Comportamentul colectiv și mișcările sociale

1. Definiții, interpretări teoretice, elemente și percepții ale

comportamentului colectiv
2. Tipurile comportamentului colectiv
3. Mișcarea socială: condiții de formare, factori și tipuri
Definiții

• Prin termenul de CC sunt desemnate adesea fenomene care la prima

vedere, sunt foarte diferite (publicul unui spectacol, greviștii dintr-o
întreprindere, moda și zvonurile, opinia publică și panica etc.). Însă
aceste fenomene deși au caracteristici diferențiale, evidente, totuși au
un element comun, și anume: faptul că ele rezultă din interacțiunea
comportamentală a persoanelor ce se aflăă într-un număr mare
împreună.
• CC este un tip de comportament spontan, ghidat de norme adesea
divergente,față de cele general acceptate, create de participanți în
situația dată.
Interpretări teoretice

• Smelser, „mobilizarea indivizilor pe baza credinței, care definește

acțiunea socială” o definiție complicată, Perry și Pugh menționează
că CC este specificat ca model de interacțiune socială în grupe umane,
relativ neorganizate ( o definiți simplistă,ce reunește mai multe
componente.
• Milgram și Toch definesc CC ca purtare ce apare spontan și relativ
neorganizată, care nu poate fi planificată și prezisă în cursul său de
dezvoltare și care depinde de interstimulațiile participanților.
• Em Durkheim consideră că orice comportament social posedă o
anumită generalitate are în mod obligatoriu un caracter colectiv.
Elementele fundamentale ale CC

