CURS NR.

18

MIŞCĂRILE SOCIALE

1. Tipuri de mişcări sociale

Ele sunt o formă mai organizată şi mai stabilă de comportament colectiv. În cadrul lor
mai mulţi indivizi se organizează pentru a realiza o schimbare socială sau culturală, sau să reziste
unei astfel de schimbări.
Unele mişcări sociale se concentrează asupra indivizilor pentru a le încuraja schimbarea
comportamentului, sau să reziste la schimbarea lui.
Sunt două feluri de mişcări care se concentrează asupra schimbării individuale:
alternative şi salvatoare.
Mişcările alternative urmăresc schimbarea comportamentului indivizilor. Ele încercă să
convingă indivizii să renunţe la anumite atitudini sau forme de comportament şi să le înlocuiască
cu alte comportamente pe care le consideră mai de dorit. Spre exemplu, asociaţiile antialcoolice,
care caută să convingă oamenii că băutul alcoolului în orice formă este greşit şi că ar trebui să se
abţină.
Mişcările salvatoare, ca Hare Krishana care încearcă să determine schimbări masive şi
rapide la indivizi. Asemenea mişcări caută să refacă individul pe deplin, unele mişcări se referă
la acest proces ca fiind „născut din nou”.
Alte mişcări sociale caută să facă schimbări în societate nu în indivizi. Aceste mişcări
sunt:
Mişcările regresive urmăresc rezistenţa la schimbarea socială şi revenirea societăţii la o
stare anterioară, împotriva progresului. Mişcările religioase fundamentaliste, care doresc
schimbarea societăţii sunt deseori regresive.
Mişcările reformiste, deşi în mare sunt mulţumite de societatea existentă, caută schimbări
limitate în anumite domenii. Mişcarea pentru mediul înconjurător, mişcarea feministă sunt
exemple de mişcări reformiste.
Mişcările revoluţionare apar din marile nemulţumiri faţă de societatea existentă. Aceste
mişcări au un program ideologic precis, cu scopul de a modifica radical structura fundamentală a
societăţii sau practicile acesteia. În acest sens se exemplifică revoluţiile care au dus la crearea
Chinei, a Cubei, a Franţei, a Uniunii Sovietice, a Filipinelor şi a Statelor Unite.
Mişcările utopice şi ele caută o restructurare radicală a societăţii, dar fără un plan precis.
Mişcările utopice se deosebesc de mişcările revoluţionare prin faptul că nu vor să recurgă la
violenţă pentru a-şi atinge scopurile. În esenţă, utopia exprimă o imagine plăcută dar vagă a unei
societăţi imposibil de perfecte.
2. Caracteristicile mişcărilor sociale
Ideologia constă într-un ansamblu de idei care justifică o anumită organizare socială sau
acţiune. Ea serveşte ca o modalitate de a recruta membri pentru mişcare. Astfel „Manifestul
Comunist” al lui Marx şi Engels, a schiţat ideologia comunismului ca o mişcare socială
revoluţionară.
Organizarea, spre deosebire de alte forme de comportament colectiv, mişcările sociale
sunt mai organizate. Ele au conducători, membri devotaţi şi un grup mare de susţinători pe care
se poate conta pe sprijin financiar şi moral. Mişcările sociale dacă repurtează succes, pot ajunge
organizaţii formale (guvern).

