Caracteristicile și etapele miscărilor sociale

In societatile moderne a existat o varietate de miscari sociale, unele de durata, altele

trecatoare. Miscarile sociale reprezinta o trasatura evidenta a lumii contemporane, ca si
organizatiile formale, birocratice, carora adesea li se opun. Studiul naturii si al impactului lor
formeaza un domeniu de interes major in sociologie.
Miscarea sociala reprezinta un proces social amplu, care conduce la crearea de noi forme
de relatii sociale, noi institutii, noi valori sau chiar a unor noi societati. Ea poate promova
anumite schimbari sau poate sa se opuna schimbarilor produse de anumite forte sociale.
Caracterisitici a mișcării sociale:
- Ideologia
Toate mişcările sociale au o ideologie, un ansamblu de idei care justifică o anumită
organizare socială sau acţiune. Aceste idei definesc, tipic, situaţia pe care mişcarea doreşte să o
influenţeze şi consecinţele care, probabil, vor apărea dacă mişcarea nu va avea succes. Deşi
ideologia deseori este vagă, ea serveşte ca o modalitate de a recruta membrii pentru mişcare.
Manifestul Comunist (Marx şi Engels, 1955; original, 1848) a schiţat ideologia comunismului ca
o mişcare socială revoluţionară.
- Organizarea
Mişcările sociale sunt mai organizate decât alte forme de comportament colectiv. Deseori,
ele au un mic grup de conducători şi un grup mai mare de membri devotaţi. În afară de aceştia, în
mod frecvent există un grup mai mare de susţinători care sunt plini de simpatie faţă de scopurile
mişcării şi pe care deseori se poate conta pentru sprijin financiar şi moral. Mişcările care au
succes pot ajunge atât de bine organizate, încât se transformă în organizaţii formale. Partidul
Comunist din Uniunea Sovietică a început ca o mişcare socială revo- luţionară; după detronarea
ţarului ea a devenit o structură guvernamentală formală.
Marile mişcări sociale deseori implică un număr de organizaţii. Mişcarea pentru mediul
înconjurător, de pildă, include organizaţii cum sunt Clubul Sierra, Prietenii Pământului şi
Societatea Deşertului.
Astfel, problema organizării devine mai complicată, deoarece trebuie coordonate nu
numai activităţile membrilor unei anumite organizaţii din mişcare, ci, de asemenea, trebuie
combinate, în mod util, activităţile diverselor organizaţii formale relevante, dacă ele vor să-şi
atingă scopul comun.
- Tactica

1
 Toate mişcările sociale se angajează într-o tactică, activităţi precise prin care se urmăreşte
atingerea unui anumit scop. Deseori, tactica are mai multe scopuri precise şi deosebite. Pentru ca
scopurile mişcării să fie îndeplinite, este folosită tactica pentru mobilizarea sprijinului
simpatizanţilor, nu a celor direct implicaţi în mişcare. Tactica este, de asemenea, importantă
pentru încercarea de a schimba atitudinile celor care nu sprijină eforturile mişcării. De exemplu,
tactica Mişcării pentru mediul înconjurător este de a convinge mai mulţi oameni să separe diferite
forme de deşeuri; să încurajeze reciclarea hârtiei, a sticlelor şi a cutiilor de conserve; să
promoveze o legislaţie adecvată la nivelurile local, statal şi federal.
Tactica variază după tipul de mişcare. Este improbabil ca mişcările utopice să folosească
violenţa ca tactică, pe când mişcările revoluţionare ar putea şi, deseori, o folosesc. Mişcările care
sunt bine organizate şi au acces relativ uşor la procesul politic (mişcarea consumatorilor, de
exemplu), pentru a-şi atinge scopurile, vor folosi, probabil, mai puţin demonstraţiile publice de
mase şi mai mult traficul de influenţă în structura politică. Pe de altă parte, cei cu acces politic
redus, cum a fost Mişcarea împotriva războiului din Vietnam în anii '60, deseori au nevoie de
publicitatea pe care demonstraţiile de mase şi activităţile controversate (cum este arderea
ordinelor de recrutare) o generează. E mai posibil ca violenţa să fie folosită ca tactică atunci când
toate celelalte căi de a schimba societatea sunt blocate.
Potrivit lui Neil Smelser (1962), pentru aparitia unei miscari sociale se cer intrunite
urmatoarele conditii simultane:
. o structura sociala favorabila, adica una care sa fie suficient de complexa si diferentiata pentru a
putea aparea interese divergente, pe de o parte, si sa nu fie excesiv de autoritara, pe de alta parte;
. o constrangere structurala: conflicte sau tulburari sociale, situatie economica proasta,
discrepante in ordinea sociala, dar si dezastre naturale, miscari ale populatiei etc.;
. acord social asupra cauzei constrangerii sociale si a caracterului sau ilegitim, injust;
. un eveniment catalizator, care sa aduca problema in prim plan sau sa permita intelegerea unei
situatii ca problematica;
. mobilizare, in sensul ca este vorba de implicarea si actiunea directa a oamenilor, si nu doar de
acordul lor;
. opozitie ineficienta.
Sunt numeroase modalitati de clasificare a miscarilor sociale.
Potrivit lui Ioan Mihailescu (1993), miscarile sociale pot fi clasificate astfel:
a) in functie de sensul lor:
. miscari care urmaresc producerea unei schimbari;

