor noastre cota parte
a acestui transfer în fondul de pensionare trebuie să fie circa 20 %.
6. Din anumite considerente, politicile asigurărilor sociale se modifică în timp şi spaţiu, în profilul
teritorial şi al ramurilor. Modificările de regulă sunt argumentate, justificate, însă în aceste cazuri România
prin politicile sale sociale trebuie să se conducă pe principiul: „în timpul jocului regulile nu pot fi
schimbate”. Deci, trecerea de la unele condiţii de pensionare, de exemplu legate de vârsta de pensionare, de
durata de activitate social utilă, de flexibilitatea acestora, etc, trebuie implementată pe etape, fără
defavorizarea generaţiilor ce activează după „reguli vechi”. Modificări în „regulile jocului” sunt admisibile
doar în cazurile când generaţiile respective suplimentar la drepturile vechi obţin favoruri suplimentare.
Etapele de implementare a reformelor în asigurările sociale trebuie corelate cu posibilităţile bugetului
României, cu politicile economice, sociale, cu obligaţiunile României faţă de ţările membre ale UE.
7. Asigurările sociale sunt calculate pornind din necesarul de cheltuieli determinate de nivelul de
şomaj, numărul pensionarilor, a populaţiei invalidă, a celor bolnavi din copilărie, etc. Însă, PIB are traiectoria
sa de dezvoltare. Cota parte a cheltuielilor asigurărilor sociale în PIB este de regulă pentru România în jurul
de 14-15% pentru Lituania, de exemplu, de circa 10-11%. Această cotă parte caracterizează sănătatea
societăţii, nivelul de dezvoltare a societăţii. Deci, cota parte a cheltuielilor asigurărilor sociale trebuie
considerată drept indicator al calităţii guvernării; cota parte a asigurărilor sociale este mare (mică) deci,
calitatea guvernării este redusă (mare). Autorităţile guvernamentale, micşorând şomajul contribuie la
reducerea cheltuielilor asigurărilor sociale; dacă PIB creşte, iar cheltuielile asigurărilor sociale se reduc,
atunci cota parte se reduce, în caz contrar creşte. Tot în acest context nu asigurările sociale trebuie corelate
cu cuantumul şi structura PIB, dar invers – în produsul final, adică în PIB trebuie de programat structura
produselor necesare pentru acoperirea necesităţilor celor ce trăiesc din asigurările sociale. În caz contrar,
creşterea cheltuielilor bugetare pentru asigurările sociale va contribui la creşterea inflaţiei, va favoriza
creşterea importului, adică producătorul din afara ţării. Creşterea cheltuielilor destinate asigurărilor sociale
trebuie însoţite de calculul elasticităţii cererii, acestui segment din societate, faţă de creşterea veniturilor
acestora. În caz contrar au de pierdut toţi: şi societatea şi producătorii autohtoni şi pensionarii, cei ce trăiesc
din asigurările sociale.
8. Cheltuielile pentru asigurările sociale nu sunt o povară pentru economia României, ele sunt un
multiplicator al creşterii PIB, sunt nişte „injectări” financiare pentru actualizarea cererii. Deci, asigurările
sociale trebuie transformate într-un parametru-regulator. Creşterea PIB-ului datorită creşterii asigurărilor
sociale depinde de înclinaţia spre consum din România. Pornind de la valoarea minimă (pesimistă) a
înclinaţiei spre consum egală cu 20% şi valoarea maximă (optimistă) întâlnită la ţările membre a UE, egală
cu 45% constatăm că asigurările sociale în România contribuie la creşterea PIB cu 25% pentru varianta
pesimistă; cu 36% pentru varianta optimistă. Deci, autorităţile guvernamentale trebuie să direcţioneze
structura PIB a produsului final pentru satisfacerea cererii şi a populaţiei care îşi acoperă necesităţile din
contul asigurărilor sociale.

130
 BIBLIOGRAFIE

I. Legi, acte normative

1. Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003.
2. Legea nr. 61 din 22 septembrie 1993 privind alocaţia de stat pentru copii, republicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 28 februarie 2007.
3. Legea nr. 119 din 9 iulie 1997 privind alocaţia suplimentară pentru familiile cu copii,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 149 din 11 iulie 1997.
4. Legea nr. 145 din 24 iulie 1997 asigurărilor sociale de sănătate, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 31 iulie 1997.
5. Legea nr. 19 din 17 martie 2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000.
6. Legea nr. 76 din 16 ianuarie 2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi
stimularea ocupării forţei de muncă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103
din 6 februarie 2002.
7. Legea nr. 296 din 15 mai 2002 privind acordarea asistenţei medicale în România
cetăţenilor străini în baza acordurilor, înţelegerilor, convenţiilor sau protocoalelor internaţionale de
reciprocitate în domeniul sănătăţii, la care România este parte, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2002.
8. Legea nr. 346 din 5 iunie 2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 27 iunie 2002.
9. Legea nr. 53 din 24 ianuarie 2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003.
10. Legea nr. 411 din 18 octombrie 2004 privind fondurile de pensii administrate privat,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 9 noiembrie 2004.
11. Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006, privind reforma în domeniul sănătăţii, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006.
12. Legea nr. 204 din 22 mai 2006 privind pensiile facultative, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006.
13. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102 din 29 iunie 1999 privind protecţia
specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 310 din 30 iunie 1999.
14. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 105 din 24 octombrie 2003 privind alocaţia
familială complementară şi alocaţia de susţinere pentru familia monoparentală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 747 din 26 octombrie 2003.
15. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 148 din 3 noiembrie 2005 privind susţinerea
familiei în vederea creşterii copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1008
din 14 noiembrie 2005.
16. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 158 din 17 noiembrie 2005 privind concediile
şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 1074 din 29 noiembrie 2005.
17. Directiva Consiliului 98/49/CE din 29 iunie 1998 privind protecţia drepturilor la
pensie suplimentară ale salariaţilor şi persoanelor care desfăşoară activităţi independente, care se
deplasează în cadrul Comunităţii, publicată în Jurnalul Oficial nr. L 209 din 25 iulie 1998.
18. Regulamentul (CE) nr. 1081/2006 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5
iulie 2006 privind Fondul Social European şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1784/1999,
publicat în Jurnalul Oficial nr. L 210 din 31 iulie 2006.

131
 19. Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iulie 1971 privind aplicarea
regimurilor de securitate socială a salariaţilor şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în
interiorul Comunităţii, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 149 din 5 iulie 1971.
20. Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a
normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de
securitate socială a salariaţilor şi membrilor familiilor acestora care se deplasează în interiorul
Comunităţii, publicat în Jurnalul Oficial nr. L 74 din 27 martie 1972.
II. Monografii, manuale, broşuri
21. Acevedo, G., Eskenazi, P., Pagés, C., Unemployment Insurance in Chile: A New
Model of Income Support for Unemployed Workers, The World Bank, 2006, p. 43.
22. Aiginger K., Guger A., The Ability to Adapt: Why It Differs between the
Scandinavian and Continental European Models, Intereconomics, no. 1 January- February 2006, pp.
14-24.
23. Alber, J., Fahey, T., Perception of living condition în an enlarged Europe, European
Commission, 2004, p. 59.
24. Auer, P., Changing labour markets în Europe. The role of institutions and policies. -
Geneva: ILO, , 2001, p. 254.
25. Auer, P., Gazier, B. F., The Future of Work, Employment and Social Protection,
International Institute for Labour Studies. –Geneva: 2002, p. 257.
26. Auer, P., Employment Revival in Europe Labour Market Success in Austria,
Denmark, Ireland and Netherlands. -Geneva: ILO, 2000, p. 140.
27. Barr, N. (editor), Labor markets and social Policy în Central and Eastern Europe. The
Accession and Beyond, Oxford University Press, 2005, p. 267.
28. Bistriceanu, D. Gh., Sistemul asigurărilor din România.-Bucureşti: Editura
Economică, 2002, p. 430.
29. Cace, C., Asigurările sociale. Management, evoluţii şi tendinţe. –Bucureşti: Editura
Expert, 2004, p. 329.
30. Castells, M., End of millennium, vol. III, Blackwell Publishers, 2000, p. 464.
31. Chalmers, D., Lodge, M., The Open Method of Coordination and the European
Welfare State, Centre for Analysis of Risk and Regulation, London School of Economics, 2003, pp.
5-8.
32. Cheetham, J., Fuller, R., McIvor, G., Petch, A., Evaluating Social Work Effectiveness,
Open University Press, 1992, p. 170.
33. Ciucur D., Gavrilă I, Popescu C., Economie. Manual universitar, Ediţia a II-a.-
Bucureşti: Editura Economică, 2001, p. 736.
34. Cochrane, A., Clarke, J., Gewirtz, S., Comparing Welfare States, second edition,
SAGE Publications, 2001, p. 304.
35. Colomer, J., Political institutions in Europe. –London: Routledge, 1996, p. 328.
36. Deacon, B., Castle-Kanerova, M., Manning, N., The New Eastern Europe: Social
Policy Post, Present and Future, Sage Publications, 1992, p. 198.
37. Deacon, B., Hulse, M., Stubbs, P., Global Social Policy: International Organizations
and the Future of Welfare, Sage, 1997, p. 252.
38. Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică
„Ioru Iordan”. –Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1998, p. 1192.
39. Dobrescu, S., Şeitan, M., Pensii private. –Bucureşti: Editura Juridică, 2005, p. 158.
40. Doublet, J., Lavau, G., Securite sociale. –Paris : Press Universitaires de France, 1957,
p. 612.
41. Dupeyrox J. J., Droit de la securite sociale, Bruxelles, Dalloz, Colection Precis Dalloz,
1998, p. 1228.

132
 42. Dworkin, R., Sovereign Virtue. The Theory and Practice of Equality. -Cambridge,
Mass. And London: Harvard University Press, 2000, p. 511.
43. Eastwood, D., The Economics of Consumer Behoviar, A & B Inc., 1985, p. 315.
44. Esping-Andersen, G., Social Foundations of Postindustrial Economies. –Oxford:
University Press, Oxford, 1999, p. 224.
45. Esping-Andersen, G., The Three Worlds of Welfare Capitalism. -Cambridge: Polity
Press, 1990, p. 248.
46. Fierens, J., Droit et pauvrete: droits de l’homme, securite sociale, aide sociale. –
Bruxelles: Ed. Breylant, 1992, p. 456.
47. Flora P., Alber J., Modernazitation, Democratization, and the Development, of
Welfrae States in Western Europe în Flora and Heidenhaimer, The Development of Welfare States
in Europe and America. –Chicago: St.James Press, 1981, p. 409.
48. Flora, P., Heidenheimer, A., The Development of Welfare States in Europe and
America, Transactions Publishers, 1981, p. 420.
49. Froyen, R., Greer, D., Principles of Economics, MacMillan Publ. Co., 1981.
50. Fukuda, S., Human Development Report, Deepening democracy în a fragmented
world, UNDP, 2002, p. 278.
51. Funck, B., Pizzati, L., Labor, Employment and Social Policies in the EU Enlargement
Process – Changing Perspectives and Policy Options. -Washington DC: World Bank, 2002, p. 428.
52. Giddens, A., Beyond Left and Right. The Future of Radical Politics –Stanford:
Standford University Press, 1994, p. 284.
53. Ginsburg, N., Divisions of Welfare: A Critical Introduction to Comparative Social
Policy. –London: Sage, 1992, p. 240.
54. Hantrais, L., Social policy în the European Union, Third edition. –London: Palgrave
MacMillan Press Ltd., 2007, p. 304.
55. Healy, J., McKee, M., Accesing health care. Responding to diversity. – Oxford:
Oxford University Press, 2004, p. 256.
56. Heidenheimer, A., Heclo, H., Adams, C. T., Comparative Public Policy: The Politics
of Social Choice in Europe and America. -New York: St. Martin Press, 1990, p. 296.
57. Holzmann, R., Orenstein, M., Rutkowski, M., Pension Reform in Europe: Process and
Progress. Washington D.C: The World Bank, 2003, p. 214
58. Hyman, D. N., Public Finance: A Contemporary Application of Theory to Policy.
Sixth edition. –Orlando: Harbourt Brace College Publishers, 1999, p. 634.
59. Jepsen, M., Pascual, A. S., Unwrapping the European Social Model – The Policy
Press, 2006, p. 260.
60. Kleinman, M., A European Welfare State. – Londra: Palgrave, 2002, p. 256.
61. Lambru M., Chiriţoiu B., Gregorie J., Sistemul românesc de asigurări sociale şi
aderarea la Uniunea Europeană. -Bucureşti: Institutul European din România, 2003, p. 96.
62. Leibfried, S., Pierson, P., European Social Policy: Between Fragmentation and
Integration. – Oxford: Brookings Institution Press, 1995, p. 506.
63. Lindert, P. H., Unequal Living Standards, pp. 357-386, în Floud R. and McCloskey D.
N., The Economic History of Britain Since 1700, Second Edition, Vol. 1: 1700-1860. -Cambridge:
Cambridge University Press, 1994, p. 484.
64. Macarov, D, Social Welfare; Structure and Practice. -Londra: Sage Publications,
1995, p. 327.
65. Marshall T. H., Social Policy. -Londra: Hutchinson, 1965, p. 489.
66. Martin, L., Kettner, P. M., Measuring the Performance of Human Service Program,
SAGE Human Services Guides, 1996, p. 142.
67. Mărginean I., Politica socială şi economia de piaţă în România“. Bucureşti: Academia
Română, C.I.D.E.,1994, p. 110.

