Sunteți pe pagina 1din 10

DEVIANÞA

1. Natura devianþei. Tipuri de devianþã

Devianþa reprezintã orice act, conduitã sau manifestare care violeazã


normele scrise sau nescrise ale societãþii ori ale unui grup social particular
(RÃDULESCU). Reprezentând un tip de comportament care se opune celui
convenþional sau conformist, devianþa poate fi definitã în douã moduri: în
raport cu codurile legale formale (definiþia legalã, juridicã) ºi în raport cu
normele sociale ºi culturale (definiþia socialã).

a) Definiþia legalã (juridicã)


Toate societãþile condamnã anumite comportamente. Omorul, violul,
incestul, trãdarea de þarã ºi furtul sunt, în general, considerate reprobabile
în majoritatea societãþilor. În societãþile industriale avansate, aceste acþiuni
sunt prohibite prin coduri legale formale ºi existã pedepse pentru cei care le
comit. Astfel de acþiuni sunt considerate deviante din punct de vedere legal.
Pe lângã aceste delicte grave, multe societãþi considerã ºi alte
comportamente drept violãri ale normelor legale; acestea includ acþiuni cum
sunt încãlcarea legilor de circulaþie, tulburarea liniºtii, purtarea unei arme
ascunse ºi, mai recent, intrarea în datele unui calculator strãin, modificarea
sau ºtergerea acestor date.
Delicvenþa juvenilã se referã la violarea normelor legale de cãtre cei
care sunt sub vârsta la care legea trateazã oamenii ca adulþi. Pe lângã legile
care definesc anumite acte drept delicte, indiferent cine le comite, existã
altele care sunt specific legate de vârstã. “Starea de neascultare” ºi “chiulul
de la ºcoalã” sunt printre comportamentele care îi aduc pe tineri, nu pe
adulþi, în contact cu poliþia ºi tribunalele.
Devianþã existã în toatã lumea, în ciuda faptului cã normele legale
specifice care definesc comportamentul inacceptabil pot varia de la o
societate la alta. În Statele Unite, legea penalã este adoptatã de diferitele
state, precum ºi de guvernul federal. Astfel, ceea ce poate fi o crimã într-un
stat (de pildã, cumpãrarea unei arme personale) poate sã nu fie consideratã
crimã în altul. Ceea ce este considerat devianþã în sensul legal variazã nu
numai de la societate la societate, ci ºi de la zonã la zonã în cadrul
societãþilor industriale mari.

b) Definiþii sociale
Delictul este uºor de definit ca o formã deviantã de comportament. Mai
greu de definit sunt acele forme de comportament care sunt considerate
deviante din punct de vedere social, adicã, cele care violeazã normele
sociale, dar nu codul legal. Sã dãm douã exemple: pânã recent, purtarea
cerceilor era consideratã nepotrivitã pentru bãrbaþi. În anii ºaizeci ºi
ºaptezeci, mulþi tineri au renunþat la aceastã convenþie ºi, în mod sfidãtor,
purtau pãrul lung, iar tineretul, în general, se îmbrãca evident mai neglijent
(deseori blugi vechi ºi tricouri) decât era considerat corespunzãtor. În
contextul epocii, astfel de comportamente erau considerate deviante din
punct de vedere social; ele nu se conformau normelor generale ale
societãþii, dar nu erau o ameninþare suficientã pentru ordinea socialã încât
sã fie definite drept delicte.
Pe baza acestor definiþii se pot identifica mai multe feluri de devianþã.

1
Astfel (CUSSON):
– infracþiuni ºi delicte;
– sinuciderile;
– consumul de droguri;
– transgresiunile sexuale;
– devianþele sociale;
– bolile mentale etc.
Alþi autori (MERTON, MOSCOVICI) considerã cã devianþa se referã la:
– devianþii culturali;
– transgresorii;
– indivizii cu tulburãri de comportament º.a.

2. Teorii explicative referitoare la devianþã

Explicaþiile de ce oamenii se angajeazã în acte deviante s-au situat de


la cele biologice ºi psihologice pânã la cele mai sociologice. Aceste explicaþii
diferite îºi au originea în diverse ipostaze nu numai referitoare la cauzele
comportamentului uman, ci ºi la modul în care comportamentul deviant ar
putea fi schimbat. De aceea, aceste perspective diferite vor fi discutate
separat.

