MINISTERUL EDUCAŢIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Inginerie Economică și Business

LUCRARE DE VERIFICARE

TEMA „ Politica în domeniul social din UE”

A efectuat
Masterandul grupei AA-201M: Păduraru
Vlad

A verificat conf.univ.,dr DEM: Bîrdan

Veaceslav

Chişinău – 2021
Cuprins
Introducere...........................................................................................................3
I. Definiție, obiective și principii.........................................................................3
II. Etapele evoluţiei politicii sociale în Uniunea Europeană...............................4
II.1. Prima etapă a politicii sociale în UE..................................................4
II.2. Etapa a doua a politicii sociale în UE................................................5
II.3. Etapa a treia a politicii sociale în UE................................................6
II.4. Etapa a patra a politicii sociale după Tratatul de la Maastricht........7
III. Aspectele sectoriale ale politicii sociale în Uniunea Europeană...................9
III.1. Sistemele de sănătate........................................................................9
III.2. Sistemele de pensii.........................................................................11
III.3.Politica Uniunii Europene în domeniul educaţiei şi tineretului
(promovarea educaţiei şi a pregătirii)................................................................11
III.4. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei.....................................15
IV. Actorii instituţionali ai politicilor sociale comunitare.................................16
V. Situaţia actuală şi tendinţe de dezvoltare......................................................18
Introducere
Comparativ cu restul lumii, Europa are cele mai bune niveluri de protecție socială și se
clasează foarte sus în ceea ce privește calitatea vieții și bunăstarea. Cu toate acestea, se
confruntă cu o gamă largă de provocări: impactul crizei economice este încă profund resimțit
în multe state membre și, deși lucrurile s-au îmbunătățit deja în multe țări, în UE există încă
mari disparități. Ratele șomajului scad în general, dar variază puternic între țările UE.

Ratele scăzute ale natalității și îmbătrânirea populației pun sub semnul întrebării durabilitatea
sistemelor de protecție socială. De asemenea, viața profesională se transformă în mod
substanțial din cauza inovației tehnologice, a globalizării și a creșterii sectorului serviciilor.
Noile modele de afaceri din economia colaborativă, cu forme mai flexibile de lucru, devin tot
mai importante.
UE are doar competențe limitate în ceea ce privește chestiunile sociale. Responsabilitatea
pentru politicile sociale și cele referitoare la ocuparea forței de muncă revine în principal
statelor membre și guvernelor acestora. Aceasta înseamnă că guvernele naționale - și nu UE -
decid asupra unor chestiuni precum regulamentul salariilor, inclusiv salariul minim,
negocierile colective, sistemele de pensii și vârsta de pensionare și alocațiile de șomaj.

Cu toate acestea, de-a lungul anilor, UE și-a dezvoltat dimensiunea socială pe tot parcursul
procesului de integrare europeană și a elaborat o serie de instrumente în sectorul social.
Acestea includ legi, fonduri și instrumente ale UE pentru o mai bună coordonare și
monitorizare a politicilor naționale. UE încurajează, de asemenea, statele membre să
împărtășească între ele cele mai bune practici privind aspecte precum incluziunea socială,
sărăcia și pensiile.