133
 68. Mărginean, I., Măsurarea în sociologie.- Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1992, p. 229.
69. Mărginean, I.; Proiectarea cercetării sociologice,. –Iaşi: Editura Polirom, 2000, p. 256.
70. Mishra, R., The Welfare State in Capitalist Society: Policies and Retrenchment and
Maintenance in Europe, North America and Australia, Hemel Hempstead. –Londra: Harvester
Wheatsheaf, 1990, p. 267.
71. Mulligan, C. B., Sala I., Martin, X., Social Security in Theory and Practice (I): Facts
and Political Theories. –Columbus: Columbia University, 1999, p. 253.
72. Nebruda C. Garcia de Costazery, coord., Manual on European and International Social
Security Law,. –Ploieşti: LVS Crepuscul, 2000, p. 207.
73. Olson, M., How Bright Are the Northern Lights?: Some Questions about Sweden,
Institute of Economic Research. -Lund University: Lund University Press, 1990, p. 91.
74. Olson, M., The rise and decline of nations. -New Haven: Yale University Press, 1982,
p. 276.
75. Ozaki, M., Negotiating flexibility. The Role of social partners and the State. - Geneva:
ILO, 1999, p. 157.
76. Pennings F., Introduction to European Social Security Law, Fourth Edition, in the
series Studies in Employment and Social Policy. - Mortsel, Belgia: Intersentia, 2003, p. 403.
77. Pennings F., Introduction to European Social Security Law, thrid edition, in the series
Studies in Employment and Social Policy. – Haga: Kluwer Law International 2001, p. 347.
78. Pierson, C., Beyond the Welfare State ?. –Oxford: Oxford, Polity Press, 1991, p. 273.
79. Pop, M. L. (coord.), Dicţionar de politici sociale. –Bucureşti: Editura Expert, 2002, p.
780.
80. Preda, M., Politica socială românească între sărăcie şi globalizare. –Iaşi: Editura
Polirom, 2002, p. 208.
81. Preda, M., Politica socială. – Bucureşti: Institutul European din România, 2003, p. 35.
82. Richardson, J. H., „Economic and Financial Aspects of Social Security: An
International Survey”. –London: George Allen and Unwin, 1960, p. 260.
83. Rothstein, B., Just Institutions Matter. The Moral and Political Logic of the Universal
Welfare State. –Cambridge: Cambridge University Press, 1998, p. 270.
84. Standing, G., Beyond the new Paternalism: Basic Security as Equality, Verso, 2002, p.
306.
85. Stegăroiu, V., Cernăianu, N., Matei-Cernăianu, A. D., Economie politică.
Microeconomie. Macroeconomie. – Craiova: Editura Universitaria, 2007, p. 430.
86. Stegăroiu, V., Cernăianu, N., Doctrine economice. – Craiova: Editura Universitaria,
2006, p. 282.
87. Stegăroiu, V., Ţâu, N., Asigurările sociale – reflecţii, probleme, sugestii, U.L.I.M.-
Ch.:S.n., 2008. - Chişinău: Tipografia UASM, 2008, p. 177.
88. Stiglitz, J. E., Economics in the Public Sector Third edition. -New York: W.W.Norton
& Company, 2000, p. 823.
89. Suchman, E., Evaluative Research: Principles and Practice in Public Service and
Social Programs. - New York: Russell Sage Foundation, 1967, p. 186.
90. Tausz, K., The Impact of Descentralization on Social Policy. -Budapest: Open Society
Institute, 2002, p. 238.
91. Teşliuc, C. M., Pop, L., Teşliuc, E. D., Sărăcia şi sistemul de protecţie socială. – Iaşi:
Editura Polirom, 2001, p. 248.
92. Tinbergen, J., International Economic Integration. -Amsterdam, New York, London:
Elsevier Publishing Company, 1965, p. 142.
93. Titmuss, R., Social Policy, an Introduction. -London: Allen and Unwin, 1974, p. 160.

134
 94. Toader, C., Stârcea, D., Stegăroiu, V., Auditul financiar. –Târgu Jiu: Editura
Universitaria, Craiova, 2006, p. 232.
95. Tripodi, T., Fellin, P., Epstein, I., Social Program Evaluation – Guidelines for Health
Education and Welfare Administrators. –New York: F. E. Peacock Publishers, 1971, p.142.
96. Turner, J. A., Individual Accounts for Social Security Reform: International
Perspective on the U.S. Debate. -Washington: W.E. Uujohn Institute, 2005, p. 195.
97. Vaughan-Whitehead, Daniel C., 2003, EU enlargement versus social Europe? The
uncertain future of the European Social Model, Edward Elgar, Cheltenham, 2003, p. 464.
98. Weiss, C. H., Evaluation Research: Methods for Assessing Program Effectiveness,
Englewood Cliffs, Prentice-Hall, 1972, p. 160.
99. Whitehouse, E., Pensions Panorama, Retirement-Income Systems in 53 Countries. -
Washington D.C: The World Bank, 2007, p. 254.
100. Word, R., Economics. -New York: Harper & Raw publ., Inc., 1981.
101. Zamfir, C. (coord.), Politici Sociale în România: 1990-1998. –Bucureşti: Editura
Expert, 1999, p. 752.
102. Zamfir, C., Stoica, L. (coord.), O nouă provocare: Dezvoltarea socială. – Iaşi:
Collegium, Editura Polirom, 2006, p. 363.
103. Zamfir, C., Zamfir, E. (coord.), Politici sociale. România în context european. –
Bucureşti: Editura Alternative, 1995, p. 332.
III. Lucrări, articole ştiinţifice şi surse statistice
104. Almunia, J., The Future of the European Model, Harvard University, 26 September
2005, speech/05/560, pp. 7.
105. Barr, N., Reforming pensions: Myths, Truths and Policy Choices, International
Monetary Fund, Working Paper 00/139, 2000, p. 57.
106. Barr, N., The Pension Puzzle. Prerequisites and Policy Choices in Pension Design.
International Monetary Fund, 2004, p. 20.
107. Berengaut, J., The Baltic Countries: From Economic Stabilization to EU Accession,
Washington DC: International Monetary Fund, 1998, p. 78.
108. Berghman, J., Basic concept on social security in Europe, Institute for Social Right of
the Katholieke Univeriteit Leuven, European Master in Social Security, 2002-2003.
109. Brânzan, O., The reform of health care systems în Europe: reconciling equity, quality
and efficiency, Doc. 9903, Parliamentary Assembly, Council of Europe, 11 septembrie 2003, pp. 7.
110. Cace, S., Vlădescu, C., (coord.), Accesul populaţiei rrome la serviciile de sănătate”, în
Jurnalul practicilor pozitive comunitare, nr. 3-4/2004, pp. 1-12.
111. Chand, S.; Jaeger, A., Reform Option for Pay-as-You-Go Public Pensions Systems,
December, Social Protection Unit, Human Development Network. The World Bank, 1999, p. 20.
112. Colecţia revistei Oeconomica 2004.
113. Colecţia revistei Oeconomica 2005.
114. Comisia Europeană, Commission communication on undeclared work: COM (1998)
219; Bull. 4-1998.
115. Comisia Europeană, Regular Report on Romania’s Progress Towards Accession,
2004, pp. 29.
116. Comisia Europeană, The European Employment Strategy: Recent Progress and
Prospects for the Future. Communication from the Commission on Trends and Developments in
Employment Systems in the European Union. COM (95) 465 final, 11.10.1995, p. 55.
117. Consiliul Europei, Raportul comun al Comisiei şi Consiliului cu privire la pensiile
adecvate şi sustenabile, ECOFIN 76, SOC 115, 10 martie 2003, p. 177.
118. Davis, E. P., Policy and Implementation Issues in Reforming Pension Systems.
European Bank for Reconstruction and Development. Working Paper No 31, 1998, p. 22.
119. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948.

135
 120. Dena, R., Mitchell, A., Orenstein, E., Roma in an expanding Europe-Breaking the
poverty cycle, Conference Edition, Washington, 2003, p. 73.
121. Diamantopoulou, A., Discurs (SPEECH/03/419) în calitate de comisar european
responsabil pentru ocuparea forţei de muncă şi politică socială în cadrul seminarului „Future
Perspectives for the Eoropean Social Model”, Bologna, 2003, www.europa.eu.int, p. 3.
122. Eichenhofer E., A general introduction to Social Security co-ordination in the EC, în
cursul “European and International Social Security Law”, Part II: “EC Social Security Coordination
Law”, European Master in Social Security 2002 – 2003, Instituut voor Sociaal Recht of the
Katholieke Universiteit Leuven, Belgia, 2002, pp. 1-48.
123. Europa MISSOC – L’organisation de la protection sociale organigrammes et
descriptions, www.ec.europa.eu/employment_social/missoc.
124. Europe in figures – EUROSTAT Yearbook 2005, Luxemburg. Office for Official
Publication of the European Communities, 2005, p. 288.
125. Europe in figures, Yerbook 2006-07, Luxemburg. Office for Official Publication of
the European Communities, 2007, p. 357.
126. European Commision, Evolution of Social Protection in The European member States
and the European Economic Area, Employment and social affairs, 2001, p. 57.
127. European Commision, The EU in the world The foreign policy of the European
Union, Directorate-General for Comunication Publications, Brussels, 2007, p. 22.
128. European Commission, Adequate and sustainable pensions. Synthesis report 2006, p.
268.
129. European Commission, Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2006,
EC Directorate-General for Employment, Social Affaires and Equal Opportunities, April 2006, p.
175.
130. European Commission, Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007,
EC Directorate-General for Employment, Social Affaires and Equal Opportunities, 2007, p. 424.
131. European employment and social policy: a policy for people, collection: Europe on
the move, Directorate-General for Education and Culture, Brussels, 2000, p. 31.
132. European Parliament, The Economic and Social Committee and The Committee of the
Regions, Draft of Joint Report on Social Inclusion, Communication from the Commission to the
Council, 2000, www.europarl.europa.eu.
133. Ferge, Z., The Perils of the Welfare State Withdraw, în Social Research, vol. 64, no. 4,
1997, pp. 52-76.
134. Ferrera, M., The Southern Model of Welfare in Social Europe, în Journal of European
Social Policy, vol. 6, no. 1, 1996, pp. 17-37.
135. Frunzaru V., Revista Calitatea Vieţii, XIII nr. 1-4, 2002, pp. 1-23.
136. George, V., Political Ideology, Globalisation and Welfare Futures in Europe, în
Journal of Social Policy, vol. 27, part. 1, 1998, pp. 17-36.
137. Grigorescu, C., Poenaru, M., Molnar, M., Dimensiunea socială a Uniunii Europene,
Oeconomica, 2002, pp. 210.
138. Heller, P. S., Rethinking Public Pension Reform Initiatives. International Monetary
Fund Working Paper 98/61, 1998, p. 24.
139. Hemming, R., Should public pensions be funded ? International Monetary Fund
Working Paper 98/35, 1998, p. 35.
140. Holzmann, R., Towart a reformed and coordinated pension system in Europe:
Rationale and potential structure, The World Bank, 2004, p. 52.
141. Holzmann, R., Palacios, R., Individual Accounts as Social Insurance: A World Bank
Perspective, The World Bank, 2001, p. 14.
142. ILO, „Approaches to Social Security”, Geneva, 1942, p. 100.

136
 143. Institutul European din România, Seria Monografii „Politici Europene”, Politici
Sociale ale Uniunii Europene, Iaşi, Editor Institutul European din România, 2003, p. 28.
144. Institutul European din România, Sistemul de asigurări de pensii în România în
perioada de tranziţie: probleme majore şi soluţii, Bucureşti, 2004, p. 33.
145. Jepsen, M., Pascual, A. S., The European Social Model: an execise in deconstruction,
Journal of European Social Policy, vol. 15, no. 3, 2005, pp. 231-245.
146. Jones, C., Hong Kong, Singapore, South Korea and Taiwan: Oikonomic Welfare
State, în Government and opposition, vol. nr. 25, part. nr. 4, 1990, pp. 446-462.
147. Jones, C., New Perspectives on the Welfare State in Europe, London, Routledge,
1993, pp. 198-217.
148. Jorens, Y., Enlargement: A common European social model?, lucrare prezentată în
cadrul Conferinţei Social Europe after Enlargement, Ghent, 13-14 mai 2004, pp. 6-7.
149. Lasagabaster, E., Rocha, R., Wiese, P., Czech Pension System: Challenges and
Reform Options, Social Protection Discussion Paper Series, No. 0217, The World Bank, Iunie
2002, p. 38.
150. Lazăr, F., Statul bunăstării din România în căutarea identităţii, Revista Calitatea
Vieţii, XII, nr. 1-4, 2000, pp. 7-38.
151. Leibfried, S., Towards an European Welfare State ?, în Jones, C., New Perspectives
on the Welfare State in Europe, London, Routledge, 1993, pp. 133-156.
152. Lindbeck, A, Improving the performance of the European Social Model – The
Welfare State Over the Cycle, Seminar Paper no 717, Institute for International Economic Studies,
Stockholm University, febr. 2003, p. 35.
153. Lindbeck, A., The European Social Model Lessons for Developing Countries, ERD
Working Papers Series No. 11 Economics and Research Department, 2002, p. 25.
154. Lindert, P., The Rise of Social Spending, 1880-1930, Explorations in Economic
History, v. 31, iss. 1, , January, 1994, pp. 1-37.
155. Mărginean, I., Tendinţe în evoluţia asigurărilor sociale, în Zamfir, C., (coord.), Politici
sociale în România: 1990-1998, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pp. 181-198.
156. Ministesrtvo Truda i Soţialnoi Zascitî, Gruppa Soţialnoi Politiki, Ejegodnîi Soţialkoi
Otcet 2000, Kişinev, 2001.
157. MISSOC - Info 2005, La protection sociale dans les Etats membres de l'Union
européenne, de l'Espace économique européen et en Suisse, Brussels, 2005, p. 73.
158. MISSOC - Info 2006, La protection sociale dans les Etats membres de l’Union
Européenne, de l’Espace économique européen et an Suisse, Brussels, 2006, p. 40.
159. MMSSF, Direcţia Negocieri de Aderare şi Preluare Acquis Comunitar, Politica socială
în România, 2003, www.mmssf.ro
160. MMSSF, Direcţia Politici Asigurări Sociale, Sistemul de asigurări sociale în România,
2005, www.mmssf.ro.
161. OECD, Employment Outlook 2007 - Statistical Annex, pp. 4.
162. Offe, C., European Model of Social Capitalism: Can It Survive Integration ? The
Journal of Political Philosophy, vol. 11, No. 4, 2003, pp. 437-469.
163. Opinion of the European Economic and Social Committee on Improving the
Implementation of the Lisbon Strategy, 2003; Official Journal C120, 20/05/2005, pp. 79-88.
164. Palier, B., The Europeanisation of Welfare Reforms, Annual Conference Welfare state
restructuring: Processes and social outcomes, Paris, 2-4 septembrie 2004, p. 15.
165. Pierson, C., The Exceptional United States: First New Nation or Last Welfare State ?,
Social Policy and Administration, 24(3), 1990, pp. 186-198.
166. Plumb I., Serviciile de sănătate şi asigurările sociale de sănătate, Revista
Administraţie şi management public, nr. 1/2003, pp. 20-29.