• Explicaþiile biologice ºi psihologice


Într-o vreme, cauzele comportamentului deviant erau considerate a fi
forþe supranaturale. Oamenii acþionau în moduri iraþionale, pentru cã erau
posedaþi de “diavol” sau de “spirite rele”. În secolul al XIX-lea, aceastã
explicaþie cedeazã treptat unei abordãri considerate mai “ºtiinþificã”, bazatã
pe cunoaºterea biologiei din acea vreme.
Cea mai importantã explicaþie de acest tip, deºi nu prima, a fost
susþinutã de Cezare Lombroso (1876), un doctor care a lucrat în închisorile
italiene. El a supus deþinuþii la diferite mãsurãtori fizice ºi a constatat cã
aceºtia aveau trãsãturi fizice distincte: fruntea îngustã, maxilar ieºit în afarã,
pomeþi proeminenþi, urechi mari ºi lãbãrþate ºi mult pãr pe corp. Lombroso
credea, dintr-o perspectivã evoluþionistã, cã criminalii sunt “atavici”, cã sunt
subdezvoltaþi din punct de vedere biologic. Lucrarea lui Lombroso avea
multe puncte slabe. Întreprinzând o cercetare conceputã cu mai multã grijã,
Charles Goring (1913), un psihiatru britanic, a constatat cã trãsãturile pe
care Lombroso le-a atribuit criminalilor erau prezente ºi la necriminali. Goring
a afirmat cã nu existã diferenþe fizice esenþiale între criminali ºi necriminali.
Cu toate acestea, ideea potrivit cãreia criminalii constituie un tip fizic
distinct a continuat sã aibã adepþi. În 1949, Sheldon a afirmat cã “tipul
anatomic” are legãturã cu criminalitatea. El a descris criminalul ca fiind,
probabil, un mezomorf (musculos ºi atletic) mai degrabã decât ectomorf
(înalt, slab ºi fragil) sau un endomorf (scund ºi gras). Principiile generale ale
poziþiei lui Sheldon au fost susþinute de cercetãrile soþilor Glueek (1950),
deºi ei au afirmat cã tipul anatomic nu este o cauzã directã a criminalitãþii.
Dupã pãrerea lor, mezomorfii au un tip de personalitate (insensibili faþã de
alþii ºi ar putea sã reacþioneze la frustrare cu comportament agresiv) care i-
ar putea împinge la acte criminale. Astfel, ei au conchis cã relaþia între
caracteristicile fizice ºi criminalitate este una indirectã.
Recent, unii cercetãtori au afirmat despre comportamentul criminal
violent cã poate apãrea când o persoanã are un model cromozomial care

2
conþine un cromozom masculin (XYY). S-a constatat cã modelul XYY este mai
rãspândit printre bãrbaþii criminali decât printre bãrbaþii din populaþia
generalã. Dar numãrul de subiecþi studiaþi a fost prea mic pentru a stabili,
cu un grad de certitudine, o legãturã între prezenþa unui cromozom masculin
suplimentar ºi comportamentul criminal. Recent, Wilson ºi Herrnstein (1985)
au ajuns la concluzia cã factorii biologici au un efect neglijabil asupra
comportamentului criminal ºi cã mediul social joacã un rol important în
promovarea sau inhibarea oricãrei influenþe pe care caracteristicile biologice
o pot avea asupra unui astfel de comportament.

