Capitalismul renan și capitalismul anglo-saxon

Capitalismul este definit ca și controlul societal al piețelor printr-un reglaj autonom al pieței
muncii, prin codeterminare și prin convenții colective. Un element important este capitalismul
bancar, definit de către M. Albert ca fiind interdependența între bănci și întreprinderi prin
diverse parteneriate, ceea ce crează stabilitate și solidaritate.

Modelul renan se întinde din nordul Europei, prin Germania, până în Elveția și se înrudește,
parțial, și cu capitalismul de tip japonez. Acesta mai este denumit și “modelul bunăstării
generale” și este o formă de capitalism consensual în care angajații au o serie de drepturi
inalienabile, inclusiv dreptul de a se organiza sindical. Acest model preferă reguli cât mai
precise, dar include eforturi clare de a asigura promovarea profesională pentru angajați, precum
și asigurarea unei armonii între elementele sociale și eficiența economică.

Acest model implică o formă de guvernare mai extinsă – aceasta are diverse atribuții, de la
crearea de locuri de muncă (element tactic) până la competivitatea națională (element strategic).

În concepția renan-socială, mecanismul economic trebuie să se sprijine pe piață, căreia trebuie să

i se asigure o anumită libertate de funcționare – suficientă cât să asigure balanța dintre prețuri și
salarii. Cu toate acestea, adepții capitalismului renan consideră că mecanismele pieței libere nu
pot să determine calitatea vieții respectiv elementele sociale și acestea trebuie echilibrate de către
stat, care are un rol mai implicat în viața de zi cu zi, ca garant al protecției sociale. Intervenția
statului în piețele libere este chiar încurajată atâta timp cât nu provoacă schimbări în ceea ce
privește competiția sau elementele de bază ale capitalismului, cum ar fi piața liberă sau echilibrul
dintre preț și cantitate.

Capitalismul de tip japonez este similar cu cel de tip renan –  întreprinderile japoneze s-au
dezvoltat pe ideile sistemului “Poor Law” din Anglia anilor 1870, iar prima lege care a pus
bazele sistemului social în Japonia a fost Jyukkyu Kysoku în 1874. Dezvoltarea mai largă a
securității sociale începe, însă, după sfârșitul celui de-al doilea război mondial când noua
Constituție japoneză asigură că “toți japonezii au dreptul să se bucure de un standard minim de
bunăstare și de o viață decentă”. Adevărata dezvoltare socială, însă, începe în 1973 când
cheltuielile pentru securitate socială și servicii sanitare cresc de la 7% din PIB în 1970 până la
16.4% din PIB în 1994.

Un aspect interesant al capitalismului de tip japonez este legat de administrarea întreprinderilor.

În aceste cazuri, administrarea firmelor este bazată pe un grup de oameni care cooperează pe
termen lung, iar procesul de luare a deciziilor se bazează în primul rând pe consens. De
asemenea, în luarea deciziilor se consultă minim o persoana bătrână și una tânără, pe motivul că
persoana în vârstă va prefera consecințele pe termen scurt, iar cea tânără cele pe termen lung.
Echilibrul dintre acestea duce la performanța sistemului, deoarece se pune mai mult accent pe
dezvoltarea de piață și pe gândirea strategică, pe termen lung, nu doar pe cea tactică, care ar duce
la maximizarea profiturilor pe termen scurt, dar care are dezavantaje clare când vine vorba de
longevitatea companiei sau satisfacția angajaților.
Modelul japonez se bazează pe anumite principii:

 Formarea profesională în întreprinderi, asistată de către întreprindere în sine – procesele

de formare profesională încep de la formarea tinerilor în întreprinderi, tineri care (datorită
faptului că ajung să cunoască sistemul și să fie mulțumiți) posedă o loialitate ridicată față
de întreprindere.
 Coordonarea orizontală – aceasta implică reducerea ierarhiei și un proces decizional
orizontal. Pentru a avea succes, angajații trebuie să fie implicați în succesul pe termen
lung al întreprinderii precum și dedicați rolului lor – în cazurile de succes, aceasta duce la
un sentiment de comunitate împărtășit de către toți angajații, în care se simt responsabili
de succesul întreprinderii și conștientizează cum acțiunile lor de zi-cu-zi influențează
acest progres.
 Sistemul de promovare/salarizare – avansarea în funcție se face atât în raport cu vârsta cât
și în raport cu meritele și capacitatea individuală. Întreprinderile au un plan pentru fiecare
angajat care este bine pus la punct, iar angajatul știe exact ce trebuie să facă pentru a
promova.