137
 167. Regent, S., The Open Method of Coordination: A new Supranational Form of
Governance ?, vol. 9, No. 2, 2003, pp. 215-240.
168. Report an Social Insurance and Aliens Services, Beveridge William, 1942.
169. Rofman, R., Lucchetti, L., Pension Systems in Latin America: Concepts and
Measurements of Coverage, SP Discussion Paper. No. 0616, The World Bank, Noiembrie 2006, p.
138.
170. Rogowski, R., Kajtár E., The European Social Model and coordination of Social
Policy An overview of policies, competences and new challenges at the EU level Paper delivered at
the TLM.NET Conference, Quality in Labour Market Transitions: A European Challenge,
Amsterdam 25-26 November 2004, Workpackage 8: The Sustainability of Employment Insurance,
p. 47.
171. Scharpf, F., European Governance: Common Concern vs. Hu Challenge of Diversity,
în cadrul simpozionului „Mountain or Molehill? A Critical Appraisal of the Commission White
Paper on Governance, Jean Monet, Working Paper, No. 6/01, p. 32, pp. 12.
172. Schimmelpfennig, A., Pension Reform, Private Saving and the Current Account in a
Small Open Ecnomy. International Monetary Fund, Working Paper 00/171, 2000, p. 30.
173. Schludi, M., The Politics of Pensions in European Social Insurance Countries; Max
Plank Inst. Germany, 2001, p. 49.
174. Social Monitor 2003, 2004, 2005, 2006, 2007.
175. Standing, G., Social Protection in Central and Eastern Europe: a Tale of Slipping
Anchors and Torn Safety Nets, în Esping-Andersen, G., The Welfare States in Transition: National
Adaptations in Global Economies, London: Sage, in association with United Nations Research
Institute for Social Development, 1996, p. 288, pp. 225-255.
176. Standing, G., The Folly of Social Safety Nets: Why basic income is needed in Eastern
Europe, în Social Research, vol. 64, no. 4 1997, pp. 1339-1379.
177. Stegăroiu, V., Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, Revista
„Scientia”- revistă de studii, cercetări şi documentare, nr. 9, 2004, pp. 112-116.
178. Stegăroiu, V., Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile
europene, Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, ECO-TREND.
Universitatea „Constantin Brâncuşi”, Târgu-Jiu, 24-25 noiembrie 2006
179. Stegăroiu, V., Evoluţia sistemului asigurărilor sociale în România, Sesiune de
comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, ECO-TREND, Universitatea „Constantin
Brâncuşi” Târgu-Jiu, 24-25 noiembrie 2006
180. Stegăroiu, V., Finanţarea asigurărilor sociale din România comparativ cu statele
membre ale U.E., Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională, Globalizare şi
Identitate, Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, 2-3 iunie 2006, pp. 217-220.
181. Stegăroiu, V., Modelul Social European, Sesiune de comunicări ştiinţifice cu
participare internaţională, „Universitatea - parte a strategiilor de postaderare a României la Uniunea
Europeană”, Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu Jiu, 2-3 iunie 2007.
182. Stegăroiu, V., Noul sistem de asigurări sociale de stat, Revista „Scientia”- revistă de
studii, cercetări şi documentare, nr. 5-6, 2003, pp. 203-206.
183. Stegăroiu, V., Reforma sistemului asigurărilor sociale în România, Revista ştiinţifică
„Studii Economice”, an. 1, nr. 1-2, ULIM, Chişinău, 2007, pp. 239-244.
184. Stegăroiu, V., Reforma sistemului de pensii în România, Revista „Scientia”- revistă de
studii, cercetări şi documentare, nr. 3, 2002, pp. 90-91.
185. Stegăroiu, V., Sistemul de asigurări sociale multi-pillar, Revista „Scientia”- revistă de
studii, cercetări şi documentare, nr. 7, 2004, pp. 76-78.
186. Stegăroiu, V., The Alignment of the Romanian Social Insurance Legislation to
Related Communitary Regulations, Sesiune de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională,
ECO-TREND, Universitatea „Constantin Brâncuşi” Târgu-Jiu, 22-24 noiembrie 2007.

138
 187. Stegăroiu, V., Reforma sistemului asigurărilor sociale în România, Revista ştiinţifică
„Drept, Economie şi Informatică”, nr. 3 (13) 2007, Editura ASEM, Chişinău, 2007, pp. 31-33.
188. Stegăroiu, V., Rolul diplomaţiei economice în dezvoltarea economiei mondiale,
Revista ştiinţifico-didactică „Economica”, an XV, nr. 4 (decembrie) (60)/2007, Academia de Studii
Economice din Moldova, Chişinău, pp. 15-18
189. Stegăroiu, V., Ţâu, N., Evoluţia sistemului asigurărilor sociale la nivel internaţional,
Revista ştiinţifico-didactică „Economica”, an XVI, nr. 1 (martie) (61)/2008, Academia de Studii
Economice din Moldova, Chişinău, pp. 86-89.
190. The European Employment Strategy: Recent Progress and Prospects for the Future.
Communication from the Commission on Trends and Developments in Employment Systems in the
European Union. COM (95) 465 final, 11.10.1995, pp. 55.
191. Trubeck, D. M., Mosker, J., New Gouvernance, EU Employment Policy and the
European Social Model, Jean Monnet, Working Paper, No. 6/01, p. 26.
192. Turner, J. A., Mandatory defined-contribution pension systems: progress or
regression?, International Social Security Review Oct/Dec 2000, Vol. 53 Issue 4, 2000, pp. 123-
145.
193. Watkins, K., Priorities în public spending, Human Development Report 2005,
International cooperation at a crossroads: Aid, trade and security în an unequal world, UNDP, 2005,
p. 388, pp. 284-288.
194. Wener W., The European Social Model: Cause of, or Solution to, the Present Crisis of
the European Union?, Intereconomics, no. 1 January- February 2006, pp. 4-13.
195. Zamfir, C., Politica socială în România în tranziţie, în Zamfir, E., Bădescu, I., Zamfir,
C. (coord.), Starea societăţii româneşti după 10 ani de tranziţie, Editura Expert, Bucureşti, 2000, pp.
13-33.
196. Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale: www.cnpas.org
197. Comisia Europeană: www.europa.eu.int
198. Institutul European din România: www.ier.ro
199. Institutul Naţional de Statistică: www.insse.ro
200. Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei: www.mmssf.ro
201. Parlamentul Europei: www.europarl.europa.eu
202. World Bank - www.worldbank.org

139
 ADNOTARE
la teza de doctor în economie cu tema
„Asigurările sociale din România în contextul integrării în structurile europene”

Prezenta teză are drept scop studiul teoretico-metodologic al procesului de integrare a

asigurărilor sociale din România în structurile europene. În baza analizei impactului procesului de
integrare asupra reformei asigurărilor sociale s-au elaborat recomandări concrete în vederea alinierii
legislaţiei româneşti la cea comunitară precum şi unele propuneri de îmbunătăţire a cadrului
comunitar privind circulaţia lucrătorilor migranţi în spaţiul comunitar.
Prin estimarea şi evaluarea mecanismelor de coordonare s-a încercat stabilirea necesităţii
de interacţiune a sistemului românesc de asigurări sociale cu celelalte sisteme similare din cadrul
comunităţii europene demonstrându-se necesitatea elaborării unei noi scheme, româneşti de
pensionare, fiind argumentat rolul pe care-l poate avea o schemă mai flexibilă, în economia noastră.
În lucrare au fost examinate evoluţia, formele şi modalităţile de integrare a sistemului de
asigurări sociale cu cel al statelor vechi componente ale spaţiului comunitar, avantajele şi
dezavantajele, precum şi posibilităţile de aplicare a acestora în economia naţională sub aspectul
continuării reformelor româneşti de asigurări sociale.
A fost studiat şi elaborat rolul pe care îl are comerţul internaţional asupra schemelor de
ASIGURĂRI SOCIALE fiind argumentat ştiinţific elaborarea propriei politici de ASIGURĂRI
SOCIALE, prin argumentarea unui model care să satisfacă necesităţile României, impuse de
specificul necesar integrării sistemelor de asigurări sociale româneşti la cadrul comunitar.
A fost evaluat stadiul reformelor româneşti de asigurări sociale, căutându-se cauzele care
au condus la unele neajunsuri în ceea ce priveşte modul cum acesta a fost realizat până la data
aderării, precum şi paşii ce urmează să mai fie făcuţi în continuare.
În conformitate cu scopurile stabilite, în teză au fost examinate etapele elaborării şi
implementării strategiei de aderare a sistemelor de asigurări sociale româneşti, fiind argumentat
impactul acestei strategii asupra creşterii veniturilor din prestaţii. Numai în cazul în care se va
urmări o strategie globală adecvată integrării, acest fenomen poate avea efect pozitiv asupra
creşterii economice. În acest context au fost aduse o serie de argumente pentru aplicarea în cadrul
sistemelor de asigurări sociale a mecanismelor coordonării sistemelor de asigurări sociale şi
legiferarea unui cadru comunitar adecvat. În teză se pune accentul pe specificul realizării procesului
de integrare în structurile europene şi găsirea unor soluţii de simplificare a procedurilor de
pensionare.
Concluziile şi recomandările ce rezultă din cercetarea respectivă pot fi utilizate de către
ministerele de resort ale României în cazul elaborării strategiilor referitoare la intensificarea

140
procesului reformei în domeniul asigurărilor sociale de stat. De asemenea, materialele lucrării pot fi
destinate personalului managerial din instituţiile de protecţie socială în vederea perfecţionării
specialiştilor din domeniul protecţiei sociale.
Cuvinte cheie: asigurări sociale; bunăstare socială; model social european; asigurări de şomaj;
asigurări de sănătate; sistem de pensii; plăţi financiare; contribuţii; incluziune socială; dimensiune
socială; pensionar; angajator; pensii pentru muncă depusă şi limită de vârstă, de invaliditate, de
urmaş; pensii alternative; pensii private; fond de pensii de acumulare; protecţie socială; creştere
economică; securitate socială; coordonare; armonizare.

ANNOTATION
for the Doctor’s thesis in Economy
“Social insurance in Romania in the context of integrating European structures”

The thesis at hand aims at a theoretical and methodological study of the integration process
of Romanian social insurance in the European structures. Through the analysis of the impact this
process has had on the social insurance reform, actual recommendations have been put forward to
align the Romanian legislation to that of the E.U. Likewise, some suggestions have been made for
improving the communitarian context concerning the circulation of migrating workers in the
communitarian space.
By estimating and evaluating the coordination mechanisms, the necessity of the Romanian
social security system to interact with other similar systems within the E.U. has been established,
thus proving the need to develop a new Romanian model of retirement by arguing the important
role a more flexible scheme could play in our economy.
This paper examines the evolution, the forms and the means of integrating the social
insurance system with that of the old member states of the communitarian space, the advantages and
disadvantages, as well as the possibilities of applying the above mentioned in the national economy
as a continuance of the Romanian social insurance reforms.
The influence international commerce has on SOCIAL INSURANCE plans has been
studied and elaborated, by scientifically discussing the elaboration of our own SOCIAL
INSURANCE policy, through the argumentation of a model that would satisfy the necessities of
Romania, which are imposed by the particular process of integrating the Romanian social insurance
systems in the communitarian mainframe.
The stage in which the Romanian social insurance reforms are found has been evaluated
and the causes which have lead to certain faults in their implementation to the date of the
integration have been identified along with the steps which are to be taken from this moment on.

141
 According to the established goals, the thesis examines the phases of the elaboration and
implementation of the Romanian social insurance integration strategy, while taking into account the
impact the strategy will have on the rise of the income from the performance for the migrating
workers. Only if a global strategy, adequate to the European integration, is pursued, will this
phenomenon have a positive effect on the economic growth. Therefore, arguments in favor of
applying coordination mechanisms within the social insurance systems and of developing adequate
communitarian legislation have been produced. The thesis also highlights the characteristics of the
European integration process and the solutions that simplify the retirement procedures.
The conclusions and recommendations that result from this particular research can be used
by the ministries of resort in Romania to elaborate the strategies concerning the reforms in the state
social insurance area. Moreover, the materials of this paper can also be used by managers in the
social security institutions in order to improve specialists in the field of social security.
Key words: ocial insurance; social welfare; welfare states; European social model; unemployment
insurance; health insurance; pension system; financial payments; contributions; social assimilation;
social dimension; pensioner; employer; pensions for performed work and age limits, for infirmity,
for inheritors; alternative pensions; private pensions; accumulative pensions fund; social protection;
economic growth; social security; coordination; harmonization

АННОТАЦИЯ
к диссертации на соискание ученой степени доктора
экономических наук на тему: «Социальнoе страхование в Румынии в контексте
интеграции в европейских структурах»
Цели данной работы являются теоретико-методологические исследования процесов
интеграции социального страхования Румынии в Европеиских структурах. На базе анализа
последствии интеграциональных процессов в реформе социального страхования были
разработаны конкретные рекомендации по приспособлению Румынского законодальства к
Европейскому, и некоторые предложения по улучшению структуры законодальства
свободного перемещения граждан на территории Европейского Союза. При помощи расчета
и оценки координирующих механизмов была установлена необходимость сопоставления
Румынской системы социального страхования с другими подобными системами стран
членов Европейского Союза, доказана необходимость разработки новой системы
пенсионного обеспечения и аргументирована роль гибкой схемы социального обеспечения
для економики Румынии. В работе были расмотрены эволюция, формы и возможности
интеграции системы социального обеспечения Румынии в системы государств Европейского
Союза, их преимущества и недостатки, а также возможности внедрения этих систем в
национальной економики в перспективе продолжения реформы системы социального
обеспечения Румынии. В этом контекте были приведены аргументы для вхедрения в
структуре системы социального обеспечения механизмов координирующих системы
социального обеспечения и принятия подходящего рамочного соглашения на уровне
сообщества. В работе поставлено ударение на специфику реализации процесса интеграции в
Европейских структурах и нахождения решений по упрощению процедуры пенсионного
обеспечения. Выводы и предложения исходящих из проводимых исследований могут быть
использованы в профильных министерствах Румынии в случае разработки стратегии по
интенсификации процесса реформы государственного социального страхования. Материалы

142
также могут буть предназначены для персонала управления работающих в учреждениях
социальной защиты для повышения квалификации специалистов в сфере социальной защиты
населения.
Ключевые слова: социальные страховки; социальное благополучие; европейская
социальная модель; безработные страховки; страховки в здравоохранеие, пенсионные
системы; финансовые платежи; контрибуции; социальные прибавления; социальные
измерения; пенсионер; работодатель; пенсии по труду и возрасту; по инвалидности; по
наследству; пенсии по выбору; частные пенсии; пенсионный фонд накопления; социальная
защита; економический рост; социальная защита; координация; гармонизация.

