Cuvantul personalitate, asa cum este arhicunoscut, isi are originea din cuvantul latin

''persona''. In antichitate, acest cuvant se referea la atitudinea abordata de actori pe scena intr-
un anumit moment. Cu trecerea timpului, cuvantul a ajuns sa faca referire la insusi individul si
la trasaturile acestuia care il difera de cei din jurul sau. De cele mai multe ori, termenul este
folosit pentru a se referi la un ansamblu de caracteristici care definesc modul în care o
persoană percepe lumea și reacționează la împrejurări. Acest lucru tine totusi de procesele de
gandire si de comportamentele asociate in diferite circumstante.
   In primul rand, in prezent nu este recunoscuta o definitie acceptata unanim asupra
conceptului de personalitate de catre cercetatorii din domeniu. Asadar, este usor de observat
faptul ca personalitatii ii este greu de atribuit o definitie clara si generala care sa poata fi
utilizata in toate situatiile. Acest lucru este cel mai usor de observat prin faptul ca de-a lungul
timpului teoreticienii apartinand comunitatii stiintifice nu au reusit sa cada de acord asupra
unei definitii clare a personalitatii. Multe nume marcante, atat de psihologi cat si de filosofi,
au abordat termenul de personalitate si au oferit definitii proprii pe care le-au sustinut in
detrimentul altora. Rezultatul este ca pana in prezent nu exista o definitie unanim acceptata
asupra personalitatii, cele existente deja fiind influentate de orientarea stiintifica avuta la baza
de cei care le-au emis. 
   Psihologul american G. Allport, intr-una din lucrarile sale, trece in revista peste 50 de
definitii ale termenului de personalitate pe care le grupeaza in trei categorii. Acesta, in loc sa
plece de la propira sa conceptie, a analizat modurile in care celelalte persoane au folosit
termenul. In prima categorie regasim definitiile date prin efectul extern, cele care abordează
personalitatea ca fiind: o sumă totală a efectului produs de un individ asupra societăţii, ori
deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni. In cea de a doua categorie,
plaseaza definitiile prin structura lor interna, cele care concep personalitatea ca o entitate
obiectiva, cu o existenta si o istorie proprie. Un exemplu de astfel de definitie este cea oferita
de M. Prince, conform căruia personalitatea este: „Suma totală a tuturor dispoziţiilor,
impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi instinctelor biologice ale individului, precum şi a celor
dobândite prin experienţă''. In cea de a treia categorie regasim definitiile pozitiviste, cele care
accentueaza aspectele ce pot fi cunoscute in legatura cu personalitatea, relevand de fapt
perceptia oamenilor de stiinta in legatura cu aceasta.
   Un exemplu autohton de definire a personalitatii este definitia oferita de Marius Drugas in
2006 care considera personalitatea drept un sistem structurat si ierarhizat, dinamic si evolutiv,
constituit din subsistemul biologic, subsistemul psihic, subsistemul socio-cultural si care
asigura individului o adaptare unica, originala la mediu. 
   Tot o alta definitie contemporana este cea a lui L. Pervin care consideră că "personalitatea
reprezintă acele proprietăţi structurale şi dinamice ale individului sau indivizilor care-i
reflectă pe ei înşişi în răspunsurile caracteristice pe care aceştia le dau diferitelor situaţii".
Marea diversitate a acestor definiţii provine aşa cum s-a mai spus, din complexitatea naturii
psihicului uman şi, în consecinţă, a gradului înalt de generalitate al conceptului de
personalitate.
   In al doilea rand, abordarile asupra personalitatii au fost diferite in functie de perioada in
care acestea au avut loc. In ultimele decenii putem observa ca acestea pun accent pe puterea
''sinelui constient''. Psihologii admit ca afisam ''fete'' diferite cu ocazii diferite, ca avem
dialoguri cu noi insine si ca ne modificam tendintele personale pe masura ce ne confruntam cu
provocarile vietii. In 2002, Radu sustine ca „personalitatea este o calitate pe care o poate
dobândi virtual orice individ într-o etapă a dezvoltării sale, şi anume în perioada adolescenţei
avansate - întrunind anumite atribute caracteristice”. Individul ca entitate biologică nu implică
în mod necesar atributul de personalitate, indiferent de potenţialul predispoziţiilor native,
acesta devenind dimensiune a personalităţii, numai prin integrarea dinamică în structurile
psiho-comportamentale, elaborate în contextul vieţii şi activităţii sociale.
   Cu ceva timp in urma, respectiv in anul 1951, David McClelland ofera o definitie tipica din
puctul de vedere a numerosi behavioristi si anume: „personalitatea este conceptualizarea cea
mai adecvată a comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de ştiinţă
o poate da la un moment dat”. Sumarizând, putem spune că fiecare are o personalitate unică,
compusă dintr-o multitudine de caracteristici diferite, care rămân stabile o anumită perioadă
de timp.
    Norbert Sillamy defineste in cartea sa ''Dictionar de Psihologie'', personalitatea ca fiind un
''element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizeaza si o diferentiaza de o alta
persoana''. In continuare el afirma ca "Personalitatea este organizarea dinamica în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice care determina gandirea si comportamentul sau
caracteristic''.
   Drept si prin urmare, conform multitudinii de puncte de vedere (avute de numeroase
personalitati din lumea psihologiei si a filosofiei) impartasite asupra definirii conceptului de
personalitate, putem trage cu usurinta concluzia ca termenul de personalitate, provenind din
latinul ''persona'' este intr-adevar un concept unic ce va continua sa reprezinte o provocare
pentru viitorii teoreticieni, la fel cum a reprezentat pentru cei din trecut dar si pentru cei
contemporani.