RELIGIA

1. Definiţie
Existenţa diferitelor forme ale religiei face dificilă definirea ei. Emile Durkheim în
abordarea problematicii, face o distincţie între sacru şi profan. Sacrul se referă la tot ceea este
considerat supranatural, adică dincolo de obişnuit. Orice obiect sau eveniment (un anumit
animal, luna, o cruce) poate avea calitatea de sacru. Pe de altă parte, profanul este tot ceea ce este
considerat comun şi obişnuit. Termenul profan nu este utilizat în sensul lui obişnuit de ceva
insultător şi vulgar. Ca urmare stâncile sunt stânci şi sunt considerate o parte a profanului mai
degrabă decât lumea sacră.
Un alt element al religiei este ritualul, practici formale şi stilizate, asociate cu sacrul.
Acestea pot include rugăciuni, purificarea ceremonială sau incantaţia (un ansamblu de cuvinte
sau sunete deseori implicând repetiţia). Aceste acţiuni permit credinciosului să abordeze sacrul
într-o manieră atentă şi controlată.
De-a lungul timpului, oamenii au abordat toate felurile de obiecte şi fiinţe şi s-au angajat
într-o ordine de comportament „religios”.
În consecinţa celor afirmate, religia poate fi definită ca un sistem de credinţe şi ritualuri
împărtăşite care sunt preocupate de lumea sacrului.
Principalele forme de religie consemnate de-a lungul istoriei sunt:
- Supranaturalismul este o formă de religie care presupune existenţa unor forţe
supranaturale (în afara lumii obişnuite) care influenţează evenimentele umane atât în
bine cât şi în rău.
- Animismul constă într-o credinţă în activitatea „spiritelor” în lume. Aceste spirite pot
exista în oameni sau în orice fiinţe din lumea naturală, cum sunt arborii şi animalele.
Spiritele pot fi folositoare sau dăunătoare fiinţelor umane, sau indiferente faţă de ele.
Ele pot fi influenţate prin magie, practici rituale care permit oamenilor să folosească
puterea supranaturală sau spirituală pentru propriile lor scopuri. Religia animistă a
fost practicată de triburile indiene din America sau din Africa.
- Teismul este credinţa în existenţa unor zei puternici care trebuie să fie veneraţi şi
cinstiţi într-un fel oarecare. Una din formele de teism este politeismul, credinţa în
existenţa mai multor zei. A doua formă de teism este monoteismul, credinţa într-un
zeu. Există trei religii monoteiste, iudaismul, creştinismul şi islamismul care laolaltă
au mai mulţi membrii decât orice altă religie.
- Idealismul transcendent este tot o formă de comportament „religios” care nu implică
venerarea de zei, spirite sau forţă supranaturală; el se bazează pe principii sacre de
idei şi acţiuni. O formă de idealism transcendent este budismul care are ca scop să dea
fiinţelor umane posibilitatea de a atinge cel mai înalt potenţial.
2. Religia din perspectiva funcţionalistă
Funcţionaliştii consideră religia o forţă pozitivă în societate. Deoarece îndeplineşte
funcţii sociale importante, există într-o oarecare formă în toate societăţile.
Funcţiile mai importante ale religiei sunt:
- Coeziunea socială: religia acţionează ca o forţă unificatoare în societate, asigurând
idei, valori şi norme comune. Aspectele unificatoare ale religiei sunt mai vizibile în
societăţile care au doar o religie.

1
 - Sensul vieţii: religia este o instituţie socială care oferă răspunsuri emoţionale
întrebărilor cu referire la existenţa umană şi scopul ei. Ea descrie felul de viaţă pe
care oamenii trebuie să-l ducă, scopul lor în viaţă şi explică ce li se întâmplă după ce
mor.
- Controlul social: unele norme din societate au la bază idei religioase. Condamnarea
omorului, furtului, interzise prin lege, primesc o valoare morală, deoarece ele au şi
valori religioase.