143
 ANEXE

ANEXA 1

Procentul populaţiei în vârstă de 18-59 de ani fără ocupaţie

din cadrul gospodăriilor din SM pe sexe, 2006

Ţara Bărbaţi Femei Total Ţara Bărbaţi Femei Total

Cipru 3,8 6,0 4,9 Grecia 7,9 9,9 8,9
Portugalia 5,8 6,2 6,0 Austria 7,9 10,3 9,1
Estonia 6,1 5,9 6,0 Italia 9,1 10,1 9,6
Spania 5,9 6,4 6,1 Slovacia 9,0 10,2 9,6
Luxemburg 5,6 8,1 6,8 România 9,0 10,3 9,7
Malta 7,8 6,2 7,0 Finlanda 10 11,0 10,5
Letonia 7,7 7,6 7,7 Germania 10,3 11,1 10,7
Lituania 6,3 7,9 7,1 Marea Britanie 9,0 12,2 10,6
Slovenia 5,9 8,4 7,2 Franţa 10,0 12,0 11,0
Cehia 6,2 8,3 7,3 Bulgaria 11,0 12,0 11,5
Olanda 7,9 7,9 7,9 Ungaria 10,4 12,2 11,3
Danemarca 6,3 9,8 8,1 Polonia 12,1 16,2 13,3
Irlanda 6,1 10,1 8,1 Belgia 12,1 16,2 14,2
Sursa: MISSOC – Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007, p. 30

ANEXA 2

Procentul tinerilor fără ocupaţie din cadrul gospodăriilor din SM în perioada 2001-2006

Ţara 2001 2006 Ţara 2001 2006

Luxemburg 3,7 3,5 Cehia 8,0 8,1
Grecia 5,8 4,9 Estonia 11,8 8,1
Slovenia 3,9 3,8 Malta 8,0 8,1
Cipru 3,9 3,9 Franţa 9,7 9,8
Portugalia 3,8 4,9 România 6,9 10,0
Spania 6,2 5,1 Germania 9,0 10,2
Lituania 8,2 5,8 Polonia - 11,8
Italia 7,0 5,8 Irlanda 10,2 11,8
Danemarca 5,8 5,9 Slovacia 9,8 11,9
Olanda 6,0 6,1 Ungaria 13,8 13,7
Finlanda 5,9 6,2 Belgia 13,6 13,9
Letonia 10,4 7,0 Bulgaria 19,2 14,8
Austria 4,0 7,6 Marea Britanie 17,0 16,2
Sursa: MISSOC – Joint Report on Social Protection and Social Inclusion 2007, p. 31

ANEXA 3

Calculul cheltuielilor asigurărilor sociale publice pentru anul 2005

Nr.
Ţara 2001 2002 2003 2004 Polinomul 2005
crt.
1. România 15,3 15,52 14,9 14,4 K (R ) = −0,332t + 15,86 14,20

2. Cehia 19,5 21,63 20,1 14,9 K (C ) = −1,533t + 22,87 15,21

3. Slovacia 19,1 20,66 18,4 12,3 K (S ) = −2,26t + 23,28 11,95

4. Polonia 21,5 22,77 21,6 18,1 K (P ) = −1,137t + 23,84 18,15

5. Ungaria 19,8 22,70 21,6 15,9 K (U ) = −1,3t + 23,20 16,70

6. Slovenia 25,3 27,24 24,6 17,4 K (Sn ) = −2,63t + 30,22 17,05

7. Estonia 13,6 13,64 13,4 12,1 K (E ) = −0,47t + 14,37 12,02

8. Letonia 14,3 14,23 13,4 11,9 K (L ) = −0,803t + 15,46 11,45

9. Lituania 14,7 15,03 13,6 10,4 K (Lit ) = −1,33t + 17,02 10,36

Sursa: calcule proprii autor

144
 ANEXA 4

Polinoame de interpolare a cheltuielilor sociale publice

Nr.
Ţara Polinomul de interpolare/extrapolare
crt.

1. România K (R ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅15,3 + (t − 1)(t − 4)⋅14,9 + (t − 1)(t − 3)⋅14,4
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
2. Cehia K (C ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅19,5 + (t − 1)(t − 4)⋅ 20,1 + (t − 1)(t − 3) ⋅14,9
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
3. Slovacia K (S ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅19,1 + (t − 1)(t − 4)⋅18,4 + (t − 1)(t − 3)⋅12,3
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
4. Polonia K (P ) =
( t − 3 )(t − 4 ) ⋅ 21,5 +
(t − 1 )(t − 4 ) ⋅ 21 ,6
+
(t − 1)(t − 3) ⋅18,1
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
5. Ungaria K (U ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅19,8 + (t − 1)(t − 4)⋅ 21,4 + (t − 1)(t − 3) ⋅15,9
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
6. Slovenia K (Sn ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅ 25,3 + (t − 1)(t − 4)⋅ 24,6 + (t − 1)(t − 3)⋅17,4
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
7. Estonia K (E ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅13,6 + (t − 1)(t − 4)⋅13,4 + (t − 1)(t − 3) ⋅12,9
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
8. Letonia K (L ) =
(t − 3)(t − 4) ⋅14,3 + (t − 1)(t − 4) ⋅13,4 + (t − 1)(t − 3) ⋅11,9
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
9. Lituania K (Lit ) =
(t − 3 )( t − 4 ) ⋅14,7 +
(t − 1)( t − 4 ) ⋅ 13 , 6
+
(t − 1)(t − 3) ⋅10,4
(1 − 3)(1 − 4) (3 − 1)(3 − 4) (4 − 1)(4 − 3)
Sursa: calcule proprii autor

ANEXA 5

Interpolarea datelor

Nr.
Polinomul 2002
crt.
1. K (R ) = −0,02t 2 + 0,2t + 15,2 K ((2R)) = 15,52
2. K (C ) = −1,83t 2 + 7,62t + 13,71 K ((2C)) = 21,63
3. K (S ) = −1,92t 2 + 7,34t + 13,66 K ((2S)) = 20,66
4. K ( P ) = −1,19t 2 + 4,84t + 17,85 K ((2P)) = 22,77
5. K (U ) = −2,10t 2 + 9,20t + 12,70 K ((2U) ) = 22,70
6. K (Sn ) = −2,28t 2 + 8,76t + 18,84 K ((2Sn) ) = 27,24
7. K ( E ) = −0,13t 2 + 0,41t + 13,34 K ((2E)) = 13,64
8. K ( L ) = −0,35t 2 + 0,98t + 13,67 K ((2L)) = 14,23
9. K (Lit ) = −0,88t 2 + 2,97t + 12,61 K ((2Lit) ) = 15,03
Sursa: calcule proprii autor

145
 ANEXA 6
Rata ocupării şi a şomajului în unele SM
Rata ocupării persoanelor cu vârste cuprinse Rata şomajului % din forţa de muncă în
ŢARA între 55 şi 64 de ani % vârstă de peste 15 ani
2002 2004 2006 2008* 2002 2004 2006 2008*
Belgia 26,6 30,0 32,1 33,2 7,5 8,4 8,4 8,9
Bulgaria 27,0 32,5 34,7 36,3 18,1 12,0 10,5 9,9
Cehia 40,8 42,7 45,2 46,8 7,3 8,3 7,3 7,1
Danemarca 57,9 60,3 59,5 61,3 4,6 5,5 4,4 5,3
Germania 38,9 41,8 45,4 46,3 8,2 9,5 9,3 9,5
Estonia 51,6 52,4 56,1 57,2 10,3 9,7 7,5 8,2
Irlanda 48,0 49,5 51,6 52,3 4,5 4,5 4,4 4,3
Grecia 39,2 39,4 41,6 42,1 10,3 10,5 9,5 9,3
Spania 39,6 41,3 43,1 44,3 11,1 10,6 9,1 8,9
Franţa 34,7 37,3 37,9 38,3 8,7 9,6 9,9 10,2
Italia 28,9 30,5 31,4 31,9 8,6 8,0 7,7 7,3
Cipru 49,4 49,9 50,6 51,3 3,6 4,6 5,2 5,7
Letonia 41,7 47,9 49,5 51,8 12,2 10,4 8,9 8,3
Lituania 41,6 47,1 49,2 51,3 13,5 11,4 8,3 8,0
Luxemburg 28,1 30,4 31,7 32,4 2,7 5,1 4,5 3,8
Ungaria 25,6 31,1 33,0 34,6 5,8 6,1 7,2 7,9
Malta 30,1 31,5 30,8 31,3 7,5 7,4 7,3 7,1
Olanda 42,3 45,2 46,1 47,2 2,8 4,6 4,7 5,2
Austria 29,1 28,8 31,8 33,5 4,2 4,8 5,2 5,5
Polonia 26,1 26,2 27,2 28,3 19,9 19,0 17,5 18,2
Portugalia 51,4 50,3 50,5 50,2 5,0 6,7 7,7 7,3
România 37,3 36,9 39,4 40,1 8,4 8,1 7,1 9,1
Slovenia 24,5 29,0 30,7 31,2 6,3 6,3 6,5 6,7
Slovacia 22,8 26,8 30,3 33,5 18,7 18,2 16,1 17,3
Finlanda 47,8 50,9 52,7 53,5 9,1 8,8 8,4 8,2
Suedia 68,0 69,1 69,4 69,8 4,9 6,3 7,8 8,1
Marea Britanie 50,7 53,4 56,2 57,1 5,1 4,7 4,8 4,3
* estimat calcule autor
Sursa: MISSOC – Joint Report and Social Protection and Social Inclusion 2007

ANEXA 7
Vârstele legale de pensionare în unele State Membre ale UE
Statul Membru Categoria de pensie
Pensia pentru Pensia suplimentară Pensia anticipată Pensia târzie/Pensie
limită de vârstă redusă
BELGIA Femei: 63 de ani (în Nu se acordă. Se acordă la vârsta de la 60 de ani, atât pentru Pensie târzie:
perioada 1997 – femei cât şi pentru bărbaţi, cu condiţia să justifice nu se acordă.
2009, vârsta de 34 de ani de activitate profesională (s-a urmărit
pensionare va creşte creşterea progresivă a perioadei de activitate
progresiv la 65 de profesională, la 35 de ani, până în 2005).
ani);
- bărbaţi: 65 de ani.
DANEMARCA 65 de ani (67 pentru Persoanele care ating A fost atribuită înainte de data de 01.01.2003 Pensie târzie: este
cei care au atins vârsta de 60 de ani la pentru persoanele de peste 50 de ani, din motive posibilă prelungirea
vârsta de 60 de ani data de 01.07.1999 sau sociale şi/sau de sănătate. activităţii în cadrul
la data de mai târziu, pot sistemului de pensii
01.07.1999) beneficia de pensie la suplimentare, până la
cerere, înainte de vârsta de 70 de ani.
împlinirea vârstei de 67
de ani, dar nu înainte
de a împlini 65 de ani.
Pensia va fi redusă
proporţional.
GERMANIA În general, 65 de Nu se acordă. Pentru bărbaţi şi pentru femei: Pensie târzie:
ani. - după o perioadă de 35 de ani se deschide Asiguratul îşi poate
dreptul la pensie, începând cu vârsta de 63 de ani continua activitatea
(60 în caz de handicap grav, incapacitate de după vârsta legală de
muncă sau incapacitate generală) sau pensionare.
- la vârsta de 60 de ani după 180 de luni de
asigurare, în măsura în care, la începutul pensiei
asiguraţii sunt în şomaj şi au atins vârsta de 58,5
ani, fiind în şomaj de 52 de săptămâni sau care au
exercitat timp de 24 de luni o activitate cu timp
parţial, pentru persoanele în vârstă. Asiguraţii
trebuie să justifice 8 ani de asigurare obligatorie
în cursul ultimilor 10 ani.
Femeile pot cere pensie anticipată la 60 de ani,
după 180 de luni de asigurare dacă justifică,

146
 începând cu vârsta de 40 de ani, mai mult de 10
ani de contribuţie obligatorie.
Vârsta de pensionare anticipată a fost majorată
astfel: pentru pensia de bătrâneţe, în cazul
şomerilor sau după o activitate cu timp parţial
pentru persoanele vârstnice, la 65 de ani; pentru
pensia de bătrâneţe a asiguraţilor care justifică o
lungă perioadă de asigurare, la 65 de ani; pentru
pensia de bătrâneţe acordată femeilor, în perioada
2000-2004: între 60 şi 65 de ani; pentru pensia de
bătrâneţe a persoanelor cu handicap grav, între
2001-2003: de la 60-63 de ani.
În ciuda acestor creşteri, pensia poate fi acordată
între 60-63 de ani cu o reducere a pensiilor care
compensează durata majorată a pensiei.
Reducerea este de 0,3% din pensie pentru fiecare
lună de anticipare.
GRECIA Asiguraţii înainte de Nu se acordă. Asiguraţii înainte de 31.12.1992: Pensie redusă
31.12.1992: bărbaţi - Pensia completă se acordă: începând de la:
65 de ani, femei - 60 - fără limită de vârstă (bărbaţi şi femei) şi 37 de - 65 de ani (femei şi
de ani. ani de asigurare (sau 11.100 zile); bărbaţi) dacă au
Asiguraţii începând - 62 de ani (bărbaţii) sau 57 (femeile) dacă au 3.500 de zile de
cu 01.01.1993: 10.000 de zile de lucru; asigurare (dispoziţie
bărbaţi - 65 de ani, - 58 de ani bărbaţii dacă au 10.500 de zile de tranzitorie până la
femei - 65 de ani. lucru; 31.12.2007);
- 55 de ani pentru mamele care au un copil minor - 60 de ani pentru
dacă au 5500 de zile de lucru; bărbaţi sau 55 de ani
- 60 de ani pentru bărbaţi sau 55 de ani pentru pentru femei, dacă au
femei, pentru activitatea desfăşurată în condiţii 10.000 de zile de
speciale şi insalubre şi 4500 de zile de lucru (din asigurare (din care
care 3600 de zile în condiţii speciale şi insalubre 100 de zile/an în
şi 1000 de zile de lucru timp de 13 ani înainte de ultimii 5 ani);
pensionare); - 53 de ani pentru
- 55 de ani (femei şi bărbaţi) dacă au 35 de ani bărbaţi şi femei, dacă
sau 10.500 de zile de lucru (din care 7500 în au 35 de ani sau
condiţii speciale de muncă). 10.500 de zile de
lucru (7.500 de zile
în condiţii speciale);
- 50 de ani pentru
mamele care au un
copil minor sau
invalid, dacă au
5.500 de zile de
lucru.
SPANIA 65 de ani. Nu se acordă. Ca măsură tranzitorie şi pentru a garanta Pensie târzie:
drepturile dobândite, persoanele asigurate în Asiguratul îşi poate
vechiul sistem abolit la 1 ianuarie 1967, au continua activitatea
posibilitatea de a se pensiona la 60 de ani; vârsta după vârsta legală de
de 65 de ani poate fi redusă pentru anumite pensionare.
grupuri a căror activitate a fost desfăşurată în În general, nu există
condiţii speciale de muncă, în mediu toxic, limită de vârstă.
periculos sau insalubru; de la 01.01.2002, în
anumite cazuri, lucrătorii care au peste 61 de ani.
FRANŢA Se acordă la vârsta Începând cu 55 de ani, Regimul general de asigurări de bătrâneţe al Pensia târzie:
de 60 de ani; cu coeficient de lucrătorilor salariaţi: - în cadrul regimului
Pensii anticipare. Începând cu Începând cu 56 de ani pentru asiguraţii care şi-au general de asigurări
complementare – la 56 de ani, fără început activitatea profesională la 14 ani şi care de bătrâneţe al
vârsta de 65 de ani, coeficient, dacă fac dovada unei durate de asigurare, a unei durate lucrătorilor salariaţi,
dacă pensia de bază asiguratul a obţinut de contribuţie şi a vârstei de pensionare. începând cu vârsta de
a fost acordată în pensia de bază în Începând cu 55 de ani pentru asiguraţii cu 60 de ani, se acordă
procent întreg. procent întreg. handicap grav, în anumite condiţii. majorarea cuantumu-
Nu există nici o măsură lui pensiei când
specială în acest sens asiguratul
pentru că numărul de îndeplineşte condiţii-
puncte se stabileşte în le de asigurare pentru
funcţie de durata de o pensie în procent
contribuţie. întreg.
- de la vârsta de 65
de ani, dacă
asiguratul nu a
îndeplinit, în nici un
sistem de bază durata
de asigurare necesară
în funcţie de anul
naşterii.