• Explicaþiile sociologice. Teoriile despre microniveluri


Asocierea diferenþialã. Ideea cheie în spatele teoriei asocierii
diferenþiale (sau teoria transmiterii culturale) (Sutherland, 1940) este cã,
principial, criminalitatea este învãþatã în cursul socializãrii. Prin
interacþiunea cu “cei importanþi”, indivizii îºi dezvoltã tipuri de idei, atitudini
ºi valori care îi fac mai mult sau mai puþin dispuºi sã se conformeze normelor
sociale. Dacã oamenii se angajeazã sau nu în acte deviante sau criminale
depinde în mare mãsurã de natura influenþei ºi de timpul pe care îl petrec cu
aceia care susþin ºi modeleazã comportamentul deviant.
În teoria asocierii diferenþiale, devianþa este un rezultat obiºnuit al
prezenþei unei subculturi deviante prin care oamenii învaþã norme ºi
comportamente ce îi împing la acte antisociale. Aceastã explicaþie este o
folosire simplã a teoriei învãþãrii în contextul socializãrii. Ceea ce deosebeºte
criminalul de necriminal sau deviantul de nondeviant nu este procesul de
socializare, ci conþinutul lui; ce este învãþat, nu cum este învãþat. Toþi
oamenii pot învãþa valori ºi norme care ar putea fi numite antisociale; ceea
ce conteazã este frecvenþa contactului cu aceste valori ºi norme, precum ºi
intensitatea lor. Un alt factor este vârsta. Tinerii au puþinã experienþã cu
care sã evalueze sau sã punã în context aceste idei ºi comportamente. Ei
sunt mai vulnerabili la toate felurile de influenþã, inclusiv la cele care duc la
comportament delicvent.
Aceastã teorie a fost folositã ºi pentru a explica persistenþa
criminalitãþii în comunitãþi speciale sau în mahalale (Shaw ºi McKay, 1942).
O datã ce subculturile deviante se dezvoltã, valorile lor, atitudinile, normele,
tehnicile ºi comportamentele devin accesibile altora din comunitate, prin
faptul cã sunt modelaþi de criminali. Mai mult, aceste valori ºi
comportamente sunt transmise generaþiilor viitoare prin socializare.
În felul acesta, comunitãþile speciale devin pepiniere pentru
comportamentul criminal generaþie dupã generaþie. Teoreticienii ºcolii de la
Chicago apreciazã cã oraºul modern are întotdeauna arii de delicvenþã
(Shaw, McKay), dupã cum urbanizarea are ºi consecinþe nedorite
(HALBWACHS – urbanismul dubleazã sinuciderile).
Deºi ideea despre comportamentul deviant ºi/sau criminal care este
învãþat ca orice formã de comportament a câºtigat o largã acceptare, teoria
asocierii diferenþiale a fost consideratã incompletã. Aceastã teorie nu
rezolvã nicãieri problema de ce anumite activitãþi sunt definite criminale.
Orice teorie cuprinzãtoare trebuie sã rezolve ºi aceastã problemã.
Teoria controlului. Walter Reckless ºi colegii sãi (1956) s-au
concentrat asupra problemei de ce, chiar în zonele cu criminalitate ridicatã,
unii tineri nu ajung delicvenþi. Ei susþin cã dezvoltarea unei imagini “bune”

