Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

ai Republicii Moldova

ULIM

REFERAT

Tema:

A efectuat: Studenta gr. 187 Crasnoiarova Natalia

A verificat: Profesor: Rusnac Svetlana

Chișinău 2020

Cuprins:
1
1.

2.

3.

4.
5.

Concluzie

Bibliografia

Comportamentul deviant si delincvent al minorilor: Factori determonanti,

2
particularitati, forme.

Caracteristica psihosocială a devianţei. Teoriile devianţei.

Detviaţie – din lat. deviatio înseamnă abatere. Devianţa desemnează în
sens general îndepărtarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor faţă de
normele şi valorile sociale. Pot fi evidenţiate următoarele tipuri de norme:
Normele de natură juridică, morală, etică, sociale, ş.a. care se referă la
diferite laturi ale vieţii umane (sănătate mintală, cultură, de vârstă).
Problema devianţei, este una complexă şi multiplu determinată, cu impact
diversificat asupra societăţii, şi din aceste considerente la baza definirii
şi evaluării comportamentului deviant trebuie puse cercetările juridice,
sociologice, morale, culturale, psihologice, capabile să evidenţieze evoluţia
şi tendinţele fenomenului de devianţă în diferite comunităţi şi în diferite
perioade de timp. Din punct de vedere sociologic, noţiunea a fost elaborată de
către sociologii americani Sellin şi Merton, care încă în 1938 încercau să
obţină definirea obiectului de studiu al sociocriminologiei. Ei defineau
devianţa ca ansamblul comportamentelor îndreptate contra normelor de conduită
sau ale ordinii publice. Sociologii sunt preocupaţi de analiza cauzelor
socioculturale ale fenomenului de inadaptare tradus în comportament deviant.
Sociologia studiază criminalitatea ca fenomen social, evidenţiază şi explică
factorii generali şi particulari obiectivi sociali şi individuali care
generează acte şi fapte antisociale. Ea cercetează integrarea acestor factori
şi condiţii sociale din punct de vedere al dependenţelor reciproce şi al
raporturilor lor cu alte fapte şi fenomene de natură economică, morală,
culturală. Evidenţiind procesualitatea evenimentelor etiologice ale devianţei,
sociologia devianţei studiază procesele, fenomenele, instituţiile şi relaţiile
sociale care pot influenţa la un moment dat şi într-o anumită măsură
societatea.
Psihologii propun următoarea definiţie: Deviant este comportamentul, care se
abate de la normele existente în societate şi se manifestă prin dezechilibrul
proceselor psihice, absenţa controlului moral şi estetic asupra propriului
comportament, dereglarea proceselor de autoactualizare şi prin dezadaptare.
Studiile psihologice încearcă să evidenţieze şi să explice rolul personalităţii
în devianţă, să explice în ce măsură individul dispune de o capacitate
intelectuală, afectivă, volitivă capabilă să menţină un echilibru între
interesele, nevoile, aspiraţiile sale şi mijloacele legitime de realizare a
acestora. Se pune accent pe personalitatea deviantului şi pe mecanismele
interne care declanşează trecerea la actul deviant propriu-zis. Fenomenul sau
comportamentul deviant poate fi caracterizat doar fiind raportat la cel
normativ. Norma şi devianţe sunt noţiuni perechi. Prezenţa uneia obligatoriu
3
presupune şi pe cealaltă. În orice societate există şi funcţionează un ansamblu
de norme, obiceiuri sociale prin intermediul cărora se asigură ordinea
socială, continuitatea grupurilor şi comunităţilor umane. Din acest motiv
societatea judecă şi evaluează comportamentul membrilor săi nu atât din punct
de vedere al motivaţiei şi a mobilurilor sale intrinsece, cât, mai ales, din
punct de vedere al corespunderii acestui comportament la normele şi valorile
umane unanim recunoscute.
Norma este o regulă socială de conduită sau un model standard de comportament,
definit prin aşteptările sau consensul unui grup social faţă de un anumit tip
de comportament. Primele norme apar din cele mai străvechi timpuri şi aveau
menirea să reglementeze anumite aspecte din viaţa colectivităţii primitive şi
să le asigure supravieţuirea,ex. în Caucaz, djighiții conduc cu unele reguli
ale comunității, în locul poliției. Odată cu dezvoltarea civilizaţiei umane
normele sau diversificat şi complicat şi practic reglementează toate aspectele
vieţii omului. Norma socială îşi găseşte sprijinul său în legi, tradiţii,
obiceiuri. Acceptând normele, societatea, familia, individul, şcoala creează
şi mecanisme juridice de susţinere a acestora
Pentru ca norma să fie considerată norma ea trebuie să includă trei
caracteristici: să fie utilă, să fie obligatorie pentru toţi şi să fie
executată. Dacă una sau mai multe din aceste caracteristici nu se îndeplinesc,
atunci norma încetează de a mai fi norma. Normele sunt categorii relative şi
Odată cu dezvoltarea societăţii ele se modifică, fiind reflectarea
transformărilor ce au lor în societate şi în mentalitatea oamenilor. Adică
unele norme îşi pierd valabilitatea prin faptul că nu mai sunt utile sau nu se
respectă de majoritatea oamenilor şi atunci în locul lor apar altele.
Comportamentele care nu se acceptau, adică erau deviante, ar putea atunci
deveni normale. Pentru ca comportamentul să fie considerat deviant el trebuie
să corespundă de asemenea la trei cerinţe: pericolul potenţial sau actual
pentru societate, natura normelor existente în societate, toleranţa oamenilor
faţă de comportamentul respectiv. Abateri există în orice societate şi ele au
un caracter mai mult sau mai puţin deviant în funcţie de standardele valorice
şi morale recunoscute în societatea dată. Sociologul francez E.Durkheim,
menţiona că devianţa este obligatorie, ea pune în acţiune mecanismele sănătoase
ale societăţii şi mobilizează societatea să lupte cu fenomenele destructive.
J.Ficher distinge devianţa „pozitivă”, prin care subiectul se abate de la
stereotipurile acceptate în societate şi adoptă norme şi valori mai
„superioare‖ decât standardele medii şi devianţa „negativă” în cazul căreia
individul încalcă indicaţiile normei. Fiind preponderent un fenomen cu
caracter sociologic, devianţa nu poate fi înţeleasă ca un fenomen detaşat de un
context social, deci, nu poate fi explicată doar pornind de la trăsăturile de
personalitate sau caracteristicile ereditare ale individului. Astfel,
noţiunile de devianţă şi normă sunt relative, ele pot fi evaluate doar având ca
reper standardele culturale existente în societatea, colectivitatea sau
grupul luate ca referinţă. De asemenea şi alte criterii trebuie luaţi în
consideraţie, 7 atunci când caracterizăm conduita umană: cel istoric,
geografic, politic, social, de vârstă, sex, etnic, profesional şi chiar
individual. Astfel unul şi acelaşi comportament în diferite perioade istorice,