• Acțiunea socială limitată de scurtă durată – în care participanții se

angajează unul de altul doar temporar. Interacțiunea lor este relativ
limitată la o anumită situație și tinde să dureze doar atât timp cât
durează situația. Astfel, interacțiunea lor este mai limitatăca amploare,
decât cea a grupurilor fiind llimitată ca scop și timp.
• Identificarea ambiguă și limitele sociale – limitele exacte ale
parrticipanților în orice formă de CC nu întotdeauna sunt clare (cu
toate că la locul unei demonstrații se adună mulți oameni, nu toți sunt
participanți ai ei; unii sunt simpli spectatori și vor să afle ce se
întâmplă).
Elementele fundamentale ale CC
• Norme sociale slabe și recent dezvoltate
În CC, normele standard nu sunt călăuzite suficient pentru acțiuni
adecvate. Drept consecință, este mai mult probabil ca un CC să fie
relativ mai spontan și imprevizibil decât comportamentul social. CC
include comportamentul mulțimii, al maselor, comportamentul
dezastrului, al gloatei, paniza, zvonurile, propaganda, opinia publică și
mișcările sociale.
CC este acțiunea oarecum spontană și de scurtă durată a unui număr
relativ mare de oameni, care apare în situații ambigue și contrastează cu
comportamentul grupurilor și al organizațiilor.
Percepțiile CC
Orice comportament social cu o anumită generalitate va avea obligatoriu
un caracter colectiv. În cercetarea comportamentului colectiv s-au conturat,
în timp, potrivit lui David L. Miller (1985), mai multe orientari:
• o percepție tratează comportamentul colectiv din perspectiva
emotionalității sporite (Le Bon, Park si Burgess, Blumer, Kloppe, Lofland);
• o alta direcție se centrează pe considerarea comportamentului colectiv ca
răspuns adaptativ la situațiile ambigue noi (Turner si Killian, Lang);
• cea de-a treia orientare abordează comportamentul colectiv din perspectiva
conflictelor sociale, ca pe un raspuns în destructurarea socială (Blumer,
Smelser, Rose).
Analiza comportamentului colectiv are în vedere:
a) scopul:
• expresiv – exteriorizarea unor sentimente;
• instrumental – obtinerea unor rezultate;
• b) gradul de organizare a participanților: • comportamente colective
neorganizate, spontane, fără un lider formal;
• comportamente colective înalt organizate, cu programe de acțiune și lider formal;
• comportamente colective intermediare, plasate între cele două extreme.
c) durata:
• de scurtă durată – câteva ore, ca în cazul unor festivități;
• de lungă durată – zile, săptămâni sau mai mult, ca în tulburarile rasiale sau
mișcarile sociale.
Forme ale CC
I. Mulțimea – grupare temporară de indivizi, aflați în apropiere fizică, fie din
întâmplare, fie deliberat în virtutea unui obiect sau interes comun. După Herbert
Blumer (1969) tipurile de mulțime sunt:
1. Întâmplătoare – o adunare de indivizi, care se formează în mod spontan,
deoarece un oarecare eveniment obișnuit le atrage atenția, se angajează puțin în
interacțiune unul cu altul (trecătorii ce observă un accident în stradă). Devălmășia
lor este neplanificată și nu-i duce la acțiune colectivă.
2.Convenționale – participanții căreia se adună pentru un scop precis, acțiunile
cărora sunt călăuzite de o anumită măsură bazată pe norme sociale. Între acești
participați se formează o coezine slabă. Persoanele ce asistă la o prelegere, sau
privesc un film sunt persoane convenționale, au un scop comun, pe care-l urmăresc
fiecare-n parte.
Forme ale CC II
3.Expresive – se dezvoltă în jurul unor evenimente cu încărcătură
emoțională. Este o formă mai puțin organizată decât mulțimea
convențională. Nivelul emoțiilor în acest tip, deseori este neacceptabil în
condițiile obișnuite.
4.Active – (gloata) este o adunere agitată și emoțională de indivizi, care
adesea își revarsă emoția prin acțiune violentă și distructivă, nu numai
că caută să-și descarce emoțiile pe care le-a acumulat, ci deasemenea să
acționeze împotriva la ceva considerat rău. Violența suporterilor unui
meci de fotbal european ș.a.
Forme ale CC III
II.Opinia publică – formată din ideile colective ale unui public asupra
unei probleme precise. Opiniile devin publice numai în momentul
comunicării unei informații „secrete”, ce au posibilitatea de a fi
răspândite uneori și prin „zvonuri”, ce sunt reflectate și discutate.
Numai în dezbatere colectivă (prin intermediul presei, mitingurilor,
conversației) opinia devine publică. Ca o personalitate să devină
element al opinieie publice, este nevoie de a fi actualizate o diversitate
de informații referitor la potretul acesteia și nu numai..., în baza
sondajelor de opinie publică se urmăresc cunoașterea situației unor
probleme a persoanelor, comunităților unei localități.
Forme ale CC IV
III.Panica – fuga dezorganizată de un pericol real și perceput, se produce în
momentul când oamenii încearcă un sentiment de teamă copleșitoare, care le
reduce capacitatea de a căuta soluții rezonabile. Acest tip de comportament
adesea este contraproductiv. Strigătele, țipetele și confuzia generală sunt
obișnuite în situații de panică (incendiile, cutremurile neașteptate în pllină zi,
dar și în locuri agrlomerate, pot genera comportamente neadecvate deoarece
oamenii crează frică, aglomerații la o ieșire..., nefiind concentrați asupra
grupului, caută personal ieșirea din clădire;
IV. Isteria în masă – implică răspândirea rapidă a fricii și a activității
violente. Cuprinși de panică este greu de a fi liniștiți, crează probleme la
nivelul sistemului nervos, fiind foarte greu de învins.
Mișcarea socială

acțiune socială provocată de grupuri mari de oameni care se

manifestă deliberat împreună, orientându-se după aceleași valori și
ideologii folosind aceleași metode, învederea realizării unor scopuri
comune.
Mișcarea socială reprezintă un proces social amplu, care conduce la
crearea de noi forme de relații sociale, noi instituții, noi valori sau chiar
a unor noi societăți. Ea poate promova anumite schimbări sau poate să
se opună schimbărilor produse de anumite forțe sociale.
Condițiile de formare a MS ( Smelser)

