III.7.

PROCESELE MEMORIEI

Ideea conform careia memoria este un mecanism care se deruleaza in timp, s-a impus in
psihologie de foarte timpuriu. Problema carea ramanea de solutionat era aceea a identificarii acestora.
Cercetatorii au cazut de acord asupra numarului, naturii, functiilor si specificului acestor procese.
Singura diferenta pe care o cnstatam se referea la denumirea lor:
1. psihologia traditionala:
• memorare/ intiparire/fixare/engramare
• pastrare/retinere/conservare
• reactualizare/evocare
2. psihologia moderna:
• encodare
• stocare
• recuperare

1.ENCODAREA

Encodarea este procesul prin intermediul caruia informatia este tradusa intro forma care-
i permite patrunderea in sistemul mnezic. Ea corespunde transformării input-ului fizic (unde sonore,
vizuale, mirosuri, gusturi, atingeri ş.a.m.d.) într-un tip de cod sau reprezentare acceptată de memorie şi
plasarea acesteia în memorie. Prima condiţie a encodării în memoria de scurtă durată este atenţia şi
selectivitatea acesteia întrucât MSD va conţine doar ceea ce a fost selectat. Multe probleme „de
memorie” sunt, în realitate, erori de atenţie. Capacitatea de admisie a MSD este de 7 ± 2 elemente sau
unităţi informaţionale. MSD funcţionează ca o memorie fişier, ea nu stochează decât indicii cheie, ca în
fişierul unei biblioteci (cuvintele cheie într-o fişă). Sunt unităţi informaţionale (chunks) care descriu
capacitatea MSD la un număr de 7 ± 2 unităţi.
În memoria de lungă durată – MLD – encodarea materialelor se realizează în raport cu
semnificaţia lor. În MLD reprezentarea dominantă a materialelor verbale nu este nici acustică, nici
vizuală pentru că se bazează pe semnificaţia itemilor (Atkinson şi colab, 2002). Encodarea informaţiei
verbale în funcţie de semnificaţia ei se menţine şi în cazul în care itemii sunt cuvinte izolate; cu atât mai
mult când sunt propoziţii. Oamenii par să deţină o capacitate aparte de a căuta, sesiza şi encoda
semnificaţia, dar scapa multe detalii, amănunte, elemente contextuale. S-a demonstrat că pentru

1
encodarea a 15 silabe fără sens sunt necesare 20,4 repetiţii, pentru 15 cuvinte separate 8,1, iar pentru 15
cuvinte legate în frază sunt suficiente doar 3,1 repetiţii. Pornind de la aceste date s-a conturat următoarea
regulă: la acelaşi exerciţiu numărul stimulilor memoriei este cu atât mai mare cu cât gradul de
semnificaţie al acestor stimuli este mai mare.
Encodarea sau engramarea este influenţată de o serie de factori de natură obiectivă, ce ţin
de materialul de memorat şi factori de natură subiectivă ce ţin de subiectul care memorează.
P. Popescu Neveanu (1977) şi M. Zlate (1999) analizează pe larg aceşti factori:
• particularităţile materialului
1. natura
2. organizarea
3. omogenitatea
4. volumul
5. gradul de noutate
6. semnificaţia
• particularităţile subiectului
1. nivelul implicării acestuia în activitate
2. modalitatea de învăţare
3. nivelul activităţii nervoase
4. strategia repetiţiei).

A.FORMELE ENCODARII

1. encodarea incidentala/ automata: nu necesita nici atentie, nici control voluntar, ea

nu este afectat nici de intentia de a memora, nici de prezenta simltana a altor
activitati. Cu cat activismul si profunzimea intelegerii sunt mai mari, cu atat mai
productiva va fi memoria incidentala;
2. encodarea intentionala: Importante in encodarea intentionala sunt trei elemente: 1.
stabilirea constienta a scopului, 2. mobilizarea si consumarea unui efort voluntar in
vederea realizarii lui, 3. utilizarea unor procedee care sa faciliteze memorarea;
Relatiile dintre cele doua forme de encodare sunt de interdependenta. Adeseori memoria
incidentala este numai inceputul celei intentionale. Alteori memorarea intentionala, ca urmare a
exersarii, a organizarii, incepe sa se realizeze cu o mai mare economie de timp si energie intrand in

2
functiune aproape automata. Memoria incidentala poate fi la fel de productiva ca si cea intentionala,
ceea ce conteaza fiind nu atat prezenta sau absenta intentiei de a memora, cat gradul de implicare
a subiectului in activitate.