I. Definiție, obiective și principii

Politica socială definește setul de politici publice ce urmăresc realizarea protecției sociale și
a bunăstării. Ca disciplină academică, politica socială este o arie multidisciplinară, ce
folosește concepte și metode din economie, știința politică, sociologie, asistență socială,
psihologie, management, filozofie și drept. Politica socială studiază fenomene ce transcend
acțiunile și politicile guvernamentale: dincolo de serviciile sociale politica socială studiază o
gamă largă de fenomene sociale și economice legate de bunăstarea la nivel individual,
familial sau la nivelul colectivității. Astfel, ariile de interes în studiul politicii sociale cuprind:
 1. practici administrative și politici în domeniul serviciilor sociale, incluzând servicii
medicale, asigurări sociale, educație, angajare și formare profesională, servicii
comunitare, locuire;
2. probleme sociale, incluzând criminalitate, handicap, șomaj, sănătate mintală,
bătrânețe;
3. discriminare și dezavantaje: rasă, etnie, gen, sărăcie și inegalitate economică.
La elaborarea politicilor sociale comunitare, ca de fapt şi la celelate politici, s-a reieşit din
mai multe raţiuni:
 de ordin social - conştientizarea responsabilităţii ce le revine de către toate statele
membre ale UE pentru nevoile sociale ale cetăţenilor lor - ideea unui model social
european;
 de ordin economic - evitarea denaturărilor într-o competiţie apărută datorită
nivelurilor sociale diferite, promovarea competitivităţii, de exemplu prin creşterea
nivelului educaţiei generale şi a învăţământului vocaţional sau prin creşterea
mobilităţii angajaţilor;
 de ordin politic - cetăţenii UE nu ar accepta integrarea politică şi economică fără o
politică socială activă.
Jacques Pelkmans vede politica socială în conexiune cu principii şi concepte de genul
echitate, coeziune socială, convergenţă economică. Totodată, el consideră că sunt trei
componente sau domenii principale ale politicii sociale care au tangenţă cu sfera
economicului:
1. transferurile sociale
2. reglementările privind piaţa forţei de muncă
3. aspecte de ordin instituţional şi de parteneriat social
Din considerentele lui David Purdy, sfera politicii sociale poate fi divizată în două mari
categorii:
 piaţa forţei de muncă include managementul macroeconomic (politica veniturilor),
politici active în domeniul resurselor umane, relaţiile industriale (acordurile colective,
dialogul social), termenii şi condiţiile de angajare, combaterea discriminării
economice şi excluderii sociale;
 statul social care include servicii sociale (învăţământ, sănătate, locuinţe sociale),
transferuri sociale (explicite şi implicite), politica familiei.
În domeniul politicilor sociale, UE trebuie să soluţioneze trei sarcini de bază:
1. Armonizarea politicilor naţionale;
2. Stimularea convergenţei şi a colaborării interstatale;
3. Răspândirea practicii novatoare în cadrul Uniunii.
Obiectivele acestei politici le constituie
 ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de lucru,
 promovarea egalităţii de şanse
 asigurarea unei protecţii sociale minimale în interiorul spaţiului comunitar
 II. Etapele evoluţiei politicii sociale în Uniunea Europeană
II.1. Prima etapă a politicii sociale în UE (1957-1971).
Originile unui proces, devenit apoi o Politică socială, pot fi găsite chiar în Tratatul de creare a
CECO şi pot fi completate cu unele prevederi din EUROATOM. Preocupate să cultive
dezvoltarea economică în general, dar şi pe cea din sectoarele intensive în tehnologie,
Tratatul de lansare a EUROATOM, cu toată orientarea lui tehnică, conţine şi unele prevederi
referitoare la sănătatea şi siguranţa muncii. Având ca obiectiv fundamental integrarea în
domeniul siderurgiei şi mineritului, cu scopul refacerii economiilor Franţei, Germaniei şi
celorlalte state, prevederile CECO se extindeau şi la aspecte din sfera socialului:
 a evita distorsiunile generate de concurenţă în industria cărbunelui şi oţelului, ca
rezultat al intenţiei de a practica preţuri reduse, ceea ce, în absenţa unor măsuri
coerente de politică socială, ar fi determinat costuri sociale ridicate;
 a face mai eficientă utilizarea forţei de muncă printr-un program de asistenţă îndreptat
către cei care îşi vor pierde locurile de muncă în aceste sectoare.
Obiectivul principal al Tratatului de la Roma era îmbunătăţirea activităţilor de securitate
socială în ceea ce-i priveşte pe lucrători; în Tratat nu se vorbea despre drepturile cetăţenilor,
ci numai despre lucrători şi firmele angajatoare.
Această perioadă poate fi calificată drept prima modificare a corelaţiei economico-sociale din
istoria UE, caracterizată de o integrare economică slabă, de o atenţie sporită a guvernelor
naţionale faţă de problemele sociale şi de instabilitatea socială legată de creşterea pericolului
disponibilizării, odată cu creşterea economică. Situaţia se agrava din cauza volumului ridicat
de prerogative ale statului în domeniul redistribuirii bunurilor sociale prin intermediul
bugetelor naţionale.
În ţările UE, Politica socială a devenit o parte indispensabilă a politicii de prosperitate a
tuturor membrilor societăţii, bazele acesteia fiind înscrise chiar în Tratatul de la Roma (titlul
III, partea a III-a – „Politici sociale”), unde erau prevăzute măsuri de ameliorare a condiţiilor
de viaţă şi de muncă, armonizarea sistemelor sociale din diferite state membre. Pentru a
realiza prevederile Politicii sociale, statul se implică tot mai activ în viaţa economică şi
politică de repartizare a bunurilor societăţii, protejând anumite categorii ale populaţiei.
Aceste măsuri conduc la minimizarea conflictelor şi a diferenţierii sociale.
Prevederile din Tratatul de la Roma sunt limitate la câteva domenii cum ar fi:
1. libera circulaţie a forţei de muncă;
2. îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă;
3. principiile generale de armonizare a sistemului de educaţie şi formare.
Pentru a completa prevederile tratatului de la Roma, au fost adoptate o serie de directive în
domeniul social: directive referitoare la egalul în ocupare şi formare, dreptul de a beneficia de
protecţie socială etc. Politica socială europeană, în această primă etapă, s-a concentrat pe
următoarele două axe:
  prevederi referitoare la probleme tehnice, cum ar fi măsurile de stimulare a liberei
circulaţii a forţei de muncă, relaţiile inter-industriale şi aspectele tehnice ale securităţii
sociale;
 viziunea liberală conform căreia perfecţionările în domeniul social în CEE vor rezulta
automat din răspunsul pozitiv al mecanismelor pieţei la demersul integraţionist. În
această categorie se înscria preocuparea de a identifica şi combate acţiunile unor state
membre de împiedicare a liberei circulaţii a lucrătorilor.
II.2. Etapa a doua a politicii sociale în UE (1972-1985).
Din a doua jumătate a anilor ’70, dimensiunea socială a început să capete un rol tot mai
important pe agenda organelor decizionale comunitare. Debutul acestei reconsiderări fusese
făcut în 1972, la Reuniunea la nivel înalt de la Paris, care a declanşat o perioadă de consens
activ intracomunitar.
Urmând mesajul pozitiv al Consiliului Ministerial, în 1974 a fost adoptat Primul Program de
Acţiune Socială, care, în pofida creşterii numărului de ţări şi ale problemelor sociale ale
acestora, ca urmare a crizelor structurale şi sectoriale declanşate în acea perioadă, nu a avut
rezultatele scontate.
Fondul Social a fost ajustat de mai multe ori în această perioadă, pentru a răspunde la
creşterea şomajului şi a numărului de ţări membre. S-a constatat însă că, în comparaţie cu
nevoile reale de pace socială europeană, fondurile se dovedeau insuficiente, iar în 1983 a
devenit obligatorie o reformare majoră a politicii sociale.
La sfârşitul anilor 1970, şomajul în rândul tinerilor a crescut substanţial, iar abordarea
acestuia a devenit o prioritate pentru FSE. Răspunzând rolului din ce în ce mai important al
femeilor la locul de muncă, FSE a oferit, de asemenea, un sprijin mai mare femeilor, fie că
acestea şi-au pierdut locul de muncă, intrau pe piaţa muncii pentru prima dată sau reveneau la
locul de muncă după o întrerupere.
II.3. Etapa a treia a politicii sociale în UE: de la Piaţa Unică la Carta Socială Europeană.