4
zone geografice, politice, pentru persoane de diferit statut social, vârstă ar
putea fi considerat şi normal şi deviant. În orice societate comportamentul
deviant acoperă o mare varietate de tipuri – începând cu aşa-numitul
comportament „excentric‖, definit prin gesturi „insolente‖, vestimentaţie
deosebită şi „dezordine‖ comportamentală până la comportamentele
disfuncţionale sau aberante înscrise în aria delincvenţei, a tulburărilor
psihice, a subculturilor deviante marginale. Mai mulţi autori, cum ar fi
I.Con, F.Alexander şi B.Staub, Zaharov, A.Berge, Giscenco, Almazov,
Mendelevici ş.a. propun propriul model de clasificare, tipologie şi descriere
a comportamentelor deviante. Generalizând modelele propuse de autorii mai sus
menţionaţi putem include în categoria comportamentului deviant următoarele
forme comportamentale: 1. Comportamente ce se abat de la normele juridice:
delicvenţa juvenilă, infracţiunile. 2. Comportamente adictive: alcoolismul,
narcomania, ghemblingul, dependenţa de calculator, aderarea la cultele
distructive, ş.a. 3. Comportamente ce au la bază o patologie psihică:
psihopatiile, psihozele, nevrozele, accentuări de caracter. 4. Comportament în
baza supradotării. 5. Formele clinice ale devianţei : agresivitatea, violenţa,
suicidul, comportamentul sexual deviant, comportamentul amoral.
Psihosociologia comportamentului deviant este un domeniu multidisciplinar
ştiinţific, care studiază mecanismele apariţiei, formării, dinamicii şi a
finalului comportamentului care se abate de la diferite norme de
comportament, de asemenea se studiază şi metodele de profilaxie, de
diagnostic, reeducare şi terapie. Altfel zis fenomenul devinţei este studiat
din trei perspective: - Fenomenologică descrierea formelor de devianţă şi
caracterizarea personalităţii deviante; 8 - Etiologică – descrierea
cauzalităţii devianţei; - De tratament, reabilitarea – propunerea de măsuri,
de profilaxie şi terapie a devianţei. - Numărul teoriilor explicative ale
devianţei elaborate de-a lungul timpului este extrem de mare, ele pot fi
incluse în 3 grupuri mari: teorii biologice, teorii sociale, teorii
psihologice. Teorii explicative biologice ale devianţei Demersul biologic –
concepţie mai specifică tradiţiei europene, ce încadrează problemele devianţei
în domeniul eredităţii şi al actelor înnăscute. Teoriile biologice susţin în
esenţă, că anumite anomalii sau disfuncţii fiziologice constituie factorii
determinanţi ai comportamentului deviant (delincvent, infracţional). Factori
ereditari şi genetici. Abrahamsen susţinea, că tânărul devine criminal încă
până la apariţia sa pe lume. Tendinţele criminale ale părinţilor, predispoziţia
lor către agresiune neapărat vor fi transmise prin ereditate. C. Lombroso a
pus bazele acestei teorii. Conform concepţiei lui „tipul criminal‖ se află
sub imperiul unor „legi naturale‖ care-l constrâng, el neavând nici o
libertate de a decide în privinţa actelor sale. Conform teoriei lui Lombroso
comportamentul criminal constituie un „fenomen natural‖, care este
determinat ereditar. Criminalii „înnăscuţi” sunt caracterizaţi printr-o serie
de caracteristici – stigmate fizice, precum: faţa asimetrică, urechi foarte
mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, barbă îngustă, sprâncene
proeminente, maxilare, obraji proeminenţi. Aceste caracteristici sunt
considerate „atavisme‖ moştenite de la cele mai îndepărtate în timp specii
