Curs IV

Scenariul sociologic.
1. Anomie, dezorganizare, excludere şi conflict social

Abordarea sociologică completează perspectiva psihosocială, punând în dependenţă tendinţele

spre delincvenţă de mediul socio-cultural mai larg al deficienţelor, conflictelor şi disfuncţiilor
sistemului social. Plasat într-un mediu defavorizat, adolescentul nu are mijloace legitime de a-şi atinge
scopurile şi adoptă mijloace ilicite. Delincvenţa apare drept un conflict al tânărului cu valorile societăţii
în ansamblul ei, un protest la adresa inegalităţilor şi barierelor sociale ale societăţii adulţilor.
1. Teoria anomiei. J. M. Guyau este cel care introduce termenul de anomie, prin care desemna
discrepanţa sau distanţa care există între o anumită normă morală sau religioasă, ca normă ideală, şi
norma interiorizată, sau forma în care aceasta se regăseşte în mod concret în sistemul axiologic al unui
subiect. Preluând acest concept, E. Durkheim (1858 – 1917) îi atribuie un înţeles uşor diferit, şi anume,
acela de situaţie disfuncţională a societăţii, în care comunitatea nu mai reuşeşte integrarea membrilor şi
controlul normativ al conduitelor. Această insuficienţă normativ-reglatorie într-o societate este
caracteristică crizelor de creştere sau de recesiune, în care acţiunea regulatorie a grupului social nu se
mai poate exercita, normele tipice care ghidează comportamentul ne mai fiind adecvate sau eficiente.
Starea de derută normativă şi slăbirea controlului exercitat de societate îi restrânge acesteia posibilitatea
de a mai structura un comportament adecvat. Absenţa standardelor clare pentru a ghida
comportamentul face ca oamenii să fie dezorientaţi, anxioşi, dezorganizarea socială răsfrângându-se la
nivelul dezorganizării personalităţii.
În parte, o astfel de situaţie este o caracteristică a modernităţii târzii, bazată pe o solidaritate de
tip organic, cu un grad redus de integrare socială; pe măsură ce societatea devine tot mai complexă,
prin procesele de industrializare şi urbanizare, care reduc funcţia de socializare şi control exercitată de
comunitate şi vecinătate din satele tradiţionale, este tot mai dificilă menţinerea coeziunii sociale. La
această caracteristică generală se adaugă şi dezorganizarea socială determinată de marile crize sau
depresiuni. Reducerea sau absenţa controlului exterior induce conduite de tip delincvent. Aspectul
acesta este cu atât mai evident în postmodernitate, caracterizată prin relaxare morală, liturghia austeră a
datoriei fiind înlocuită cu elogiul drepturilor şi libertăţilor individuale, care statuează consumatorismul
şi hedonismul ca forme normale de existenţă.
2. Teoria tensiunii structurale. Pe această bază teoretică, R. K. Merton (1910 –2003)
reformulează şi dezvoltă teoria, arătând că devianţa se naşte dintr-o tensiune structurală, care rezultă
din lipsa unei relaţii de adecvare între scopurile susţinute cultural şi mijloacele oferite de societate
pentru atingerea acelor scopuri. Devianţii sunt incapabili să atingă scopurile aflate sub presiunea pentru
succes 1, din cauza lipsei de mijloace adecvate. Anumitor grupuri de indivizi li se refuză sistematic
accesul către scopurile culturale recunoscute, prin diferite bariere structurale. Această situaţie duce la
un sentiment de inadecvare la structurile societale. Când scopurile nu pot fi atinse prin mijloacele
conformismului social, sunt alese alternative delincvente. Încălcarea normelor apare astfel ca un
răspuns „normal” al persoanei care acţionează în cadrul unui anumit sistem de organizare a societăţii,
care îi blochează posibilităţile de utilizare a mijloacelor legale.
Modalităţile de adaptare a individului la situaţia la care ia parte sunt, în opinia lui Merton,
următoarele:
- Conformitatea, cel mai răspândit mod, cel care asigură stabilitatea obişnuită a societăţilor;
conformistul acceptă atât scopurile culturale cât şi mijloacele instituţionalizate pentru atingerea acestor
scopuri.
- Inovaţia, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă mijloacele
consacrate social pentru atingere a acestor scopuri.
- Ritualismul se referă la situaţii în care persoanele care nu acceptă sau par să nu înţeleagă
scopul cultural, acţionează totuşi în moduri aprobate de societate (e.g. birocratul stereotipic, care este

