Sunteți pe pagina 1din 62

• Conceptu l de per sonal it ate

Definiţia şi caracteristicile personalităţii


Analiza functionalã a diferitelor elemente luate separat dã rezultate pozitive numai atunci
când le considerãm ca verigi aflate în strânsã legãturã ale unui întreg indivizibil. În plan
psihologic, „elementele” ar fi procesele, functiile si însusirile psihice; întregul - Personalitatea.
Problema personalitãtii ocupã azi un loc central atât în cercetãrile teoretice cât si aplicative. Cu
toate acestea, în afarã de „inteligentã” , nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex
si nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de
definitii, iar astãzi McClelland gãseste peste 100 de definiþii ale termenului. Se apreciazã cã
la ora actualã pot fi delimitate cu usurintã cel putin 10 – 12 scoli personologice. Printre cele mai
cunoscute se numãrã: teoria psihanaliticã (S. Freud, A. Adler, K. Jung, s.a.); teoria
factorialã (G. Allport); teoria personalistã (C. Rogers); teoria organismicã; teoria socio-
culturalã s.a.
Fiecare dintre aceste teorii urmãreste sã gãseascã un cadru specific de referintã si un
început unic care sã deducã întreaga constructie. Unii autori încearcã sã exprime în definitie
caracterul complex al structurii personalitãtii, accentuând asupra ordinii si regulii de compunere
a unor elemente calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice si socio-culturale. Astfel
Sheldon defineste personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice
care permite o adaptare la ambianþã. R.B.Cattell considerã personalitatea o
constructie factorialã dinamicã, exprimatã în modalitatea rãspunsurilor la situatii.
G. Allport derivã sensul notiunii de personalitate în intersectarea structurilor bazale,
tipologice si individuale. H. Pieron defineste personalitatea ca fiind “organizare
dinamica a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice si morfologice ale
individului”. Aceasta organizare dinamica se manifesta prin conduita omului in societate. Ea se
formeaza in procesul de interacaiune dintre individ si lumea obiectiva.
Spre deosebire de fizicã, astronomie sau chimie, în psihologia personalitãtii trecerea de la
un model teoretic general la cazul individual nu este niciodatã rectilinie si corespondenta
niciodatã perfectã. La nivelul personalitãtii conditionãrile si relatiile se desfãsoarã sub semnul
posibilului, al probabilului, si nu sub cel al unei cauzalitãti liniare.
Adoptând ideea cã personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie sã admitem
o serie de conventii de ordin operational-logic ti anume:
• delimitarea ei de la un anumit nivel de abstractizare;
• organizarea ierarhicã, plurinivelarã;
• realizarea unei comunicatii bilaterale cu mediul si efectuarea unor sarcini specifice de
reglare;
• caracterul emergent si independenta relativã fatã de elementele componente;
• îmbinarea analizei structurale cu analiza concret-istoricã;
• analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor functionale complementare, si nu
prin reductie la elementele substantiale, energetice sau informationale.

Personalitatea este o dimensiune supraordonatã, cu functie integrativ-adaptativã a omului,


care presupune existenta celorlalte dimensiuni – biologicã si fiziologicã - , dar nu este nici o
prelungire, nici o imagine proiectivã a conþinutului acestora.
În cadrul omului real putem delimita relativ douã blocuri functionale de bazã: individul si
personalitatea. La prima vedere, delimitarea pare artificialã si inutilã, mai ales cã, în limbajul
cotidian, cei doi termeni se folosesc adesea ca sinonime. Folosind anumite criterii cele douã
notiuni se raporteazã la entitãti calitativ diferite, corelate printr-un proces de integrare.
Prin „individ” se întelege acea totalitate a elementelor si însusirilor, ereditare sau
dobândite, care se integreazã într-un sistem pe baza mecanismului adaptãrii la mediu. Individul
se asociazã cu unicitatea. Notiunea de individ este în aceeasi mãsurã aplicabilã tuturor
organismelor vii: plantelor, animalelor, oamenilor, indiferent de vârstã si nivel de dezvoltare.
Mecanismul fundamental care asigurã formarea structurii personalitãtii este integrarea
ierarhicã. Din procesul general al integrãrii sistemului uman se desprind trei tipuri principale de
legãturi:

• legãturi primare, înnãscute, determinate de relaþiile din interiorul organismului;


• pe baza acestora se sintetizeazã legãturi secundare dupã principiul condiþionãrii;
• definitorii pentru sistemul personalitãþii sunt legãturile de ordinul III (terþiare). Spre
deosebire de cele secundare care se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor,
acestea se formeazã pe baza sensului, a desemnãrii categoriale a situaþiilor, prin
raportarea lor concomitentã la stãrile proprii de motivaþie ºi la un ansamblu de norme ºi
etaloane valorice elaborate social.