2
. miscari de rezistenta;
b) in functie de profunzimea schimbarilor urmarite:
. miscari protestatare;
. miscari reformatoare;
. miscari revolutionare;
c) in functie de posibilitatile de realizare a obiectivelor urmarite:
. miscari cu obiective realizabile;
. miscari utopice.
Aceste trei criterii de clasificare se pot combina intre ele, permitand o caracterizare mai
completa a tipurilor.
David Aberle distinge patru tipuri de miscari sociale:
. miscarile transformatoare au in vedere o schimbare vasta si deseori violenta a societatii; cazul
tipic il reprezinta revolutiile;
. miscarile reformatoare aspira doar la schimbarea unor aspecte ale ordinii sociale existente;
. miscarile mantuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de la stilurile de viata socotite a fi
corupatoare;
. miscarile alteratoare vizeaza realizarea unei schimbari partiale in indivizi, a unei schimbari
incomplete a obisnuintelor acestora.

Etapele mişcărilor sociale

Fiecare mişcare socială are specificul său. Totuşi, sociologii (Blumer, 1969; Tilly, 1978)
au remarcat patru etape comune în ciclurile de viaţă ale multor mişcări sociale: apariţia,
asocierea, birocratizarea şi declinul.
Prima etapă: apariţia
Mişcările sociale apar ca reacţie la o nevoie neîmplinită. Un număr de oameni devin din
ce în ce mai nemulţumiţi de un anumit element din societate sau de o schimbare recentă.
Mişcarea femeilor a început ca o nemulţumire crescândă de rolul subordonat al femeilor în
societate. “Majoritatea Morală” a reacţionat negativ la toleranţa sexuală crescândă şi le ceea ce
aceasta a perceput ca o decădere morală în societatea americană. Aşadar, în etapa apariţiei, un
mic grup de activişti identifică problema şi se mobilizează pentru schimbare.
A doua etapă: asocierea

Ca rezultat al propagandei, mai mulţi indivizi devin interesaţi în activităţile micului grup iniţial.
Ei se asociază, sau se unesc, ca să organizeze activităţile necesare pentru a-şi atinge scopul; în
3
mod obişnuit, se dezvoltă un mic grup conducător. Sunt adoptate metodele şi tacticile şi sunt puse
în mişcare planurile de încurajare a participării la mişcare. Deseori, este folosită o oarecare formă
de acţiune colectivă, cum sunt demonstraţiile, astfel ca publicul să devină cât mai conştient de
scopurile mişcării. Organizaţiile care împărtăşesc idei similare se pot uni ca să consolideze
mişcarea generală.

A treia etapă: birocratizarea

Când o mişcare ajunge bine organizată, ea dobândeşte, deseori, multe dintre caracteristicile unei
organizaţii birocratice. Ea dezvoltă un ansamblu de reguli şi proceduri, ţine dosare, are roluri
specializate şi, deseori, o structură ierarhică de conducere. Uneori, nevoile birocratice consumă
energia care, altfel, ar fi dirijată spre realizarea scopuri- lor mişcării (Piven şi Cloward, 1977).

A patra etapă: declinul

Cele mai multe mişcări sociale sfârşesc la un anumit moment. Există mai multe cauze care
determină acest lucru (Miller, 1983). În unele cazuri, relativ rare, mişcarea îşi realizează scopurile
şi nu mai are motive să continue. Acesta a fost cazul cu Mişcarea Sufragetelor, care în 1920 a
câştigat dreptul de vot pentru femei. O mişcare poate decădea, deoarece conducerea sa este
cooptată de cei de la putere sau fiindcă nu mobilizează, în mod eficient, resursele şi sprijinul
necesar pentru realizarea scopurilor mişcării. Nu sunt neobişnuite sciziunile în cadrul unei
mişcări, îndeosebi în cadrul grupului conducător, cauzate de puncte de vedere deosebite în
privinţa tacticilor şi a strategiilor, ceea ce poate duce la declinul mişcării. Alte cauze sunt
pierderea interesului societăţii pentru scopurile unei mişcări sau suprimarea ei de către cei de la
putere. În final, birocratizarea exagerată poate face o mişcare socială să-şi piardă energia şi
unitatea.

4
5