1
Poate această presiune pentru succes, în condiţiile unei mari inegalităţi a veniturilor şi a unei politici publice
insensibile faţă de cei dezavantajaţi explică, în parte, faptul că Statele Unite au cea mai înaltă rată a infracţiunilor
violente, (după unele statistici de nouă ori mai mare decât media ţărilor europene). A. Giddens, (2001, p. 203) afirmă
că în Detroit, cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori, au loc mai multe crime raportate decât în întreaga
Marea Britanie, cu o populaţie de 58 de milioane de locuitori; accesibilitatea armelor de foc, în opinia autorului citat,
nu poate fi o explicaţie, căci în Elveţia, de pildă, armele de foc sunt foarte accesibile, dar ratele violenţei sunt extrem
de mici.
1
mai atent la a se asigura că toate formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor
formulare).
- Evaziunea descrie situaţia persoanei care a abandonat viziunea competitivă, renunţând atât la
scopurile, cât şi mijloacele aprobate cultural; „retrasul” (Giddens, 2001) este individul care se află în
societate fără să fie: „bolnavi mintal, lunatici, paria, exilaţi, rătăcitori, vagabonzi, cerşetori, beţivi
cronici, drogaţi etc.” (Merton, 1965, p. 186).
- Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana respinge scopurile şi mijloacele
aprobate cultural şi le înlocuieşte cu alte scopuri şi mijloace alternative (e.g., revoluţionarul sau cel care
protestează pentru drepturi civile).
Următorul tabel surprinde relaţia scop-mijloc ca modalităţi specifice de adaptare, redând cu +
acceptarea şi cu - respingerea:
Nr. Moduri de adaptare Scopuri Mijloace
crt.
1 Conformitate + +
2 Inovaţie + -
3 Ritualism - +
4 Evaziune - -
5 Rebeliune ± ±
Tabelul 2. Modalităţi de adaptare