Legãtura tertiarã devine posibilã atunci când copilul începe sã facã deosebirea între lucrul asa
cum existã el în mod obiectiv si lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinte, trecerea de la
orientarea egocentricã la orientarea autocriticã.
„ Prima nastere a personalitãtii ” se leagã de momentul cristalizãrii
„constiinþei de sine”, care presupune si raportarea criticã la propriile acte de conduitã, la
propriile dorinte, prin comparare cu altii; aplicarea la sine a acelorasi criterii, conditii si restrictii
care se aplicã altuia. Întreaga evolutie a personalitãtii se desfãsoarã pe fondul interactiunii
contradictorii dintre „constiinþa obiectivã” si „autoconstiinþã”. Acesta este un proces de
desprindere, formulare si integrare permanentã de semnificatii, criterii, de simboluri si modele
actionale care se desfãsoarã dupã cu totul alte legi decât comportamentele care definesc individul
ca dat biologic.
În structura si dinamica personalitãtii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine,
ci semnificatia lor valoricã, ce se cristalizeazã în cadrul relatiilor interpersonale si al aprecierilor
sociale; nu perceptia sau gândirea în sine, ci constiinþa valorii lor în realizare eului prin
compararea cu altii.
În viaţa de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul
comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar
utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii.
Se pune întrebarea "Ce este personalitaea?". În opinia lui P. Fraisse istoria psihologiei,
între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală.
Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim persoana.
Persoana înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie
teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare şi
funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană.
În literatura de specialitate şi nu numai, există numeroase definiţii ale personalităţii, fiecare
surprinzând câteva aspecte ale acestui concept atât de vast.
În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel:
"element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi
o diferenţiază de o altă persoană. "
Pentru sociologie personalitatea este "expresia socioculturală a individualităţii
umane. " ("Dictionar de Sociologie" - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu)
Între nenumăratele definiţii ale personalităţii, G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea
"Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune "(...) nu să definim
obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte".

"Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a


acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul
său caracteristic. "
Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie, aşa cum a
făcut-o Allport:
Organizarea dinamică
"Problema centrală a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor
de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese
organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii. (...)
Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi anormale
care sunt marcate de o dezintegrare progresivăa. "
Psihofizic
"Acest termen ne aminteşte că personalitatea nu este nici exclusiv mentală, nici exclusiv
nervoasă. Organizarea sa atrage după sine funcţionarea atât a "spiritului", cât si a "trupului"
într-o unitate inextricabilă. "
Sisteme
"Un sistem (orice sistem) este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O
deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătura, un concept, un stil de comportare.
Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt
"potenţialul nostru de activitate".
Determină
"Personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează
o activitate şi o gândire specifică atunci când intra în acţiune. Toate sistemele care compun
personalitatea trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare
asupra tuturor actelor adoptative şi expresive prin care personalitatea ajunge sa fie cunoscută. "
Caracteristic
"Orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi sunt unice pentru aceasta. "
Comportament şi gândire
"Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă.
Ele sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm,
totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră."
În "Dicţionar de Psihologie", editura Babel 1997, coordonat de Ursula Şchiopu comportamentul
şi gândirea "... se referă la disponibilităţile generale şi caracteristice pe
care le exprimă o persoană (faţă de altele) şi care conturează
identitatea ei specifică. "
Psihanaliza a fost dezvoltată de Sigmund Freud (1856 - 1939), ca o
modalitate de a explora conţinutul şi mecanismele vieţii mentale umane. Pregătirea sa l-a făcut să
aprecieze importanţa factorilor biologici (natura) şi a experienţei sociale (educaţia) pentru
dezvoltarea şi menţinerea personalităţii umane.
Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea
comportamentului uman. Unul este eros "instictul veţii", nevoia oamenilor de a stabili
legături între ei şi altul este thanatos "instinctul morţii", baza înclinaţiei agresive. În
opinia lui Freud, personalitatea este compusă din trei elemente: id-ul (sinele), supraeul
(superego) şi eul (ego).
Id-ul constituie impusurile noastre biologice, universale care cer
satisfacere imediată.
Supraeul este conştiinţa, id-ul reprezentat în personalitate.
Eul este partea persoanei care este în contact cu realitatea.
Personalitatea e vazuta sub aspect dinamic, adica miscarea "energiei psihice", a libido-ului
între cele trei instante psihice.
Personalitatea umana se dezvolta printr-o serie de stadii succesive, universale cu substrat
biologic si legate de vârsta pe care Freud le-a numit "stadiile dezvoltarii psiho-
sexuale".
• Primul stadiu este stadiul oral (1 an) în care sugarul cauta placere prin acte orale
(suptul, muscatul).
• Al doilea stadiu este stadiul anal (2 ani) când apare controlul intestinelor si al vezicii
urinare.
• Al treilea stadiu este stadiul falic (3-5 ani) este perioada constientizarii sexuale
initiale, sau altfel spus conflictul Oedipal.
• Al patrulea stadiu este stadiul latentiei (5 ani-pubertate) în care este important
dezvoltarea fizica si deprinderile intelectuale.
• Al cincilea stadiu este stadiul genital când apare sexualitatea matura.