147
IRLANDA Pensie de bătrâneţe - Nu se acordă. Nu se acordă. Nu se acordă.
65 de ani;
Pensie contributivă
de bătrâneţe - 66 de
ani.
ITALIA Bărbaţi: 65 de ani, Nu se acordă. Se acordă la vârsta de 57 de ani cu condiţia a 35 Pensie târzie: este
femei: 60 de ani. de ani de contribuţii sau, indiferent de vârstă, cu posibilă prelungirea
Pentru persoanele cu condiţia a 37 de ani de contribuţii. activităţii
grad de invaliditate Pensie atribuită lucrătorilor din întreprinderile asiguratului până la
de cel puţin 80% şi aflate în criză economică: este posibilă acordarea cel mult 65 de ani.
pentru nevăzători: pensiei anticipate cu maxim 5 ani înaintea vârstei
bărbaţi - 60 de ani, normale de pensionare.
femei - 55 de ani. Condiţii particulare sunt prevăzute pentru
Noul sistem de lucrătorii care şi – au început activitatea la vârste
pensii prevede cuprinse între 14 – 19 ani (care au contribuit 52
acordarea pensiei de săptămâni), pentru lucrătorii supuşi unor
între 57 - 65 de ani. munci grele, pentru lucrătorii care desfăşoară o
Cuantumul prestaţiei activitate fizică intensă etc.
variază în funcţie de
vârstă.
LUXEMBURG 65 de ani. Nu se acordă. Începând cu 60 de ani, cu condiţia dovedirii a Pensie târzie: nu se
480 de luni de asigurare efectivă sau a unor acordă. Dacă există
perioade asimilate; activitate după 65 de
Începând cu 57 de ani, cu condiţia dovedirii a ani, contribuţiile
480 de luni de asigurare efectivă. plătite de asigurat îi
sunt rambursate la
sfârşitul anului.
OLANDA 65 de ani. Nu se acordă. Nu se acordă. Pensie târzie: nu se
acordă.

NORVEGIA 67 de ani. Nu se acordă. Nu există posibilitatea de a beneficia de pensie de Pensie târzie:

bătrâneţe înainte de 67 de ani. asiguraţii îşi pot
prelungi activitatea
cu maxim 3 ani.
AUSTRIA Bărbaţi - 65 de ani, Nu se acordă. La 61,5 ani pentru bărbaţi Pensie târzie:
femei - 60 de ani. La 56,5 ani pentru femei. asiguraţii îşi pot
Între 2024-2033 se Între 1 iulie 2004 şi 1 octombrie 2009 se prelungi activitatea
preconizează o preconizează creşterea progresivă a vârstei de fără a se ţine cont de
creştere progresivă a pensionare anticipată la 65 pentru bărbaţi şi 60 de o anumită limită de
vârstei de ani pentru femei (se urmăreşte renunţarea la vârstă.
pensionare a acordarea pensiei anticipate).
femeilor pentru a Între 2019-2028 - creşterea progresivă a vârstei
atinge vârsta de de pensionare a femeilor pentru a atinge vârsta de
pensionare a pensionare a bărbaţilor.
bărbaţilor.
PORTUGALIA Bărbaţi şi femei - 65 Nu se acordă. Se acordă: Pensie târzie:
de ani. - asiguraţilor în vârstă de cel puţin 55 de ani şi pensionarea la 65 de
care au contribuit la sistemul de pensii 30 de ani ani nu este
calendaristici. Cuantumul pensiei este redus. obligatorie.
- Şomerilor: începând de la 60 de ani. Există
posibilitatea acordării şi de la 55 de ani pentru
persoanele care au 20 de ani calendaristici de
activitate şi au vârsta de cel puţin 50 de ani în
momentul intrării în şomaj.
FINLANDA 65 de ani. Nu se acordă. Începând cu 60 de ani (nu există alte condiţii). Pensie târzie:
Pensie de bătrâneţe redusă actuarial. Reducerea asiguratul îşi poate
este permanentă. prelungi activitatea,
neexistând limită de
vârstă.

SUEDIA 65 de ani cu Nu se acordă. Pensie târzie: asiguratul îşi poate prelungi Pensie târzie:
posibilitatea de a activitatea, neexistând limită superioară de vârstă. asiguratul îşi poate
continua activitatea prelungi activitatea,
până la 67 de ani. neexistând limită
superioară de vârstă.
MAREA Bărbaţi - 65 de ani, Nu se acordă. Pensie târzie: asiguratul îşi poate prelungi Nu se acordă.
BRITANIE femei - 60 de ani activitatea cu maximum 5 ani (până la 70 de ani
(creştere progresivă pentru bărbaţi şi 65 de ani pentru femei).
la 65 de ani între Începând cu anul 2010, prelungire poate fi
2010-2020). nelimitată.

Sursa: Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Studiu comparativ privind vârsta de pensionare a femeilor şi bărbaţilor în România şi
ţări europene, p. 6-12, www. cncd.org.ro

148
 ANEXA 8
Partenerii comerciali ai României, pe principalele grupe de ţări în 2007 – Export – %

12,2
1,0

86,8

UE-25 AELS Alte ţări

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, www.insse.ro

ANEXA 9

Partenerii comerciali ai României, pe principalele grupe de ţări în 2007 – Import – %

18,4

1,3

80,3

UE-25 AELS Alte ţări

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, www.insse.ro

149
 ANEXA 10
Dinamica produsului intern brut (PIB) perioada 1990-2007
(Anul 1989 = 100)
- modificări procentuale faţă de anul precedent -

2007*
1990

1991

1992

1993

1994

1995

1996

1997

1998

1999

2000

2001

2002

2003

2004

2005

2006
Rata creşterii
PIB (an
-5,6 -12,9 -8,8 1,5 3,9 7,1 3,9 -6,1 -5,4 -3,2 -5,2 5,7 5,1 5,2 8,3 5,3 10,3 7,0
precedent =
100)
* estimat calcule autor
Sursa: Anuarul Statistic al României 1991-2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, www.insse.ro
ANEXA 11
Utilizarea produsului intern brut
- modificări procentuale faţă de anul anterior -
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*
Consum efectiv final, din care: 6,3 5,1 9,3 12,2 12,8 13,5 9,8
- Consumul final individual al populaţiei 6,8 5,1 9,3 15,5 12,8 17,1 15,4
- Consum final efectiv al administraţiei publice -0,2 5,7 8,9 -10,6 12,0 -11,6 -10,2
- Formarea brută de capital fix 10,1 9,2 10,2 14,4 18,2 31,3 28,2
Produsul intern brut 5,7 5,1 5,2 8,3 5,3 10,3 7,0
* estimat calcule autor
Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, p. 439, www.insse.ro
ANEXA 12
Structura produsului intern brut pe ramuri
(Anul 2000 = 100)
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*
Industrie 4,4 5,3 4,8 7,3 3,2 8,7 4,6
Agricultură 28,1 -8,6 6,2 23,5 -25,9 4,10 -12,7
Construcţii 11,1 8,4 8,4 11,7 13,9 37,9 7,4
Comerţ 1,6 3,8 16,1 16,9 22,6 28,8 0,4
Produsul intern brut 5,7 5,5 5,8 9,9 5,3 10,3 7,0
Produsul intern brut pe locuitor 5,9 8,5 6,3 10,6 5,8 11,1 7,6
* estimat calcule autor
Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, p. 438, www.insse.ro
ANEXA 13
Ponderea sectorului privat în produsul intern brut

73,0

72,0

71,0

70,0

69,0
72,3
71,8
71,5
68,0
70,1
69,4
67,0
68,0
67,7
66,0

65,0
2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, p. 437, www.insse.ro

150
 ANEXA 14
Rata inflaţiei

160
151,4

140

120

100

80

60 54,8

40,6 40,7
40
30,3

20 17,8
14,1
9,3 8,6 6,6 4,8
0
1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Sursa: Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro

ANEXA 15
Principalii indicatori ai ocupării populaţiei în perioada 2004-2007
România
Indicator / An
2004 2005 2006 2007*
Populaţia activă totală (mii persoane) 9.957 9.851 10.041 9.740
Rata de activitate 15-64 ani 69,3 69,6 69,8 69,6
Populaţia ocupată totală (mii persoane) 9.158 9.147 9.313 9.361
Rata de ocupare 15-64 ani 57,9 57,7 58,8 59,0
Rata şomajului BIM (%) 8,0 7,2 7,3 7,2
* estimat calcule autor
Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, www.insse.ro
ANEXA 16
Structura populaţiei ocupate pe sectoare de activitate

40,0 38,9
36,4 37,2
34,1
35,0
31,6 31,2 30,6
30,5
29,5
30,0

25,0

20,0

15,0

10,0

5,0

0,0
2002 2004 2006

Agricultură Industrie şi construcţii Servicii

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, www.insse.ro

151
 ANEXA 17
Rata de ocupare a populaţiei în vârstă de muncă (15-64 ani) (%)

59,0

58,8

58,6

58,4

58,2
59,0
58,0
58,8
57,8

57,6
57,9
57,4 57,7

57,2

57,0
2004 2005 2006 2007*

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, www.insse.ro

ANEXA 18
Rata şomajului BIM 2004-2007

8,0
8,0

7,8

7,6

7,4
7,3
7,2 7,2
7,2

7,0

6,8
2004 2005 2006 2007*

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, p. 121, www.insse.ro

ANEXA 19
Indicele câştigului salarial real

2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007*

Indicele câştigului salarial real 2000 = 100 5,0 7,5 19,1 31,7 50,5 64,0 83,0
* estimat calcule autor
Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, p. 241, www.insse.ro

152
 ANEXA 20
Dinamica fenomenelor demografice

16,8
18,0
15,0
16,0 13,9 13,8
14,0 11,9 12,1 12,0 12,1

12,0 10,0 10,2 10,2 10,1

10,0

8,0

6,0

4,0

2,0

0,0 -1,8 -1,7

-1,9 -1,9
-2,0
2004 2005 2006 2007*

Natalitate/1000 loc. Mortalitate/1000 loc.

Spor natural/1000 loc. Mortalitate infantilă/1000 nas.

* estimat calcule autor

Sursa: Ministerul sănătăţii, www.ms.ro

ANEXA 21
Structura populaţiei pe principalele grupe de vârstă, în perioada 2000–2007

69,2 69,4 69,8 69,6

70,0

60,0

50,0

40,0

30,0

20,0 16,4 15,9 14,7 15,4 14,8 15,2 15,2

14,4

10,0

0,0
2004 2005 2006 2007*

0-14 15-64 65+

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, Bucureşti, p. 45, www.insse.ro

153
 ANEXA 22
Rata de dependenţă în sistemul public de pensii

10
9,16 9,15 9,31 9,36
9

5 4,61 4,62 4,65 4,64

3
1,99 1,98 2,00 2,02
2

0
2004 2005 2006 2007*

Populaţie ocupată Pensionari Rata de dependenţă

* estimat calcule autor

Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro

ANEXA 23
Gradul de sărăcie al pensionarilor din România

Indicatori 2004 2005 2006 2007*

Număr pensionari asigurări sociale – mil. pers. 4,61 4,62 4,65 4,64
Valoarea pensiei medii la 31 decembrie – lei RON 252 284 363 523
Numărul populaţiei ocupate – mil. pers. 9,16 9,15 9,31 9,36
Rata riscului de sărăcie la 31 decembrie 2007 – TOTAL Grupă de vârstă
100% din populaţie 0 – 15 ani 16 + ani 16 + 64 ani 65 + ani
18
25 16 16 17
* estimat calcule autor
Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro

ANEXA 24
Evoluţia pensiei medii anuale pentru asigurări sociale (inclusiv agricultori)

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007

Pensionari – total 72 104 134 156 211 246 363 523

Asigurări sociale 72 104 134 156 211 246 363 523

din care:
Asigurări sociale de stat 91 131 163 187 252 284 363 523
Asigurări sociale agricultori 19 27 34 38 80 103 140 223
Sursa: Anuarul Statistic al României 2007, Institutul Naţional de Statistică, www.insse.ro
Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale, www.cnpas.org

154
 ANEXA 25
COMPONENTELE SISTEMULUI ROMÂNESC DE ASIGURĂRI SOCIALE

1) Pensii – pentru limită de vârstă şi vechime completă sau incompletă

pilonul I

de invaliditate de urmaş
2) Pensii –
pilonul II
anticipate şi anticipate parţial

3) Pensii –
pilonul III reabilitare medicală şi recuperarea capacităţii de muncă

reabilitare şi reconversie profesională

indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă

A 4) Accidente de
muncă şi boli
S profesionale
indemnizaţie pentru trecerea temporară în alt loc de muncă şi reducerea timpului
de muncă
I
G
compensaţii pentru atingerea integrităţii şi despăgubiri în caz de deces
U
R
concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă
Ă
R concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
I. I recuperarea capacităţii de muncă exclusiv pentru situaţiile rezultate
5) Asigurările
de sănătate ca urmare a unor accidente de muncă sau boli profesionale
S concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate
O
C concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav
I
A concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal
L 6) Prestaţii
E privind indemnizaţie pentru creşterea copilului în vârstă de până la doi ani
sau, în cazul copilului cu handicap, de până la trei ani
susţinerea
familiei în
vederea creşterii stimulent în cazul persoanelor care realizează venituri profesionale
copilului
indemnizaţie de şomaj

7) Asigurările de plăţile compensatorii

şomaj
finanţarea măsurilor pentru stimularea ocupării forţei de muncă şi
a măsurilor pentru prevenirea şomajului

finanţarea serviciilor de formare profesională pentru persoanele

care, potrivit legii, beneficiază în mod gratuit de aceste servicii

8) Alte drepturi de plăţi compensatorii şi venituri de completare

asigurări sociale

II. Alocaţii şi prestaţii familiale

III. Asistenţă socială
IV. Asistenţă socială a persoanelor cu dizabilităţi
Sursa: Documentarea autorului pe baza legislaţiei româneşti de asigurări sociale în vigoare la data de 31.12.2007

155
 ANEXA 26

Componenta obligatorie - Pilonul II - pensiile obligatorii

Prin legea privind fondurile de pensii obligatorii administrate privat [10] şi cea privind pensiile ocupaţionale
[12], se prevede posibilitatea protecţiei drepturilor suplimentare de pensie şi pentru asiguraţii salariaţi sau independenţi
care se deplasează în interiorul UE. Aplicarea acestor acte normative a fost o condiţie a aderării României la structurile
europene, pe care statul român a tot amânat-o, iniţial trebuia să intre în vigoare odată cu aderarea, iar în prezent se
preconizează a intra în vigoare undeva la începutul anului 2008.
Legea privind fondurile de pensii obligatorii administrate privat - Pilonul II - este o componentă obligatorie a
reformei sistemului de pensii din România şi are ca rol suplimentarea pensiei acordată de sistemul public. Prin
adoptarea cadrului legal, România a transpus prevederile Directivei Consiliului 98/49/CE din 29 iunie 1998 privind
protecţia drepturilor la pensie suplimentară ale salariaţilor şi persoanelor care desfăşoară activităţi independente, care se
deplasează în cadrul Comunităţii.
Pensia administrată privat reprezintă suma plătită lunar unui participant pe viaţă sau beneficiarului desemnat de
acesta. Fondul de pensii se constituie prin contract de societate civilă şi este gestionat de un administrator, respectiv o
societate comercială pe acţiuni, care are ca obiect exclusiv de activitate administrarea fondului de pensii, la acest fond
fiind obligatorie participarea persoanelor în vârstă de până la 35 de ani, nou intrate pe piaţa forţei de muncă şi
facultativă pentru celelalte categorii de persoane în vârstă de până la 45 de ani, care sunt deja asigurate şi contribuie la
sistemul public de pensii. Aderarea la acest tip de fond este individuală, pe baza unui act încheiat între participant şi
administrator, participanţii urmând a transfera în primul an 2%, iar pe parcurs se va majora cu 0,5% anual, ajungând
astfel la 6% în 2016.
Dreptul la pensia administrată privat se deschide, pe baza cererii participantului, la data îndeplinirii condiţiilor
cumulative: vârsta de pensionare prevăzută de legea sistemului public de pensii [5]; dacă au fost plătite minimum 60 de
contribuţii lunare; activul personal este cel puţin egal cu suma necesară obţinerii pensiei ocupaţionale minime prevăzută
prin norme. În caz de invaliditate permanentă, participantul poate beneficia de activul personal fără îndeplinirea
prevederii menţionate mai sus.