Potrivit teoriei tensiunii structurale, sursa devianţei se regăseşte în societate, în structura socială
şi în cultură, mai curând decât în individ. Argumentul forte care susţine o astfel de teorie este acela că
devianţa este mult mai frecventă în clasa de jos, în cazul căreia căile legitime pentru succes sunt mai
puţin accesibile.
3. Teoria dezorganizării sociale. Operaţionalizând teoria lui Merton, teoreticienii şcolii de la
Chicago, Clifford Shaw şi Henry Mac Kay (1942) realizează o anchetă în Chicago şi apoi în alte
douăzeci de oraşe americane, corelând dosarele delincvenţilor minori judecaţi de tribunal cu cartierele
din care provin, desenând hărţi ale criminalităţii. Rezultatele cercetării îi determină să conchidă că în
marile metropole americane rata delincvenţei este mult mai ridicată decât în celelalte oraşe;
comunităţile eterogene, cu grad scăzut de structurare şi coeziune, cu un control social deficitar şi
ineficace se caracterizează printr-o rată ridicată a criminalităţii. Dezorganizarea socială se asociază,
după unii autori (W.I.Thomas, F. Znaniecki), unei dezorganizări de personalitate. Prin urmare, locul de
domiciliu este un bun indicator al destinului probabil al individului, în cartierele sărace delincvenţa
prezentându-se ca o tradiţie socială, inseparabilă de viaţa comunităţii. Soluţia pentru diminuarea
fenomenului ar viza remodelarea mediului social.
4. Teoria excluderii sociale. De pe poziţiile fundamentale ale tensiunii structurale au fost
elaborate teorii ce accentuează dimensiunea ideologică, considerând că excluderea socială generează
modele alternative de conduită, indezirabile social, care funcţionează ca mecanisme de protecţie socială
pentru acele categorii sociale excluse.
5. Teoria „ecologiei sociale” elaborată de J. şi P. Blau (1982, apud Grecu; Rădulescu, 2003)
avertizează asupra riscului deprivării relative generate de amestecarea populaţiei sărace cu populaţia
bogată, situaţie care se regăseşte şi în România. Proximitatea vecinătăţii dintre săraci şi bogaţi
acutizează procesele de comparare socială şi, consideră autorii, se constituie într-un predictor puternic
al unei rate înalte de criminalitate.
6. Teoria subculturilor deviante. A. K. Cohen (n. 1918, doctorand al lui Parsons) şi M. Gordon
în teoria subculturilor deviante (apropiată teoriei grupurilor de la marginea străzii – W.F. Whyte)
susţin că „subcultura” apare ca reacţie de protest faţă de normele şi valorile societăţii, cuprinzând
indivizi care au sentimentul că le sunt blocate căile de supravieţuire şi ascensiune socială. De aceea,
subcultura include un set de valori şi norme diferite de cele ale modelului cultural dominant, uneori
chiar în opoziţie cu acestea. „Subcultura delincventă, afirmă criminologul american A. Cohen, îşi
extrage normele proprii din cultura globală, dar le inversează sensul. Conduita delincventului este
normală, în raport cu principiile subculturii sale, tocmai pentru că ea este anormală după normele
culturii globale” (1955, p.26). Copiii mediilor populare sunt prinşi între două registre de prescripţii,
cele ale valorilor dominante vehiculate în mediul şcolar şi în mijloacele de comunicare şi cele ale
mediului lor înconjurător, decalajul celor două structuri normative conducându-i pe unii dintre ei, ca o
reacţie funcţională, să adopte conduite deviante: „… diferite modele de socializare sunt asociate
diferitelor clase sociale, iar socializarea în clasa mijlocie se arată a fi mult mai eficace pentru a-i pregăti
2
pe copii pentru reuşita socială decât socializarea la clasele inferioare. Din acest motiv şi din altele,
copiii din clasele inferioare au mai multe şanse să cunoască eşecul şi umilinţa. Pe scurt, ei sunt
antrenaţi într-un joc în care alţii sunt tipic învingători, ei fiind perdanţi, neclasaţi. Un mijloc prin care
pot rezolva această problemă constă în repudierea şi retragerea din joc, în refuzul de a recunoaşte
autoritatea regulilor şi în născocirea de noi jocuri cu propriile lor reguli sau criterii de statut, reguli prin
care ei se pot realiza în mod satisfăcător” (Cohen, 1971, p. 134). Mecanismul interiorizării „noilor
jocuri” este cel al socializării în grup, prin care subcultura se reproduce, implicând generaţii succesive
de copii ce reacţionează într-un mod asemănător nevrozei, exteriorizând frustrarea şi asociindu-se în
„bande” cu conduită delincventă (Banciu, 2002).
Conform autorilor amintiţi, există trei tipuri dominante de subcultură delincventă, mai ales în
rândul adolescenţilor din zonele urbane:
- modelul delincvent, care se bazează pe valori de tip delincvent, tinerii încercând prin fraudă,
furt, şantaj să obţină câştiguri materiale;
- modelul conflictual, care are ca normă de bază violenţa, forţa sau ameninţarea cu forţa în
rezolvarea oricăror probleme;
- modelul evazionist sau de izolare, prin care tânărul se retrage într-un univers propriu, guvernat
de senzaţiile aduse de narcotice.
Aceste modele apar deseori în forme combinate, bandele de tineri 2 caracterizându-se, în
general, prin nonutilitarism, în sensul că tinerii participă cel mai adesea la comiterea delictelor din
solidaritate şi nu necesar din raţiuni de câştig, maliţiozitate, comiţând acte delincvente ca o sfidare la
adresa celorlalţi, negativism, versatilitate, autonomie. Reunind tineri care se confruntă cu probleme
asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj, lipsa afectivităţii familiale), bandele se structurează şi
funcţionează pe baza unui consens intim al membrilor, în baza unor coduri de drepturi şi obligaţii, a
unui sistem de norme şi valori opuse, în mare parte, societăţii globale.
7. Teoriile conflictului. Fundamentul teoretic al conflictualismului se găseşte în teoria marxistă,
conform căreia societatea este constituită din raporturi de dominaţie. Menţinerea ordinii sociale nu
vizează atât asigurarea coeziunii sociale, cât a privilegiilor celor ce asigură funcţia de conducere.
Normele sunt mijloace de reproducere a dominaţiei, legitimitatea provenind din monopolul puterii şi
din utilizarea forţei (poliţie, justiţie, armată). Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este
repartizat în mod egal, societatea îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să
obţină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul “exploatat”), fie să păstreze sau să dezvolte ceea
ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îşi are originea în competitivitatea inerentă capitalismului,
orientat spre maximizarea profitului, şi în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, pentru
a se putea menţine cel puţin la un nivel minimal de existenţă.
De pe o astfel de poziţie încărcată ideologic, Quinney (1974, cf. Goodman, 1991) afirmă că
proprietarii mijloacelor de producţie controlează sistemul legal; ei definesc ca fiind delict sau crimă
orice faptă ce le-ar ameninţa privilegiile şi proprietăţile pe care le-au acumulat. Din această perspectivă,
chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în legături sexuale
ilicite) sunt considerate că ameninţă valorile muncii intense şi sobrietăţii pe care se bazează structura
capitalistă.
În mod similar, Spitzer (1980) evidenţiază modul în care autoritatea controlează aparatul legal
pentru a condamna tot ceea ce ameninţă funcţionarea sistemului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei
care fură ameninţă proprietatea celor bogaţi, acest comportament este definit delictual. Mai mult,
capitaliştii îi definesc drept devianţi din punct de vedere social pe cei care nu vor să efectueze munca
necesară pentru a face să funcţioneze maşinăria capitalistă, sau pe cei care nu arată respectul cuvenit
faţă de autoritate, o cerinţă importantă în organizaţiile ierarhice capitaliste. Fiind o încălcare a regulilor,
teoreticienii conflictului se întrebă „ale cui reguli?”, ale celor elaborate de către cei bogaţi, pentru a fi
respectate de către cei săraci (Giddens, 2001, p. 195). În opinia lor, dreptul penal ar avea ca mandatul
unic reprimarea supuşilor pentru perenitatea puterii.
Din această perspectivă critică, delincvenţa apare, pe de o parte, ca răspuns adaptativ al claselor
defavorizate de o societate nedreaptă, iar pe de altă parte, ca o etichetă pe care cei puternici o aplică
unor conduite. Rolul etichetei va fi dezvoltat de teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării.