umane. În afară de caracteristici fizice Lombroso a evidenţiat un şir de
„atavisme” fiziologice şi psihologice, precum: insensibilitatea la durere,
cicatrizarea rapidă a rănilor, o mare asemănare între sexe, lenea, lipsa
5
completă a ruşinii, onoare, remuşcării şi milei, neglijenţa, excitabilitatea,
pasiunea pentru 9 jocurile de noroc şi băuturi alcoolice, vanitatea, o
concepţie specială despre Dumnezeu. Savantul face concluzii în urma efectuării
cercetărilor sale: criminalii sunt de le naştere un tip distinct, ei pot fi
caracterizaţi printr-un şir de stigmate. Aceste stigmate nu cauzează crima,
dar ele ne ajută la identificarea tipurilor criminale. Numai prin intervenţii
sociale riguroase poate fi restrâns comportamentul infracţional al
criminalului înnăscut.
S-au efectuat cercetări asupra gemenilor monozigoţi. Şi s-a constatat o
concordanţă de 70% pentru delicvenţă. Iar la gemenii bizigoţi concordanţa cu
delicvenţa a fost doar de 30%. Plecând de la aceste constatări unii autori
J.Lange, de exemplu, au vorbit despre crimă ca destin genetic. În anii 60-70
se desfăşoară ample studii în închisorile din SUA, Anglia, Australia pe
bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale,
considerată drept posibilă cauză a comportamentului antisocial. Una din
structurile aberante de cromozomi XYY a fost identificată în 1961, Anglia.
Persoanele cu astfel de anomalii au o înălţime peste medie, IQ sub medie cu
comportament agresiv şi antisocial. Rata prezenţei acestei structuri
cromozomiale printre criminali este de 60 ori mai mare decât în cadrul
populaţiei generale Rata prezenţei unei alte anomalii cromozomiale XXZ printre
infractori este de 19%. Teorii constituţionale. În 1942 Sheldon identifică 3
variabile în formarea corpului, care sunt punctate pe o scală de la 1 la 3 şi
conturează 4 somatotipuri: 10 endomorf, ectomorf, mezomorf, echilibrat.
Comparând 200 delicvenţi cu 200 nedelicvenţi ajunge la concluzia, că structura
fizică mezomorfică a fost cu o mai mare probabilitate implicată în
comportamentul criminal – 60%.
Teoriile biochimice –acordă un rol deosebit mediatorilor cerebrali în
geneza agresivităţii. Dopamina, mediator cerebral secretat la nivel limbic
favorizează agresivitatea, în timp ce serotonina calmează acţiunea dopaminei,
a agresivităţii. Activitatea mediatorilor cerebrali se reflectă în biocurenţi,
care prin anomaliile lor relevă predispoziţia la inadaptare – 50% infractori
au aceste anomalii înregistrate la encefalogramă.
Teorii endocrinologice – accentuează rolul unor hormoni în infracţiuni,
mai ales sexuale, nivelul testosteronului fiind crescut la cei ce fac
infracţiuni de viol faţă de grupul martor. Atât mediatorii cerebrali
(neuromediatorii), cât şi hormonii pot genera dezechilibre între diferite
structuri cerebrale şi anume între creierul reptilian – instinctual, creierul
mamifer – cel emoţional afectiv, şi creierul uman , cel raţional anticipativ.
Wilson, susţine că deficitul de inteligenţă, valoare IQ este în medie cu
8 puncte sub media populaţiei generale, ceea ce face ca delicvenţii să nu
înţeleagă prea bine regulile sociale şi consecinţele acţiunilor lor.
De asemenea în toate ţările bărbaţii comit crime de la 5 la 50 ori mai
multe decât femeile. Adică şi sexul şi inteligenţa, dar şi tipul corporal au o
mai mare influenţă în determinarea comportamentului, şi care sunt cel puţin
parţial ereditare.