3
despre sine a unei persoane serveºte ca sã-l “izoleze” de subcultura
delicventã înconjurãtoare.
Cel mai general punct de vedere al teoriei controlului se referã la
comportamentul criminal ce rezultã din lipsa unui control intern, efectuat de
individ, ºi din lipsa unui control extern, efectiv ºi adecvat, efectuat de
societate. Ideea centralã este cã ceea ce trebuie explicat nu este deviaþia, ci
“conformismul”. Conformismul rezultã din mecanismele de control intern ºi
extern. Dar ce sunt aceste mecanisme de control social?
Construind pe teoria lui Durkheim, teoreticienii controlului afirmã cã
integrarea comunitãþii ºi legãturile sociale puternice îi fac pe oameni sã
accepte normele ºi valorile comunitãþii lor ºi sã se conformeze acestora.
Hirschi (1969) a avansat ideea cã legãturile sociale puternice au câteva
caracteristici definitorii.
Ataºamentul implicã legãturi puternice cu anumiþi indivizi din
comunitate. Relaþii cu alþi oameni importanþi îi determinã pe indivizi sã ia în
considerare sentimentele ºi preocupãrile acestora, fãcându-i, dupã toate
probabilitãþile, sã acþioneze în moduri “responsabile”.
Angajamentul, sau investiþia oamenilor în societate, le tempereazã
comportamentul. În anii ’60, un strigãt mobilizator al celor care susþineau
schimbarea socialã era “nu aveþi încredere în nimeni peste treizeci de ani”.
Ideea fundamentalã a acestui slogan era cã oamenii peste vârsta de treizeci
de ani puteau avea familii, slujbe cu normã întreagã, ceea ce îi fãcea sã aibã
un interes faþã de sistemul existent ºi, astfel, era mai puþin probabil ca ei sã
doreascã sã-l schimbe. Era mai probabil ca ei sã se conformeze valorilor ºi
normelor sociale existente decât oamenii mai tineri.
Implicarea în activitãþi nedeviante ºi cu oameni nedevianþi, afirma
Hirschi, lasã mai puþin timp pentru comportament delicvent.
Sistemele de credinþã împãrtãºite leagã laolaltã membrii comunitãþii ºi
le întãreºte rezistenþa la acþiuni deviante.
Deºi teoria controlului este un supliment folositor pentru teoria
asocierii diferenþiale, prin faptul cã pune accentul pe importanþa controlului
intern ºi a integrãrii sociale a comunitãþii, el este, de asemenea, incomplet.
Teoria controlului, de pildã, pare incapabilã sã explice crima gulerelor albe,
activitãþi delictuale (e.g., delapidare) comise de oameni cu statut superior ºi,
aparent, “respectabili”, care sunt bine integraþi în comunitãþile lor. De
asemenea, aceastã teorie nu ajutã la explicarea comportamentului celor
integraþi în subculturi deviante, în care legãturile sociale puternice ºi
normele sociale nu sunt privite favorabil de societatea mai mare.
Astfel, problema nu este numai integrarea în comunitate, ci ºi natura
sistemului de credinþe al acestei comunitãþi. Legãturile puternice ale
comunitãþii în cadrul unei subculturi deviante pot contribui la
comportamentul deviant. Teoria nu rezolvã problema de ce oamenii se
angajeazã într-o formã de devianþã ºi nu în alta. În final, lipsa de integrare a
indivizilor în comunitatea lor poate fi cauza sau efectul comportamentului lor
deviant. Pe scurt, teoria controlului joacã un rol în explicarea devianþei, dar
nu poate sã se menþinã singurã.
Teoria situaþionalã. O serie de cercetãtori considerã cã analiza
situaþiilor oferã un rãspuns adecvat problemelor legate de geneza devianþei.
În aceastã concepþie situaþia reprezintã ansamblul circumstanþelor externe
care precedã ºi însoþesc comiterea unui act deviant ºi care fac ca acest act
sã fie mai mult sau mai puþin realizabil, mai mult sau mai puþin profitabil,
mai mult sau mai puþin riscant. Existã astfel o convergenþã la un moment ºi
4
într-un loc date a circumstanþelor materiale favorabile executãrii unui act
deviant (ipoteza posibilitãþii):
– obiceiuri de viaþã care “invitã” la producerea unor comportamente
deviante din partea altora;
– vulnerabilitatea þintelor;
– accesul potenþialilor devianþi la “tehnica” necesarã.
În acest sens, un interes aparte în sociologia devianþei ºi sociologia culturii o
prezintã mass-media (devianþa observatã – producþii de film etc care pot
stimula imitaþia).

• Explicaþiile sociologice: teoriile despre macroniveluri


Tensiunea structuralã. Unele explicaþii ale devianþei se
concentreazã asupra forþelor sociale mari. O astfel de teorie pune accentul
pe conceptul de anomie al lui Durkheim, care se referã la o situaþie în care
normele tipice care ghideazã comportamentul nu mai sunt adecvate sau
eficiente. Efectul anomiei constã în reducerea capacitãþii societãþii de a
structura un comportament adecvat. Pe aceastã bazã, Merton (1938) susþine
cã devianþa se naºte dintr-o tensiune structuralã, care rezultã din lipsa unei
relaþii clare între scopurile susþinute cultural ºi mijloacele oferite de
societate pentru atingerea acelor scopuri. Efectul acestei nepotriviri este cã,
deºi indivizii aflã, prin procesul de socializare, ce aºteaptã societatea de la ei
(scopurile), deseori ei sunt incapabili sã atingã acele scopuri, din cauza lipsei
de mijloace adecvate. De pildã, oamenii aºteaptã sã aibã succese pe plan
profesional ºi financiar. Dar nu toþi oamenii pot avea “succes” în aceºti
termeni. E mai puþin probabil ca unii indivizi fãrã mijloace de a ajunge la o
educaþie superioarã sau la o instruire specializatã sã aibã “succes”. Aceastã
situaþie duce la un sentiment de anomie.
Merton defineºte patru tipuri de adaptare deviantã. Inovaþia, când o
persoanã acceptã scopurile culturale standard, dar nu acceptã mijloacele,
sancþionate social, de atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care
foloseºte “informaþii de la o persoanã care are acces la informaþii
confidenþiale”, pentru a face afaceri cu acþiuni ºi obligaþiuni). Ritualismul
se referã la situaþii în care persoanele care nu acceptã sau par sã nu
înþeleagã scopul cultural totuºi acþioneazã în moduri aprobate de societate
(e.g., birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura cã toate
formularele sunt completate decât la atingerea scopului acestor formulare).
Marginalizarea descrie situaþia persoanei care a abandonat atât scopurile,
cât ºi mijloacele aprobate cultural (e.g., vagabondul, cel care pãrãseºte
societatea). În final, rebeliunea este un mod de adaptare prin care
persoana nu reuºeºte sã accepte scopurile ºi mijloacele aprobate cultural ºi
le înlocuieºte cu alte scopuri ºi mijloace (e.g., revoluþionarul sau cel care
protesteazã pentru drepturi civile).
Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa dificultãþii este în structura
socialã ºi în culturã, nu în individ. Astfel, este deosebit de util sã se explice
devianþa în clasa de jos, în care cãile pentru succes, acceptabile social, sunt
mai puþin accesibile. De asemenea, teoria tensiunii structurale explicã mai
eficient comportamentele deviante specifice (e.g., cei care se implicã în furt)
decât devianþa, în general. Totuºi, este mai puþin folositor sã înþelegi
devianþa socialã necriminalã sau crima “gulerelor albe”.
Capitalismul ºi teoria conflictului. Rãdãcinile teoriei conflictului îºi
au originea în concepþia marxistã potrivit cãreia orânduirea capitalistã, un