Perioada care a început la mijlocul anilor ’80 a fost marcată de apariţia unui nou dinamism în
sfera socialului.
Declinul industriilor tradiţionale, cum ar fi industria oţelului, industria prelucrătoare şi
construcţia de nave şi apariţia noilor tehnologii, în special în sectorul serviciilor, a dus la o
cerere crescută pentru lucrători calificaţi. Priorităţile FSE au devenit formarea profesională şi
cursurile de instruire în utilizarea noilor tehnologii.
Lansarea unor sintagme cum ar fi Europa popoarelorsau dimensiunea socială în limbajul
comunitar, concomitent cu deplasarea dinspre teoria economică pură a echilibrelor pieţei în
descrierea coeziunii sociale spre construcţii teoretice adecvate noilor realităţi integraţioniste,
au dat un nou suflu domeniului.
Un nou impuls politic a fost conferit politicii sociale după lansarea ambiţiosului Program de
creare a Pieţei Unice Interne, prin conştientizarea faptului că integrarea poate genera şi efecte
economice şi sociale negative.
Liberalizările cerute de Actul Unic European au atras defavorizarea anumitor grupuri sociale
prin acutizarea problemelor cu care deja se confruntau acestea sau prin adăugarea altor griji.
Aceste grupuri cuprindeau: şomerii pe termen lung; tinerii în căutarea locurilor de muncă;
lucrători mai puţin calificaţi; lucrătorii în perioadele determinate de timp; cei din piaţa
subterană a forţei de muncă.
Finanţările FSE au fost direcţionate către tinerii cu perspective slabe de găsire a unui loc de
muncă din cauza lipsei de formare profesională sau cu formare necorespunzătoare, dar şi
către şomerii pe termen lung. De asemenea, finanţările au fost extinse pentru a-i include şi pe
cei care părăseau şcoala devreme. FSE a sprijinit, de asemenea, intrarea femeilor pe piaţa
muncii.
O modificare majoră introdusă în perioada de finanţare cuprinsă între 1983 şi 1988 a eliminat
cerinţa conform căreia o persoană recalificată trebuia să muncească la un loc de muncă
asociat cu calificarea obţinută cel puţin şase luni de la terminarea perioadei de calificare.
Acest lucru reflecta realitatea dinamicii pieţei muncii şi pregătea FSE pentru sprijinirea
formării în toate domeniile economiei.
În 1989 a fost umplut un important gol legislativ comunitar prin adoptarea Cartei Comunităţii
cu privire la Drepturile Sociale Fundamentale ale Lucrătorilor (Carta Socială). Acest
document important a fost adoptat ca răspuns la pericolul de dezvoltare a unei economii
integrate, în care anumite grupuri de interese să fie dezavantajate. Statele semnatare s-au
angajat la realizarea următoarelor obiective:
 îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de viaţă;
 dreptul de liberă stabilire a muncitorilor rezidenţi în unul din statele membre UE;
 dreptul la o remunerare corectă şi echitabilă;
 dreptul la o protecţie socială al salariaţilor;
 dreptul la pregătire şi formare;
 egalitatea de tratament a bărbaţilor şi femeilor;
 protecţia copiilor şi adolescenţilor etc.
Carta socială era construită pentru a aborda următoarele domenii de acţiune:
1. protecţia lucrătorilor care se deplasează în interiorul Comunităţii;
2. remunerarea echitabilă a lucrătorilor;
3. îmbunătăţirea şi apropierea condiţiilor de muncă ale angajaţilor;
4. securitatea socială;
5. libertatea de asociere şi a negocierilor colective;
6. calificarea alternativă;
7. tratament egal pentru bărbaţi şi femei;
8. aranjamente de informare, consultare şi participare;
9. sănătate şi siguranţă în muncă;
10. angajarea persoanelor tinere;
11. pensionarii;
12. persoanele cu handicap.
Tot în această a treia etapă s-a procedat şi la redimensionări ale fondurilor alocate Politicii
Sociale Comunitare. Priorităţile în acţiune au fost concentrate pe programele de asistenţă
destinate tineretului şi pe programele orientate spre cele mai sărace regiuni ale CE.
II.4. Etapa a patra a politicii sociale după Tratatul de la Maastricht
În Tratatul de la Maastricht din 1992 nu apar elemente de noutate în ceea ce priveşte politica
socială faţă de documentele adoptate anterior. Se accentuează însă necesitatea realizării unei
„coeziuni sociale” ca element determinant al promovării unui progres economic echilibrat la
nivelul întregii Uniuni Europene.
Tratatul de la Maastricht (1992) prevedea:
- „atingerea unui nivel înalt al protecţiei sociale şi ocupării forţei de muncă”;
- „realizarea coeziunii economice şi sociale şi a solidarităţii dintre statele membre”.
Cu această ocazie, s-a realizat semnarea „Protocolului Social” denumit şi Acordul de politică
socială (art. 139 al TCE), prin care a fost instituţionalizat în mod oficial cel de al doilea pilon
al politicii sociale şi de ocupare. Acesta a permis partenerilor sociali să ceară o decizie a
Consiliului cu privire la un acord asupra politicii de ocupare sau, în mod alternativ, aplicarea
directivelor prin negocieri colective şi practică naţională.
Protocolul Social negociat la Maastricht oferă posibilitatea unor progrese pe linia realizării
obiectivelor de politică socială. Protocolul, la care nu participă şi Marea Britanie, extinde
posibilitatea adoptării cu majoritatea calificată a deciziilor privind:
 condiţiile de muncă;
 informarea şi consultarea persoanelor ocupate;
 integrarea şomerilor;
 menţinerea unanimităţii pentru măsurile ce vizează protecţia şi securitatea socială.
Aria de probleme cuprinsă de Protocolul social:
1. activităţi menite să perfecţioneze climatul de muncă, inclusiv măsuri privind sănătatea şi
securitatea muncii;
2. activităţi ce ţin de condiţiile de muncă, inclusiv timpul de muncă şi concediile;
3. informarea şi consultarea lucrătorilor;
4. acţiuni de promovare a oportunităţilor egale şi de integrare a persoanelor excluse de pe
piaţa muncii.
Tratatul de la Amsterdam (1997) prevedea:
- reintegrarea în Tratat a Protocolului Social de la Maastricht;
- introducerea unui nou articol care viza elaborarea unei strategii coordonate de promovare a
ocupării, care constituie cel de al treilea pilon al politicii sociale şi de ocupare. Introducerea
acestui articol avea o dimensiune politică importantă.
În momentul semnării Tratatului, Comunitatea se afla în mijlocul unui proces de construire a
Uniunii Economice şi Monetare, perioadă în care şomajul înregistra un nivel foarte ridicat,
creşterea economică era foarte slabă şi eforturile de reducere a deficitului bugetar erau mari.
Toate acestea au creat efecte secundare asupra ocupării forţei de muncă. Era foarte dificil
pentru statele membre să creeze politici ambiţioase orientate în această direcţie. Tratatul de le
Amsterdam plasează responsabilitatea realizării politicilor sociale la nivelul fiecărui stat
membru şi posibilitatea aplicării unor programe pilot de creştere a ocupării forţei de muncă
finanţate din resursele Fondului Social European. Tratatul de la Amsterdam cuprinde un
capitol „ce vizează elaborarea unei strategii coordonate pentru folosirea forţei de muncă”.
Tratatul de la Nisa 2000 şi politica socială a Uniunii Europene
Pentru următorii cinci ani, Agenda Socială dezbătută la Lisabona şi aprobată la Nisa,
identifică cinci provocări majore cu care se vor confrunta, în plan social statele membre UE:
 Creşterea ocupării. Acest deziderat va fi posibil numai pe baza unor reforme
structurale coerente, care să presupună, pe lângă creşterea potenţialului economiei
europene de a genera locuri de muncă, şi reducerea disparităţilor regionale, a
inegalităţii sociale, îmbunătăţirea sistemului de formare şi creşterea oportunităţilor de
educaţie şi formare;
 Valorificarea eficientă a progresului tehnologic astfel încât să se creeze premisele
îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă şi de muncă ale lucrătorilor europeni;
 Creşterea mobilităţii intra comunitare a forţei de muncă;
 Valorificarea avantajelor induse de funcţionarea UEM şi a Pieţei unice Interne, în
măsură să inducă o mai mare predictibilitate şi transparenţă a preţurilor, creşterea
competitivităţii, accelerarea reformelor structurale;
 Întărirea coeziunii sociale şi reducerea inegalităţii sociale. Şi în acest caz, se apreciază
că principala modalitate de realizare a acestui deziderat o constituie creşterea ocupării.
 Gestiunea eficientă a efectelor sociale generate de lărgirea către Est a Uniunii
Europene.

