DEVIANȚA

SOCIO-CULTURALĂ

REALICAT DE CAMELIA DEPUTOVICI

 Natura devianței

Devianța desemnează orice act, conduită sau manifestare

care violează normele scrise sau nescrise ale societății sau
ale unui grup social particular. Devianța cuprinde nu numai
încălcările legii (infracțiunile și delictele) ci orice abatere de
la regulile de conviețuire și imperativele de ordine ale unei
forme de viață colectivă (societate, grup, organizație, etc.).
În acest sens, devianța include o gamă extrem de largă
de acte sau conduite, de la cele excentrice sau bizare (de Click icon to add picture
exemplu adoptarea unei ținute indecente, a unui limbaj sau
gest neconformist, incompatibile cu conduitele culturale ale
grupului sau societății) la cele așa-zis imorale (indecența,
obscenitatea, actele care sfidează bunele moravuri care nu
sunt întotdeauna sancționate de lege) și până la cele
cu caracter antisocial (actele infracționale sancționate de
legea penală) sau asocial ( bolile psihice).

2
 Semnificația socială și culturală a devianței și criminalității

În orice societate există și funcționează un ansamblu de norme și

prescripții, obiceiuri și practici sociale, prin care se asigură ordinea
socială, consistența și coeziunea internă, continuitatea și stabilitatea
grupurilor, a instituțiilor și a comunităților umane. De aceea societatea
judecă și evalueaza comportamentele membrilor săi, nu atât din punctul
de vedere al motivațiilor și mobilurilor intrinseci, cât din cel al
conformării acestor comportamente la normele și valorile recunoscute în
societatea respectivă. Prin procesele de socializare, adaptare și control
social, orice societate transmite membrilor săi propriul model normativ și
cultural, facilitându-le astfel integrarea socială, învățarea culturii
grupului și deprinderea cu rolurile sociale pe care trebuie să le joace.
Prin socializare, fiecare individ devine capabil să gândească și să acioneze cu ajutorul
simbolurilor, limbajului, valorilor, modelelor existente în grupul social respectiv.
Comportamentele normale din punct de vedere social ale membrilor unei societăți
sunt dictate de cultură și de apartenență, modelându-se astfel un așa-numit socio-tip
sau personalitate de bază, ca element psiho-socio-cultural constituit într-o norma
compatibilă cu stilul de viață al societății respective. Prin socializare, individul își
creează un etalon de comportament din normele și valorile grupului. La rândul ei,
societatea devine aptă pentru ca membrii ei să se comporte conform acestui etalon.
Această tendință comportamentală de a fi în concordanță cu regulile prescrise și cu
așteptările grupului, denumită conformitate, se deosebește de conformism, care constă în
acceptarea mecanică, fără motivații interioare a normelor și valorilor unui grup, împotriva
propriilor convingeri ale individului. Opusul stării de conformitate este non-conformitatea,
sau mai precis, devianța, care se poate defini ca lipsa de adeziune la modelul normativ si
axiologic al grupului, manifestată printr-un comportament tipic care încalcă prescripțiile
normative și violează cerințele instituționale. Diversitatea normelor și valorilor culturale a
grupurilor și societăților, împiedică considerarea comportamentului deviant ca fiind
universal și omogen. 4
Comportamentul deviant acoperă o mare diversitate de tipuri,
mergând de la comportamentul așa numit excentric, manifestat
prin gesturi neobișnuite, vestimentație aparte, chiar haos
comportamental, până la comportamentele numite
disfuncționale sau aberante, înscrise în aria delincvenței, a
tulburărilor psihice, a subculturilor sau contraculturilor
deviante sau marginale. Diagnosticarea acestor
comportamente ca fiind normale sau anormale, depinde astfel
de natura normelor sociale, de gradul de toleranță a societății
respective, de pericolul actual sau potențial pe care-l
reprezintă pentru stabilitatea vieții sociale. Din acest punct de
vedere, ceea ce este deviant pentru o cultură sau socio-cultură,
pentru alta este perfect normal.