5
sistem economic caracterizat mai degrabã prin proprietatea privatã decât
prin proprietatea statului asupra mijloacelor de producþie, a repartiþiei ºi a
schimbului de bogãþii, este sursa criminalitãþii. Întrucât controlul asupra
resurselor necesare nu este repartizat în mod egal, capitalismul îi face pe
oameni sã se angajeze în comportament criminal, fie ca sã obþinã ceea ce ei
cred cã ar trebui sã aibã (muncitorul “exploatat”), fie sã pãstreze sau sã
dezvolte ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict îºi are originea
direct în competitivitatea inerentã capitalismului, cu accentul sãu de profit, ºi
în incapacitatea muncitorilor de a realiza venitul necesar, ca sã se menþinã
cel puþin la un nivel minimal de existenþã.
Quinncy (1974; 1980) afirmã cã proprietarii mijloacelor de producþie,
capitaliºtii, controleazã sistemul legal; ci definesc ca fiind delict sau crimã
orice faptã ce le-ar ameninþa privilegiile ºi proprietãþile pe care le-au
acumulat prin capitalism. Din aceastã perspectivã, chiar acele crime care par
neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, bãutura, angajarea în legãturi sexuale
ilicite) sunt considerate cã ameninþã valorile muncii intense ºi sobrietatea pe
care se bazeazã structura capitalistã.
În mod similar, Spitzer (1980) evidenþiazã cum autoritatea
capitaliºtilor asupra aparatului legal le permite sã-l foloseascã la controlarea
celor care ameninþã funcþionarea capitalismului. De pildã, el afirmã cã,
întrucât cei care furã ameninþã proprietatea celor bogaþi, acest
comportament ar putea fi definit delictual. Mai mult, el propune ca
proprietarii, capitaliºtii, sã joace ºi un rol cheie în a-i defini devianþi din punct
de vedere social pe cei care nu vor sã efectueze munca necesarã pentru a
face sã funcþioneze maºinãria capitalistã sau pe cei care nu aratã respectul
cuvenit faþã de autoritate, o cerinþã importantã în organizaþiile ierarhice
capitaliste. Pe de altã parte, cei al cãror comportament sprijinã sau
ilustreazã modul de viaþã capitalist (e.g., individualiºtii neînduplecaþi,
implicaþi în jocuri sportive competitive) sunt prezentaþi ca modele în
contrast cu devianþii.
Teoria conflictului aplicatã devianþei sugereazã modalitãþi prin care
structura economicã a societãþii influenþeazã sfera politicã, îndeosebi în
definirea anumitor acte ca fiind criminale sau deviante. La fel ca teoria
tensiunii structurale, ea localizeazã sursa comportamentului deviant în
cadrul structurii sociale ºi nu în individ.
Totuºi, ºi ea are anumite limite. Teoria conflictului presupune cã bogaþii
sunt atotputernici; cã ei sunt liberi sã defineascã orice vor ca fiind criminal
sau deviant. Aceastã teorie ignorã consumatorul sau legile pentru protejarea
muncitorilor, care restrâng libertatea de acþiune a capitaliºtilor.
De asemenea, clasa “capitalistã” nu este întru totul de acord în
privinþa intereselor sale ºi a modurilor de a le apãra. Dacã aceastã afirmaþie
nu ar fi adevãratã, nu ar exista legi împotriva trusturilor care împiedicã
anumite companii sã controleze evenimentele dupã bunul lor plac.
O altã problemã cu teoria conflictului este cã ignorã devianþa în
societãþile în care nu existã o inegalitate importantã. Crima ºi devianþa
existã chiar ºi în þãrile care au redus în mod drastic inegalitãþile printre
membrii lor.
La fel ca celelalte teorii despre cauzele criminalitãþii, perspectiva
conflictului ne îmbogãþeºte cunoºtinþele despre devianþã, dar nu ne oferã o
explicaþie completã.
Teoria reacþiei sociale sau de marcaj. Una dintre cele mai
populare explicaþii ale devianþei este, în zilele noastre, teoria reacþiei
6
sociale sau de marcaj (teoria etichetãrii), care considerã devianþa ca fiind