Sursa: Legea nr. 411/2004, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1033 din 9 noiembrie 2004

ANEXA 27

Componenta facultativă - Pilonul III - pensiile facultative

Cadrul legislativ pentru această componentă a fost reglementat prin Legea nr. 204/2006, care stabileşte
principiile înfiinţării schemelor facultative de pensii ocupaţionale şi a fondurilor de pensii ocupaţionale, principiile
organizării şi funcţionării administratorilor, reglementarea şi supravegherea prudenţială a sistemului pensiilor
ocupaţionale. Astfel, prin contribuţiile plătite, angajaţii îşi vor putea asigura un venit suplimentar în momentul ieşirii la
pensie.
Contribuţia participantului la fondul de pensii facultative, de până la echivalentul în lei a 200 € pe an din venitul
salarial anual, se deduce din venitul salarial brut al acestuia în completarea deducerii contribuţiilor de asigurări sociale
datorate potrivit legii. Cheltuielile angajatorului cu contribuţiile datorate de acesta la fondul de pensii ocupaţionale, în
sumă de până la echivalentul în lei a 200 € pe an pentru fiecare participant, sunt deductibile la calculul profitului
impozabil. Participarea la acest fond este facultativă, iar spre deosebire de pensiile private, nu există limită de vârstă, iar
dreptul să propună o schemă facultativă de pensii ocupaţionale îl are angajatorul şi sindicatul, sau reprezentanţii
salariaţilor prin contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unităţi sau ramură, cât şi angajatorul singur sau
prin asociere cu alţi angajatori.

Sursa: Legea nr. 204/2006, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 470 din 31 mai 2006

156
 ANEXA 28

CREŞTEREA VÂRSTEI STANDARD DE PENSIONARE

FEMEI BĂRBAŢI
Vârsta Stagiul Stagiul Vârsta Stagiul Stagiul
asiguratei la complet de minim de asiguratului la complet de minim de
PERIOADA
ieşirea la cotizare cotizare ieşirea la cotizare cotizare
pensie ani/luni ani/luni pensie ani/luni ani/luni
ani/luni ani/luni
1 2 3 4 5 6 7
aprilie 2001 - martie 2002 57 25 10 62 30 10
aprilie 2002 - septembrie 2002 57/1 25/1 10/1 62/1 30/1 10/1
octombrie 2002 - martie 2003 57/2 25/2 10/2 62/2 30/2 10/2
aprilie 2003 - septembrie 2003 57/3 25/3 10/3 62/3 30/3 10/3
octombrie 2003 - martie 2004 57/4 25/4 10/4 62/4 30/4 10/4
aprilie 2004 - septembrie 2004 57/5 25/5 10/5 62/5 30/5 10/5
octombrie 2004 - martie 2005 57/6 25/6 10/6 62/6 30/6 10/6
aprilie 2005 - iulie 2005 57/7 25/7 10/7 62/7 30/7 10/7
august 2005 - noiembrie 2005 57/8 25/8 10/8 62/8 30/8 10/8
decembrie 2005 - martie 2006 57/9 25/9 10/9 62/9 30/9 10/9
aprilie 2006 - iulie 2006 57/10 25/10 10/10 62/10 30/10 10/10
august 2006 - noiembrie 2006 57/11 25/11 10/11 62/11 30/11 10/11
decembrie 2006 - martie 2007 58 26 11 63 31 11
aprilie 2007 - iulie 2007 58/1 26/2 11/2 63/1 31/2 11/2
august 2007 - noiembrie 2007 58/2 26/4 11/4 63/2 31/4 11/4
decembrie 2007 - martie 2008 58/3 26/6 11/6 63/3 31/6 11/6
aprilie 2008 - iulie 2008 58/4 26/8 11/8 63/4 31/8 11/8
august 2008 - noiembrie 2008 58/5 26/10 11/10 63/5 31/10 11/10
decembrie 2008 - martie 2009 58/6 27 12 63/6 32 12
aprilie 2009 - iulie 2009 58/7 27/2 12/2 63/7 32/2 12/2
august 2009 - noiembrie 2009 58/8 27/4 12/4 63/8 32/4 12/4
decembrie 2009 - martie 2010 58/9 27/6 12/6 63/9 32/6 12/6
aprilie 2010 - iulie 2010 58/10 27/8 12/8 63/10 32/8 12/8
august 2010 - noiembrie 2010 58/11 27/10 12/10 63/11 32/10 12/10
decembrie 2010 - martie 2011 59 28 13 64 33 13
aprilie 2011 - iulie 2011 59/1 28/2 13/2 64/1 33/2 13/2
august 2011 - noiembrie 2011 59/2 28/4 13/4 64/2 33/4 13/4
decembrie 2011 - martie 2012 59/3 28/6 13/6 64/3 33/6 13/6
aprilie 2012 - iulie 2012 59/4 28/8 13/8 64/4 33/8 13/8
august 2012 - noiembrie 2012 59/5 28/10 13/10 64/5 33/10 13/10
decembrie 2012 - martie 2013 59/6 29 14 64/6 34 14
aprilie 2013 - iulie 2013 59/7 29/2 14/2 64/7 34/2 14/2
august 2013 - noiembrie 2013 59/8 29/4 14/4 64/8 34/4 14/4
decembrie 2013 - martie 2014 59/9 29/6 14/6 64/9 34/6 14/6
aprilie 2014 - iulie 2014 59/10 29/8 14/8 64/10 34/8 14/8
august 2014 - noiembrie 2014 59/11 29/10 14/10 64/11 34/10 14/10
decembrie 2014 - martie 2015 60 30 15 65 35 15
Sursa: Legea nr. 19/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000

157
 ANEXA 29
Calculul punctajului mediu anual şi al valorii punctului
Deşi punctele anuale se calculează din puncte lunare, formula este destinată analizei posibilităţilor de intervenţie
asupra variabilelor aşa că porneşte de la punctele anuale şi venitul anual şi nu lunar.
Restricţii: Vbai / Vbmi < 5 (numărul de puncte anuale este de maxim 5), restricţie ce a fost valabilă până la 1
august 2007
30% Vmi < Vpp < 50% Vmi
Punctajul mediu anual realizat
Rt
Rm = 1− n (29.1)
as
unde: Rt1− n - numărul de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate de asigurat în perioada cotizată
as - numărul de ani corespunzător stagiului complet de cotizare
Punctajul mediu anual realizat se stabileşte prin utilizarea a cinci zecimale.
Punctajul anual al asiguratului
Rl + Rl2 + ... + Rl12
Ra = 1 (29.2)
12
unde: Ra - punctajul anual al asiguratului
Rl1...12 - punctaj realizat în fiecare lună din anul calendaristic
Numărul punctelor realizate lunar
Wbi
Rl = (29.3)
Wmbl
unde: Wbi - salariul brut lunar individual realizat
Wmbl - salariul mediu brut lunar din luna respectivă comunicat de INS
Salariul brut lunar individual reprezintă salariul brut de încadrare la care se adaugă sporurile şi adaosurile sau
după caz a venitului lunar asigurat care a constituit baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale.
Asiguraţii care, după îndeplinirea condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, contribuie o anumită perioadă
la sistemul public de pensii, beneficiază de majorarea punctului realizat în această perioadă, cu 0,3% pentru fiecare lună
respectiv cu 3,6% pentru fiecare an suplimentar.
Pentru perioada în care un asigurat s-a aflat în şomaj, numărul de puncte realizat se calculează ca raport dintre
cuantumul drepturilor băneşti lunare acordare şi salariul mediu brut lunar din luna respectivă, comunicat de INS, iar în
cazul persoanelor care beneficiază de plăţi compensatorii, pentru care s-a achitat contribuţia din bugetul asigurărilor
pentru şomaj, numărul de puncte se calculează prin raportarea sumei obţinute rezultate din raportul dintre cota de
contribuţie individuală de asigurări sociale şi cota de contribuţie de asigurări sociale aprobată pentru locurile de muncă
în condiţii normale asupra drepturilor primite, la salariul mediu brut lunar comunicate de INS pentru luna respectivă.
Iş
Rlş = (29.4)
Wmbl
unde: Rl ş - punctajul realizat lunar de şomeri
Iş - indemnizaţia de şomaj lunară
Dp × (Ccm − ci )
Rl pc = (29.5)
Wmbl
unde: Rl pc - punctajul realizat lunar de persoanele beneficiare de plăţi compensatorii
Dp - valoarea plăţilor compensatorii primite

Sursa: Legea nr. 19/2000, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000

ANEXA 30

Mărimea potenţială a pensiei pentru limită de vârstă, lei

Anul 2001 2002 2003 2004 2005 2006
Valoarea punctului de pensie 159,7 188,6 226,6 265,2 295,6 323,1
Numărul de puncte realizat 123,24256 115,78913 114,98151 112,00513 111,43512 110,23752
Stagiul complet de cotizare 30,0 30,1 30,3 30,5 30,7 30,10
Punctajul mediu realizat 4,10808 3,84681 3,79477 3,67230 3,62981 3,66238
Pensia 480 566 860 974 1.073 1.184
Sursa: calcule ipotetice efectuate în baza formulei (3.2.1) şi a legilor anuale de aprobare a bugetului asigurărilor sociale de stat

158
 ANEXA 31
Schema numărul populaţiei umane în profilul vârstei, validităţii, ocupaţie cu munca
N – numărul populaţiei n1 - numărul copiilor cu
umane în vârstă de la 0 capacităţi intelectuale
la 100 şi mai mulţi ani deosebite
n2 - numărul copiilor cu
N1 = N − n1 diverse deficienţe

n3 - numărul populaţiei
N 2 = N − n1 − n2 = de vârstă pensionară
= N1 − n 2
n6 - numărul populaţiei
în vârstă până la 16 ani

n4 - numărul populaţiei
N 3 = N 2 − n3 − n6 = în vârstă de muncă cu
= N1 − n2 − n3 − n6 = deficienţe
n5 - numărul populaţiei în
= N − n1 − n2 − n3 − vârstă de muncă, apt de muncă,
N 4 = N 2 − n4 = doreşte să muncească, n-are
− n6 ocupaţie (şomerii)
= N 2 − n3 − n6 − n4 =
n7 - numărul populaţiei în
= N1 − n 2 − n3 − n6 − vârstă de muncă, apt de
− n4 = N − n1 − n2 − muncă, nu doreşte să
muncească
− n3 − n6 − n4
N5 – numărul populaţiei
umane în vârstă de
muncă, apţi de muncă,
doresc să muncească şi
sunt ocupaţi cu munca

Sursa: Elaborată de autor

159
 ANEXA 32
Matricea indicatorilor demografici specifici
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11
Indicatori
Indicatori
N N1 N2 N3 N4 N5 n1 n2 n3 n4 n5
N1 N N N N n n2 n1 n1 n1
1 N 1 η12 = η13 = 2 η14 = 3 η15 = 4 η16 = 5 η17 = 1 η18 = η17 = η17 = η17 =
N N N N N N N N N N
N N N N N n n2 n3 n4 n5
2 N1 η= 1 η 22 = 2 η 23 = 3 η= 4 η= 5 η= 1 η= η= η= η=
N1 N1 N1 N1 N1 N1 N1 N1 N1 N1
N N1 N3 N4 N5 n1 n2 n3 n4 n5
3 N2 η= η= 1 η= η= η= η= η= η= η= η=
N2 N2 N2 N2 N2 N2 N2 N2 N2 N2
N N1 N2 N4 N5 n1 n2 n3 n4 n5
4 N3 η= η= η= 1 η= η= η= η= η= η= η=
N3 N3 N3 N3 N3 N3 N3 N3 N3 N3
N N1 N2 N3 N5 n1 n2 n3 n4 n5
5 N4 η= η= η= η= 1 η= η= η= η= η= η=
N4 N4 N4 N4 N4 N4 N4 N4 N4 N4
N N1 N2 N3 N4 n1 n2 n3 n4 n5
6 N5 η= η= η= η= η= 1 η= η= η= η= η=
N5 N5 N5 N5 N5 N5 N5 N5 N5 N5
N N1 N2 N3 N4 N5 n2 n3 n4 n5
7 n1 η= η= η= η= η= η= 1 η= η= η= η=
n1 n1 n1 n1 n1 n1 n1 n1 n1 n1
N N1 N2 N3 N4 N5 n1 n3 n4 n5
8 n2 η= η= η= η= η= η= η= 1 η= η= η=
n2 n2 n2 n2 n2 n2 n2 n2 n2 n2
N N1 N2 N3 N4 N5 n1 n2 n4 n5
9 n3 η= η= η= η= η= η= η= η= 1 η= η=
n3 n3 n3 n3 n3 n3 n3 n3 n3 n3
N N1 N2 N3 N4 N5 n1 n2 n3 n5
10 n4 η= η= η= η= η= η= η= η= η= 1 η=
n4 n4 n4 n4 n4 n4 n4 n4 n4 n4
N N1 N2 N3 N4 N5 n1 n2 n3 n4
11 n5 η= η= η= η= η= η= η= η= η= η= 1
n5 n5 n5 n5 n5 n5 n5 n5 n5 n5
Sursa: Elaborată de autor