2
Conform datelor organelor de poliţie, numai în Bucureşti există peste 200 găşti de cartier, ce cuprind în total
aproximativ 1000 de membri, jumătate dintre ei fiind consumatori de droguri. Conform Kissner, Jason; Pyrooz, David
C., (2009), în SUA există peste 760.000 de membri activi în bande delincvente.
3
 8. Teoria etichetării. Teoria reacţiei sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory)
este construită de către reprezentaţii etnometodologiei şi interacţionismului simbolic.
Teza principală a teoreticienilor reacţiei sociale (Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S.
Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuşi deviant sau
conformist. Devianţa reclamă o definiţie, fiind rezultatul unei reacţii sociale, prin care grupurile care
deţin puterea elaborează şi aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În consecinţă, susţine
Edwin Lemert (1967), nu devianţa produce controlul social, ci controlul social produce devianţa.
Teoria reacţiei sociale leagă, în felul acesta, modurile micro şi macro de abordare a devianţei.
Definiţiile devianţei sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicaţiile acestor definiţii au loc
prin interacţiunea personală cu alţii şi joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului, în
construcţia şi reconstrucţia imaginii de sine. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat
astfel, sistemul justiţiei criminale producând mult din ceea ce intenţionează să corecteze. „Devianţa,
afirmă Erikson (1967, p. 296), nu este o proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o
proprietate conferită acestor forme de către publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar
Becker întăreşte, afirmând că „devianţa nu este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecinţa
aplicării de către ceilalţi a unor reguli şi sancţiuni împotriva unui contravenient. Deviantul este un
individ căruia i s-a aplicat această etichetare; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalţi o
etichetează ca atare” (Becker, 1973, p. 9).
Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel: deşi din
când în când toţi oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea (sau grupul) lor ca fiind
deviante, aceste acte nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate
comportamente tranzitorii (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o
joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numită devianţă primară
(faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuşi, ci
devianţa secundară, recunoaşterea oficială a acestei încălcări de către o instanţă desemnată în acest
scop, adică etichetarea publică. Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei, producând o
degradare de statut. Acceptarea identităţii deviante de către persoana care a comis actul poate fi
considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanţial atât identitatea interpersonală, cât şi
conştiinţa de sine a persoanei etichetate şi o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1922 –1982).
Un act de devianţă secundară poate duce, de asemenea, la o etichetare retrospectivă a identităţii
trecute a unei persoane, pentru a o face să se conformeze identităţii prezente deviante. Reacţia socială
în faţa deviantului, generează ca efect pervers o mişcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate.
Devianţii etichetaţi sau excluşi caută soluţii pentru a supravieţui şi sunt nevoiţi să frecventeze mediul
marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită. Marginalizarea şi devianţa
sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în prezenţa unui efect pervers: reacţia
socială creşte probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul
cu justiţia îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite, să-şi reconsidere identitatea şi
să se solidarizeze cu alţii aflaţi în situaţia lui.
Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită pe baza unor
expectanţe şi una reală, care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate virtuală este
întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. Orice atribut
care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identităţi este un stigmat, care face din individ
o fiinţă discreditată. Normalul şi stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere; nu există
delincvenţi ca atare, ci indivizi puşi în situaţia de a purta un stigmat. Pe scurt, reacţia socială împotriva
criminalităţii este o operaţiune de etichetare prin care cei care au avut ghinionul de a fi prinşi sunt
stigmatizaţi ca delincvenţi, punându-li-se o etichetă negativă. Purtătorul unui astfel de stigmat nu va
mai fi capabil să reintre în circuitul social, fiind obligat la noi infracţiuni.
Vom putea obiecta, arătând că etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin,
efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincţia propusă de
sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înţelegem afirmaţia lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu
toţii nişte contravenienţi, dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracţiunile
noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracţiuni comise, după frecvenţa şi după
combinaţiile lor, în care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice” (Cohen,
1986, p. 59). Odată ce ne-am însuşit eticheta intrăm pe drumul unei progresii ireversibile.
O astfel de poziţie ne atenţionează asupra riscului etichetării în general şi, cu atât mai mult, în
cazul adolescenţilor, pentru care valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul aventurii,
4
nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăţiei, curajului şi durităţii pot fi uşor etichetate
ca fiind conduite delincvente.
Desigur că se pot aduce şi critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici
criminale chiar dacă nu sunt prinşi şi niciodată expuşi unei identităţi bazate pe devianţă secundară.
Pentru unii, faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-şi schimba mai degrabă
comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigaşi plătiţi)
şi în diverse tipuri de instituţii pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninţare
pentru ei înşişi sau pentru alţii şi nu pentru că acţiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au
autoritate ca fiind deviante.
9. Teoria situaţională. O serie de cercetători consideră că analiza situaţiilor oferă un răspuns
adecvat problemelor legate de geneza devianţei. Din această perspectivă, situaţia reprezintă ansamblul
circumstanţelor externe care precedă şi însoţesc comiterea unui act deviant şi care fac ca acest act să fie
mai mult sau mai puţin realizabil. Cultura deviantă însuşită constituie o posibilitate care se actualizează
atunci când există circumstanţe favorabile, atât în ceea ce priveşte starea deviantului, cât şi a obiectului,
respectiv vulnerabilitatea ţintelor (expunere, proximitate, atracţie, nesupraveghere), accesul la tehnica
necesară etc. Delincvenţii procedează la o „selecţie situaţională” după care îşi orientează acţiunea în
fiecare dintre etapele realizării infracţiunii şi în funcţie de evenimentele care se produc. Cusson (1990,
p.86) enumeră 19 măsuri utile pentru reducerea criminalităţii printr-o mai bună protejare a obiectelor
care pot atrage delictul. De asemenea, sunt corelaţi şi factorii care contribuie la stimularea iniţiativei
sau reuşitei delictuale (e. g. descreşterea sinuciderilor în Marea Britanie în momentul reducerii
componentelor toxice ale gazului metan, sau ale reducerii monoxidului de carbon eliberat de arderile
motoarelor cu combustie internă). În acest sens, un interes aparte în sociologia devianţei îl prezintă
mass-media („devianţa observată” în producţii de film, diverse emisiuni TV, care pot stimula
imaginaţia şi imitaţia). Asupra impactului mass-media asupra delincvenţei juvenile vom reveni.