incapacitatea de a clasifica anumite acþiuni ca potrivite sau nepotrivite. Deºi
asemãnãtoare cu teoria conflictului în privinþa devianþei, aceasta se
bazeazã mai puþin pe sfera economicã decât pe puterea indivizilor sau a
grupurilor pentru a eticheta comportamentul.
Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacþiei sociale (e.g.,
Lemert, 1951; Erikson, 1962; Becker, 1963) este cã nici un comportament nu
este inerent sau în mod automat deviant. Devianþa reclamã o definiþie.
Diverse societãþi (ºi diverse grupuri din cadrul unei societãþi) eticheteazã
diferite acte ca fiind deviante. În Statele Unite, de pildã, dacã o persoanã
umblã pe stradã în haine zdrenþãroase ºi îndrugã vorbe despre slava lui
Dumnezeu, va fi, probabil, ridiculizat, trimis la închisoare sau într-o instituþie
pentru boli psihice. În alte societãþi, acelaºi act ar putea inspira respect
datoritã naturii sale religioase.
Deopotrivã important pentru aceastã teorie este cã, deºi din când în
când toþi oamenii se angajeazã în acte care sunt definite de societatea lor
(sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna
observate sau, dacã sunt observate, ele sunt considerate comportamente
greºite temporare. Aceasta este numitã devianþã primarã. Ceea ce este
important pentru teoria etichetãrii nu este actul însuºi, ci devianþa
secundarã, etichetarea publicã ca deviant ºi, ca urmare, acceptarea
identitãþii deviante de cãtre persoana care a comis actul. Aceastã acceptare
poate fi consideratã ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile, care
schimbã în mod substanþial conºtiinþa de sine a unei persoane ºi o duce la o
“carierã deviantã” (Goffman, 1963). Un act de devianþã secundarã poate, de
asemenea, duce la o etichetare retrospectivã a identitãþii trecute a unei
persoane, pentru a-l face sã se conformeze identitãþii prezente.
Teoria reacþiei sociale a fost folositã pentru a explica atât
criminalitatea, cât ºi devianþa socialã. Problema identitãþii este esenþialã
pentru perspectiva reacþiei sociale, care are rãdãcini în teoria interacþiunii
simbolice. Actul deviant e mai puþin important decât faptul de a fi etichetat
deviant. La rândul ei, acea etichetã afecteazã sentimentul de identitate al
persoanei, care poate duce la alte acte deviante.
Teoria reacþiei sociale leagã modurile micro ºi macro de abordare a
devianþei. Definiþiile devianþei rezidã în definiþiile culturale (macro). Dar
aplicaþiile acestor definiþii au loc prin interacþiunea personalã cu alþii ºi
joacã un rol semnificativ în identitatea individualã (micro). Aceastã teorie
este utilã în prezentarea devianþei ca un proces social mai degrabã decât un
proces moral – unele persoane au puterea de a impune altora punctele de
vedere asupra comportamentului cuvenit. De asemenea, ea constituie o
modalitate utilã de a privi comportamentele definite ca violãri atât ale
normelor legale, cât ºi ale celor sociale.
Teoria reacþiei sociale are câteva limitãri. Cercetarea aratã cã unii
criminali se angajeazã în practici criminale sau deviante (e.g., furturi din
magazine) chiar dacã nu sunt prinºi ºi niciodatã expuºi unei identitãþi bazate
pe devianþã secundarã (Gove, 1980). Pentru unii, faptul de a fi etichetat
deviant este un stimulent puternic de a-ºi schimba mai degrabã
comportamentul decât de a-l continua. În final, existã oameni în închisori
(e.g., violatori, ucigaºi plãtiþi) ºi în diverse tipuri de instituþii pentru boli
psihice, deoarece comportamentul lor este o ameninþare pentru ei înºiºi sau
pentru alþii ºi nu pentru cã acþiunile lor au fost arbitrar definite, de cei care
au autoritate, ca fiind greºite.
7
3. Caracteristicile sociologice ale deviantului