III. Aspectele sectoriale ale politicii sociale în Uniunea Europeană

III.1.Sistemele de sănătate
Creşterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătăţii este o trăsătură comună şi importantă
pentru toate ţările. În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii asupra bugetelor
serviciilor de sănătate de-a lungul anilor.
Cauzele au fost nu numai îmbătrânirea populaţiei care apasă asupra serviciilor, dar şi
creşterea nivelului venitului real şi intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care au
determinat la rândul lor creşterea cererii pentru tratament.
Strategia europeană în domeniul sănătăţii plasează aspectele legate de sănătate în centrul
ansamblului de politici comunitare, pentru a oferi o mai bună protecţie cetăţenilor europeni şi
pentru a îmbunătăţi sănătatea acestora. Este vorba, în special, de necesitatea de a face faţă
problemelor din ce în ce mai acute şi riscurilor majore pentru sănătate, cum ar fi pandemiile
şi bioterorismul.
Strategia defineşte, de asemenea, obiectivele şi priorităţile, ca răspuns la principalele
provocări în materie de sănătate. Aceasta consolidează, de asemenea, cooperarea comunitară
în acele domenii în care statele membre nu pot acţiona singure, contribuind la diseminarea
cunoştinţelor şi a informaţiilor în domeniile respective. În sfârşit, strategia sprijină cercetarea,
în special în ceea ce priveşte noile tehnologii, pentru a îmbunătăţi prevenirea bolilor şi
siguranţa pacienţilor.
Strategia comunitară în materie de sănătate publică îşi propune:
● Consolidarea cooperării, coordonării şi sprijinul schimbului de cunoştinţe şi de informaţii
viabile;
● Oferirea de asistenţă în procesul de luare a deciziilor la nivel naţional;
● Ameliorarea capacităţii de reacţie rapidă faţă de ameninţările la adresa sănătăţii, prin
supravegherea epidemiologică şi controlul bolilor infecţioase;
● Facilitatea asistenţei medicale transfrontaliere, mobilitatea pacienţilor şi a specialiştilor din
domeniul sănătăţii, în scopul siguranţei pacienţilor şi creşterii calităţii îngrijirilor medicale.
Progresele realizate în domeniul medical şi al ameliorării nivelului de viaţă determină o
scădere a mortalităţii generale şi o mortalitate infantilă care este inferioară cifrei de 8%
pentru cea mai mare parte a statelor comunităţii, cu excepţia Greciei şi Portugaliei.
Asistenţa medicală pe termen lung curpinde serviciile medicale şi sociale furnizate
persoanelor care, din cauza unui handicap fizic sau psihic, au nevoie de ajutor pentru a
efectua activităţi cotidiene simple. Cel mai adesea, aceste persoane beneficiază, cel puţin în
parte, de îngrijire şi sprijin furnizate de îngrijitori informali, cum ar fi rude sau prieteni.
Asistenţa medicală pe termen lung se află la graniţa dintre asistenţa medicală şi asistenţa
socială. În general, aceasta se oferă persoanelor care prezintă handicapuri fizice sau psihice,
persoanelor în vârstă bolnave şi anumitor grupuri de persoane care au nevoie de ajutor pentru
activităţile zilnice. Diferenţele privind felul în care sunt împărţite responsabilităţile
(privat/public), organizarea serviciilor de asistenţă medicală şi socială, precum şi definirea
graniţelor care separă asistenţa medicală de cea socială pot genera mari diferenţe între
serviciile de asistenţă medicală pe termen lung, organizarea acestora şi rolul lor în cadrul
sistemelor de protecţie socială la nivelul statelor membre
UE recomandă trei obiective pe termen lung pentru sistemele sanitare naţionale, care ar trebui
urmărite în paralel:
 asigurarea unui acces corespunzător la serviciile medicale şi sociale;
 îmbunătăţirea calităţii asistenţei medicale;
 asigurarea durabilităţii finanţării.
Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a
sistemelor de sănătate sunt:
 Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate;
 Măsuri privind creşterea eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului;
 Mecanismele pieţei;
 Reducerea cheltuielilor cu medicamente;
  Îngrijirea pe termen lung.
III.2. Sistemele de pensii
Procesul de îmbătrânire a populaţiei este unul continuu, cu diferite accente în diferite ţări:
persoanele vârstnice trăiesc mai mult, ca perspectivă sunt mai sănătoase însă numărul de
copii pe familie, în medie, este în scădere.
Obiectivele strategice propuse de Comisia Europeană, prin metoda deschisă de coordonare,
aprobate de Parlamentul şi Consiliul European sunt:
● sisteme de pensii adecvate, prin prevenirea excluderii sociale, menţinerea standardelor de
viaţă după pensionare şi promovarea solidarităţii;
● sisteme de pensii sustenabile financiar - stimularea muncii, creşterea vârstei de pensionare,
echilibrarea sistemului de pensii în contextul echilibrului finanţelor publice, ajustarea
contribuţiilor şi a pensiilor în mod echitabil, reglarea optimă a schemelor private de pensii;
● sisteme de pensii flexibile, adaptabile noilor realităţii economico-sociale şi nevoilor în
permanentă schimbare ale societăţii şi individului.
În Uniunea Europeană, clasificarea tradiţională a sistemelor de pensii se face în trei piloni:
 Primul pilon – pensii reglementate;
 Al doilea pilon – pensii ocupaţionale (legate de locul de muncă), stabilite prin
contracte de muncă;
 Al treilea pilon – prevederi individuale, fără legătură cu ocupaţia.
OECD a dezvoltat propria clasificare pentru pensii, valabilă în statele membre OECD şi face
distincţie între:
 Sisteme publice (asigurările sociale de pensii şi alte sisteme similare) / sisteme private
(administrate de instituţii private, altele decât guvernul);
 Sisteme ocupaţionale / sisteme individuale de pensii (personale);194
 Sisteme cu participare obligatorie/voluntară;
 Sisteme de tip DC / DB;
 Sisteme finanţate / nefinanţate / evidenţiate în contabilitatea angajatorilor.
Clasificarea Conturilor Naţionale a EUROSTAT, bazate pe tipul de activitate economică (de
exemplu, care sector economic este responsabil pentru sistemul respectiv de pensii) a stabilit
(în 2004) că sistemele de pensii DC nu pot fi considerate sisteme de pensii de asigurări
sociale. EUROSTAT prezintă date statistice pentru acest tip de pensii la domeniul
asigurărilor.
În prezent, în funcţie de stadiul reformelor sistemelor lor de pensii, în UE sunt patru categorii
de state:
1. cu sisteme de pensii private puţin dezvoltate şi care nu intenţionează să modifice
situaţia existentă, deşi se manifestă un trend în acest sens: Spania, Franţa;
2. cu sisteme de pensii private bine dezvoltate şi care s-au bazat întotdeauna pe aceste
sisteme: Danemarca, Olanda, Marea Britanie;
 3. cu sisteme de pensii publice, de tip pay as you go, reformate, respectiv prin
introducerea pilonului II – pilon obligatoriu, finanţat din contribuţii participanţi (cota
parte din contribuţia la sistemul public), componentă şi în completarea sistemului
public nefinanţat: Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România,
Slovacia, Suedia;
4. cu sisteme de asigurări sociale nefinanţate, tradiţionale, uneori împreună cu un nivel