Freud mai pune accent pe sursele inconstiente si emotionale ale dezvoltarii copilului care
contribuie la stabilirea timpurie a aspectelor functionale ale personalitatii, aspectelor afective ale
socializarii.
Din numeroasele definitii ale personalitatii se desprind câteva caracteristici ale acestuia,
care evidentiaza faptul ca personalitatea este o structura (Perron,R.,1985):
" GLOBALITATEA:
Personalitatea unei persoane este constituita din ansamblul de caracteristici care permite
descrierea si identificarea ei printre celelalte. Însa nu trebuie sa uitam ca omul este unic prin
fiecare persoana. Acest lucru înseamna ca unicitatea individului se contureaza într-o personalitate
unica însa asemanatoare pe anumite criterii, cu personalitatile altor indivizi.
" COERENTA:
Majoritatea teoriilor admit ideea existentei unei anume organizari si interdependente a
elementelor componente ale personalitatii. Dar când în comportamentul unei persoane apar acte
neobisnuite ele contravin acestor teorii. Personalitatea nu este un ansamblu de elemente
juxtapuse, ci un sistem functional format din elemente interdependente.
" PERMANENTA (STABILITATEA) TEMPORALA:
Desi o persoana se transforma, se dezvolta, ea îsi pastreaza identitatea sa psihica.
Omul are constiinta existentei sale, sentimentul continuitatii si a identitatii personale de-a lungul
întregii sale vieti.

• Trasatura psihica. Tipurile. Factorii de


personalitate.
Trasatura psihica este acel concept care evidentiaza aceste însusiri sau particularitati
relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comportamental, o trasatura
este indicata de predispozitia de a raspunde în acelasi fel la o varietate de stimuli. De exemplu
timiditatea este o trasatura, fiind în cele mai multe cazuri însotita de stângacie,
hiperemotivitate, mobilizare energetica exagerata etc.
Tipurile sunt formate din mai multe trasaturi. ( de exemplu: introvertit, extravertit,
ciclotimic etc.)
W. Michel considera ca trasaturile sunt prototipuri, adica nu descriu decât proprietati
tipice sau frecvente în anumite situatii. Deseori oamenii atribuie o trasatura daca aceasta apare în
câteva situatii frecvente, chiar daca nu se poate generaliza si astfel caracteriza pe om. De
exemplu cineva poate fi "catalogat" ca fiind coleric daca a fost vazut cuprins de mânie într-o
situatie iesita din comun, chiar daca aceasta nu este o constanta a comportamentului sau. Aceeasi
trasatura poate avea în vedere comportamente care se manifesta în situatii foarte diferite: de
exemplu a-ti fi frica de esec, de paianjeni sau de vreo boala nu reflecta aceeasi componenta a
personalitatii.
E. Kretschmer luând în considerare parametrii constitutiei fizice, corporale descrie 3 tipuri,
iar asocierile dintre trasaturile fizice si psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile
patologice:
• Tipul picnic - statura mijlocie, exces ponderal, fata plina, mâini si picioare scurte,
abdomen si torace bine dezvoltate - caruia îi sunt asociate urmatoarele trasaturi psihice,
grupate într-un profil ciclitomic: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate,
sociabilitate, dar si superficialitate în relatiile sociale, înclinatie catre compromisuri.
• Tipul astenic - cu corpul slab, alungit, mâini si picioare lungi si subtiri caruia i se
asociaza un profil psihologic numit schizotimic: înclinatie spre abstractizare,
interiorizare, sensibilitate, un simt acut al onoarei, meticulozitate etc.
• Tipul atletic - tipul cu o dezvoltare fizica si psihica echilibrata.

În opinia lui G. Allport personalitatea este o structura formata din trasaturi organizate
ierarhic. El spune ca la fiecare individ exista 2-3 trasaturi cardinale care domina si
controleaza celelalte trasaturi. În ordine ierarhica urmeaza un grup format din 10-15
trasaturi principale, relativ usor de identificat, si în sfârsit sute sau chiar mii de trasaturi
secundare si de fond, care sunt foarte greu de identificat.
Notiunea de factor a fost introdusa în psihologie odata cu cu utilizarea analizei
factoriale. De exemplu daca un elev are rezultate bune la matematica se poate anticipa ca va avea
rezultate bune si la fizica, explicatia fiind existenta unui factor comun, si anume, un mod de
rationament tipic. În vârful piramidei factorilor se afla factorul general deseori identificat cu
inteligenta.
Factorii si trasaturile de personalitate datorita asemanarilor dintre ele sunt utilizati ca sinonomi.