6
 Teorii explicative sociale ale devianţei.
Teoriile respective se împart în trei grupuri mari: structurale, culturale,
şi teoriile etichetării sociale.
Teorii structurale. Teoria dezorganizării sociale. Urbanizarea şi noile
modele de comportament legate de viaţa oraşului devin preocupări ale
sociologilor, în special din SUA, unde se dezvoltă o tradiţie a cercetării
criminalităţii ca fenomen specific urban şi ca efect al stării de izolare şi
marginalizare în care se găseau unii dintre locuitorii oraşului. Metropola se
caracterizează prin concentrarea masivă a funcţiilor şi afacerilor în
sectoarele centrale. Paralel se măresc distanţele sociale dintre diferite
grupuri şi subculturi. Fapt care determină slăbirea controlului social
exercitat de comunitate şi vecinătate, care la rândul lui duce la perturbarea
ordinii sociale tradiţionale.
Persoanele desocializate se întâlnesc adesea unele cu altele în anumite
zone „îndoielnice‖, sectoare cu rata ridicată de malnutriţie, sărăcie,
sinucideri, boli. Aici se concentrează persoanele cu comportamente imorale şi
ilegale. Fiecare comportament se concentrează în anumite zone specifice(drog,
prostituţie) şi formează o izolare culturală, constituind şi reprezentând
moduri de „supravieţuire‖ şi de adaptare a indivizilor defavorizaţi. Indivizii
au altă scară de valori şi recurg deseori la mijloace nedorite pentru
atingerea scopurilor, devenind surse potenţiale pentru delicvenţă. Delicvenţa
apare din dorinţa de înlăturare a barierelor sociale, de lichidare a
frustrărilor.
Teoria anomiei sociale. În forma sa clasică e elaborată de E.Durkheim,
care susţine că fenomenul de devianţă are caracter universal, fiind implicat în
orice societate. Nu există societate în care indivizii să nu se abată de la
tipul colectiv de compoartament şi printre ele unele reprezintă comportament
criminal.
Anomia – este starea obiectivă a mediului social în care trăiesc
indivizii şi grupurile sociale, fiind caracterizată printr-o dereglare a
normelor sociale datorită unor schimbări bruşte care apar în societate.
Anomia apare atunci, când sunt schimbări bruşte în societate: dezastru
economic sau creşterea bunăstării, care produc o ruptură în echilibrul ordinii
sociale. Indivizii se găsesc dezorientaţi în raport cu noile situaţii, ei nu
se mai supun regulilor impuse din exterior, iar societatea nu mai este
capabilă de a se impune şi să sancţioneze pe cei care le încalcă. În asemenea
momente nu ştim ce este just şi ce este injust. Starea de anomie se afl ă la
origine creşterii delictelor.