minim de asigurare socială şi care au trecut la un sistem privat de pensii: Germania,
Austria, Italia.
Priorităţile de modernizare a pensiilor europene sînt următoarele:
 asigurarea adecvării şi sustenabilităţii sistemelor de pensii;
 asigurarea unui echilibru sustenabil între durata vieţii profesionale şi a vieţii la pensie;
 înlăturarea obstacolelor din calea mobilităţii pensiilor în plan pan-european;
 pensii mai sigure şi mai transparente, cu un acces îmbunătăţit la informaţie şi educaţie
financiară
III.3. Politica Uniunii Europene în domeniul educaţiei şi tineretului (promovarea
educaţiei şi a pregătirii)
Reforma sistemului educaţional şi pregătirea profesională sunt direcţii de prioritate în cadrul
politicilor sociale. Resursele umane, folosirea eficientă a acestora şi pregătirea profesională
direcţionată devin momente cheie pentru instituţiile europene, mai ales atunci când este vorba
de amplasarea în câmpul muncii.
Sistemul educaţional este în continuă evoluţie şi modificare, aşa cum este caracteristic
oricărei ţări cu un sistem al economiei de piaţă avansat. Sistemul educaţional şi pregătirea
profesională se adaptează la noile condiţii economice, creşterea concurenţei, crearea noilor
locuri de muncă.
Acest proces necesită investiţii de capital din partea statului, care nici într-un caz nu trebuie
să economisească în baza sistemului educaţional şi pregătirii profesionale a tinerilor,
deoarece atragerea cadrelor calitative de peste hotare costă mult mai mult, iar eficienţa scade.
Interacţiunea este destul de mare şi această direcţie socială prioritară pentru instituţiile
comunitare poate fi cu adevărat componentul de bază în cadrul politicii de luptă cu şomajul şi
amplasării în câmpul muncii.
Educaţia reprezintă o prioritate de prim ordin a guvernelor din toate ţările europene, cu toate
că structura sistemului de educaţie diferă considerabil de la ţară la ţară. Uniunea Europeană
reprezintă:
1. forum de schimb de idei şi bune practici;
2. nu are o politică comună în ce priveşte educaţia;
3. are rolul de a crea un sistem de cooperare între statele membre, lăsând la latitudinea
fiecărei ţări modul de organizare şi conţinutul sistemului de educaţie şi formare
profesională
Cooperarea privind politicile în domeniul educaţiei şi formării profesionale a început odată cu
adoptarea Cărţii Albe privind educaţia şi formarea profesională „A preda şi a învăţa – către o
societate care învaţă”, prin care UE se autodefineşte ca îndreptându-se spre o societate care
învaţă, bazată pe dobândirea de noi cunoştinţe şi pe învăţarea pe tot parcursul vieţii având
drept scop:
- formularea unor politici bazate pe cunoaştere (inovare, cercetare, educaţie şi formare
profesională) care să reprezinte unul din cei patru piloni ai politicilor Uniunii Europene;
- să ridice nivelul cunoştinţelor şi îndemânărilor cetăţenilor Europei pentru a promova
ocuparea forţei de muncă.
Pe baza propunerilor Comisiei şi a contribuţiei statelor membre, Consiliul a adoptat un
Raport privind obiectivele concrete viitoare comune ale sistemelor naţionale de educaţie
(COM (2001) 59), document care încearcă o abordare coerentă globală a politicilor naţionale
de educaţie, având trei obiective:
1. de a îmbunătăţi sistemele de educaţie şi formare profesională;
2. de a face accesibil tuturor doritorilor procesul de învăţare pe parcursul vieţii;
3. de a face sistemele de educaţie şi de formare profesională mai accesibile.
Pentru obţinerea unor rezultate concrete şi măsurabile ale programului de lucru, acesta a fost
împărţit în şase domenii:
- investiţii în educaţie;
- prevenirea abandonului şcolar;
- programe pentru licenţiaţii în matematică, ştiinţă şi tehnologie;
- generalizarea studiilor liceale;
- promovarea persoanelor cu aptitudini deosebite;
- procesul de învăţare pe tot parcursul vieţii
Programele comunitare
Din 1986, odată cu lansarea programului „Erasmus”, schimburile de informaţii s-au
transformat în schimburi de studenţi, considerat ca unul din cele mai de succes programe
comunitare.
Experienţa acumulată în cadrul programului „Erasmus” a fost dezvoltată în cadrul
programului „Socrates”, program prin care se acoperă toate domeniile educaţiei. Programului
Socrates este un program educaţional european care implică peste 30 de ţări europene.
Principalul său obiectiv este construirea unei Europe a cunoaşterii, venind astfel în
întâmpinarea marilor provocări ale acestui secol:
1. promovarea unui sistem de învăţământ de durată
2. încurajarea accesului tuturor la educaţie
3. facilitarea dobândirii unor abilităţi şi calificări recunoscute
Mai precis, Socrates doreşte să promoveze învăţarea limbilor străine, să încurajeze
mobilitatea şi modernismul.
Programul „Socrates” este un program ce poate acorda finanţare proiectelor din domeniul
educaţiei având ca obiective promovarea învăţământului pe parcursul vieţii şi dezvoltarea
unei Europe bazate pe cunoaştere.
Programul este implementat prin opt măsuri, din care ultimele trei sunt măsuri ce asigură
coordonarea cu alte programe. Cele opt măsuri sunt:
1. Comenius: adresat învăţământului şcolar – grădiniţe, şcoli primare şi gimnazii – având
drept scop creşterea calităţii educaţiei şi promovarea învăţării limbilor străine;
2. Erasmus: adresat învăţământului liceal, universitar şi post-universitar, având drept
scop încurajarea mobilităţii şi promovarea învăţări limbilor străine;
3. Grundtvig: adresat educaţiei adulţilor, având drept scop suplimentarea măsurilor
Comenius şi Erasmus prin facilitatea integrării adulţilor excluşi din sistemele şcolare;
4. Lingua: învăţarea limbilor europene;
5. Minerva: adresată noilor tehnologii de informaţii şi comunicaţii în sistemul educaţiei,
având drept scop încurajarea folosirii tehnologiilor informaţiei, comunicaţiilor şi
multimedia, precum şi a învăţământului deschis la distanţă;
6. Inovarea şi observarea sistemelor de educaţie: având drept scop observarea
sistemelor educaţionale din statele membre pentru a le îmbunătăţii. Măsura este
destinată autorităţilor locale, asociaţiilor, organizaţiilor neguvernamentale etc., în
scopul dezvoltării unor analize comparative ale politicilor şi sistemelor de educaţie
(Euridice), organizarea de vizite de studii (Arion), înfiinţarea de reţele de instituţii
(Naric), încurajearea recunoaşterii diplomelor şi lansarea unor proiecte pilot;
7. Măsuri comune: având drept scop creşterea sinergiei politicilor educaţionale
(Socrates), a celor de formare profesională (Leonardo da Vinci) şi de tineret (Tineret);
8. Măsuri însoţitoare: având drept scop creşterea flexibilităţii programului Socrates prin
promovarea cooperării în domeniul educaţiei şi diseminarea rezultatelor proiectelor
Lingua: adresată învăţării limbilor străine;
Programul Tempus este un program al Uniunii Europene, care sprijina modernizarea
învăţământului superior în vecinatatea UE. Programul Tempus promoveaza cooperarea
instituţională între UE şi Ţările Partenere şi se concentrează pe reformă şi modernizarea