Capitalismul Anglo-Saxon

Marea Britanie

Acest sistem capitalistic are la bază proprietatea privată și liberul schimb, fiind introdus în prima
fază în Marea Britanie. Fundația acestui sistem economic este cartea lui Adam Smith din anul
1776, “Avuția Națiunilor”.

Modelul anglo-saxon este sceptic în ceea ce privește participarea statului în evoluția economică.
Adepții acestui model preferă un “stat mic”, care nu trebuie să intervină că actor direct în
activitarea economica – statul nu ar trebui să dețină afaceri, să investească, să aibă activități de
producție sau să influențeze comportamentul celorlalte întreprinderi de pe piață sau al
consumatorilor. Adam Smith considera că piața economică trebuie să fie lăsată liberă, iar această
libertate duce la echilibru. “Intervenția” economica este automată în acest caz, iar piețele
economice sunt “conduse” de către o “mână invizibilă” spre echilibru.

Guvernul Marii Britanii este singurul printre țările industralizate care nu și-a susținut activ
economia în perioade difiicile, sau pentru a adopta noi tehnologii. Politica guvernului poate fi
caracterizată drept fiind “laissez-faire”.

Principiile pe care se bazeaza capitalismul anglo-saxon are doua trasaturi dominante: principiul
adversității și cel evoluționist:

Principiul adversității

Acest principiu se bazează pe noțiunea de conflict. Acest principiu presupune faptul că, la urma
unei confruntări, adevarul iese întotdeauna la suprafață. 
În fond, principiul adversității face ca economia capitalistă pe model anglo-saxon să fie eminent
competitivă: resursele sunt limitate, iar o idee luptă cu alta pentru supremație. Câștigătorul, în
aceste cazuri, primește toate foloasele pentru care s-a dus lupta economică.

Principiul evoluționist

Acest principiu este, în fond, o teorie a schimbării continue care demonstrează că schimbarea
este singura constantă, și este inevitabilă. Modelul de capitalism anglo-saxon se bazează pe
această schimbare continuă deoarece preferă adaptările mici și continue celor violente și bruște.
Teoreticienii capitalismului anglo-saxon admit faptul că schimbarea este necesară și nu poate fi
evitată – pornind de la această premisă, este preferabil ca procesul de schimbare să fie bine
definit și efectuat după anumite reguli în mod constant.

Statele Unite ale Americii (SUA)

Capitalismul american este similar cu cel englez – guvernul urmărește o politică “laissez-faire”,
ideea de competitie este promovată, iar la baza economiei stau idei fundamentate precum dreptul
la proprietatea privată sau liberul schimb.

SUA s-a bucurat de diverse privilegii în secolul XX, care au dus la dezvoltarea capitalismului
american:
1. Stocul de capital acumulat la sfârșitul celui de-al doilea război mondial – acesta este un
avantaj considerabil.
2. Resursele naturale ale Americii – acestea sunt printre cele mai bogate din lume, iar ele
includ resursa umană. 
3. Baza tehnologică și științifică importantă – SUA este leagănul eficienței economice,
exemplificată prin industrialiști precum Henry Ford și invenția acestuia, banda de
producție.
4. Dolarul american și faptul că este moneda de referință la nivel internațional – prin
fluctuațiile de monedă, aceștia reușesc să influențeze alte economii pentru scopuri
proprii.

Cu toate acestea, în capitalismul american observăm și perioade de intervenție a statului în

economie, precum politicile “New Deal” luate de Franklin Delano Roosevelt pentru a scoate țara
din Marea Criză economică a sfârșitului anilor 1920:
 Reglementarea vânzărilor de stocuri
 Crearea sindicatelor
 Reguli pentru condițiile de angajare și muncă
 Ajutor de șomaj, pensie

În multe feluri, aceste reguli au dus la bunăstarea americanilor din anii 1950 și 1960, în care
“pătura de mijloc” a fost cea mai puternică și extinsă.

Comparație
Atât capitalismul renan și cel anglo-saxon au la bază proprietatea privată și liberul schimb. Cu
toate acestea, capitalismul renan are  o economie socială de piață, protecție socială, este mai
prietenos, statul intervine mai mult în economie, oferă recalificări și ajutoare pentru șomaj.

În capitalismul anglo-saxon, pe de altă parte, resursele sunt date companiilor pentru a le investi
cum cred aceștia de cuviință. Deși această abordare are succes pe termen scurt, în special în ceea
ce privește eficiența economică, acesta pierde prin faptul că planurile nu sunt făcute pe termen
lung, iar unicul obiectiv în capitalismul anglo-american este maximizarea profiturilor pe termen
scurt, chiar dacă aceasta duce la consecințe nefavorabile pentru angajați.