• Teoriile personalitatii
Personalitatea poate fi abordata din perspective si din directii variate. Exista numeroase
teorii ale personalitatii, dintre care amintim: biologista, experimentalista,
psihometrica si socio-culturala si antropologica.
Orientarea biologista pune accent pe întreaga organizare psihocomportamentala a omului,
accentueaza rolul motivelor biologice si al experientei timpurii - pre- si postnatala - in formarea
personalitatii. Dependenta, agresivitatea, sexualitatea sunt considerate trasaturi
primare. Exista si contraopinii. De exemplu americanii vad razboiul, agresivitatea si competitia
ca fiind umane prin nastere.Totusi, exista societati (Arapesii din Noua Guinee) în care razboiul
este necunoscut, iar comportamentul agresiv si competitiv virtual inexistent.
Necesitatea abordarii experimentaliste a personalitatii a fost formulata de Stanford
(1963) astfel: "Studiul personalitatii este studiul modului în care oamenii difera pe un registru
foarte întins în ceea ce au învatat: fiecare persoana deci este unica.dar toti au învatat în
concordanta cu aceleasi legi generale." Au fost abordate îndeosebi procesele de învatare,
procesele perceptiei si procesele de cunoastere superioare.
Orientarea psihometrica înseamna studiul trasatirilor exprimabile sub forma unor liste de
atribute ce caracterizeaza persoana în cadrul unei situatii. Au fost dezvoltate un numar mare de
tehnici si instrumente de masura: scale, chestionare etc.
Orientarea socio-culturala si antropologica se bazeaza pe ideea ca personalitatea
poate fi înteleasa numai luând în considerare si contextul social în care traieste individul, si
numai comparând indivizii apartinând unor populatii si culturi diferite (Mead, Linton). Procesul
de socializare e un proces social prin care individul uman, om, membru activ al societatii,
parcurge transformari succesive. Este un proces social continuu de iteractiune care da unei fiinte
potential sociale posibilitatea sa-si dezvolte o identitate, un ansamblu de idei o gama de
deprinderi. Esenta acestui proces este ca societatea încearca sa tranforme individul (viitor actor
al societatii) dupa chipul sau, astfel încât sa raspunda normelor, valorilor societatii. Potrivit
teoriei rolulilor fiecare dintre noi avem un status social si jucam diferite roluri în functie de
cerintele, asteptarile societatii în general.
Nou-nascutii umani care sunt potentiali personalitati umane :
• nu poseda limbaj articulat;
• nu au nici un fel de cunostinte stiintifice sau tehnice;
• nu au atitudini scopuri, idealuri de viata;
• simturile sunt incomplet dezvoltate.

CONCLUZII: În studiul personalitatii elevilor, cunoasterea si apreciera corecta a acestuia din


perspectiva procesului indictiv-educativ este necesar identificarea si analiza
temperamentului, adica trasaturile si calitatile formale, dinamico-energetice si a caracterului,
adica trasaturile de continut, socio-morale si axiologice.

Psihologul Maria Mamali pune accentul pe rolul societatii in formarea personalitatii,


mentionand ca personalitatea e organizarea dinamica a tuturor trasaturilor psihologice,
fiziologice si morfologice ale individului si se manifesta prin conduita omului in societate.
Pentru a putea cunoaste personalitatea unui individ e necesara cunoasterea trasaturilor
caracteristice si a modului cum sunt ele organizate, precum si structura lor.
Trasaturile personalitatii se clasifica in trei mari categorii: temperament,
aptitudini si caracter.

• TEMPERAMENTUL
Definitie
Temperamentul se refera la dimensiunea energetico-dinamica a personalitatii si se exprima
în particularitati ale activitatii intelectuale si a afectivitatii, cât si în comportamentul exterior:
limbaj si motricitate, în conduita.
Temperamentul, ca subsistem al personalitatii, se refera la o serie de particularitati si
trasaturi înnascute care sunt importante în procesul devenirii socio-morale a fiintei umane.
Trasaturile temperamentale sunt foarte usor de observat si identificat si în opinia
majoritatii specialistilor în domeniu sunt legate de aspectele biologice ale persoanei respective,
în special de sistemul nervos si cel endocrin.
Psihologul roman Nicolae Margineanu a considerat ca temperamentul
caracterizeaza forma manifestarilor noastre si, de aceea, l-a definit drept aspectul formal al
afectivitatii si reactivitatii motorii specifice unei persoane.
Exista mai multe tipologii ale temperamentului, aceasta problema fiind o preocupare
constanta de-a lungul istoriei si evolutiei stiintei.

• Tipologia lui Hipocrate


Prima încercare de identificare si explicare a tipurilor temperamentale o datoram
medicilor Antichitatii, Hipocrate (400 î.e.n.) si Galenus (150 e.n.).
În concordanta cu filosofia epocii, care considera ca întreaga natura este compusa din
patru elemente fundamentale - aer, pamânt,foc si apa - acestia au socotit ca
predominanta în organism a uneia dintre cele patru "umori" (hormones): sânge, flegma,
bila neagra si bila galbena, determina temperamentul. Pe aceasta baza se stabilesc
cele patru tipuri clasice de temperament: sangvinic, flegmatic, melancolic si
coleric.
• Colericul este energic, nelinistit, impetuos, irascibil, uneori impulsiv si isi
risipeste energia. El este inegal în manifestari. Starile afective se succed cu
rapiditate. Oscileaza între entuziasm si deceptie, care tendinta de exagerare în tot
ceea ce face. Este o persoana foarte expresiva,usor "de citit", gândurile si emotiile i
se succed cu repeziciune.Are tendinta de dominare în grup si se daruieste cu pasiune
unei idei sau cauze.
Sangvinicul se caracterizeaza prin ritmiciatate si echilibru. Este vioi, vesel, optimist
si se adapteaza cu usurinta la orice situatie. Fire activa, schimba activitatile foarte
des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou. Trairile afective sunt intense, dar
sentimentele sunt superficiale si instabile. Trece cu usurinta peste esecuri sau
deceptii sentimentale si stabileste usor contacte cu alte persoane.
• Flegmaticul este linistit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face,
pare a dispune de o rabdare fara margini. Are o putere de munca deosebita
poate obtine performante deosebite mai ales în muncile de lunga durata si este foarte
tenace, meticulos în tot ceea ce face. Fire închisa, greu adaptabila, putin
comunicativa, prefera activitatile individuale.
Melancolicul este la fel de lent si inexpresiv ca felgmaticul,dar îi lipseste forta si
vigoarea acestuia, emotiv si sensibil, are o viata interioara agitata datorita unor
exagerate exigente fata de sine si a unei neîncrederi în fortete proprii. Este putin
rezistent la eforturi îndelungate. Putin comunicativ, închis în sine, melancolicul are
dificultati de adaptare sociala. Debitul verbal este scazut, gesticulatia redusa.