 o structură socială favorabilă, adică una care să fie suficient de complexă și

diferențiată pentru a putea aparea interese divergente, pe de o parte, și să nu fie
excesiv de autoritară, pe de altă parte;
• o constrângere structurală: conflicte sau tulburări sociale, situație economică proastă,
discrepanțe în ordinea socială, dar și dezastre naturale, mișcări ale populației etc.;
• acord social asupra cauzei constrângerii sociale și a caracterului său ilegitim, injust;
• un eveniment catalizator, care să aducă problema în prim plan sau să permită
intelegerea unei situații ca problematică;
• mobilizare, în sensul ca este vorba de implicarea și actiunea directă a oamenilor, și
nu doar de acordul lor;
• opoziție ineficientă.
Tipologia MS după Ioan Mihailescu (1993),
a) în funcție de sensul lor:
•  mișcări  care urmaresc producerea unei schimbări;
• mișcări  de rezistență;
b) în funcție de profunzimea schimbărilor urmărite:
•  mișcări protestatare;
•  mișcări  reformatoare;
•  mișcări  revolutionare;
c) în funcție de posibilitatile de realizare a obiectivelor urmărite:
• mișcări cu obiective realizabile;
• mișcări utopice.
După David Aberle (1966).
1. Mișcările transformatoare au în vedere o schimbare vastă și deseori
violentă a societății; cazul tipic îl reprezintă revoluțiile;
2. mișcările reformatoare aspiră doar la schimbarea unor aspecte ale
ordinii sociale existente;
3. mișcările mântuitoare au menirea de a-i salva pe oameni de la
stilurile de viață socotite a fi corupătoare;
4. mișcările alteratoare vizează realizarea unei schimbări parțiale în
indivizi, a unei schimbări incomplete a obișnuințelor acestora.
Factorii MS

– Factorii obiectivi: perimarea istorică a unor moduri de producţie şi a unor forme de

organizare socială; contradicţiile sociale (agravarea contradicţiilor dintre principalele
clase sociale, adâncirea opoziţiei de interese); blocajele structurale care împiedică unele
cate­gorii sociale să-şi satisfacă nevoile şi interesele; dezorganizarea socială datorată
unor factori interni sau externi; crizele economice, politice şi culturale; deteriorarea
condiţiilor de viaţă.
–  Factorii subiectivi: nemulţumirile sociale care apar din privarea relativă şi din
perceperea injustiţiei; accentuarea sentimentelor de frustrare, confuzie, nelinişte,
nesiguranţă; difuzarea şi acceptarea unor noi valori sociale; contactele sociale dintre
indivizii nemulţumiţi; apariţia şi difuzarea unor ideologii care justifică şi direcţionează
mişcările sociale; apariţia unor personalităţi şi grupuri care urmăresc, în mod deliberat,
schimbarea socială.
• 
Mişcările sociale pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) după sensul lor: mişcări care urmăresc producerea unei schimbări şi mişcări de
rezistenţă;
b) după profunzimea schimbărilor urmărite: mişcări protesta­tare, mişcări
reformatoare, mişcări revoluţionare;
c) după posibilităţile de „realizare a obiectivelor urmărite: mişcări cu obiective
realizabile şi mişcări utopice.
Mişcările protestatare, reformatoare şi revoluţionare sunt mişcări care urmăresc
producerea unei schimbări şi au obiective realizabile. Mişcările utopice urmăresc şi
ele producerea unor schim­bări, dar au obiective nerealizabile. Mişcările de rezistenţă se
opun la schimbări, dar au obiective realizabile. In raport cu influenţa exercitată asupra
dinamicii sociale, aceste tipuri de mişcări pot fi ordonate astfel: mişcări utopice, mişcări
de rezistenţă, mişcări protestatare, mişcări reformatoare şi mişcări revoluţionare.
Mişcările utopice