5
Dată fiind marea diversitate a conduitelor individuale, la fel ca și varietatea extremă a normelor sau
regulilor sociale se poate considera că:

a) orice individ, într-o anumită perioadă a vieșii sale (copilărie, maturitate, ăatrânețe) încalcă
anumite reguli și norme de conduită, devenind ca urmare deviant;

b) nu orice act sau conduită care se abate de la reguli trebuie considerat deviant (inovatorii sau
inventatorii care pot utiliza mijloace neconvenționale sau uneori chiar ilicite, dar mult mai eficace
decat cele obișnuite);

c) devianța reprezintă o noțiune relativă, echivocă, în masura in care ceea ce este considerat deviant
într-o anumită societate sau perioadă istorică, în altă societate sau perioadă istorică este considerat
normal.

6
Există, în sociologie, mai multe clasificări ale comportamentelor deviante:

1) Infracțiunile si delictele. Fenomenul infracționalității a fost analizat de sociologi încă din secolul al XIX-lea. Mai târziu, pe baza
datelor statistice obținute, ei au realizat o serie de lucrări referitoare la ucidere, furt, hoți profesioniști, crime celebre, bande de
tineri delicvenți.

2) Sinuciderea. După apariția studiului lui Durkheim asupra fenomenului, sinuciderea - ca fenomen social - a devenit o temă
importantă a sociologiei devianței.

3) Consumul de droguri. Acest fenomen îi interesează pe sociologi, aceștia studiind o serie de aspecte sociale ale consumului de
marijuana, cocaină, alcool, etc.

4) Transgresiunile sexuale. Prostituția, homosexualitatea și pornografia au făcut obiectul a numeroase lucrări. Unii sociologi (mai
ales cei americani), includ adulterul în cadrul devianței sexuale.

5) Devianțele religioase. Sociologii, alături de istorici, își manifestă interesul pentru vrăjitorii, erezii și secte.

6) Bolile mentale. Și ele au fost analizate din punct de vedere social. Accentul a fost pus pe răspândirea tulburărilor mentale și
lumea socială a azilurilor.

7) Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat relațiile tensionate ce pot fi observate în momentul interacțiunii persoanelor
"normale" cu cele surde, nevăzatoare, obeze, handicapate, etc. 7
 În funcție de această clasificare a comportamentelor deviante, în universul devianței există o gradație de la perfect voluntar la
involuntar se disting, astfel, patru mari categorii de devianți, de la cei mai mult la cei mai puțin voluntari.
Devianții subculturali
R. Merton îi numește nonconformiști, iar
S. Moscovici, minorități active. Acești
indivizi pun deschis în discuție
legitimitatea normelor pe care le violează.
Ei se străduiesc să promoveze anumite
norme și valori proprii și militează în acest
sens. Din această categorie fac parte
teroriștii, disidenții și membrii sectelor
religioase care își asumă acest
comportament deviant și îi revendică
legitimitatea.
Transgresorii
Sunt devianții care violează deliberat
o normă a cărei validitate o recunosc.
Ei nu acționează din principiu, ci din
interes. Majoritatea delicvenților din
această categorie sunt simpli
transgresori, ei violează norme cărora
nu le neagă cu adevarat legitimitatea.
Indivizii cu tulburări
de comportament
În această categorie putem include
alcoolicii și toxicomanii, care
actionează, cel puțin în prima fază a
evoluției lor, in mod voluntar, dar, dacă
se instalează starea de dependență, ei
incetează de a mai fi complet liberi.
Handicapatii
Când discutăm despre surzi, orbi,
cocoșați, debili sau bolnavi mentali, ale
căror tulburări rezultă dintr-o leziune
organică, părăsim domeniul acțiunii
voluntare. Unii sociologi au fost
preocupati de modul în care se
desfășoară interacțiunea dintre
handicapații fizici și persoanele care se
află în anturajul lor.
Concepții și teorii
cu privire la
cauzele devianței
În sociologia devianței s-au
conturat următoarele
paradigme explicative
referitoare la cauzele
devianței:

9
 Modelul anomiei
Adepții acestei concepții sunt Durkheim și Merton. Conform acestui
punct de vedere, devianța este un produs al perioadelor de schimbare
socială, care, perturbând câmpul de norme sociale și punând în
conflict sisteme valorice diferite, dezorientează conduita și acțiunea
indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de adaptare la viața
socială.
Teoria transmisiunii culturale ( E. Shuterland)
Devianța se transmite la fel ca și conformitatea, prin
intermediul procesului de socializare care pune în
contact individul cu valorile și normele grupurilor
deviante, obligându-l să-și însușească codurile lor de
conduită, normele și simbolurile lor culturale.