Caracteristicile sociologice ale deviantului – preluate din literatura de


specialitate ºi referitoare la situaþia din þãrile dezvoltate/industrializate –
oferã numeroase date interesante pentru analiza ºi, mai ales, pentru
predicþia fenomenului deviant.
Este surprinzãtor de dificil sã identifici tipurile de persoane care comit
crime sau au comportamente deviante. Multe astfel de comportamente
rãmân neînregistrate, deseori pentru cã victimele nu sunt identificate sau nu
figureazã în rapoartele birocraþiei. De fapt, Departamentul de Justiþie al
Statelor Unite estimeazã cã ar putea fi de trei ori mai multe crime decât se
raporteazã. Majoritatea statisticilor privitoare la criminali se referã la cei care
au fost prinºi, iar în unele cazuri doar la cei care au fost condamnaþi. Pe
scurt, datele asupra criminalilor sunt de aºa naturã încât caracterizãrile
tipurilor de oameni care comit crime trebuie sã fie experimentale.
Vârsta este asociatã cu crima ºi cu comportamentul deviant. Criminalii
ºi/sau devianþii sunt relativ tineri; cei mai mulþi sunt adolescenþi sau puþin
trecuþi de 20 de ani. Acest grup de vârstã explicã mai mult de 40% din
crimele violente ºi aproximativ jumãtate din toate delictele împotriva
proprietãþii. Pe de altã parte, este mai probabil ca delictele gulerelor albe sã
fie comise de cei care sunt considerabil mai în vârstã.
Genul este, de asemenea, asociat cu crima ºi/sau delicvenþa. Dupã
toate probabilitãþile, bãrbaþii comit delicte împotriva proprietãþii de
aproximativ patru ori mai mult decât femeile ºi cam de nouã ori mai multe
crime violente. Aceastã diferenþã între ratele delictelor este datoratã mai
multor factori. Unele delicte sunt legate automat de gen; violul este
esenþialmente o infracþiune masculinã, iar prostituþia o infracþiune
femininã. De asemenea, agenþii care aplicã legea deseori sunt mai
ºovãielnici în a eticheta femeile drept criminale decât a eticheta bãrbaþii. Pe
mãsurã ce drepturile femeilor ºi ale bãrbaþilor devin egale, s-ar putea ca
diferenþa în ratele delictelor lor sã scadã (Adler ºi Adler, 1979).
Clasa socialã joacã un rol în devianþã/infracþiune. O mai mare parte
dintre delicvenþi/deviaþi sunt din clasa de jos decât din cea mijlocie ºi cea de
sus. Totuºi, victimele crimelor de asemenea provin disproporþionat din clasa
de jos. Mai mult, probabilitatea de a fi arestaþi ºi condamnaþi e mai mare
pentru oamenii din clasa de jos decât pentru cei din alte clase sociale. Clasa
socialã este, de asemenea, un factor în diferitele tipuri de delicte comise.
Probabilitatea de a comite infracþiuni de “stradã” (e.g., tâlhãrii, atac la
persoane) este mai mare pentru cei din clasa de jos. Pe de altã parte,
delictele gulerelor albe sunt mai frecvente printre cei din clasele de mijloc ºi
de sus.
Rasa este implicatã în infracþiune într-un mod copleºitor. Americanii
africani sunt mult mai frecvent arestaþi decât proporþia lor din populaþie. În
1986, când aceºtia constituiau 12% din populaþie, ei formau cam 28% din
arestãri pentru crime grave, 33% pentru crime împotriva proprietãþii ºi 45%
pentru crime împotriva persoanei (Biroul Federal de Investigaþii al Statelor
Unite, 1987). Totuºi, majoritatea criminalilor sunt albi. De asemenea, existã o
relaþie între clasa socialã ºi rasã care afecteazã rata criminalitãþii.
Americanii africani sunt mai frecvent arestaþi decât sunt albii. De asemenea,