160

Simbol şi denumire
formular
E202 - Instrumentarea
unei cereri de pensie de
bătrâneţe
E203 - Instrumentarea
unei cereri de pensie de
urmaş
E204 - Instrumentarea
unei cereri de pensie de
invaliditate
E205 – Atestat privind
cariera de asigurat din
România
E210 – Notificarea
deciziei cu privire la o
cerere de pensie
E211 – Sumarul
deciziilor
E213 – Raport medical
detaliat
E101 – Formular de
comunicare
E215 – Raport
administrativ cu privire
la situaţia pensionarului
Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor
independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, prelucrat autor
ANEXA 33
Formularele comunitare utilizate pentru stabilirea pensiilor
Emitent Echivalent Comentarii
Instituţia statului Înlocuieşte cererea Este declanşată examinarea dreptului
membru căruia i-a care ar fi trebuit solicitat de către fiecare instituţie a SM,
fost adresată cererea făcută ţinând cont pentru analizarea îndeplinirii condiţiilor de
pentru acordarea de legislaţia internă acordare a unui drept de pensie;
drepturilor de a fiecărui SM - Precizarea datei la care cererea a fost
pensie, transmiţând introdusă de solicitant ce trebuie adusă la
câte un exemplar al cunoştinţă tuturor instituţiilor în cauză.
formularului
fiecăreia dintre
instituţiile în cauză.
Instituţia de Înlocuieşte - Fiecare instituţie implicată confirmă
instrumentare şi adeverinţa privind perioadele de asigurare, precum şi
instituţia în cauză certificarea stagiului perioadele asimilate acestora;
de cotizare realizat - Se emite câte un formular de către
în sistemul public fiecare instituţie implicată, datorită
de pensii, în funcţie specificului legislaţiei privind
de legislaţia cuantificarea perioadelor de asigurare şi a
fiecăruia dintre SM celor asimilate acestora;
- În cazul în care sunt exprimate într-o
unitate diferită de cea utilizată de legislaţia
naţională ele sunt transformate cf. art. 15
din Regulamentul nr. 574/72.
Instituţia în cauză - Dacă dreptul la prestaţie poate fi stabilit
ţinând cont numai de perioadele proprii de
asigurare poate fi transmis instituţiei de
instrumentare doar cu informaţii privind
dreptul la pensia naţională, înaintea
efectuării calculului pensiei comunitare,
urmând ca rezultatul acestuia din urmă să
fie transmis ulterior.
Instituţia care - Instituţia de instrumentare adresează
instrumentează cazul solicitantului un exemplar din formular,
anexând un exemplar din fiecare decizie
oficială şi trimite o copie a acestui
formular către instituţiile în cauză, unde se
anexează şi o copie a propriei sale decizi.
Instituţia care Documentar - Este utilizat pentru stabilirea gradului de
instrumentează cazul medical de invaliditate de către toate instituţiile la
expertizare legislaţia cărora solicitantul de pensie de
invaliditate a fost supus.
- Mai este folosit, atunci când instituţia
unui stat doreşte expertizarea medicală a
unei persoane care domiciliază pe
teritoriul altui stat.
Instituţia care - Este utilizat în completarea altor formulare
doreşte să formuleze sau pentru orice schimb de informaţii şi nu
o cerere de este destinat unei situaţii particulare
informaţii
Instituţia de control - Este folosit pentru realizarea unui control
din cadrul SM administrativ, în general, al unui
implicat beneficiar de pensie care locuieşte pe
teritoriul altui SM.
161
 ANEXA 34
Stabilirea drepturilor de pensie

Legislaţia în materie [19; 20] prevede diferite moduri de calcul, în funcţie de necesitatea recurgerii la totalizarea
perioadelor de asigurare sau echivalente acestora. Pentru aceasta vom folosi următorii termeni [19, art. 41 (11)]:
- pensia naţională corespunde cuantumului pensiei calculate şi acordate de o instituţie dată, neţinând cont decât
de perioadele de asigurare realizate în baza legislaţiei proprii;
- pensia teoretică sau comunitară – reprezintă cuantumul pensiei calculate conform dispoziţiilor legislaţiei
aplicate de instituţia unui SM, luând în considerare toate perioadele de asigurare sau de reşedinţă realizate de lucrător în
SM la ale căror legislaţie persoana interesată a fost supusă;
- pensia proporţională sau proratizată este egală cu pensia teoretică, la care se aplică un coeficient de
proratizare determinat în funcţie de perioadele de asigurare sau de reşedinţă care nu se suprapun, realizat înainte de
producerea riscului în baza legislaţiei aplicate de instituţia comunitară care calculează şi acordă prestaţia, în raport cu
durata totală a perioadelor de asigurare sau de reşedinţă realizate înainte de producerea riscului în toate SM la a căror
legislaţiei lucrătorul a fost supus.
Ca să înţelegem mai bine acest principiu, propun o analiză a unei situaţii ce poate exista la un moment dat.
Astfel, considerăm trei SM ale UE: A, B şi C.
În baza principiilor enunţate, la momentul N, statul A acordă dreptul la o anumită prestaţie de securitate socială
(pensie pentru limită de vârstă) numai pe baza rezidenţei, statul B acordă această prestaţie pe baza locului de angajare,
iar statul C numai pe baza desfăşurării unei activităţi economice. La momentul apariţiei riscului statul A va acorda
prestaţia solicitantului care va avea reşedinţa pe teritoriul său, statul B va acorda acest drept solicitantului angajat pe
teritoriul său de competenţă, pe când statul C va plăti numai dacă cel în cauză a desfăşurat o activitate economică pe
teritoriul său la momentul apariţiei riscului.
Pentru acordarea acestor prestaţii, fiecare stat are propria-i politică ce poate impune o anumită perioadă de stagiu
necesar, ce poate varia, de exemplu, 15 ani pentru reşedinţă, 10 ani de angajare sau de 5 ani de activitate economică.
Chiar mai mult, pentru acordarea respectivei prestaţii diferă formula de calcul şi modul de finanţare, ce pot fi diferite de
la un stat la altul.
O deficienţă majoră a aplicării principiului teritorialităţii o reprezintă durata deplasării imigrantului; în cazul unei
durate mari de timp, acesta poate să-şi piardă unele drepturi de asigurări sociale pe care poate le-a obţinut în ţara lor.
Astfel, în exemplul nostru al celor trei state, lucrătorilor imigranţi pot să nu li se recunoască, de către legislaţia naţională
a statului în care se află la momentul producerii riscului, fie perioada de rezidenţă, fie cea de angajare sau cea a
activităţii economice realizate anterior. Principiul teritorialităţii ar face ca legislaţia statului A să nu acorde dreptul la
pensie unei persoane care nu îşi are reşedinţa pe teritoriul său, iar legislaţia statului B să nu acorde acest drept pentru
persoana care a fost angajată în afara teritoriului său.
La nivelul UE aceste funcţii au fost clarificate prin adoptarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 referitor la
aplicarea regimurilor de securitate socială salariaţilor, lucrătorilor independenţi şi membrilor familiilor acestora care se
deplasează în interiorul Comunităţii.
În exemplificarea principiului teritorialităţii astfel cum a fost definit şi legiferat prin Regulamentul nr. 1408/71,
să presupunem că un cetăţean care şi-a desfăşurat activitatea parţial în statul A, unde avea domiciliul, în baza unui
contract de muncă legal încheiat, iar începând cu anul 1998 îşi stabileşte domiciliul în statul B (România), unde se
angajează cu data de 01.08.1998. Cu luna februarie 2007, solicită pensie de invaliditate, pe baza documentelor medicale
eliberate în acest sens. În această situaţie, statul B trebuie să acorde prestaţia solicitată conform legislaţiei proprii, dar
ţinând cont şi de perioada confirmată de statul A, care să presupunem că a fost de 10 ani.
Potrivit legislaţiei ultimului stat de domiciliu căreia i se supune, cetăţeanul în cauză a realizat următoarea situaţie
contributivă:
Tabel anexă 34
Situaţia contributivă
ANUL Nr. unităţi de calcul (Uc) ANUL Nr. unităţi de calcul (Uc)
1998 1,00785 2003 1,98995
1999 2,14598 2004 3,75789
2000 0,00578 2005 1,85797
2001 3,75913 2006 4,80021
2002 4,25750 2007 0,00156
Sursa: Date ipotetice autor
Pentru calculul acestui tip de prestaţie, se ţine cont de vârsta avută de solicitant la data ivirii riscului, precum şi
de stagiul necesar acordării indemnizaţiei, calculându-se stagiul potenţial (SP) care în cazul nostru reprezintă diferenţa
dintre stagiul complet (SC) de cotizare şi stagiul de cotizare efectiv realizat (SCR) până la data încadrării în gradul de
invaliditate. Deci:
SP = SC – SCR (34.1)
Tot legislaţia statului B (România), prevede că se poate acorda prestaţia de invaliditate, dacă la data ivirii
riscului, persoana în cauză a realizat cel puţin 1/2 din stagiul de cotizare necesar (SCN):

162
 SP1 = SC – SCN (34.2)
Presupunând că persoana în cauză are vârsta de 43 de ani şi un stagiu de cotizare realizat până la data solicitării
dreptului (data încadrării în gradul de invaliditate) de 12 ani, formulele 34.1 şi 34.2 devin, ţinând cont că SC prevăzut
de legislaţia statului B este de 35 de ani, iar SCN acordării prestaţiei este de 20 ani:
SP = 35 – 12 = 23 ani
 1
SP1 = 35 -  20 ×  = 25 ani
 2
Punctajul mediu utilizat pentru perioadele realizate în statul B se calculează ca media aritmetică a punctajelor
anuale realizate, astfel:

Rm =
∑ Rt (34.3)
na
Rm - punctajul mediu realizat
Rt - punctajul anual realizat
na - numărul de ani de cotizare, deci:
1,00785 + 2,14598 + 0,00578 + 3,75913 + 4,25750 + 1,98995 + 3,75789 + 1,85797 +
Rm =
10
+4,80021 + 0,00156 23,58282
= = 2,35838 Uc
10 10
Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor
independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, prelucrat autor

ANEXA 35
Calculul drepturilor cuvenite

Calculul pensiei naţionale. Aceasta se calculează ţinând cont de prevederile Regulamentului nr. 1408/71, numai
pentru perioadele realizate supuse legislaţiei statului în care a solicitat dreptul la actualul domiciliu. Statul A potrivit
formularelor E205 şi E210 transmite un stagiu realizat de persoana respectivă de 5 ani. Statul B acordă pentru stagiul
potenţial aferent pensiei de invaliditate de gradul I un punctaj anual de 0,75 Vpp (Valoare potenţială).
În aceste condiţii, pensia naţională ar trebui calculată după următoarea formulă:
 Rm + (Rm1 ⋅ SP ) 
PN =   ⋅Vpp (35.1)
 SC 
2,35838 + 0,75 ⋅ (35 − 12) 19,60838
devenind: PN = = = 0,56024 ⋅ 275 UM (Unităţi Monetare)
35 35
unde: Rm1 - punctajul anual pentru invaliditate de gradul I aferent stagiului potenţial
Calculul pensiei comunitare se efectuează având în vedere totalizarea perioadelor contributive din ambele state.
Regulamentul nr. 1408/71 prevede că pentru astfel de cazuri instituţia care efectuează calculul, stabileşte cuantumul
pensiei ca şi cum toate perioadele de asigurare sau de reşedinţă ar fi fost îndeplinite în baza legislaţiei sale, care poartă
denumirea de pensie teoretică (Pt) [19, art. 46, § 2 a].

Pt =
∑ Rt + (naSt A ⋅ Rm) + (Rm1 ⋅ SP ) (35.2)
SC
unde: naSt A - număr ani contributivi în statul A

În cazul nostru analizat sunt luate ca analiză, sisteme de securitate de tip B, caracterizate prin faptul că în
calculul cuantumului pensiei de invaliditate se ţine cont de durata perioadei de asigurare.
Transpunând în formula 29.2 datele iniţiale, aceasta devine:
23,58382 + (5 ⋅ 2,35838) + (0,75 ⋅ 23) 23,58382 + 11,79190 + 17,25 52,62572
Pt = = == = 1,50359 Uc
35 35 35
Pensia proratizată ( Ppr ) este calculată din pensia teoretică la care se aplică un coeficient determinat în funcţie
de perioadele de asigurare şi care nu se suprapun, realizate înainte de producerea riscului şi poartă denumirea de
coeficient de proratizare.
SCB
Ppr = Pt ⋅ ⋅ Vpp (35.3)
SC A + SCB
unde: SC A = stagiul de cotizare realizat în statul A;
SCB = stagiul de cotizare realizat în statul B; rezultând:

163
 12 12
Ppr = 1,50359 ⋅ ⋅ 275 UM = 1,50359 ⋅ = 1,06136 ⋅ 275 UM = 292 UM
5 + 12 17
Comparând cele două pensii, cea naţională cu cea comunitară, rezultă că cea din urmă este mai avantajoasă şi
aceasta va fi pusă în plată titularului conform prevederilor comunitare în vigoare [19; 20].

Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor
independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, prelucrat autor

ANEXA 36
Calculul prestaţiilor pentru vârstă înaintată

Drepturile la prestaţii ale unui lucrător salariat pentru vârstă înaintată care a fost supus, pe perioada activităţii
salariale la legislaţia a două sau mai multe SM, operaţiune ce presupune efectuarea, luând în considerare, toate
legislaţiile la care a fost supus lucrătorul salariat până la data solicitării acestuia a dreptului său.
Pentru calculul prestaţiilor pentru bătrâneţe, în economia procedurii de soluţionare în materie de organizare a
schimburilor dintre instituţiile diferitelor state trebuie să existe o permanentă coordonare în ceea ce priveşte modul de
realizare a calculului şi acordării acestui drept, caz în care intervine instituţia de instrumentare [19, art. 36], instituţie la
care se adresează persoana solicitantă, la locul acestuia de reşedinţă, iar documentele necesare întocmirii procedurilor
pentru stabilirea drepturilor de beneficii sunt transmise de către instituţia unde se adresează persoana solicitantă, la locul
acestuia de reşedinţă, iar documentele necesare întocmirii procedurilor pentru stabilirea drepturilor de beneficii sunt
transmise de către instituţia de instrumentare către celelalte instituţii din cadrul SM unde solicitantul şi-a desfăşurat
activitatea, ce sunt denumite instituţii în cauză.
Dacă un drept la prestaţii este deschis ţinând cont numai de perioadele de asigurare sau de reşedinţă realizate în
baza legislaţiei aplicate de una sau mai multe dintre aceste instituţii, iar cuantumul prestaţiei care corespunde acestei
perioade poate fi stabilit fără întârziere, această sumă este comunicată instituţiei de instrumentare în acelaşi timp cu
perioadele de asigurare sau de reşedinţă.
În justificarea acestora, propunem analizarea unui caz ipotetic de stabilire a unui drept de prestare de asigurări
sociale pentru pensie de limită de vârstă, pentru un solicitant care în decursul vieţii active şi-a desfăşurat activitatea în
trei SM, fiecare având propria sa metodă de calculare a prestaţiei. Ţinând cont de metoda deschisă de coordonare
impusă prin regulamentele comunitare, calculul prestaţiei în cauză trebuie să se realizeze prin aplicarea regulii dublului
calcul [19, art. 49]. Pentru aceasta să presupunem că persoana în cauză este născută la data de 01.01.1950, realizând în
perioada activă următoarele stagii de cotizare: în statul A o perioadă de 25 ani; în statul B o perioadă de 10 ani, iar în
statul C (România) de 5 ani, având un punctaj anual mediu de 2 puncte, unde îşi are şi domiciliul, depunând la instituţia
de coordonare şi instrumentare cererea de solicitare a dreptului de pensie, la data împlinirii vârstei de 65 ani, dată la
care în statul B nu îndeplineşte condiţiile pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă.
Aplicând principiul regulii dublului calcul, trebuie să se calculeze atât pensia naţională, cât şi pensia comunitară.
Din datele problemei reiese faptul că în statul de domiciliu nu poate fi calculată pensia naţională întrucât
solicitantul nu îndeplineşte condiţiile de acordare a dreptului de pensie pentru limită de vârstă, deoarece legislaţia în
materie, prevede acordarea acestui drept pentru un stagiu minim de 15 ani.
Pentru calculul pensiei comunitare se aplică regula de totalizare a perioadelor efectuându-se calculul dublu,
astfel:
I. Se exclude perioada din statul B
- se calculează pensia teoretică pentru limită de vârstă:
RmC + (SC A ⋅ Rm A )
Ptlv = (36.1)
SCC
unde: Rm A - punctajul anual mediu realizat în statul A
RmC - punctajul anual mediu realizat în statul C
ScC - stagiul de cotizare realizat în statul A, B sau C
astfel,
Ptlv =
(2 + 2 + 2 + 2 + 2) + 25 ⋅ 2 = 10 + 50 = 1,71429 Uc
35 35
- Calculăm pensia proratizată pentru limită de vârstă
SCC 5
Pprlv = Ptlv ⋅ = 1,71429 ⋅ = 0,28571 Uc (36.2)
SC A + C 30
care de fapt va fi acordată solicitantului în cauză.
II. La îndeplinirea vârstei standard necesară acordării prestaţiei pentru limită de vârstă în statul B, trebuie
realizată o recalculare a drepturilor urmând aceeaşi paşi ca la punctul I, astfel:
- calculul pensiei teoretice