• Tipologia lui Pavlov


I.P.Pavlov si-a fundamentat cercetarea temperamentelor pe cele doua procese nervoase
fundamentale ale sistemului nervos central: excitatia si inhibitia, luand in considerare trei
trasaturi ale acestora, si anume: forta, echilibrul si mobilitatea.Explicarea diferentelor
temperamentale tine, în conceptia filozofului rus Ivan Petrovici Pavlov, de
caracteristicile sistemului nervos central si de raporturile dintre ele:
• Forta sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos si se exprima prin
rezistenta mai mare sau mai mica la excitanti puternici sau la eventualele situatii
conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic si
sistem nervos slab( Forta = puterea proceselor nervoase fundamentale, puterea celulei
nervoase care, desigur, isi are corespondent in puterea proceselor psihice, ca suport
anatomo-fiziologic al acestora si chiar in foraa musculara );
• Mobilitatea desemneaza usurinta cu care se trece de la excitatie la inhibitie si invers,
în functie de solicitarile externe. Daca trecerea se realizeaza rapid, sistemul nervos este
mobil, iar daca trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert
(Mobilitatea = rapiditatea proceselor nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia,
viteza cu care aceste procese se transforma unul in celalalt, avand un corespondent la
nivelul fenomenelor psihice, in fluenta acestora ).;
• Echilibrul sistemului nervos se refera la repartitia fortei celor doua procese
(excitatia si inhibitia). Daca ele au forte aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem
nervos echilibrat. Exista si un sistem nervos neechilibrat la care predominanta este
excitatia (Echilibrul = raportul dintre cele doua procese nervoase fundamentale,
excitatia si inhibitia, proporaia lor la nivelul functional al unei anumite personte) .
Din combinarea acestor însusiri rezulta patru tipuri de sistem nervos:
1. tipul puternic, neechilibrat,excitabil (corelat cu temperamentul coleric)
2. tipul puternic, echilibrat, mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
3. tipul puternic, echilibrat, inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4. tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamental: nivelul motor
general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ si nivelul
mintal (al gândirii). Fiecare nivel se caracterizeaza prin indicii temperamentali: forta,
echilibru, mobilitate, persistenta, tonus afectiv (stenic si astenic) si directie
(extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metoda de educare a capacitatii de
interapreciere, numita metoda aprecierii obiective a personalitatii.
Tipurile temperamentale si tipurile de sistem nervos sunt doua notiuni diferite, nu coincid,
deoarece în timp ce acestia din urma ramân de-a lungul vietii neschimbate, temperamentul se
construieste în cadrul interactiunii individului cu mediul fizic si socio-cultural.

• Tipologia lui Jung si Eysenck


Psihiatrul elvetian Carl Jung a constatat, pe baza unei impresionante experiente clinice, ca,
în afara unor diferente individuale, între oameni exista si deosebiri tipice. Unii oameni sunt
orientati predominant spre lumea externa si intra în categoria extravertitilor, în timp
ce altii sunt orientati predominant spre lumea interioara si apartin categoriei
introvertitilor.
Extracvertitii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimisti, senini, binevoitori,
se înteleg sau se cearta cu cei din jur, dar ramân în relatii cu ei. Introvertitii sunt firi închise,
greu de patruns, timizi, putini comunicativi, înclinati spre reverie si greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia aceasta distinctie a lui Jung, amplificând
cazuistica probatorie, dar adauga o noua dimensiune numita grad de nevrozism. Aceasta exprima
stabilitatea sau instabilitatea emotionale a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua
dimensiuni pe doua axe perpendiculare, obtinând tipurile extravertit - stabil,
extravertit - instabil, introvertit - stabil si introvertit - instabil, pe care le-a
asociat cu cele patru temperamente clasice.

• Tipologia scolii franco - olandeze:


Heymans-Wiersma-Le Senne

Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun o tipologie a


temperamentelor mult mai nuantata care va fi reluata si precizata de psihologii francezi
Rene Le Senne si Gaston Berger.
Pentru Le Senne caracterul este ceea ce întelegem azi prin temperament, adica
"ansamblul dispozitiilor înnascute, care formeaza scheletul mintal al
individului". Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea si
"rasunetul" (ecoul). Din combinarea lor rezulta opt tipuri temperamentale.
• Emotivitatea exprima reactiile afective ale persoanelor în fata diferitelor evenimente.
Emotivii au tendinta de a se tulbura puternic chiar si pentru lucruri marunte. Dimpotriva,
non-emotivii sunt aceia care se emotioneaza greu si ale caror emotii nu sunt prea
violente.
• Activitatea desemneaza dispozitia spre actiune a unei persoane. Persoanele active au
o continua dispozitie spre actiune, nu pot sta locului. Cele non-active actioneaza parca
impotriva vointei lor, cu efort si plângându-se continuu.
• Rasunetul se refera la ecoul pe care il au asupra noastra diferite evenimente, impresii.
Persoanele care traiesc puternic prezentul, extraversive sunt numite persoane primare.
Persoanele care au tendinta de a ramâne sub influenta impresiilor trecute, introversive
sunt numite persoane secundare.
Exista opt tipuri de temperament care rezulta din combinarea acestor factori, si anume:

1. pasionatii (emotivi, activi, secundari),


2. colericii (emotivi, activi, primari),
3. sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari),
4. nervosii (emotivi, non-activi, primari),
5. flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari),
6. sangvinicii (non-emotivi, activi, primari),
7. apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari),
8. amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).

Luând în considerare doar emotivitatea si activitatea putem reduce cele 8 tipuri la


jumatate:
1. Emotivii inactivi - adica nervosii care reactioneaza rapid la evenimente, si sentimentalii,
care a reactioneaza lent.
2. Emotivii activi - în care se încadreaza colericii, cu reactii rapide, explozive si pasionatii,
care au reactii lente.
3. Neemotivii activi - adica sangvinicii, cu reactii echilibrate, rapide, si flegmaticii, cu
multa forta dar lenti.
4. Neemotivii inactivi - care îi include pe amorfi, care, desi cu mai putina energie sunt bine
ancorati în prezent, si pe apatici, a caror lipsa de energie este dublata de un ritm lent al reactiilor.
Principalele trasaturi ale celor opt tipuri :
PASIONATII (EAS) - ambitiosi care realizeaza tensiune extrema a întregii personalitati;
activitate concentrata pentru un scop unic; dominatori, apti pentru a conduce. Stiu sa-si
stapâneasca si sa utilizeze violenta. Serviabili, onorabili, iubesc societatea. Având simt profund al
grandorii, stiu sa-si reduca nevoile organice, merg uneori pana la ascetism.
Valoare dominanta: opera de înfaptuit.
COLERICII (EAP) - generosi, cordiali, plini de vitalitate, si exuberanta, optimisti; în general
excitabili, adesea fara gust si masura. Activitatea lor e intensa, febrila, si multipla. Se intereseaza
de politica, iubesc poporul, cred în progres, sunt revolutionari. Dotati cu aptitudini oratorice,
plini de impetuozitate, antreneaza oamenii.
Valoare dominanta: actiunea.
SENTIMENTALII (EnAP) - ambitiosi ce ramân mereu în stadiul de aspiratie. Meditativi,
introvertiti, schizotimi. Adesea melancolici si nemultumiti de ei însisi; timizi, vulnerabili,
scrupulosi; îsi alimenteaza viata interioara prin ruminatia trecutului. Nu stiu prea bine sa intre în
relatii cu oamenii, si cad usor în mizantropie. Neabili, se resemneaza dinainte cu ceea ce puteau
totusi sa evite. Individualisti, au un sentiment viu al naturii.Valoare dominanta: intimitatea.
NERVOSII (EnAS) - cu dispozitie variabila vor sa epateze si sa atraga atentia. Indiferenti la
obiectivitate, simt nevoia de a înfrumuseta realitatea (ajungând de la minciuna la fictiune
poetica). Au un gust pronuntat bizar, oribil, macabru. Muncesc neregulat si numai ce le place. Au
nevoie de excitatii pentru a se smulge inactivitatii si plictiselii. Inconstanti în afectiunile lor:
repede sedusi, repede consolati.Valoare dominanta: divertismentul.
FLEGMATICII (nEAS) - oamenii obisnuintelor, respecta principiile, punctuali, obiectivi,
demni de credinta, ponderati, cu dispozitie afectiva egala. În general impasibili, rabdatori, tenaci,
lipsiti de orice afectare. Civismul lor e profund, religia lor are caracter mai ales moral. Agreeaza
sistemele abstracte.Valoarea dominanta: legea.
SANGVINICII (nEAP) - extrovertiti, pot face observatii exacte si dovedesc un remarcabil
simt practic. Le place lumea, unde se comporta politicos, sunt spirituali, ironici, sceptici. Stiu sa
manevreze oamenii, sunt abili diplomati. Liberali si talentati în politica, au putin respect pentru
marile sisteme si pun accent pe experienta. Probeaza initiativa si o mare suplete de spirit.
Oportunisti.Valoare dominanta: succesul social.
APATICII (nEnAs) - închisi, secretosi, repliati în ei însisi, dar fara viata interioara
frematatoare. Sumbri si taciturni, râd rareori. Sclavi ai obisnuintelor, conservatori. Tenaci în
aversiunile lor, sunt dificil de reconciliat. Cei mai putin vorbareti dintre oameni, le place
singuratatea. Desi indiferenti la viata sociala, ei sunt în general cinstiti, iubesc adevarul,
onorabili.Valoare dominanta: linistea.
AMORFII (nEnAP) - disponibili, concilianti, toleranti prin indiferenta, dau adesea dovada de
o încapatânare pasiva tenace. În ansamblu au "caracter bun". Neglijenti, lenesi, nepunctuali.
Indiferenti fata de trecut mai mult decât fata de viitor. Au adesea aptitudini catre muzica
(executanti) si teatru.Valoare dominanta: placerea.