2.Caracteristicile sociologice ale tânărului delincvent şi portretul său statistic

Unul dintre primii analişti ai fenomenului, Lambert Adolphe Jacques Quetelet (1796 – 1874)
lua în discuţie vârsta delincvenţilor, punînd-o în relaţie cu forţa fizică a subiectului, sexul, bărbaţii fiind
mai predispuşi, anotimpul, vara fiind un număr mai mare de infracţiuni contra persoanei, iar iarna,
contra proprietăţii, eterogenitatea socială, sărăcia, alcoolismul etc.
Prin prelucrări statistice ale datelor, sociologii stabilesc caracteristici ale delincventului, luând
în discuţie vârsta, genul, clasa socială, rasa etc., oferind numeroase date interesante pentru analiza şi,
mai ales, pentru predicţia şi prevenţia fenomenului deviant.
Norman Goodman (1998), având în analiză mai ales criminalitatea din SUA, constată că
majoritatea delictelor sunt comise de tineri cuprinşi între 14 şi 24 de ani, acest grup de vârstă explicând
mai mult de 40% din crimele violente şi aproximativ jumătate din toate delictele împotriva proprietăţii.
Furturile, toxicomania, omuciderile şi sinuciderile sunt preponderente la această categorie de vârstă.
După acelaşi autor, bărbaţii comit delicte împotriva proprietăţii de aproximativ patru ori mai
mult decât femeile şi cam de nouă ori mai multe crime violente. Conform lui Giddens, (2001), în Marea
Britanie femeile reprezintă 3% din populaţia britanică din închisori, dominante în categoria delictelor la
nivelul anului 1993 fiind frauda şi falsul (22,3%) şi furtul şi comerţul cu bunuri furate (18,2%). Această
situaţie este explicată prin specificul socializării, a presiunii pentru succes în raport cu genul dar şi prin
specificul unor acte delictuale, care sunt legate automat de gen (violul este o infracţiune preponderent
masculină, iar prostituţia o infracţiune preponderent feminină). De asemenea, se apreciază că agenţii
care aplică legea sunt deseori mai şovăielnici în a eticheta femeile drept criminale decât în a eticheta
bărbaţii.
În ceea ce priveşte clasa socială, cea mare parte dintre delincvenţi sunt din clasa de jos, la fel şi
victimele lor. Este tot atât de adevărat şi faptul că probabilitatea de a fi arestaţi şi condamnaţi e mai
mare pentru oamenii din clasa de jos.
Conform lui Goodman, rasa este implicată în infracţiune într-un mod copleşitor. Americanii
africani sunt mult mai frecvent arestaţi decât proporţia lor din populaţie. În 1986, când aceştia
constituiau 12% din populaţie, ei formau cam 28% din arestări pentru crime grave, 33% pentru crime
împotriva proprietăţii şi 45% pentru crime împotriva persoanei (cf. Biroul Federal de Investigaţii al
Statelor Unite, 1987). Totuşi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, există o relaţie între clasa
5
socială şi rasă, care afectează rata criminalităţii. Americanii africani sunt mai frecvent arestaţi decât
sunt albii, dar probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai mică pentru americanii
africani decât pentru albi.
În final, de menţionat tendinţa de aglutinare a diverselor devianţe: furt, violenţă, alcoolism,
toxicomanie, omucidere şi sinucidere, între care există legături foarte strânse 3.
Alături de vârstă, gen, clasă sau rasă, analizele cantitative ale fenomenului delincvent iau în
calcul numeroase alte variabile ca rezidenţa, tipul infracţiunii, categoria socio-profesional, originea
etnică, instrucţie şcolară, status social, familie, profil psihologic, ducând spre realizarea unui portret
statistic al delincventului.
Acumularea datelor statistice permit, după John Braithwaite (1989), să spunem că delincvenţă
este comisă în cea mai mare parte a cazurilor de către un:
- individ de sex masculin
- între 15-25 de ani
- celibatar
- cu reşedinţa într-un oraş mare
- care a cunoscut o mare mobilitate rezidenţială
- are rezultate şcolare mediocre
- este în relaţii bune cu delincvenţii
Tinerii ar fi mai puţin angajaţi în delincvenţă dacă:
- ar fi puternic ataşaţi de activităţi şcolare
- ar avea aspiraţii profesionale înalte
- ar fi foarte legaţi de părinţii
- ar crede în respectarea legii.
Având în vedere astfel de caracteristici, M. Cusson 4 (1990, p. 71) realizează următorul
portret-tip al delincventului juvenil: „Este un băiat crescut de o mamă singură destul de ocupată, care l-
a răsfăţat, a cedat capriciilor sale, dar nu i-a dezvoltat suficient dragostea de muncă. Învaţă într-o şcoală
profesională în care profesori fără prea multă experienţă îi facilitează mai mult eşecul şcolar. La
mijlocul ciclului şcolar, el abia ştie să scrie şi să citească. Este orientat atunci spre un program minimal,
în care îşi pierde timpul. Capătă obişnuinţa de a lenevi, se iniţiază în furt şi începe să fumeze marijuana.
Abandonează şcoala şi îşi caută un loc de muncă. Având ambiţii nerealiste, dispreţuieşte muncile de jos
care îi sunt oferite. Mai mulţi ani supravieţuieşte de pe o zi pe alta, subzistând datorită ajutorului
mamei, ajutoarelor sociale şi puţinilor bani obţinuţi ocazional. Prin furt ajunge să trăiască destul de
precar şi să-şi procure uneori droguri” (apud Oigen, 2002, p. 42).
Poziţia lui Cusson ţine mai curând de o abordare comprehensivă şi fenomenologică decât de
una determinist-cauzală, specialistul canadian încercând să înţeleagă fenomenul delincvenţional
pornind de la descrierea vieţii delincventului. Întrebările la care răspunde Cusson (2006) sunt: „Care
este stilul de viaţă al delincventului?” „Ce-l atrage într-o astfel de viaţă?„De ce acest stil de viaţă
determină la trecerea la actul delincvent?”
Răspunsul la aceste întrebări îl determină pe Cusson la o regândire a fundamentelor
tradiţionale ale criminalităţii. Nu sărăcia determină criminalitatea, ci mai curând criminalitatea
determină sărăcia. Avem tendinţa să uităm faptul că criminalitatea poate fi o modalitate uşoară de a-ţi
promova interesele şi de a-ţi satisface toate pasiunile fără efort, fără truda muncii şi fără sacrificii.
Delincventul adoptă un stil de viaţă pe care omul comun şi-l permite doar în sărbătoare. În mod
tradiţional, în sărbătoare tabu-urile sunt ridicate şi toate excesele sunt permise, prin transgresiunea
rituală a interdictelor. 5 Ceea ce este pentru omul mediu o excepţie, este regula la delincvent. Pentru el
viaţa e o sărbătoare continuă: „Life as a party”. Sărăcie? 6 Da, dacă avem în vedere conturile goale şi
3
Pentru mai multe date statistice vezi A. Giddens, 2001.
4
Maurice Cusson, Professeur à l’École de Criminologie, Chercheur, Centre international de Criminologie comparée,
Université de Montréal.
5
Vezi în acest sens Roger Caillois, Omul şi sacru, Ed. Nemira, 1997, sau G. Bataille, La Part maudite, Essai
d’économie générale, în Œuvres complètes, VII, Gallimard, 1976. O sinteză a acestora în Marica, M., 2010, cap.
„Erotismul în căutarea continuităţii pierdute. G. Bataille”.
6
Sondajele efectuate în închisorile canadiene relevă un câştig (penal) mediu anual al deţinuţilor intervievaţi de 52.000
$.