B. FACTORII FACILITATORI SAU PERTURBATORI AI ENCODARII

• particularitatile materialului de memorat:

1. natura materialului: intuitiv-obiectul, abstract; descriptiv sau explicativ-relational;
semnificativ sau lipsit de sens logic; teoretic sau pragmatic utilitar;
2. organizarea materialului: gradul de organizare(mare, redus) si modul de organizare
(in serii succesive, in serii intrerupte);
3. omogenitatea sau heterogenitatea materialului:

1. Efectul ROBINSON: cu cat o serie este eminamente omogena-numai litere sau numai
cifre- cu atat ea poate fi memorata mai rapid;
2. Efectul RESTORFF: elementele heterogene plasate intr-o serie de elemente omogene
sunt mai bine retinute decat acestea din urma;
3. Efectul UNDERWOOD: materialele cu un grad mai mare de omogenitate se retin mai
greu decat materialele cu u grad mai scazut de omogenitate
Teoria lui GIBSON postuleaza ca invatarea va fi mai lenta si retinerea mai slaba pe
masura ce gradul de similitudine a materialului creste.

4. volumul materialului: eficienta memorarii este strict dependenta de lungimea

materialului. S-au stabilit doua legi:
1. LYON: daca materialul de memorat creste in progresie aritmetica, timpul de
memorare creste in progresie geometrica( 50 cuvinte-2 minute, 100 cuvinte-9
minute, 1000 cuvinte, 165 minute).
2. ROBINSON: In conditii egale de exersare, materialul lung se aminteste mai bine
decat materialul scurt( 6 silabe-reamintire 70%, 12 silabe-reamintire 78%, 18 silabe-
reamintire 81%;

5. familiaritatea;

3
 6. semnificatia;
7. caracterul agreabil sau dezagreabil.

• particularitatile subiectului:

1. gradul de implicare in activitate;

S-au formulat o serie de legi ale memorarii:

I. Materialul care constituie obiectul actiunii directe este mai bine memorat, atat
involuntar cat si voluntar, decat acelasi material care constituie obiectul actiunii pasive asupra organelor
de simt.
II. Materialul care formeaza continutul scopului principal al actiunii se memoreaza mai
bine decat acelasi material care face parte din conditiile de realizare a scopului.
III. Un material poate fi retinut mai bine chiar daca face parte din conditiile de realizare a
scopului, atunci cand este semnificativ pentru subiect.

2. modul de invatare:
I. partiala - Memorarea partiala este avantajata de repetitiile esalonate si este mai
economicoasa in cazul materialului cu volum mare;

II. globala Productivitatea memorarii globale creste o data cu varsta cronologica si cu

coeficientul de inteligenta; este asociata cu repetitiile comasate si eficienta ei creste
atunci cand subiectul are de memorat un material simplu si nu prea mare ca volum.

3. nivelul reactivitatii sistemului nervos;

4. repetitia:
I. esalonata
II. comasata
Unii cercetatori au aratat ca materialul insusit prin repetitii esalonate se uita mai greu
decat ce insusit prin repetitii comasate. De asemenea s-a observat ca repetitiile esalonate favorizeaza, pe
de o parte, trainicia cunostintelor, iar pe de alta parte, interventia unei uitari diferentiate, indeosebi a
cunostintelor care sunt mai putin importante;

4
 S-ar parea ca repetitiile prea dese, facute la intervale extrem de scurte nu sunt deloc

eficiente ca dealtfel nici cele prea rare. Problema intervalului optim dintre repetitii a starnit interesul

cercetatorilor. S-a putut trage concluzia ca este psibil ca intervalul optim de efectuare a repetitiilor este

fie de cateva minute(5-29”) fie de zile (1-2 zile). Aceste intervale pot varia de la individ la individ

(particularitati de personalitat) si in dependenta de natura, volumul si dificultatea materialului.

2. STOCAREA

Stocarea se refera la retinerea informatiilor pentru o perioada oarecare de tmp.