R.Mac Iver – anomia este starea mentală, psihologică, un sentiment de

indispoziţie şi anxietate a subiectului care percepe decalajul dintre norme şi
13 aspiraţii. Acţionează sub impulsul propriilor trăiri şi nerecunoaşte normele
dominante. Se pierde simţul coeziunii şi solidarităţii sociale.

7
 Teorii culturale. Explicaţiile subculturale pun accent pe
caracteristicile particulare etnice, religioase, naţionale ale grupului de
apartenenţă. Dacă într-o subcultură particulară funcţionează o normă precum „să
faci orice ca să asiguri supravieţuirea familiei‖ ea poate fi predictivă în
ceea ce priveşte incitaţia crimei.

Teoria conflictelor codurilor culturale T.Sellin susţine că crima e

rezultatul conflictelor culturale existente între diferite categorii şi
grupuri ale societăţii.
Teorii ale reacţiei sociale faţă de delicvenţă. Pornesc de la
presupunerea că devianţa este creată de către etichetele folosite de societate
în legătură cu anumite acte comportamentale. Accentul se deplasează de la
studiul personalităţii şi a mecanismelor de trecere la act către fenomenul
„reacţiei sociale‖ al rolului pe care îl joacă reacţia de răspuns şi contra-
răspuns în geneza criminalităţii.

Delicvenţa este o însuşire conferită acelui comportament de către indivizii

care deţin puterea şi influenţa. H.Becker: deviaţa în general şi delicvenţa în
special nu există în sine, ci doar în măsura în care societatea sau anumite
grupuri sociale o „etichetează‖ ca atare. Pot fi comise orice acte şi ele să
u fie considerate ca abateri prin consecinţele lor sociale dacă nici un
element al societăţii nu reacţionează faţă de aceste acte (Kai Erikson).
Delicvenţa este un efect al aplicării unei „etichete‖ de către elementele
importante, semnificative ale societăţii şi nu o caracteristică intrinsecă a
actului comis. Se susţine că, delicvenţa este rezultatul conflictului de
adaptare între individ şi anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice
caracteristice delicventului (egocentrism moral, labilitate emoţională,
agresivitate, indiferenţă afectivă, etc,). Relaţiile familiale sunt de asemenea
considerate a fi cele ce condiţionează în mod esenţial devianţa. Şi în acest
sens se aduce ca argument că 85% din cei ce fură şi 75% din cei ce săvârşesc
agresiuni provin din familii dezintegrate, situaţie ce influenţează
comportamentul lor psihic.