învăţământului superior în ţările partenere din Europa de Est, Asia Centrală, Balcanii de Vest
şi regiunea mediteraneană. În afara de promovarea cooperării între instituţii, Tempus
promovează, de asemenea, o abordare people-to-people, oferă sprijin consorţiilor de instituţii,
alcatuite în principal din universităţi sau asociaţii universitare. Partenerii non-academice pot
fi, de asemenea, parte a unui consorţiu în proiectele Tempus.
Obiectivul general al Programului Tempus este de a contribui la crearea unui spaţiu de
cooperare în domeniul învăţământului superior între UE şi Ţările Partenere Tempus.
Obiectivele specifice ale Programului Tempus sunt:
 Promovarea reformelor şi modernizării învăţământului superior în ţările partenere;
 Sporirea calităţii şi relevanţei învăţământului superior pentru piaţa muncii şi societate
în ţările partenere;
 Sporirea capacităţii instituţiilor de învăţământ superior în ţările partenere şi UE, în
special capacitatea acestora de a coopera la nivel internaţional şi de a se moderniza
continuu;
  Sprijinirea în deschiderea către piaţa muncii şi societate în scopul de:
- a depăşi fragmentarea învăţământului superior la nivel instituţional şi naţional;
- a spori gândirea inter-disciplinară şi lucrul în cadrul şi între facultăţi şi universitate şi
transdisciplinarea între facultăţi;
- a spori capacitatea de angajare a absolvenţilor;
- a face Spaţiul European al Învăţământului Superior mai vizibil şi mai atractiv.
 Stimularea dezvoltării reciproce a resurselor umane;
 Consolidarea intelegerii reciproce între popoarele şi culturile UE şi a ţărilor partenere.
Domeniile prioritare
1. Reforma curriculară (Curricular Reform) Modernizarea programelor de studii ale
disciplinelor academice identificate ca priorităţi de către ţările partenere, folosind
Sistemul European de Credite Transferabile (ECTS), sistemul cu trei cicluri, precum
şi recunoaşterea diplomelor.
2. Reforma de Guvernare (Governance Reform):
- guvernarea universitară şi servicii pentru studenţi;
- asigurarea calităţii;
- autonomie institutionala si financiara;
- acces egal si transparent la învăţământul superior; dezvoltarea relaţiilor internaţionale.
3. Învăţământul superior şi Societatea (Higher Education and Society)
- Formarea cadrelor didactice non-universitare,
- Dezvoltarea parteneriatului mediul de afacere,
- Triunghiul cunostintelor invatamant-cercetare-inovare,
- Cursuri de instruire pentru serviciile publice (ministere, autorităţile regionale/locale),
- Dezvoltarea instruirii pe parcursul vieţii în societate,
- Cadrul calificărilor.
III.4. Egalitatea şanselor pentru bărbaţi şi femei
Un alt aspect important al politicii sociale europene îl reprezintă egalitatea şanselor pentru
bărbaţi şi femei. Uniunea Europeană are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii
şanselor, a cărui temă a fost abordată pentru prima dată în cadrul Tratatului de la Roma din
1957. Politicile antidiscriminatorii sunt strâns legate de lupta împotriva excluderii sociale.
Principalele victime ale şomajului şi sărăciei în UE sunt acele categorii ale populaţiei care
sunt, de cele mai multe ori, victime ale respingerii şi discriminării sociale. Ele includ femeile
şi diferitele etnii, persoanele în vârstă şi persoanele cu handicap.
În vederea integrării noţiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact
direct sau indirect asupra vieţii locuitorilor UE, aceasta a introdus noţiunea de „gender
mainstreaming” - care în traducere înseamnă „făgaşul comun al sexelor”.
În cadrul Comisiei, primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999, când s-a adoptat
comunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru
participarea femeilor în comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE. În cadrul
specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte reprezentarea
feminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context Consiliul UE a
adoptat pe data de 22 octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul echilibrării balanţei
femeie/bărbat în cadrul adoptării deciziilor, precum şi un set de indicatori pentru a determina
cu exactitate această balanţă.
În pofida unei anumite convergenţe, există în continuare diferenţe considerabile între
veniturile salariale medii ale bărbaţilor și cele ale femeilor la nivelul UE, concept cunoscut în
general sub denumirea de disparitate salarială de gen. Conform cifrelor înregistrate în 2012
pentru întreaga UE-28, femeile au câştigat în medie cu 16,4% mai puţin decât bărbaţii. Cele
mai mici diferenţe în ceea ce priveşte remunerarea medie între sexe au fost constatate în
Slovenia, Malta, Polonia, Italia, Luxemburg şi România (acestea fiind sub 10,0%). Cele mai
mari diferenţe de remunerare între femei şi bărbaţi au fost identificate în Estonia (30,0%),
Austria (23,4%), Germania (22,4%) şi Republica Cehă (22,0%).
Această disparitate salarială de gen poate fi influenţată de o diversitate de factori, cum ar fi:
diferenţele privind ratele de participare la forţa de muncă, diferenţele privind ocupaţiile şi
activităţile în care tind să predomine bărbaţii sau femeile, măsura în care bărbaţii şi femeile
lucrează cu jumătate de normă, precum şi atitudinea departamentelor de resurse umane din
organismele publice şi private faţă de dezvoltarea profesională şi concediile neplătite sau
concediile de maternitate. Printre factorii care pot explica, cel puţin parţial, diferenţele de
remunerare între femei şi bărbaţi se numără segregarea sectorială şi ocupaţională, educaţia şi
formarea, sensibilizarea şi transparenţa, precum şi discriminarea directă. Diferenţele de
remunerare între femei şi bărbaţi reflectă şi alte inegalităţi – în special, partea adesea
disproporţionată a responsabilităţilor familiale pe care şi-o asumă femeile şi, prin urmare,
dificultăţile conexe pe care le întâmpină în a concilia viaţa profesională cu cea privată. Multe
femei lucrează cu jumătate de normă sau în cadrul unor contracte atipice: deşi acest lucru le
permite să rămână pe piaţa forţei de muncă şi să îndeplinească în acelaşi timp şi
responsabilităţile familiale, acest lucru poate avea o influență negativă asupra remunerării lor,
asupra evoluţiei carierei sau asupra perspectivelor de promovare şi de pensionare
Strategia europeană de ocupare a forţei de muncă este structurată pe patru piloni:
● angajabilitatea – ce reprezintă o nouă cultură în sfera ocupării forţei de muncă şi se referă
la abilitatea de a fi angajat, contribuind la combaterea şomajului în rândul tinerilor şi la
combaterea şomajului pe termen lung;
● antreprenoriatul – ce promovează crearea de noi locuri de muncă prin încurajarea
dezvoltării locale;
● adaptabilitatea – ce are în vedere modernizarea organizării muncii şi promovarea
contractelor de muncă flexibile;
● asigurarea de şanse egale – se referă în special la adoptarea de măsuri speciale pentru
femei, în scopul reconcilierii vieţii profesionale cu viaţa personală.