6
 Teoria Premisa majoră Puncte forte Puncte vulnerabile

Teoria ecologică Crima este un Stabileşte de ce ratele de Nu explică: a) de ce există

absolută.
produs al criminalitate sunt mai şi infracţiuni comise de
comunităţilor de ridicate în ariile slums- clasa mijlocie? b) de ce

în întregul ei.
vecinătate aflate în urilor. Evidenţiază anumiţi tineri nu adoptă o
tranziţie, care factorii care produc conduită delincventă? c)
manifestă criminalitatea. cât de adecvate sunt
dezorganizare Sugerează programe de statisticile oficiale?
socială şi conflicte reducere a criminalităţii.
sau chiar din copilărie.

de valori.

Teoria ecologiei Crima apare atunci Explică ratele ridicate de Nu ţine seama de
sociale când săracii şi criminalitate în ariile persoanele care trăiesc în
bogaţii trăiesc în dezorganizate ale arii urbane, fără a se
imediata apropiere. oraşului. Evaluează angaja în cariere
Conflictele şi ratele şi tendinţele infracţionale. Se limitează
problemele vieţii criminalităţii urbane. la criminalitatea urbană.
sociale urbane au un Ignoră deosebirile între
rol important în indivizi.
apariţia crimei.

Teoria asocierilor Oamenii învaţă să Explică geneza Nu explică: a) unde se

diferenţiale comită crime prin criminalităţii şi prezenţa formează definiţii
expunerea la ei în toate elementele antisociale?; b) cum se pot
definiţii antisociale structurii sociale. măsura aceste definiţii sau
Explică de ce anumite cum se poate dovedi că o
3. Evaluarea teoriilor privind delincvenţa juvenilă

persoane din ariile cu persoană a fost expusă

criminalitate înaltă nu excesiv influenţei lor?; c)
ajung delincvenţi sau ce determină actele
infractori. iraţionale de violenţă?; Nu
oferă indicii asupra
modului de testare a
teoriei.