Păstrarea informaţiilor indică două probleme majore: una de ordin cantitativ (durata păstrării) şi alta de
ordin calitativ (fidelitatea, completitudinea). Primul model propus a fost al lui WAUGH şi NORMAN
(1965), model completat de către ATKINSON şi SHIFFRIN (1968). Cei doi autori vorbesc de existenţa
a trei tipuri distincte de stocaje mnezice: senzoriale, de scurtă durată şi de lungă durată. Se stabilea un
circuit al informaţiei între cele trei module. Stocarea senzorială exprimă persistenţa imaginii senzoriale
câteva sutimi de secundă după ce a încetat acţiunea stimulilor. Este fenomenul de remanenţă excitatorie
sau de postefect. Stocarea senzorială vizează reţinerea informaţiilor precategoriale, ceea ce implică o
retenţie automată, preatenţională.
În ceea ce priveşte stocarea informaţiilor la nivelul memoriei de scurtă durată (MSD) şi
cel al memoriei de lungă durată (MLD) s-au conturat puncte de vedere contradictorii. BROWN (1958)
şi PETERSON (1959) au arătat în experimentele lor că informaţiile poposesc în minte pentru un anumit
timp după care se şterg. Cercetările lui ATKINSON şi SHIFFRIN susţin existenţa unei diferenţe
structurale între MSD şi MLD. Cei doi autori le consideră ca sisteme autonome, distincte, dar aflate în
interacţiune. BADELLEY (1998) consideră că aceste diferenţe nu sunt atât de evidente, că stocarea de
tip MSD şi de tip MLD exprimă doar diferenţe de stare, de activare a cunoştinţelor. El introduce
termenul (sistemul) de memorie de lucru (ML) ca sistem tampon între MSD şi MLD.
În ceea ce priveşte stocarea de lungă durată s-au propus tipuri diferite (vizuală sau
verbală) cu grade diferite de eficienţă. Stocarea vizuală de lungă durată s-a dovedit mai eficientă, ba
chiar prodigioasă.
Sub aspect calitativ stocarea de lungă durată prezintă diferenţieri în raport cu variatele
tipuri de memorie în cadrul cărora este implicată. Astfel, în memoria explicită, sau declarativă, sunt
incluse cunoştinţe reprezentate verbal sau imagistic. Conţinuturile sunt accesibile conştiinţei şi pot face

5
obiectul unei reactualizări intenţionate. Este declarativă pentru că include cunoştinţe despre fapte, stări
de lucru, situaţii ce se pot exprima într-o formă declarativă.
În memoria implicită sau procedurală sunt incluse cunoştinţe non-verbale sau greu
verbalizate, nondeclarative, inaccesibile conştiinţei. Sunt cunoştinţe care se referă la reguli de execuţie,
deprinderi motorii sau cognitive, reflexe condiţionate, sunt cunoştinţe procedurale, prescriptive, cu o
flexibilitate redusă, dar cu o mare fiabilitate.
În raport cu memoria semantică şi cea episodică, stocarea de lungă durată prezintă
următoarele particularităţi. La nivelul memoriei semantice sunt stocate cunostinţele generale, abstracte
despre evenimente şi lucruri în general, independente de contextul spaţio-temporal personal, neutre din
punct de vedere emoţional. La nivelul memoriei episodice stocarea are un caracter autobiografic şi
priveşte experienţele proprii cu evenimentele, oamenii, lucrurile cu care a existat o relaţie personală; este
o experienţă concretă, particulară ce include detalii despre locul şi timpul unde au fost întâlnite
respectivele evenimente, situaţii. Informaţiile sunt organizate şi stocate cronologic, în raport cu timpul,
momentul, data de apariţie şi spaţial, în raport cu locul de apariţie. Stocajul este puternic încărcat afectiv,
se fac asocieri cu anumite reacţii emoţionale.
S-a propus termenul de memorie autobiografică la nivelul căreia sunt stocate
experienţele persoanei din trecut. În legătură cu acest tip de memorie s-a propus şi termenul de memorie
prospectivă. Stocarea de lungă durată implicată în memoria prospectivă are drept conţinut acţiunile,
activităţile, planurile de viitor ale unei persoane.