IV. Actorii instituţionali ai politicilor sociale comunitare

Principalii actori instituţionali implicaţi în procesul de decizie şi de implementare a politicii
sociale sunt reprezentaţi de Comisia Europeană, Parlamentul European, Consiliul Uniunii
Europene (Consiliul de Miniştri) şi Comitetul Economic şi Social, sprijiniţi în activitatea lor
de trei agenţii europene şi un număr egal de parteneri sociali.
Comisia Europeană este direct responsabilă pentru pregătirea şi asigurarea implementării
politicilor sociale, prin Direcţia Generală (DG) Probleme Sociale şi Ocupare a Forţei de
Muncă.
Comitetul de Ocupare (a forţei de muncă) a fost înfiinţat în anul 2000 (înlocuind Comitetul
pentru Ocupare şi Piaţa muncii), are rol consultativ şi este activ implicat în dezvoltarea
Strategiei europene de angajare a forţei de muncă (European Employment Strategy), precum
şi în promovarea coordonării între SM în privinţa politicilor ce ţin de ocuparea şi de piaţa
forţei de muncă.
Centrul European de Monitorizare a Rasismului şi Xenofobiei, cu sediul la Viena, a fost
înfiinţat în 1997 (începându-şi activitatea în 1998) şi sprijină procesul decizional prin
furnizarea de date şi informaţii referitoare la situaţia rasismului, xenofobiei, islamofobiei şi
anti-semitismului la nivel comunitar, precum şi elaborarea de studii şi strategii de acţiune în
acest domeniu.
Fundaţia Europeană pentru Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi de Muncă a fost înfiinţată
în 1975 şi are sediul la Dublin. Activitatea sa este orientată în două direcţii: (1)
managementul cercetării şi (2) informare şi comunicare. De asemenea, Fundaţia sprijină
procesul decizional prin furnizarea de date privind îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de
muncă la nivel european.
Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate la Locul de Muncă, cu sediul la Bilbao, a
fost înfiinţată în 1996, în scopul de a colecta, disemina şi facilita schimbul de informatii şi
bune practici în domeniu. Rolul său în procesul decizional constă în furnizarea de date
privind sănătatea şi securitatea la locul de muncă, pe baza cărora sunt fundamentate
propunerile şi iniţiativele Comisiei Europene în această direcţie
Alături de aceste organisme comunitare, un rol important în trasarea cadrului politicii sociale
îl au partenerii sociali, reprezentaţi de Confederaţia Sindicală Europeană (ETUC), Uniunea
Patronatului din Comunitatea Europeană (UNICE) şi Centrul European pentru Întreprinderi
Publice (CEEP). Aceştia sunt implicaţi în procesul de dialog social şi reprezintă anagajaţii,
patronatul şi sectorul profesiilor liberale
 UE se asigură un nivel înalt de protecţie a sănătăţii publice, deoarece ele completează
politicile naţionale. Se are în vedere îmbunătăţirea sănătăţii publice şi prevenirea
îmbolnăvirilor, combaterea epidemiilor, precum şi informarea şi educaţia pentru
sănătate.
 De asemenea, UE completează acţiunile statelor membre în combaterea şi reducerea
efectelor nocive ale drogurilor. Legile instituie măsuri de siguranţă pentru sănătatea
publică prin stabilirea standardelor de calitate şi securitate a organelor şi substanţelor
de origine umană, a sângelui şi derivatelor de sânge, precum şi a măsurilor în
domeniile veterinar şi fitosanitar. Aceste măsuri de securitate nu împiedică însă, un
stat membru să menţină sau să introducă măsuri de protecţie mai severe.
 Uniunea poate stabili şi măsuri stimulative pentru protejarea şi îmbunătăţirea sănătăţii
publice şi combaterea epidemiilor transfrontaliere.
  Prin acţiunile sale din domeniul sănătăţii publice, UE respectă pe deplin răspunderile
statelor membre în domeniul organizării şi funcţionării serviciilor de sănătate şi de
îngrijire medicală.
 Uniunea trebuie să promoveze o politică deschisă şi transparentă în domeniul sănătăţii
pentru ca intervenţiile sale să aibă efect şi să fie de amploare.
Pe de altă parte, la nivel european, protecţia sănătăţii este asigurată de Consiliul Europei, care
are ca obiective următoarele:
● reunirea domeniilor drepturilor omului, coeziunii sociale şi sănătăţii;
● armonizarea politicilor de sănătate ale statelor membre din punct de vedere al securităţii şi
calităţii;
● dezvoltarea prevenirii şi educaţiei în materie de sănătate;
● promovarea accesului la îngrijire, a drepturilor pacienţilor, participării cetăţeanului şi
protecţia grupurilor vulnerabile.
Comitetul European pentru sănătate are următoarele roluri:
 formularea de principii practice pentru politicile care abordează probleme de sănătate;
 schimb de informaţii şi expertize prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor;
 abordare integrată a problemelor din sfera medicală cu accent pe valorile individului
(juridice, etice,sociale).
Comitetul european pentru sănătate al Consiliului Europei formulează principii practice
pentru politicile de sănătate publică prin intermediul recomandărilor sau convenţiilor.
Comitetul intervine în următoarele opt domenii privind sănătate publică:
1. transfuzia de sânge;
2. rolul pacienţilor;
3. dezbaterea de politici în domeniul sănătăţii;
4. promovarea sănătăţii;
5. transplantul de organe;
6. protecţia consumatorului;
7. combaterea traficului şi abuzului de droguri;
8. farmacopeea europeană