Potențialul pentru devianță crește o dată cu manifestarea conflictului

între scopurile sociale și mijloacele legitime, instituționale, în
condițiile în care neavând acces la mijloace, indivizii adoptă mijloace
ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse.
 Modelul patologiei sociale și
Concepția funcționalistă (T. Parsons)
dezorganizării sociale
Devianța este un eșec al solidarității sociale care Devianța este echivalentă cu abaterea de la norma de

îi unește și îi integrează pe indivizi în cadrul conduită presupusă a fi universal valabilă, abatere

cauzată de către perturbările "patologice" ale
societății, făcându-i să reacționeze ostil sau
întregului organism social care se manifestă cu
indiferent față de normele și valorile ei.
acuitate în cursul procesului de modernizare,
industrializare și urbanizare. 11
Teoria "controlului social" (Hirschi,
Reckless)
Devianța este o condiție "naturală" a indivizilor,
motiv pentru care nu trebuie explicată. Ea este
absentă atunci când indivizii au puternice legături cu
societatea și când controlul social informal este
puternic și este prezentă atunci când legăturile între
individ și societate sunt slabe sau absente și când
controlul social lipsește.
Teoria conflictului (Walton, Platt, Young).
Devianța este o consecință a competiției și inegalității
sociale care obligă grupurile sociale defavorizate să
adopte mijloace deviante de supraviețuire și permit
agenților de control social să organizeze discriminări
între clase în privința înregistrării și sancționării
actelor deviante.
12
 Teoria "etichetării"

Devianța este produsă chiar de către organismele anume create pentru definirea și sancționarea ei. În acest sens,
devianța nu are realitate în sine, ci numai prin procesul său de definire, prin denumirea semantică sau
"eticheta„ aplicată indivizilor căroră li se refuză dreptul de a adopta identitatea dorită. Importantă nu este valoarea
normei (în fond toată lumea este "deviantă" intr-un mod sau altul), ci reacția societății față de această violare,
concretizată în stigmatizarea individului. O dată ce a fost etichetat, individul ajunge sa creadă în veracitatea etichetei
de deviant, asimiland toate atributele identității stigmatizate și devenind cu adevarat deviant.

(Dat fiind eșecul acestor paradigme, cu privire le cauzele devianței, astăzi sociologia devianței adoptă din ce în ce mai mult o
perspectivă teoretică cu caracter fenomenologic, care-și propune să arate că orice acțiune sau conduită, implicit cea deviantă
are un sens, care trebuie descifrat și interpretat.)
 a) cu cât delictul este mai grav, cu atât este mai mare posibilitatea că victima să reclame la poliție, ca polițistul
să îl aresteze pe suspect și ca judecătorul să pronunțe o pedeapsă severă.
Reacția socială
b) cu cât antecedentele penale ale unui delicvent sunt mai importante, cu atât probabilitatea arestării și
urmăririi lui va fi mai ridicată; în etapa sentinței, severitatea pedepsei este puternic influențată de delictele
trecute.

c) există o mai mare tendință spre toleranță și clemență când delicventul este o rudă sau un prieten al victimei,
decât atunci când este un străin.

Delictele care trezesc cele mai vii reacții din partea cetățenilor, polițiștilor și magistraților se deosebesc prin importanța
prejudiciilor cauzate. Pe de altă parte, delicvenții care au șansele cele mai mari de a fi etichetați și pedepsiți sunt aceia care nu
se află la prima faptă și au atacat necunoscuți. Reacția penală provine din dorința de a face față unor acțiuni condamnabile care
pun probleme serioase sau unor indivizi care incalcă legile în mod repetat, într-un context în care presiunile persoanelor
apropiate nu se pot exercita.

În majoritatea cazurilor, judecățile care creează devianța sunt reacții la acte care îl victimizează pe celălalt, care îi perturbă
serios pe cei apropiați deviantului sau care îl afectează grav chiar pe deviant. Spre exemplu, sinuciderea nu este pur și simplu
un act pe care suflete caritabile s-au hotărât să îl dezaprobe, ea este mai întâi de toate un act autodistructiv. Violul nu este
numai o infracțiune prevazută de Codul Penal , ci și un act cu urmări grave. Narcomania nu înseamnă numai consumul ilicit de
droguri ci și absorbția unei otrăvi cu efecte devastatoare pentru organismul uman.

14
MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!