Teoria reîntăririi Comportamentul Adaugă principiilor Nu explică: a) de ce,

diferenţiale criminal depinde de teoriei învăţării pe cele totuşi, cei recompensaţi
experienţele ale „asocierilor pentru conduite
persoanei în ceea ce diferenţiale”. Pune în convenţionale, aşa cum
priveşte legătură explicaţiile sunt membrii clasei
recompensele psihologice cu cele mijlocii, comit şi ei
pentru conduitele sociologice. infracţiuni?; b) de ce unii
convenţionale şi tineri delincvenţi nu ajung
sancţiunile pentru infractori adulţi, deşi au
conduitele deviante. fost recompensaţi pentru
Recompensa pentru comiterea unor acte
devianţă conduce la deviante?
crimă.
datoriile. Nu, dacă avem în vedere stilul de viaţă. O viaţă extravagantă, ca o petrecere fără de sfârşit.

Considerate separat, fiecare dintre teoriile enunţate sunt susceptibile de a fi criticate pentru
faptul că neglijează anumite aspecte ale realităţii, eludând anumite categorii de delicte şi actori ai

nu-şi propun să prezinte o explicaţie exhaustivă asupra etiologiei posibile a delincvenţei. Meritul lor

jocurilor puzzle, care compun, cu figurine specifice (concepte şi instrumente), o anume imagine a
Beţie şi orgie, femei uşoare şi droguri, cheltuieli ostentative şi jocuri de noroc, prostituate şi cazinouri,

realizează o evaluare a punctelor forte şi a celor vulnerabile din cadrul teoriilor sociologice asupra
costă, de aici furtul, jaful, frauda, agresivitatea, violul. Traiectoria acestora începe încă din adolescenţă

realităţii; alte jocuri operează cu alte figurine, pentru a reda o imagine particulară a aceleaşi lumi;
delincvenţei, aprecieri pe care le prezentăm sintetic în Tabelul nr. 3. În opinia noastră, aceste teorii nici

principal constă în faptul că ne oferă o anume imagine asupra fenomenului, şi nu imaginea lui

diversele jocuri ne întregesc imaginea despre lume, dar nici una dintre ele nu reuşeşte să surprindă
Probabil cea mai potrivită atitudine în raport cu aceste teorii este cea sugerată de epistemologia
dispreţ suveran faţă de muncă. Delincvenţii sunt sclavii distracţiei, fiinţe ale nopţii. O astfel de viaţă
medicamente psihotrope şi adrenalină, obscenitate, intensitate şi exces. Deasupra tutror acestora, un

lui Thomas S. Kuhn (1922 – 1996) în conformitate cu care teoriile ştiinţifice sunt paradigme asemeni

7
acestora. Aşa procedează J. L. Siegel (1989, apud Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 175-176), care

lumea în ansamblul ei. Nu lipsesc, desigur, ambiţii de a surprinde în imagini holiste lumea delincvenţei
 Teoria Premisa majoră Puncte forte Puncte vulnerabile

Teoria Tinerii învaţă căile de Explică de ce numeroşi Nu indică dacă

neutralizării neutralizare a delincvenţi nu devin „neutralizările” apar înainte
constrângerilor morale infractori adulţi. Explică de sau după violarea legii. Nu
şi alunecă periodic în ce tinerii delincvenţi pot explică de ce unii tineri
interiorul şi în afara adopta şi conduite „alunecă” înspre o carieră
pattern-urilor convenţionale. delincventă şi alţii nu?; Nu
comportamentului poate explica motivaţia
criminal. anumitor acte
autodistructive, aşa cum este,
de exemplu, consumul şi

Individuali
Factori
dependenţa de heroină.

irepetabilă, a fiecăruia dintre noi.

Teoria Frustrarea de status Explică modul în care Ignoră infracţiunile comise
subculturilor caracteristică băieţilor condiţiile de viaţă ale de reprezentanţii clasei
delincvente din clasele claselor defavorizate produc mijlocii. Nu a fost testată

aspecte de anomie şi patologie socială.

defavorizate, creată de crima. Explică actele de empiric, iar eforturile de

- Biologică
- Psihologică
incapacitatea de a vandalism şi cele violente. cercetare sunt neconcluzive.
realiza succesul Identifică conflictele dintre Ignoră faptul că delincvenţa

Componente
dobândit de reprezentanţii claselor este un act raţional şi chiar
reprezentanţii claselor defavorizate şi cei ai claselor profitabil.
mijlocii, îi determină mijlocii.
să se alăture bandelor

Teoria culturii Indivizii care se supun Identifică în mod coerent Nu oferă evidenţă empirică
claselor regulilor de stradă ale elementele culturii claselor în sprijinul existenţei unei
defavorizate vieţii claselor defavorizate care îi „culturi” a claselor

potenţialităţile actualizate şi achiziţiile din mediul socio-cultural.

defavorizate se găsesc determină pe reprezentanţii defavorizate. Ignoră
în conflict cu cultura lor să comită infracţiuni. influenţele exercitate de
dominantă. cultura clasei mijlocii. Nu
explică infracţiunile comise

- Tulburări senzo-motorii
de membrii claselor
f i t
Teoria Blocarea

Gilles Ferreol (1988, p.55) sintetizează aceşti factori în felul următor:

Arată că oportunităţile Ignoră criminalitatea claselor

Tipuri de probleme
oportunităţilor oportunităţilor ilegale sunt structurate diferit favorizate. Presupune că atât

- Egocentrism, imaturitate afectivă

4. Un posibil model etiologic al delincvenţei în România

diferenţiale convenţionale îi în cadrul societăţii. Indică clasele defavorizate, cât şi

determină pe tinerii motivul pentru care indivizii cele favorizate au valori
din clasele se implică într-un anumit tip similare. Evidenţiază faptul

abandonul şcolar, indisciplina şi mediocritatea, creşterea numărului copiilor problemă.

defavorizate să se de activitate criminală. că bandele de tineri nu sunt
alăture bandelor specializate într-un anume
criminale, conflictuale tip de infracţiune.
cum ar fi creşterea aglomerărilor urbane, mişcările masive de populaţie, multiplicarea dificultăţilor şi evazioniste.

sociale, decăderea moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale, criza de autoritate. La acestea se adaugă

inegalităţile uriaşe, nejustificate legal şi moral, sfidarea populaţiei şi ignorarea problemelor reale,

creşterea ratei divorţialităţii şi instabilităţii cuplului familial. Şcoala, incapabilă să facă faţă multiplelor
familie, şcoală, grup de muncă, scăderea controlului parental, dezorganizarea sau disoluţia familiei,
corupţia şi dispreţul guvernanţilor şi parlamentarilor, procesele dizarmonice şi disfuncţionale, cu

La nivel mezosocial, putem aminti insuficienţele şi disfuncţiile instanţelor cu rol socializator,

Fenomenul delincvenţei juvenile este favorizat de procese ce se petrec la nivel macrosocial,
Având în vedere ansamblul teoriilor privind geneza şi semnificaţia delincvenţei, putem afirma

economice, instabilitatea economică, şomajul, inflaţia, diversificarea proceselor de aculturaţie, apariţia

că omul, ca fiinţă bio-psiho-socio-culturală, este rezultatul unei sinteze originale şi irepetabile între

probleme care sunt lăsate pe seama ei de către ceilalţi factori demisionari, proliferează evaziunea şi

8
La nivel individual regăsim rezonanţe ale tuturor acestor fenomene în structura psihică, unică şi
unor subculturi, disoluţia controlului comunitar tradiţional, creşterea permisivităţii şi a toleranţei
 Sociali - Microgrupuri
socializatoare:
- Familie - Conflicte
- Şcoală - Eşec şcolar
- Grup de prieteni - Fenomenul bandelor
- Cultură - Conflicte culturale sau între generaţii
- Contracultură criminală
- Schimbări sociale - Dificultăţi de integrare socială
- Rolul mass-media
- Extinderea urbanizării
- Permisivitate mai mare
- Situaţii favorizante - Alcoolism
- Toxicomanie
Tabelul 4. Factori implicaţi în geneza conduitelor delincvente

Dan Banciu şi Sorin M. Rădulescu ( 2002, pp. 126 – 135) au încercat proiectarea unui model de
analiză etiologică a delincvenţei juvenile în România, prin identificarea, selectarea şi ordonarea
principalelor variabile explicative în raport cu locul şi importanţa lor în lanţul cauzal, reţinând ca
dimensiuni şi variabile:
a) structura şi funcţionalitatea familiei (caracterizată prin status socioeconomic, grad de
coeziune, relaţii intrafamiliale, stil educativ, model de autoritate etc);
b) influenţa formativă a şcolii (evidenţiată de rezultatele obţinute în munca educativă,
performanţele şcolare ale tinerilor, tipurile specifice de control exercitate de către factorii
educativi, natura şi intensitatea unor acte predelincvente comise în şcoală şi în afara ei etc.);
c) rolul socializării profesionale exercitate de către grupul profesional:
d) efecte exercitate de către grupul de apartenenţă (prieteni, colegi, „gaşcă”) şi modalităţi de
petrecere a timpului liber.
Aceste variabile au fost grupate şi ierarhizate în funcţie de trei niveluri explicative
intermediare:
- nivelul situaţiei social-economice şi culturale a tânărului deviant şi a familiei acestuia;
- nivelul de interdependenţă a disfuncţiilor activităţilor educative şi eşecurilor socializării;
- nivelul de intensitate şi forma abaterilor de la normele de convieţuire socială şi a actelor de
încălcare a legii de către minori şi tineri.
Dintre factorii sociali cu influenţe criminogene, modelul evidenţiază ca fiind mai importanţi:
- eşecul socializării sau socializarea discordantă şi negativă în familie;
- gradul scăzut de pregătire şi adaptare şcolară (eşec, abandon şcolar);
- nivelul scăzut de integrare profesională sau integrarea profesională „negativă” (absenteism,
indisciplină, fluctuaţie potenţială);
- absenţa unor modalităţi adecvate de petrecere a timpului liber.
Ca urmare, orice proiect de reducere a delincvenţei juvenile trebuie să aibă ca punct de plecare
înţelegerea mecanismelor socializării. În cele ce urmează vom analiza aceste mecanisme, începând cu
cele din familie şi continuând cu cele din şcoală şi grupul de egali.