Aichorn consideră şi el că delicvenţa constituie o tendinţă nevrotică,

întărită de o slabă educaţie. Autorul scoate în evidenţă importanţa formării
super-egoului pe baza identificării cu unul din părinţi, în special cu tata.
În consecinţă există o serie de mecanisme intime, defectuoase, care
facilitează absenţa unei reacţii emoţionale faţă de o persoană care reprezintă
un model social acceptabil de comportament.
Se susţine că, delicvenţa este rezultatul conflictului de adaptare între
individ şi anturajul său, conflict datorat trăsăturilor psihice caracteristice
delicventului (egocentrism moral, labilitate emoţională, agresivitate,
indiferenţă afectivă, etc,). Relaţiile familiale sunt de asemenea considerate
a fi cele ce condiţionează în mod esenţial devianţa. Şi în acest sens se aduce
ca argument că 85% din cei ce fură şi 75% din cei ce săvârşesc agresiuni
8
provin din familii dezintegrate, situaţie ce influenţează comportamentul lor
psihic. Aichorn consideră şi el că delicvenţa constituie o tendinţă nevrotică,
întărită de o slabă educaţie. Autorul scoate în evidenţă importanţa formării
super-egoului pe baza identificării cu unul din părinţi, în special cu tata.
În consecinţă există o serie de mecanisme intime, defectuoase, care
facilitează absenţa unei reacţii emoţionale faţă de o persoană care reprezintă
un model social acceptabil de comportament.
H-J-Zucker consideră, că această absenţa identificării cu părinţii
caracteristică pentru copii delicvenţi, determină măsura în care aceşti copii
internalizează sau nu standartele, obiceiurile şi valorile părinţilor lor.
Conform acestei concepţii 16 asimilarea unor idei ale părinţilor este intim
legat de gradul în care copii se identifică cu părinţii lor în mod efectiv.
Sheldon şi Eleanor Glueck au studiat familiile din care provin copii cu
comportament delincvent, ceea ce le-a permis să caracterizeze factorii ce ţin
de educaţia familială şi ponderea lor în producerea devianţei.
Teoria învăţării sociale – se accentuează legăturile dintre persoane şi
mediu pentru a identifica condiţiile în funcţie de care subiectul încalcă
legea (Patterson,1980). Practicile de creştere a copiilor pot fi influenţate,
el învaţă pattern-urile comportamentale adulte, valorile şi anxietăţile prin
intermediul observării experienţelor adultului. Relaţiile dintre părinţi şi
copii sunt interinfluenţabile – fiecare produce schimbări în comportamentul
celuilalt. Ei văd pe copii ca fiind participanţi activi în propria lor
socializare, susţinând că delicvenţii sunt capabili să stabilească modele
comportamentale ce pot fi urmate de către alţii. Copii antisociali îşi educă
părinţii în sensul încetării formulării cerinţei.
Diferenţele în ceea ce priveşte metodele de condiţionare, diferenţele în
sensibilitatea şi atitudinile familiei faţă de crimă vor determina dacă va fi
sau nu predispus un individ la comportament deviant.
Factorii care au determinat comportamentul delicvent. Factorii interni
şi externi; a) factori interni, individuali și b)factori externi, sociali.
Factorii interni includ: - disfuncţii cerebrale, relevate prin ECG – Kimura
şi Nakazawa au găsit la recediviştii minori mai frecvente undele theta; G. şi
J.Verdeaux au găsit caracteristici funcţionale care pot genera o întârziere de
câţiva ani în maturizare sau tulburări de ordin psihic.[12] - d eficienţe
intelectuale - capacităţile intelectuale reduse îi împiedică mai ales în
anticiparea consecinţelor şi implicaţiilor acţiunilor întreprinse. - tulburări
ale afectivităţii - maturizare afectivă insuficientă,lipsa autonomiei afective
ce duce la creşterea sugestibilităţii;insuficiența, instabilitatea și
labilitatea controlului afectiv cu reactivitate emoţională neadecvfată;
dezvoltarea slabă a emoţiilor şi sentimentelor superioare, inclusiv a celor
morale. Aceste caracteristici conduc la o evaluare inadecvată, la lipsa
obiectivităţii faţă de sine şi faţă de alţii, absenţa emoţiilor şi a
înclinaţiilor altruiste şi simpatetice. - Tulburările caracteriale semnifică:
imaturizare caracteriologică manifestată prin autocontrol insuficient,
impulsivitate şi agresivitate, subestimarea greşelilor şi a actelor comise,
indiferenţă şi dispreţ faţă de muncă, opoziţie şi respingere a normelor juridice