164
 RmC + (SC A ⋅ RmC ) + (SCB ⋅ RmC )
Ptlv = = (36.3)
SCC

=
(2 + 2 + 2 + 2 + 2) + (25 ⋅ 2) + (10 ⋅ 2) = 10 + 50 + 20 = 2,28571 Uc
35 35
- calculul pensiei proratizate
SCC 5
Pprlv = Ptlv ⋅ = 2,28571⋅ = 0,32608 Uc (36.4)
SC A + B + C 35
În acest ultim caz se acordă în plată pensia comunitară proratizată valorificând şi perioada realizată în statul B
care nu a fost valorificată în cazul I.
Plecând de la principiul de bază – pro rata temporis (metodă caracteristică sistemului de coordonare a securităţii
sociale definită de Regulamentul nr. 1408/71, a cărui aplicare în domeniul social din România se foloseşte ca atare) – în
ceea ce priveşte acordarea prestaţiilor de natura pensiilor care trebuie acordate şi acelor persoane care au desfăşurat
activitate salarială în SM ale UE, care, după cum au fost analizate mai sus, sunt calculate după reguli speciale, prin
compararea pensiei naţionale cu cea proratizată se constată, cel puţin din punctul de vedere al beneficiarului prestaţiei, o
neconcordanţă între perioadele contributive pentru care au fost achitate contribuţii şi modul de coordonare în ceea ce
priveşte sistemul de calcul şi de determinare a beneficiului final, prin optarea pentru cea mai favorabilă.
Potrivit unui principiu universal valabil beneficiezi pentru ceea ce ai plătit, în modalitate de calcul, stabilire şi
coordonare a sistemelor de securitate socială la nivelul UE reglementate de regulamentele comunitare, nu este stabilit
clar, ca fiecare stat să transmită celui în care are loc calculul final, la instituţia de instrumentare, a punctajului realizat,
de individul migrant, pe parcursul vieţii active, sau a pensiei statale care i s-ar cuveni prin luarea în calculul necesar al
deschiderii dreptului în statul care intră în relaţie, a stagiilor realizat în celelalte state, astfel ele ajutându-se reciproc şi
nu cum este prevăzut în actualele reglementări comunitare, prin care la stagiile realizate se aplică, pentru calculul
pensiei teoretice punctajul realizat în statul de reşedinţă, pensie de care se ţine cont în stabilirea pensiei proratizate sau
comunitare, inclus luarea în considerare a perioadelor de şomaj din străinătate.
Un alt aspect major, îl constituie calculul unităţilor de beneficiu în diverse monede, care ar face şi mai greoi
sistemul de coordonare, datorită inegalităţilor existente ca urmare a ratelor de schimb dintre diferitele monede naţionale
şi moneda unică europeană. Acest aspect major al problemei ar putea fi clarificat prin modificarea regulamentelor
comunitare în ceea ce priveşte cuprinderea în bazele de calcul a unei singure monede, cea unică, prin luarea în calcul a
ratei de schimb din data apariţiei riscului asigurat.
Faţă de cele expuse mai sus, dacă s-ar ajunge la o linie directoare comună, prin reorientarea coordonării spre un
model unic de calcul şi stabilire beneficii, se propune modificarea formulei de calcul a pensiei comunitare, formula 36.2
devenind:
RmA ⋅ SC A RmB ⋅ SCB RmC ⋅ SCC
Ptlv = + + (36.5)
SCn A SCnB SCnC
Faţă de datele de la formulele 30.1, să presupunem că am dispune de următoarele date:
Tabel anexă 36.1
Punctajul mediu anual realizat şi numărul de ani contributivi
STATUL Punctajul mediu anual Număr de ani contributivi Stagiul de utilizare necesar
realizat Rt SC obţinerii unui drept de
prestaţii SCn
A 3,5 25 35
B 3,8 10 40
C (România) 2,0 5 35
TOTAL 9,3 40 X
Sursa: Date ipotetice autor

Dacă efectuăm calculul pensiei comunitare prin excluderea perioadei din statul B, obţinem:
3,5 ⋅ 25 2,0 ⋅ 5 87,5 10
Ptlv = + = + = 2,5 + 0,28571 = 2,78571 Uc
35 35 35 35
5
iar pensia proratizată devine: Pprlv = 2,78571⋅ = 0,464285 Uc
30
Adăugând la împlinirea vârstei standard şi perioada aferentă realizată în statul B, se realizează o recalculare a
drepturilor, rezultând următorul cuantum al prestaţiei:
3,5 ⋅ 25 3,8 ⋅10 2 ⋅ 5 87,5 38 10
Ptlv = + + = + + = 2,5 + 0,95 + 0,28571 = 3,73571
35 40 35 35 40 35
5
Pprlv = 3,73571⋅ = 0,46696
40

165
 În cazul pensiei pentru invaliditate, propun ca şi în cazul acesteia să se ţină cont de punctajul anual realizat în
fiecare din statele membre, care intră în calculul prestaţiei solicitate, cu un punctaj realizat anual pentru cei 5 ani
contributivi de 2,5 unităţi valoare, obţinem:
RmA ⋅ SC A (RnB ⋅ SCB ) + (Rn1 ⋅ SP )
Ptinv = + (36.6)
SCn A SCnB
2,5 ⋅ 5 23,58382 + (0,75 ⋅ 23) 12,5 40,83382
şi avem: Ptinv = + = + = 0,35714 + 1,16668 = 1,52382 Uc
35 35 35 35

Comparând rezultatele obţinute în cele două variante, varianta primă aplicată strict la prevederile regulamentelor
comunitare în materie şi cea de-a doua variantă propusă de noi, de îmbunătăţire şi modificare a prevederilor comunitare
din domeniul calculului şi determinării drepturilor de asigurări sociale de pensii, avem un rezultat net favorabil pentru
beneficiarul dreptului solicitat, care după părerea noastră se constituie într-un venit suplimentar şi reliefează cât mai
aproape real stagiile de cotizare realizate în decursul perioadei active, desfăşurată în baza unui cadrul legal pe teritoriul
mai multor SM, şi bineînţeles respectându-se întocmai principiul de bază al sistemului de asigurare socială.
Din punctul de vedere al contribuabilului persoană fizică propunerea noastră se materializează prin simplificarea
procedurii de determinare, prin faptul că fiecare SM îşi transferă partea către statul final, cu toate că partea nou creată a
fost realizată în alt stat, stat care nu ar mai avea obligaţia să determine partea lui de beneficiu aferentă perioadei lucrate
de lucrătorul migrant, ci numai unităţile valorice care constituie, potrivit legislaţiei proprii, stagiul necesar determinării
drepturilor de asigurări sociale. Din alt punct de vedere, analizând efortul bugetar, se constată, că transferând doar
unitatea valorică fără suport financiar, în statul unde lucrătorul migrant şi-a desfăşurat activitatea, s-ar realiza un
excedent, iar în statul final un deficit, aceasta deoarece numai o parte din contribuţia totală a lucrătorului a fost colectată
de statul final ca drept de asigurare socială. Un alt inconvenient îl reprezintă încă, lipsa unui etalon monetar unic, la care
ar trebui să se colecteze contribuţiile lucrătorului migrant, iar la data apariţiei riscului asigurat, acesta să poată să le
utilizeze în orice stat din cadrul comunităţii fără însă să intervină fenomenul „beneficiului dublu”.
Aşa cum am arătat mai sus, propunerea noastră de modificare a calculului de stabilire a dreptului de asigurări
sociale ale lucrătorului migrant, este ca acesta să beneficieze în mod corect de întreaga perioadă contributivă, indiferent
de moneda în care au fost plătite acestea şi de instituţia care le-a colectat.
La momentul de faţă, la nivelul tuturor SM se află în plin proces de restructurare, reanalizare şi reaşezare,
întregul sistem de asigurări sociale şi în special cel de pensii, care reprezintă cel mai dificil segment al protecţiei sociale
cu implicaţii directe asupra beneficiarilor şi mai cu seamă asupra acelor beneficiari ai sistemelor de tip PAYG, fiecare
SM concentrându-se spre adaptarea sistemului la necesităţile şi caracteristicile proprii determinate de Piaţa Unică a
căror actori activi se numără.
Fondul comunitar de asigurări sociale destinat lucrătorilor migranţi trebuie să fie distinct de celelalte fonduri
statale de asigurări sociale şi care nu trebuie să fie influenţat de vreo decizie a statului pe teritoriul căruia lucrătorul
migrant desfăşoară activitatea salarială legală şi se adresează acestora prin asigurarea împotriva accidentelor de muncă
şi bolilor profesionale, invaliditate, pentru prestaţiile medicale de care ar putea beneficia, precum şi pentru pensiile de
bătrâneţe. Trebuie să fie exceptate de la acordarea unor prestaţii sub formă de asigurări sociale de şomaj care după
părerea noastră, acestea trebuie să rămână în continuare acordate pe teritoriul statului unde şi-a desfăşurat activitatea
lucrătorul respectiv şi în funcţie de reşedinţă şi de stagiul minim de cotizare necesar prevăzut de legislaţia ţării sub
incidenţa căreia se află la data ivirii riscului.
În funcţie de locul apariţiei riscului pentru care a fost creat acest fond unic comunitar de asigurări sociale şi
prestaţii, instituţia prestatoare trebuie să se adreseze acestuia în vederea acordării drepturilor respective în baza
metodologiilor de calcul şi stabilire drepturi, stabilite de comun acord. O excepţie de la această regulă trebuie să o
constituie acele perioade lucrate în statul de reşedinţă înainte de perioadele comunitare lucrate, caz în care, aceste
perioade trebuie să fie valorificate numai în cadrul sistemului propriu, iar în cazul perioadelor ce se suprapun, perioada
comunitară să constituie perioadă contributivă facultativă ce trebuie luată în calculul dreptului solicitat ca un spor de
beneficiu la acesta, spor calculat după cum am propus conform formulei 36.5.
Actualele prevederi comunitare privind securitatea socială trebuie să fie realmente integral modificate, atât ca
structură cât şi conţinut, deoarece ele sunt necesare astfel încât să înlocuiască diferitele sisteme de securitate socială din
SM cu caracteristici proprii şi diferite de la un stat la altul, cu unul european, general valabil în întregul spaţiu
comunitar, ca o necesitate tocmai datorită acestui fapt ce ar trebui să urmărească prin mecanismul coordonării o
adaptare a legislaţiei şi nu o armonizare, care să asigure respectarea caracteristicilor sistemelor naţionale cu scopul de a
se evita pierderea unor drepturi de securitate socială ale lucrătorilor care se deplasează în spaţiul comunitar.
Din acest considerent, identitatea naţională, aşa cum este stipulat în AUE, nu va fi atinsă, deoarece fiecare stat
are largheţe în a-şi stabili propria schemă publică de asigurări sociale, prin stabilirea prestaţiilor ce pot fi acordate în
conformitate cu legislaţia naţională, a modului de calcul al acestora, a contribuţiilor ce trebuie plătite pentru susţinerea
acestora, cu respectarea dreptului la libera circulaţie a persoanelor.

Sursa: Regulamentul nr. 1408/1971/CEE din 14 iunie 1971 – privind aplicarea regimurilor de securitate socială lucrătorilor salariaţi, lucrătorilor
independenţi şi membrilor familiilor lor care se deplasează în interiorul Comunităţii, prelucrat autor

166
 ANEXA 37

Diversitatea condiţiilor în procesul de pensionare în statele membre ale UE

Parametrii puşi la baza Cota-parte din Perioadele

Perioadele Perioadele Perioadele
calculării Stagiul de Stagiul minim stagiul minim minime a
Limitele de minime a minime a maxime de Formula de
State pensiei, j cotizare necesar de necesar de cotizare, desfăşurării
vârstă locului de locului de deplasare în alt calcul a pensiei
membre ale complet cotizare pusă la baza activităţilor
angajare reşedinţă stat
UE, S calculării pensiei economice
1 2 3 4 5 6 7 8 9

1 T11 T12 T13 T14 T15 T16 T17 T18 T19

2 T21 T22 T23 T24 T25 T26 T27 T28 T29
3 T31 T32 T33 T34 T35 T36 T37 T38 T39
4 T41 T42 T43 T44 T45 T46 T47 T48 T49
5 T51 T52 T53 T54 T55 T56 T57 T58 T59
6 T61 T62 T63 T64 T65 T66 T67 T68 T69
7 T71 T72 T73 T74 T75 T76 T77 T78 T79
8 T81 T82 T83 T84 T85 T86 T87 T88 T89
9 T91 T92 T93 T94 T95 T96 T97 T98 T99
10 T10,1 T10, 2 T10,3 T10, 4 T10,5 T10,6 T10, 7 T10,8 T10,9

M M M M M M M M M M
27 T27 ,1 T27 , 2 T27 ,3 T27 , 4 T27 ,5 T27 ,6 T27 ,7 T27 ,8 T27 ,9

Sursa: Elaborată de autor

167