8
probabilitatea de a comite delicte ale gulerelor albe este mai micã pentru
americanii africani decât pentru albi.

4. Implicaþiile sociale ale devianþei

Sociologii nu vãd devianþa ca un atribut al persoanei; ea este eticheta


atribuitã unui anumit comportament faþã de relaþiile ºi procesele sociale.
Când aceste procese sunt codificate ºi legiferate de stat, noi numim violarea
lor “crimã”. Alte definiþii sociale formulate mai puþin clar deseori fac ca
diferite forme de comportament sã fie considerate “ciudate”, “excentrice”,
“deosebite” sau “trãsnite”. Aceste comportamente deseori îi fac pe oameni
sã evite persoana asociatã cu ele sau sã insiste ca acþiunile persoanei
ofensatoare sã fie limitate în vreun fel.

• Stigmatul social
Un numãr de forme de comportament deviant necriminal poartã cu ele
un stigmat social, o identitate negativã convingãtoare. În societatea noastrã,
boala mintalã poartã un asemenea stigmat, aºa cum poartã handicapul fizic,
invaliditatea ºi chiar bolile fizice (e.g., SIDA). Comportamentul forþat, fie cã
implicã jocurile de noroc, folosirea drogurilor sau mâncatul, este deseori
definit deviant ºi de aceea stigmatizeazã persoana care se angajeazã în el.
Pe scurt, oamenii neconvenþionali sunt consideraþi devianþi. Definirea
oamenilor neconvenþionali mai degrabã ca “devianþi” decât “deosebiþi”
afecteazã serios modul în care alþii trateazã astfel de indivizi ºi, inevitabil,
modul în care persoanele astfel definite ajung sã se considere ele însele.

• Devianþa ºi societatea
Durkheim (1895) precizeazã cã devianþa existã în toate societãþile. El
afirmã cã, departe de a fi anormalã, devianþa este o trãsãturã necesarã
tuturor societãþilor ºi îndeplineºte câteva funcþii importante. Definiþiile
sociale ale devianþei marcheazã graniþele comportamentului permisiv, astfel
clarificând ceea ce societatea considerã cã este o acþiune corectã ºi
potrivitã. Etichetarea actelor ca deviante întãreºte forþa moralã a
comportamentului considerat acceptabil de societate. De asemenea, reacþia
societãþii la comportamentul deviant deseori mãreºte solidaritatea socialã,
unind oamenii în spatele acelei reacþii.
Devianþa poate servi societatea, ducând la schimbarea socialã.
Devianþa prezintã alternative la normele ºi valorile existente. De pildã,
potrivit lui Merton, inovaþia este o formã de devianþã care poate fi
consideratã nu numai pozitivã, ci ºi absolut necesarã dacã o societate nu
vrea sã stagneze. Cei definiþi devianþi la un moment dat pot deveni eroii
viitorului. Oamenii care au luptat sã dea femeilor dreptul de a vota au fost
consideraþi devianþi la vremea aceea, dar astãzi noi considerãm normal
dreptul de a vota al femeilor ºi îi lãudãm pe cei care s-au luptat sã-l obþinã.
Devianþa, aºadar, este comportamentul care diferã de cel obiºnuit ºi
tradiþional. Dacã acest comportament este aplaudat sau condamnat depinde
de cine îl apreciazã; el depinde ºi de zona specificã în care apare. Pe scurt,
devianþa este rezultatul unui proces social.

9
Criminalitatea ºi delicvenþa juvenilã rezultã din violarea legilor ºi sunt
douã forme de devianþã definite legal. Devianþa socialã, pe de altã parte, se
referã la acþiuni care violeazã normele sociale, deºi nu necesarmente legale.

10