- Sprijinul psihologic: religia pentru mulţi oameni oferă un suport afectiv şi psihologic.
În situaţii dificile, cum este moarea cuiva apropiat, oferă un ansamblu de practici
rituale pentru doliu (priveghiul la creştini) care uşurează suferinţa supravieţuitorilor.
3. Religia din perspectiva conflictului
Teoreticienii conflictului accentuează aspecte negative ale societăţii care au originea în
religie.
- Legitimitatea sistemului social existent. Religia este folosită de cei de la putere atât pentru a-şi
justifica poziţia, cât şi pentru a descuraja orice încercare a celor fără putere
să-şi schimbe situaţia. În acest sens Marx a numit religia „opiul poporului”, adică la fel ca opiul,
religia îi face pe oameni să se simtă bine, dar le abate atenţia de la existenţa lor precară şi de la
acţiunea de schimbare. În esenţă religia abate atenţia de problemele şi suferinţele lumii prezente,
promiţând recompense în viaţa de apoi.
- Religia şi inegalitatea. Inegalităţile existente în toate societăţile moderne sunt legitime din
punct de vedere moral, care descurajează schimbarea socială. Condiţiile economice existente, pe
care Marx şi teoreticienii conflictului le consideră forţele fundamentale în societate ca forţă
conservatoare.
- Religia şi conflictul social. În toate societăţile, susţin teoreticienii conflictului, religia produce
conflict social. În Irlanda de Nord, conflictul între catolici şi protestanţi se manifestă acut, ca şi
conflictul între evrei şi musulmani în Orientul Mijlociu. În Pakistan, conflictul între hinduşi şi
musulmani a dus la împărţirea ţării după religie.
4. Organizarea religiei
Principalele forme de organizare religioasă sunt următoarele:
- Biserica: este o organizaţie religioasă stabilă integrată în societate şi care pretinde că este
singura cale spre adevărul religios. Ea are o ierarhie de funcţionari care se ocupă de ritualurile
religioase relevante. Deoarece bisericile acceptă obiectivele majore ale societăţii şi se opun
schimbării, ele tind să fie conservatoare.
- Secta: ca şi biserica, sectele pretind singura legitimitate pentru adevărul religios, însă nu se
încadrează în cultura majorităţii. Ele tind să fie mici şi exclusiviste, respingând normele şi
valorile culturii dominante. În general, sectele se formează prin desprinderea unui grup de
indivizi dintr-o biserică mai mare.
Spre deosebire de biserică, conducerea este bazată pe charismă, adică pe calităţi
personale care atrag adepţi. Practicile religioase în cadrul sectelor tind să fie mai emoţionale
decât cele din biserică. De cele mai multe ori, sectele reprezintă o formă de schismă împotriva
bisericii tradiţionale. Spre exemplu, anabaptiştii reformei (mişcarea din secolul al XVI-lea care a
dus la instituirea protestantismului) au negat validitatea botezului copiilor şi au practicat botezul
adulţilor.
- Confesiunea: este o organizaţie asemănătoare cu biserica, integrată în societate, dar nu pretinde
legitimitate exclusivă, ca şi sectele. Confesiunile acceptă pluralismul în religie şi prezintă mai
puţină fervoare emoţională în ritualurile lor religioase.

2
 Confesiunile pot fi considerate secte care au ajuns mai mari, adaptându-se la societate.
Spre exemplu prezbiterianismul este o confesiune calvinistă condusă de bătrâni numiţi prezbiteri.
- Cultul: ca formă de organizare religioasă intră în contradicţie cu societatea deoarece tinde să-şi
izoleze membrii de societate. Mai ales în ultimele decenii cultele care oferă membrilor săi un stil
de viaţă diferit, de cel avut anterior intrării în cult, sunt acuzate de „spălarea creierului”, termen
numit de sociologi „resocializare”.