Întreprinderea

În sistemul renan, nivelul salariaților depinde atât de condițiile pieței cât și de alți factori:
vechime, experiență profesională, pregătire – în acest fel este încurajată stabilitatea salariilor și
satisfacția profesională a angajaților, întreprinderea fiind implicată în mod activ în cariera
angajaților. Aceasta prevede, pentru angajați, un plan de formare profesională, și îi ajută pe
aceștia să îl îndeplinească – angajații nu sunt o comoditate în acest caz.

În modelul anglo-saxon, întreprinderea nu este altceva decât un (alt) bun comercial care crează
valoare și producție economică. Pentru stat, conceptul de întreprindere nu implică nimic mai
mult decât atât – drepturile muncitorilor, progresia în carieră, asigurările sociale și de sănătate nu
sunt elemente importante în cadrul economic al capitalismului anglo-saxon.

Salariile
În capitalismul renan, sunt impozitate atât veniturile cât și capitalul. Pentru a reduce decalajele
regionale, statul redistribuie taxele pentru a se asigura că o patură cât mai mare de oameni
beneficiază de acestea.

În modelul anglo-saxon, salariile depind în exclusivitate de condițiile de piață – promovarea

angajaților nu se face după un model bine pus la punct, ci se face în funcție de felul în care
reacționează piața. Aceasta duce la o loialitate redusă din partea angajaților.

Locuințele
În Statele Unite ale Americii, precum și în Marea Britanie (într-o anumită măsură), locuințele
sunt un bun comercial la fel ca orice alt bun comercial. În modelul renan, locuințele sunt adesea
de inițiativă publică sau sociale, în ideea că un angajat nu ar putea fi eficient sau productiv dacă
nu are unde să locuiască.

Transporturile urbane
Serviciul de transport este un bun comercial. În sistemul renan, acestea sunt considerate servicii
mixte, deoarece facilitează transportul angajaților către locul de muncă.

Mijloacele de informare în masă

Similar cu modelele de mai sus, în țări precum SUA sau Marea Britanie, aceste mijloace de
informare sunt exclusiv bunuri comerciale private. În sistemul renan, sunt considerate bunuri
mixte, deoarece acestea influențează opinia publică, iar teoreticienii acestor sisteme cred în
informarea (și nu dezinformarea) populației.

Invățământul și sectorul sanitar

În capitalismul renan nu se manifestă nicio tendință de reducere a rolului autoritatilor publice în

domeniul educației și cel sanitar. În acest sistem, sentimentul de apartenență la o întreprindere
este nu doar prezent, dar puternic încurajat. Pe de altă parte, în sistemul anglo-saxon acesta este
descurajat și împins la margine în favoarea performanței întreprinderilor individuale, indiferent
de consecințele sociale ale acestei decizii. 

Concluzie

Din punct de vedere financiar, modelul renan este închis, dar solid. Intreaga economie participă
la acest model, iar odată ce regulile au fost aplicate și agenții economici s-au conformat, acesta
duce la o superioritate clară a piețelor de tip renan față de cele de tip anglo-saxon.

În schimb, capitalismul renan are diverse neajunsuri – datorită modului consensual de a lua
decizii, este evidentă tendința clară de a evita conflictul sau problemele care ar putea produce
schisme în modul de luare a deciziilor.

Un aspect interesant este cel al marilor corporații americane – influențate de modelul renan,
acestea nu se supun întotdeauna regulii de “profit pe termen scurt”, acestea mizând pe stabilitate,
cointeresare și chiar coresponsabilitate. Marile corporații urmează modelele germano-nipone
deoarece acestea au demonstrat superioritatea lor în cazul în care implementarea este pusă la
punct.

Modelul renan dezvoltă, deci, două tipuri de superioritate: socială și economică. Aspectul social
este dat de încrederea sporită a agenților economici în procesul stabilit de către stat, care duce
mai departe la încrederea angajaților în locul de muncă individual, precum și în intreprinderi cu
care aceștia se identifica. Superioritatea economică este dată în primul rând de economia
specializată – prin investiția în componenta umană, angajații preferă să se specializeze și să
eficientizeze producția într-un mod organic. De asemenea, specializarea aceasta duce la produse
calitative care, în sine, duc la un echilibru între preț și ofertă.

Realizat de: Popan Elvira

RISE RO AN III
Gr.3