• Importanta acestor tipologii de


temperament în activitatea didactica
G. Berger a elaborat un chestionar usor de utilizat pentru a încadra o persoana în cele 8 tipuri
temperamentale. Acest chestionar poate fi aplicat si în cazul elevilor, deoarece pentru educator
cunasterea temperamentului elevilor este importanta. Astfel se poate stabili daca un copil este
emotiv sau nu, este activ sau nu. Daca un copil este activ el poate fi harnic, energic, indiferent de
gradul de emotivitate, iar daca este inactiv, ar putea fi lent, lenes, fara initiativa. Daca este emotiv
poate avea reactii emotive foarte puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar daca este
non-emotiv, astfel de manifestari vor fi minime.
Dar nu este de ajuns pentru un educator identificarea acestor caracteristici, ci ei pot si
trebuie sa ia masuri necesare stimularii sau controlarii acestora dupa caz. Copii activi trebuie
orientati spre activitati utile si temperarea tendintei de a lua hotarâri pripite, iar cei inactivi au
nevoie de o stimulare constanta si de un program de lucru strict supravegheat.
Le Gall subliniaza valoarea muncii în grup pentru cei neemotivi si inactivi. Pentru alte
tipuri, de exemplu pentru sentimentali rolul muncii în echipa este discutabil, deoarece
sentimentalul poate avea probleme de integrare în grup, preferând singuratatea.

• CARACTERUL. Atitudinea.
Definitii ale caracterului. Atitudinea si trasaturile caracteriale.
Termenul de personalitate include într-un sitem unitar atât temperamentul cît si caracterul
omului.
Temperamentul si caracterul sunt doua notiuni diferite care nu trebuiesc confundate.
În timp ce temperamentul se refera la însusiri ereditare ale individului,
caracterul vizeaza suprastructura morala a personalitatii, calitatea de fiinta
sociala a omului.În opinia lui Allport de câte ori vorbim despre caracter emitem o judecata
de valoare si implicam un standard moral.
Etimologic, termenul de caracter provine din greaca veche si înseamna tipar, pecete si cu
referire la om, sisteme de trasaturi, stil de viata. Caracterul de fapt înseamna o
structura profunda a personalitatii, care se manifesta prin comportament, care pot fi usor de
prevazut.
Pentru a cunoste caracterul ciuva trebuie sa încercam sa raspundem la întrebarea fundamentala
"De ce", sa ne întrebam în legatura cu motivele, si valorile ce fundamenteaza comportamentul
cuiva.
G. Allport clasifica trasaturile de caracter in:
- trasaturi cardinale (1-2) – trasaturi persistente, dominante æi reprezentative
pentru subiectul in cauza;
- trasaturi centrale sau principale (20-30) – definesc profilul persoanei;
- trasaturi secundare – foarte numeroase, puain clare æi au o existenaa minora æi
latenta.
Andrei Cosmovici subliniind doua dimensiuni fundamentale ale caracterului -una
axiologica, orientativ-valorica, alta executiva, voluntara- afirma: "Caracterul
este acea structura care exprima ierarhia motivelor esentiale ale unei persoane, cât
si posibilitatea de a traduce în fapt hotarârile luate în conformitate cu ele".
În opinia lui Taylor caracterul este " gradul de organizare etica efectiva a tuturor
fortelor individului".
Alte definitii: "o dispozitie psihofizica durabila de a inhiba impulsurile conform unui
principiu reglator "(Rohack, A.A.; cf Allport) sau "o vointa moraliceste organizata"
(Klages, K.).
Caracterul este deci un subsistem relational-valoric si de autoreglaj al personalitatii
care se exprima printr-un ansamblu de atitudini-valori.
Atitudinea este un construct ipotetic care reprezinta placerea sau neplacerea legata de un
item. Atitudinile sunt pozitive, negative sau neutre, ca puncte de vedere asupra unui obiect
atitudinal, cum ar fi o persoana, un obiect sau un comportament. Problemele de atitudine sunt
frecvente in psihoterapie. Oamenii pot avea o atitudine ambivalenta fata de o anume tinta,
respectiv o atitudine in acelasi timp pozitiva si negativa fata de acel lucru.
Atitudinea exprima o modalitate de raportare fata de anumite aspecte ale realitatii si implica
reactii afective, cognitive si comportamentale.
În structura caracterului se disting trei grupe fundamentale de atitudini:
• atitudinea fata de sine însusi: modestie, orgoliu, demnitate, sentiment de inferioritate,
culpabilitate,
• atitudinea fata de ceilalti, fata de societate: umanism, patriotism, atitudini politice,
atitudinea fata de munca.
Atitudinea si judecata de valoare
Atitudinea se leaga de judecata. Atitudinea apare pe baza modelului ABC (emotii,
schimbare comportamentala si cognitii). Raspunsul afectiv este un raspuns psihologic care
exprima preferinta individului. Intentia comportamentala este un indicator verbal al intentiei
persoanei. Raspunsul cognitiv este o evaluare cognitiva a persoanei astfel incat se formeaza o
atitudine. Cele mai multe atitudini sunt rezultatul invatarii prin observatia mediului.
Atitudinea implicita si explicita
Atitudinea implicita, de importanta in psihoterapie, este inconstienta, dar cu efecte ce
pot fi identificate. Atitudinea explicita si implicita afecteaza comportamentul uman in mod
diferit. Relatia dintre atitudinea implicita si cea explicita este destul de prost inteleasa si poate
constitui obiectul analizei in psihoterapie.
Formarea atitudinii
Spre deosebire de personalitate, care nu se schimba, atitudinea poate fi schimbata ca
rezultat al functionarii experientei sau prin schimbare in psihoterapie. Variabilele ereditare pot
influenta atitudinea, dar se crede ca acest lucru este indirect. De exemplu putem mosteni
predispozitia spre extrovertire, si acest lucru poate afecta inclinatia spre anumite tipuri de
muzica. Exista numeroase teorii ale formarii si schimbarii de atitudine, cum sunt:
- Teoria constantei
- Teoria perceptiei sinelui
- Meta-programele, in relatie cu NLP
- Persuasiunea
- Elaborarea modelului placerii
- Teoria echilibrului
- Teoria abundentei