PRINTRE FACTORII CARE INFLUENTEAZA DURATA STOCARII AMINTIM

NATURA SI SEMNIFICATIA INFORMATIILOR MEMORATE

• Tezele sunt retiunute in proportie de 60%, unitatile logice in proportie de 25%, in

timp ce forma textuala a materialului, doar in proportie de 21.5%-dupa 25 de
zile(DAVIS si MORE).
• Evenimentele cu caracter personal se retin mult mai bine decat cele neutre,
impersonala;
• Informatiile semantice se retin un timp mai indelungat decat cele nesemantice.

A. DINAMICA STOCARII

6
 1. Fidelitatea stocarii-depinde de calitatea encodarii;
2. Amplificarea, imbogatirea, sistematizarea si logicizarea materialului stocat;
3. Diminuarea, degradarea si disparitia materialului encodat.
I. Teoria declinului traseelor mnezice postuleaza slabirea si chiar stergerea urmelor mnezice ca
urmare a trecerii timpului.
II. Teoria interferentei stipuleaza efectele negative pe care invatarea unui material le are asupra
retinerii altuia-interferenta proactiva si interferenta retroactiva-.
III. Teoria uitarii datorate absentei indicilor de recuperare-alternativa a teoriei interferentei.
• Exista o mare varietate de forme de uitare:
1. uitarea curenta, cotidiana, banala;
2. uitarea represiva;
3. uitarea provocata/traumatica;
4. uitarea prin simultaneitate;
5. uitarea regresiva-o data cu inaintarea in varsta. uitarea dirijata, voluntara;
6. uitarea dependenta de imprejurari
De calitatea conservarii/stocarii depinde in mare masura calitatea procesului urmator, cel al
recuperarii de informatii din memorie.

UITAREA

Aparent, un fenomen total opus memoriei, ca o negaţie a ei, uitarea, este, în fond, organic
integrată şi cosubstanţială acesteia. Definirea ei nu se poate face decât prin raportarea la memorie, la
informaţii, experienţe şi evenimente percepute, efectuate sau trăite anterior, într-un trecut mai apropiat
sau mai îndepărtat.
Ca şi memoria, ea nu se reduce la o stare punctiformă de anulare dintr-o dată a unei/unor '
informaţii, ci prezintă un tablou dinamic complex. De aceea, trebuie definită într-un sens larg, care să
acopere întregul continuum funcţional-comportamenţal pe care se întinde. Şi cel mai larg sens pe care-l
putem da uitării este acela de creştere progresivă a pragului de ecforare a unei informaţii sau experienţe
anterioare, dincolo de punctul „critic". Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea
perioadei de latenţă a reactualizării datelor apelate şi culminând cu absenţa completă a acesteia (oricât
de mult timp ar trece, informaţia sau amintirea apelată „refuză" să vină la suprafaţă, să fie
conştientizată).