propun în contra-model ideal la organizarea socială existentă. Unele

modele utopice sunt creaţia unor intelectuali şi reunesc în jurul lor un
mic grup de indivizi care încearcă să trans­pună în realitate idealurile
utopice.
Mişcările utopice au avut o răspândire mai mare în secolele
XVIII şi XIX. Actualmente, aceste mişcări iau forma grupurilor
de hippies, a unor comune şi a unor secte religioase. Mişcările
utopice nu reuşesc sa se impună ca modele de organizare a unei
întregi societăţi. Ele eşuează atât datorită contradic­ţiilor interne,
inconsistenţei modelelor propuse, impractibilităţii idea­lurilor lor,
cât şi datorită conflictelor puternice cu societăţile existente.
Mişcările de rezistenţă 
• – rezistenţa la introducerea unor schimbări sau rezistenţa faţă schimbare deja introdusă. De
ex., în timpul primei revoluţii industriale, s-a manifestat în Anglia, o mişcare de rezistenţă faţă de
introducerea utilajelor mecanice în industria textilă. După introducerea acestor utilaje, s-a
manifestat mişcarea ludistă de rezistenţă, care urmărea să elimine schimbările intervenite prin
distrugerea utilajelor considerate responsabile pentru creşterea şomajului;
• -rezistenţa faţă de o schimbare care este în consens cu dez­voltarea socială şi rezistenţa faţa de o
schimbare care conduce la regres social sau la dezorganizare socială. În primul caz, mişcarea îşi
recru­tează aderenţii dintre elementele cele mai conservatoare ale societăţii (rezistenţa organizată în
sudul SUA, sub forma Ku-Klux-Klan, împo­triva emancipării economice şi politice a negrilor;
rezistenţa faţă de emanciparea femeii din unele ţări islamice). In al doilea caz, mişcările, de
rezistenţă se manifestă împotriva unor schimbări care restrâng drepturile economice, politice,
sau de altă natură ale unor categorii sociale sau ale unor întregi societăţi (rezistenţa faţă de
guvernele fasciste din perioada interbelică şi din timpul celui de al doilea război mondial;
rezistenţa populaţiei franceze faţă de ocupaţia hitleristă;
• – rezistenţa unor grupuri minoritare sau majoritare, a unor grupuri dominante sau dominate:
rezistenţa unor grupuri minoritare privilegiate împotriva schimbărilor democratice cerute de
majoritatea defavorizată; rezistenţa muncitorilor, ţăranilor, intelectualilor dintr-o ţară faţă de
politica antidemocratică a unor guverne totalitare etc.
Mişcările protestatare 

apar tot pe un fond de nemulţumire faţă de starea de lucruri existente într-o

țară. Prin ele se exprima o poziţie, o atitudine, un refuz faţă de ceea ce este
acceptat sau instituţionalizat într-o societate. Mişcările protestatare pot fi
întâlnite în multe domenii: moral, estetic, filosofic, religios şi politic, care apar
în jurul unor personalităţi marcante. Ele constau în declararea formală şi
publică a opoziţiei, ostilităţii, refuzului în raport cu o anumită stare de lucruri.
Mişcările protestatare acţionează după un sistem propriu de valori, care nu
este impus celorlalţi. Aceste mişcări nu urmăresc realizarea unor reforme
importante, nici revoluţii. Prin aceste mişcări, nu este afectată natura orânduirii
respective. Ele pot însă acţiona doar asupra conduitelor, valorilor, ideologiilor;
ele afectează în principal relaţia dintre individ şi colectivitate.
Mişcările reformatoare

apar ca o stare de nemulţumire faţă de situaţia existentă. Ele se

manifestă când grupurile care se găsesc în această situaţie, pot acţiona
fără a suporta consecinţele represiunii, când au posibilitatea să se
exprime şi să se manifesteze liber şi când acţiunea lor nu vizează
aspectele esenţiale ale orânduirii existente. Mişcările reformatoare
acţionează în cadrul orânduirii sociale stabile, urmărind realizarea
schimbărilor dorite pe cale legislativă, sau prin schimbări în sistemul
instituţional. Actualmente, în ţările dezvoltate, au loc numeroase mişcări
reformatoare: mişcări de reformă a justiţiei, mişcări feministe, mişcări
ecologice, mişcări antinucleare, mişcări vizând liberalizarea relaţiilor
sexuale etc.
Mişcările revoluţionare

Revoluţiile sunt schimbări structurale radicale ale sistemului social. Ele sunt
determinate de adâncirea contradicţiilor structurale şi funcţionale din cadrul întregii
societăţi.
Mişcările revoluţionare îşi propun schimbarea ordinei existente şi, în
consecinţă, sunt supuse represiunii din partea forţelor care apără această ordine. Ele
sunt orientate de ideologii clar formulate şi sunt puternic instituţionalizate
(organizaţii, partide, publicaţii, statute etc),
Mişcările revoluţionare sunt, în acelaşi timp, atât distructive cât şi
constructive: ele distrug vechile relaţii sociale, vechiul aparat de stat, înlătură
anumite valori şi norme sociale şi instituie noi sisteme de valori şi conduite, noi
tipuri de relaţii sociale, noi forme de organizare socială, noi instituţii sociale şi
o nouă cultură.
Mulțumesc pentru atenție!
Vă aștept la perechi