V. Situaţia actuală şi tendinţe de dezvoltare

În 2030 numai doi angajaţi vor munci pentru o persoană trecută de vârsta de 60 de ani, faţă de
trei în prezent. În 2050, trei persoane din 10 vor avea 65 de ani şi mai mult.
Constrânse de criza datoriilor să reducă substanţial cheltuielile bugetare pentru echilibrarea
deficitelor, europenii au evitat pe cât posibil să micşoreze pensiile.
Este adevărat, unele state, precum Grecia sau Spania, au renunţat la a 13-a pensie, iar Franţa
intenţionează să majoreze contribuţiile la sistemul de pensii.
În majoritatea ţărilor membre a fost prelungită vârsta de retragere din activitate şi implicit,
perioada de cotizare. Nu este o măsură pripită, sub presiunea actualei instabilităţi financiare.
De mai mulţi ani, UE cere reformarea sistemelor de pensii din statele membre. Criza nu a
făcut decât să accelereze lucrurile.
Problema este ca din 2012 populaţia activă a UE a început să descrească, astfel încât în 2030
două persoane active vor finanţa un pensionar, o proporţie imposibilă, după cum estima
Laszlo Andor, comisarul european pentru Piaţa Muncii.
Astăzi, în Europa lucrează trei pentru o persoană trecută de vârsta de 65 de ani. În opinia
responsabilului european, următorii cinci ani vor fi critici pentru ţările europene.
O „carte verde” pentru o dezbatere colectiva reprezintă o lucrare concepută ca un instrument
de lucru pentru o vastă dezbatere colectivă vizând pensiile în Europa şi care numără 28 de
sisteme diferite. Autorii documentului nu militează pentru soluţii uniforme aplicate la nivelul
întregii Uniuni.
Ca atare, se caută varianta de mijloc, care să reflecte implicaţiile financiare pentru angajaţi,
responsabilităţile angajatorilor, programul de lucru pentru cei trecuţi de 60 de ani. În UE,
varsta legală de pensionare variază de la stat la stat, situându-se între 60 de ani (precum este
cazul femeilor în Austria, Grecia, Italia, Lituania, Malta, Polonia şi Marea Britanie) şi 65 de
ani, cum este cazul Germaniei şi Suediei. În acelaşi timp, această vârstă difera în funcţie de
sexul lucrătorului în mai mult de un sfert dintre ţările membre, dar şi în funcţie de statutul
profesional şi de excepţiile proprii fiecărei ţări: pretutindeni există sisteme de pensionare
anticipată sau diferenţiată.
Al noualea studiu anual Edenred-Ipsos, care urmareste si identifica nivelul de satisfactie,
motivatia si preocuparile salariatilor in Europa, arata ca anagajatii sunt nemultumiti de
pachetul salarial, de timpul petrecut la serviciu si, totodata, sunt ingrijorati de posibilitatea
pierderii locului de munca.
Cifre-cheie ale Barometrului 2014:
● 29% dintre salariaţii din Europa se declară nemotivaţi la locul de muncă;
● Pachetul de remuneraţie rămâne principalul motiv de ingrijorare pentru 40% din salariaţii
europeni;
● Pentru 38% dintre salariaţi, cea mai importantă cauză de îngrijorare rămâne păstrarea
locului de muncă;
● Timpul petrecut la muncă este preocuparea cea mai importantă pentru 22% dintre salariaţi.
Acest aspect este însă mult mai prezent în cazul managerilor: 36% dintre manageri şi 47%
dintre top-managerii europeni consideră că aloca prea mult timp muncii, faţă de doar 19%
dintre salariaţii non-manageri;
● 67% dintre salariaţi declară că lucrează şi în afara programului de lucru, iar 62% susţin că
se ocupă de probleme personale în timpul orelor de muncă, fenomen cunoscut ca „blurring”,
adică ştergerea „graniţelor” dintre programul de lucru şi timpul liber.
● 39% dintre angajaţi consideră că este insuficient cadrul de organizare şi recunoaştere a
noilor moduri de lucru: lucru la distanţă, job-sharing, programele flexibile etc.