7
 Din punct de vedere adaptativ-reglator, uitarea are o semnificaţie dublă: pe de o parte,
acţionează entropic, perturbator, având efecte negative asupra randamentului şi eficienţei activităţii
într-o situaţie concretă sau alta: pe de altă parte, exercită un rol optimizator, cu influenţă pozitivă
asupra echilibrului psihic interior şi asupra activităţii ulterioare de achiziţie a unor informaţii şi
experienţe noi, concordante cu schimbările ce au loc în conţinutul raporturilor noastre cu lumea externă.
în primul caz, uitarea nu este de dorit să se producă şi subiectul trebuie să ia măsuri de prevenire. în cea
mai mare parte, acestea constau în repetarea şi activarea periodică a materialului iniţial până ce
consolidarea iui atinge nivelul optim, care-l face rezistent la acţiunea factorilor perturbatori şi uşor de
eeforat când este nevoie de el.
H. EBBINGHAUS (1885), cel care a studiat pentru prima dată experimental fenomenul uitării
şi dinamica lui, a stabilit drept cauză principală a producerii acestuia lipsa repetiţiilor şi a solicitărilor
ulterioare ale unui material, după ce a fost memorat. Utilizând ca material experimental de memorare
silabe şi cuvinte fară sens, acest autor a urmărit păstrarea lor în decursul unui interval cuprins între trei
săptămâni şi o lună, fără a se mai fi recurs la ecforări sau repetiţii ulterioare. A fost construită faimoasa
curbă a uitării (curba lui EBBINGHAUS), care' şi-a păstrat valabilitatea până în zilele noastre, evident
cu unele corecţii şi îngrădiri impuse de noile experimente. Potrivit acestei curbe, procesul uitării se
produce după o funcţie în trepte, treptele nefiind egale şi direct proporţionale cu durata intervalelor
temporare. Rata cea mai mare a uitării se înregistrează în primele 48 de ore după momentul
memorării, când se pierde aproximativ 40% din material; după prima săptămână, pierderea ajunge la
60%, iar după a treia săptămână - la 80%, după care uitarea se încetineşte considerabil.
Cercetările ulterioare au arătat că dinamica de mai sus este caracteristică esenţialmente
pentru materialul fără sens. în cazul celui cu sens, uitarea nu este atât de drastică şi instalarea ei se
face tot în trepte, dar în rate mai mici.
Raportată la acelaşi interval pe care a experimentat Ebbinghaus (21-31 de zile), uitarea
materialului cu sens neîntărit ulterior ajunge doar la 50-60%, în cazul cuvintelor izolate, şi la 40%, în
cazul propoziţiilor (A. SMIMOV, 1961; FLORES, 1961; TULVING si DONALDSON, 1972).
Faptul logic şi esenţial ce se impune a fi reţinut din datele experimentale asupra dinamicii uitării
este acela că pierderea cea mai mare are loc în perioada imediat următoare momentului memorării. Aşa
se şi explică de ce repetiţiile trebuie să fie mai dese pe parcursul acestei perioade şi mai rare ulterior.
După sfera de cuprindere, uitarea poate fi
1. parţială
2. fragmentară (selectivă), afectând anumite elemente sau părţi ale
materialuluimemorat şi lăsând nealterate altele;
3. totală, subiectul nereuşind să reactualizeze nici o parte.

8
 Iniţial, se considera că uitarea înseamnă şi are la bază ştergerea completă a urmelor materialului
memorat. Cercetările ulterioare au arătat însă că ea se exprimă într-o slăbire sub pragul de
reactualizare comandată a acestor urme, respectiv informaţii. Din punct de vedere neurofiziologic,
fenomenul se pune pe seama a trei tipuri de inhibiţie:
1. inhibiţia de stingere (după modelul stingerii unui reflex condiţionat)
2. inhibiţia de protecţie (în cazul supraîncărcării sau al continuării memorării pe fondul
oboselii sau al unei stări emoţionale nepropice, negative)
3. inhibiţia de inducţie negativă (inhibarea şi reprimarea urmelor unui material de către
altul fie foarte asemănător, fie antagonic).
Rămâne de cercetat şi explicat ce se întâmplă şi la nivel biochimic, respectiv, în structura şi
parametrii energetici ai moleculelor de ADN care formează codurile memoriei de lungă durată.
Faptul că uitarea nu înseamnă dispariţia completă a materialului memorat anterior a fost
demonstrat experimental, recurgându-se la metoda re-memorării. A rezultat că numărul repetiţiilor
necesare pentru a putea fi reprodus integral a fost semnificativ mai mic decât prima dată.
Pe de altă parte, datele unor observaţii au arătat că aproape fiecărui subiect i s-a întâmplat ca
anumite informaţii, evenimente sau întâmplări, declarate uitate pentru totdeauna, să reapară instantaneu
în conştiinţă, în anumite situaţii - fie de regresie, fie de transă emoţională specială, fie de activare
motivaţională paroxistă. în fine, nu trebuie respinsă nici posibilitatea, invocată de FREUD, ca unele din
experienţele anterioare sau din dorinţele refulate, ce nu pot fi reactualizate în stare de veghe, să se
activeze spontan şi să reapară în conţinutul unor vise.

REACTUALIZAREA

Reactualizarea este procesul memoriei care consta in scoaterea la iveala a continuturilor

encodate si stocate in vederea utilizarii lor in functie de soolicitari si necesitati.Totodata ea joaca si un alt
rol, cel de a pune in lumina modificarile, schimbarile suferite de materialul conservat.
Recuperarea informaţiilor implică următoarele tipuri de conduită mnezică:
• amintirea ca reconstituire a trecutului;
• recunoaşterea ca identificare de către subiect a ceea ce s-a înregistrat în prezenţa
informaţiei originare;
• reînvăţare ca reluare mult mai economicoasă, într-un timp mult mai scurt a învăţării
anterioare;
• reproducerea ca evocare a experienţei trecute în absenţa informaţiei originare.