9
şi morale, tendinţe egocentrice şi exacerbarea unor valori și trebuinţe
înguste, absenţa unor sentimente superioare sociale şi eticomorale. Factorii
externi, sociali sunt reprezentați de:relaţiile familiale și eşecurile privind
integrarea şcolară.
S-a constatat (Farrington 1997), că nu întotdeauna structura familiei se face
vinovată de apariţia conduitelor deviante ale copilului, ci marile ei
„lipsuri”: carenţa familiei, incapacitatea sa psihologică, pedagogică şi
morală.Există unele familii, care, deşi sunt „organizate”, se caracterizează
prin accentuate stări conflictuale care pot fi de intensitate diferită şi se
pot întinde pe perioade diferite de timp (de la forme simple – ceartă,
neînţelegeri, contrazicerea ascuţită, refuzul unor obligaţii conjugale sau
familiale; până la cele complexe şi grave – agresivitate fizică, alungare de
la domiciliu, existenţa unor relaţii adulteriene etc.). În situaţiile în care
intensitatea, conţinutul, formă de manifestare şi frecvenţa conflictelor
intraconjugale şi intrafamiliale cresc semnificativ, acestea capătă valenţe
dezorganizatoare în microgrupul familial, devenind simptome ale „sindromului
disfuncţional” familial. Conflictul conjugal patogen se caracterizează prin
capacitatea de penetraţie distructivă la nivelul personalităţii consorţilor,
dezorganizând reacţiile, pattern-urile şi habitus-urile adaptive şi
împiedicând realizarea funcţiilor fireşti ale cuplului conjugal şi parental.
În aceste familii, copiii, datorită marii lor sensibilităţi, receptează şi
trăiesc deosebit de intens orice „eveniment” intervenit între părinţii lor.
„Coparticiparea” lor la certurile, neînţelegerile, conflictele şi violenţele
24 manifestate în cadrul familiei le este totalmente nefavorabilă. Efectul
principal al relaţiilor conflictuale din familie asupra personalităţii
copilului îl constituie devalorizarea modelului parental, pierderea
posibilităţii de identificare cu acest model. Mai mult, modelul parental poate
fi activ respins de către copil, devenind „model negativ” care treptat poate
duce la stimularea şi dezvoltarea agresivităţii şi comportamentului
antisocial.Familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat şi
puternic carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral (ex.
alcoolism, promiscuitate, imoralitate) afectează mult maturizarea psihologică
şi psihosocială a copilului. Fuga de acasă a copilului, asociată cu lipsa de
supraveghere parentală, îl determină să adere la grupuri extrafamiliale cu un
mare potenţial delincvenţial.
Sheldon şi Eleanor Glueck (1960) au studiat familiile din care provin
copiii cu comportament delincvent, și au caracterizat factorii sociali ce ţin
de educaţia familială şi ponderea lor în producerea devianţei.[11].
Climatul familialeste evidențiat drept formaţiune psihosocială principală
și complexă, cuprinzând ansamblul de stări psihice, moduri de relaţionare
interpersonală, atitudini etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă
mare de timp. Acest climat (pozitiv sau negativ) se interpune ca un filtru
între influenţele educaţionale ale părinţilor şi achiziţiile comportamentale la
nivelul personalităţii copilului(P Osterrieth, 1973, [87].
 Climatul educaţional familial poate fi analizat după mai mulţi indicatori:
(P. Osterrieth 1973) 

10
 Modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi
înţelegere, acordul său dezacordul faţă de anumite probleme etc); 
 Sistemul de atitudini parentale în raport cu diferite norme sau valori; 
 Modul în care este perceput şi considerat copilul; 
 Modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat); 
 Gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor; 
 Dinamica apariţiei unei stări tensionante şi conflictuale; 25 
 Modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor; 
 Gradul de deschidere şi sinceritate al copilului în raport cu părinţii.

Clasificarea devianţei. Delicvenţa Juvenilă, ca formă a

devianţei.

Comportamente ce se abat de la normele juridice: delicvenţa juvenilă,

infracţiunile.
Comportamente adictive: alcoolismul, narcomania, ghemblingul, dependenţa
de calculator, aderarea la cultele distructive, ş.a.
Comportamente ce au la bază o patologie psihică: psihopatiile,
psihozele, nevrozele, accentuări de caracter.
Comportament în baza supradotării.
Formele clinice ale devianţei : agresivitatea, violenţa, suicidul,
comportamentul sexual deviant, comportamentul amoral.

Delincvenţa juvenilă se referă la ansamblul abaterilor şi încălcărilor

de norme sociale, sancţionate juridic, săvârşite de minorii în vârstă de până
la 18 ani.
Profilul psihologic al delicventului juvenil. Criza de originalitate îl
va împinge pe adolescentul nesigur, nepregătit, să alerge după senzaţii tari,
să şocheze, provocând la rândul său senzaţii similare anturajului şi
părinţilor. Delicvenţii juvenili sunt ostili la dialog, răspund vag şi lacunar,
comunică greu şi monosilabic, folosesc un limbaj argotic pentru a-şi ascunde
abilităţile verbale sărace. La delicvenţii juvenili sunt slab dezvoltate
operaţiile de gîndire, în special cele de sinteză şi sistematizare şi toate
structurile superioare ale gândirii sunt întârziate, ei neputând interpreta
în mod critic realitatea, conştientizând doar parţial importanţa majoră a
sferelor vieţii şi activităţii sociale.

11
12