1
 Tactica constă în activităţi precise prin care se urmăreşte atingerea unui anumit scop.
Pentru ca scopurile mişcării să fie îndeplinite este utiliza tactica în mobilizarea sprijinului
simpatizanţilor nu a celor direct implicaţi în mişcare. Tactica este necesară şi pentru încercarea
de a schimba atitudinile celor care nu sprijină mişcarea.
Tactica variază după tipul de mişcare. Mişcările utopice nu folosesc violenţa ca tactică,
pe când mişcările revoluţionare o folosesc deseori. În principiu violenţa este folosită ca tactică
atunci când toate celelalte căi de a schimba societatea sunt blocate.
Mişcările sociale sunt diferite dar au şi etape comune în evoluţia lor.
Apariţia, mişcările sociale apar ca reacţie la o nevoie neîmplinită. Oamenii devin tot mai
nemulţumiţi de un anumit element din societate sau de o schimbare recentă. În această etapă un
grup de activişti identifică problema şi se mobilizează pentru schimbare.
Asocierea, în urma mobilizării tot mai mulţi indivizi se unesc să organizeze activităţile
necesare pentru a-şi atinge scopul. Apar şi conducătorii, sunt adoptate metodele şi tacticile,
planurile participării la mişcare. Sunt folosite şi acţiuni colective, cum sunt demonstraţiile, ca
publicul să devină cât mai conştient de mişcare şi de scopurile ei. Alte organizaţii care aderă la
idei similare, întăresc mişcarea generală.
Birocratizarea, o mişcare bine organizată dobândeşte multe dintre caracteristicile unei
organizaţii birocratice. Ea dezvoltă un ansamblu de reguli şi proceduri, ţine dosare, are roluri
specializate şi o structură ierarhică de conducere.
Declinul, mişcările sociale la un moment dat se termină. În unele cazuri mişcarea îşi
realizează scopurile şi nu mai are motive să continue. Alte ori, mişcarea poate decădea când
conducerea este atrasă de cei de la putere sau nu mobilizează în eficient resursele şi sprijinul
necesar pentru realizarea scopurilor mişcării. Alteori sciziunile în cadrul unei mişcări mai ales în
cadrul grupului conducător, cauzate de puncte de vedere deosebite în privinţa tacticilor şi
strategiilor, poate duce la declinul mişcării. Alte cauze sunt pierderea interesului societăţii pentru
scopurile unei mişcări sau suprimarea ei de către cei la putere. Birocratizarea exagerată poate
face o mişcare socială să-şi piardă energia şi unitatea.
3. Teorii privind mişcările sociale
Teoria privaţiunii, teoria susţine că mişcările sociale se produc când un număr mare de
indivizi se simt privaţi de ceea ce ei cred că este necesar pentru bunăstarea şi fericirea lor.
Teoriile lui Marx demonstrează importanţa privaţiunii relative, sentimentelor de dezavantaj
bazate pe o comparaţie cu alt standard. Muncitorii, susţinea Marx, vor fi totdeauna în situaţia
unor privaţiuni relative faţă de capitaliştii care folosesc forţe de muncă a muncitorilor pentru a
acumula profituri mai mari decât salariile pe care le plătesc.
Sociologul Brinton (1965) arată că revoluţiile sunt mai probabile în condiţii de „speranţe
crescânde”. Sentimentele de privaţiune, combinate cu speranţele crescânde că situaţia se va
îmbunătăţi duc la formarea de mişcări sociale care să grăbească schimbarea.
Teoria societăţii moderne urbanizate şi industrializate, teoria susţine că mişcările
sociale apar din cauza izolării sociale şi a sentimentelor de alienare trăite de mulţi oameni în
societatea modernă urbanizată şi industrializată. Sentimentele amintite sunt învinse când oamenii
se unesc într-o mişcare socială. Probabilitatea ca mişcările sociale să apară printre indivizii din
comunităţile slab integrate este mult mai mare, unii dintre aceştia putând fi manipulaţi de liderii
mişcărilor. Teoria ne arată caracteristicile oamenilor care pot intra într-o mişcare socială. Totuşi
unele cercetări empirice arată că multe mişcări sociale au atras oamenii având legături puternice
cu comunitatea.

2
 Teoria tensiunii structurale, Smelser (1962) susţine că există şase factori care
contribuie la naşterea unei mişcări sociale. Cu cât mai mulţi dintre aceşti factori sunt prezenţi, cu
atât mai mare este probabilitatea ca o mişcare socială să se dezvolte.
Unitatea structurală se referă la anumite modele sociale care duc la probleme sociale
semnificative. Spre exemplu, mişcarea ecologică s-a dezvoltat din cauza ameninţării asupra
calităţii vieţii umane.
Tensiunea structurală este o condiţie socială pricinuită de tensiuni în cadrul societăţii.
Spre exemplu, mişcările sindicale.
Dezvoltarea şi răspândirea unei explicaţii a sursei unei probleme sociale şi a unui
program special pentru remedierea ei poate transforma nemulţumire într-o mişcare socială
organizată. De exemplu, mişcările studenţeşti din Franţa.
Factorii precipitanţi, sau scânteile care conving pe indivizi să se organizeze într-o
acţiune colectivă. Este posibil ca oamenii să fi sesizat o problemă şi să fi început să gândească la
o acţiune pentru a o rezolva, dar uneori este nevoie de un eveniment dramatic care să cristalizeze
lucrurile. Moartea lui Teo Peter, a atras atenţia asupra unor clauze cu S.U.A.
Mobilizarea pentru acţiune este necesară ca o mişcare socială să ia avânt. Aceasta
presupune strângerea de fonduri, mobilizarea oamenilor şi organizarea mitingurilor. Lipsa
controlului social asupra mişcării sociale din partea autorităţilor îi poate permite acesteia să se
dezvolte, de exemplu mineriadele. Reprimarea severă poate să-şi submineze existenţa sau, cel
puţin, să-i slăbească efectul pentru o vreme. Teoria a fost criticată pentru că nu face o analiză a
rolului resurselor necesare.
Teoria mobilizării resurselor, această teorie este elaborată de McCarthy şi Zald (1977)
şi afirmă că mişcările sociale apar ca reacţie la privaţiune şi la tensiunile structurale doar atunci
când resursele necesare pentru a le susţine există, sunt organizate şi sunt folosite în mod eficient.
Aceste resurse sunt: bani, spaţiu pentru birouri, mijloace de comunicaţie. De obicei resursele sunt
obţinute de la cei care nu participă direct la mişcarea socială. Acesta este şi motivul criticii
teoriei care pune accentul pe ajutorul „din afară”. Mişcările sociale şi schimbarea socială sunt
legate între ele. Legislaţia pentru îmbunătăţirea condiţiilor muncitorilor, pentru protecţia
mediului înconjurător, pentru aplicarea drepturilor civile sunt consecinţe ale mişcărilor sociale.