9
 Baddeley (1996) denumeşte recuperarea din memorie a informaţiilor „reamintire”,
pornind de la faptul că individul stabileşte anumiţi indici de recuperare pe care îi evaluează progresând
spre reprezentarea unui eveniment trecut care i se pare acceptabil.
La nivelul MSD reactualizarea este cu atât mai lentă cu cât sunt mai mulţi itemi în
conţinutul acesteia. Fiecare item suplimentar din MSD adaugă la procesul de reactualizare o perioadă
fixă de timp. Înseamnă că reactualizarea necesită un proces de căutare la nivelul MSD prin examinarea
elementelor unul câte unul. Este un proces de căutare serială, calculat de către Sternberg (1966) la
nivelul a 40 de ms/item. S-a impus metafora MSD ca o cutie mentală cu un număr fix de compartimente.
Pentru a găsi ceva în această cutie trebuie cercetate succesiv compartimentele. Numărul de itemi
determină viteza de căutare-decizie. Vorbim de un raport invers proporţional între numărul de itemi din
MSD şi numărul celor activaţi în căutarea serială. Se pare că reactualizarea unui element din MSD
depinde de activarea elementului ajuns la un nivel critic.
Reactualizarea de la nivelul MLD pune, în mod acut, în discuţie eşecurile de memorie
(recuperare). Cei mai mulţi autori consideră că eşecurile de la nivelul MLD se datorează, mai degrabă,
pierderii accesului la informaţie decât pierderii de informaţie în sine. Se pare că o memorie săracă
reflectă, de fapt, un eşec de reactualizare şi nu unul de stocaj. Deseori se foloseşte metafora bibliotecii:
reactualizarea unui item din MLD echivalează cu tentativa găsirii unei cărţi într-o bibliotecă mare: faptul
că nu ai găsit cartea nu înseamnă că ea nu există în bibliotecă (Atkinson şi colab, 2002).
În procesul de recuperare sunt foarte importanţi indicii de reactualizare – se referă la
orice element, amănunt relevant, care ne poate ajuta să reactualizăm o amintire. Este o relaţie direct
proporţională între calitatea şi numărul indicilor de reactualizare şi performanţele memoriei. Indicii de
reactualizare intervin mai ales în procesul de recunoaştere, ceea ce explică de ce recunoaşterea este de
cinci ori mai productivă decât reproducerea.

A.CONDITII SI STRATEGII DE RECUPERARE

1. Ipoteza distinctivitatii codurilor din memorie (Ellis, 1987)

• Posuleaza ideea conform careia recuperarea unei informatii din memorie se realizeaza
cu atat mai usor cu cat ea este mai distinca in raport cu celelalte.
2. Ipoteza indicilor de recuperare (Tulvig si Pearlstone):
• Un indice de recuperare este un fragment al situatiei de invatare care poate servi la
suscitarea recuperarii;

10
 3. Ipoteza contextualitatii: postuleaza efectele benefice pe care le are similaritatea
cintextului (de memorare si recuperare) o are asupra procesului recuperativ.
4. Ipoteza metamemoriei se refera la cunostintele pe care trebuie sa le detina omul
despre propria sa memorie pentru a reusi sa recupereze mai usor informatiile encoadte
si stocate.
Nivelul performanţelor în reactualizare este sensibil influenţat de contextul în care s-a
desfăşurat encodarea. Se pot îmbunătăţi performanţele în reactualizare prin restocarea contextului în
care a avut loc memorarea. Totuşi, cel mai adesea, nu ne putem întoarce fizic la contextul în care am
învăţat. Dar putem invoca o refacere mentală a contextului.
Un alt factor care influenţează nivelul performanţelor în reactualizare este modul cum a
funcţionat organizarea informaţiilor în procesul encodării.

• Intre cele trei procese( encodare, stocare si recuperare) exista o foarte stransa
interactiune;
• Dereglarea succesiunii si a functionarii normale a proceselor memoriei sta adeseori la
baza imbolnavirii ei;
• Interactiunea normala, fireasca a proceselor memoriei reprezinta garantia functionarii
optime si eficiente a ei.

11