5. Principalele religii ale lumii
În ordinea mărimii lor descriem principalele şase religii ale lumii:
1) Creştinismul: peste un miliard de oameni (cam 20% din populaţia lumii) se identifică drept
creştini, din care mai mult de jumătate dintre ei sunt catolici. Ideea principală a creştinismului
constă în divinitatea lui Isus Christos, care este singurul copil al lui Dumnezeu, mântuitorul lumii
şi garantul vieţii după moarte.
În secolul al XI-lea în urma sciziunii religioase s-au înfiinţat cele două organizaţii
creştine majore: Biserica Romano – Catolică şi Biserica Ortodoxă de la Constantinopol. În
secolul al XVI-lea în urma Reformei care a dus la o ruptură de Roma, s-a întemeiat
protestantismul.
2) Islamul: cu aproximativ 500 de milioane de adepţi este cea mai populară religie în nordul
Africii, în Orientul Mijlociu şi în unele zone din Asia. Islamul a fost fondat de profetul Mohamed
în secolul al VII-lea. Mohamed nu este considerat o divinitate, dar se crede că el a transmis
oamenilor cuvântul lui Allah (D-zeu) în lume. Centrul geografic al islamului este oraşul Mecca,
în Arabia Saudită, locul de naştere al lui Mohamed.
Coranul echivalentul Bibliei creştine predică pacea interioară prin supunere la voinţa lui
Allah. Ritualul musulman cere rugăciune de cinci ori pe zi şi un pelerinaj la Mecca cel puţin o
dată în viaţa unei persoane.
3) Hinduismul: a apărut în India, cu peste 4.000 de ani în urmă. Hinduşii cred că există o forţă
morală în societate care implică anumite responsabilităţi numite Karma. De asemenea ei cred în
Karma, progresul spiritual al fiecărei persoane, iar Karma este afectată de modul în care persoana
trăieşte.
Hinduşii cred în reîncarnarea, renaşterea într-un corp diferit după moarte şi în aceeaşi
stare spirituală pe care persoana a dobândit-o în ultima viaţă. Prin perfecţionarea sufletului în
fiecare nouă viaţă, persoana ajunge în cele din urmă, nirvana, o stare de perfecţiune spirituală
totală care face ca reîncarnarea să nu mai fie necesară.
4) Budismul: a fost fondat în India de Siddhartha Gautama, un reformator numit Buddha (cel
deşteptat) în secolul al VI-lea î.Hr.. potrivit budismului cu 250 de milioane de adepţi, viaţa este
formată din suferinţă, care îşi are originea în dorinţele oamenilor pentru plăcere.
Aceste dorinţe pot fi ţinute în frâu, doar urmând Calea de Opt ori Nobilă, care pune
accentul pe vederea, gândirea, vorbirea, acţiunea, existenţa, efortul, atenţia şi meditaţia corecte.
Budismul ca şi hinduismul nu admite existenţa unui Dumnezeu personificat, sau a unei
origini într-un conducător charismatic.
5) Confucianismul: până la revoluţia din 1949, din China, a fost religia oficială a acestei ţări timp
de 2.000 de ani. Întemeietorul ei Confucius s-a preocupat ca şi Buddha de suferinţa săracilor.
Conceptul central al confucianismului Jen, susţine că moralitatea şi loialitatea faţă de alţii
ar trebui să predomine interesul personal.
6) Iudaismul: a fost prima religie monoteistă a lumii. Dumnezeul iudaismului, Iehova a stabilit
un legământ sau o relaţie specială cu poporul evreu prin Avraam, care să-i ducă cuvântul
popoarelor lumii.

3
 Ideile principale ale iudaismului se află în Biblie (numită „Vechiul Testament” de
creştini, pentru a face deosebirea de corpul lor de credinţe „Noul Testament”). Primele cinci cărţi
ale Bibliei numite Tora, descriu istoria de început şi credinţele poporului evreu. Ideile
iudaismului pun un accent deosebit pe învăţare şi studiu, pe manifestarea carităţii faţă de cei mai
puţin norocoşi.