Atitudinile__Interfata dintre structura interna, profunda a caracterului si conduita


manifesta o constituie subsistemul atitudinal. Atitudinea reprezinta componenta fundamentala a
caracterului. Ea este o constructie psihica, sintetica ce reuneste elemente intelectuale, afective,
volitive.
Atitudinea este pozitia interna adoptata de o persoana fata de situatia sociala
in care este pusa. Ea se constituie prin organizarea selectiva, relativ durabila a unor
componente psihice diferite-cognitive, motivationale-afective si determina modul in care va
raspunde si actiona o persoana intr-o situatie sau alta. Atitudinea este invariantul de baza
caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferential, se adapteaza evoluand.
Doar orientarea constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa, generalizata,
valorizatoare, justificativa, doar reactia stabila, generalizata, proprie sb. si intemeiata pe
convingerile lui puternice traduce o atitudine. Ea este un fel de dispozitie latenta a individului, o
,,variabila ascunsa”, de a raspunde sau actiona intr-o maniera sau alta la o stimulare a mediului.
Ea este rezultatul interactiunii sb. cu lumea.
Dupa T.M. NEWCOMB, atitudinea reflecta forma in care experienta anterioara este
acumulata, conservata si organizata la individ, cand acesta abordeaza o situatie noua.
Atitudinea apare ca veriga de legatura intre starea psihologica interna dominanta a persoanei
si multimea situatiilor la care se raporteaza in contextul vietii sale sociale.
De aici putem deduce si caracteristicile principale ale atitudinii:
• directia sau orientarea, data de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorabil) al
trairii afective fata de obiect (situatie): atitudinea pozitiva imprima persoanei tentinta de a
se apropia de obiect in vreme ce atitudinea negativa creeaza o tendinat opusa, de
indepartare;
• gradul de intensitate, care exprima gradatiile celor 2 segmente ale trairii – pozitiv si
negativ - , trecand prin punctul neutru 0;
Dinamica atitudinii este conditionata de caracteristicile obiectului de referinta, care dupa
T.M. Newcomb sunt:
• dimensionalitatea, constand in numarul si varietatea elementelor care-l compun, mergand
de la stimulii unidimensionali pana la cei mai complexi, cum sunt cei socioumani;
suprafata sau intinderea comprehensibila a obiectului, canstand in numarul de insusiri accesibile
observatiei si intelegerii, fata de care sb. a reusit sa-si formeze o atitudine definita si generalizata;
• centralitatea psihologica a obiectului pentru sb.
socialitatea care rezida in aceea ca ,,obiectele sociale” (celelalte persoane) reprezinta principala
sursa de formare a atitudinilor.
• In forma lor obiectiva de comportament atitudinile nu sunt altceva decat relatiile, iar
relatiile interiorizate apar ca atitudini.
Measiscev arata ca atitudinile contin 2 segmente esentiale:
cel incitativ-orintativ, implicit selectiv-evaluativ;
segmentul efector, executiv, preponderent operational;
Numai unitatea lor asigura unitatea caracterului.
Cele 2 segmente ale atitudinii traduc in limbaj stiintific definitia populara a
caracterului: unitatea dintre vorba si fapta, deci dintre segmentul
orientativ si cel executiv, volitiv.
Specificul propriu al caracterului deriva din interactiunea intre atitudini sau din
interactiunea segmentelor in cadrul aceleiasi atitudini.
Cele mai frecvente interactiuni intre atitudini sunt cele de :
• coordonare, cooperare sau cele de contradictie
• incompatibilitate, chiar de excludere reciproca
relatiile de tip compensativ, atitudinile deficitare fiind ameliorate (compensate) prin
cele mai proeminente dezvoltate.
Dezvoltarea inegala a celor 2 segmente ale uneia si aceleiasi atitudini acorda o fizionomie
specifica profilului caracterial ale unei persoane.
Atitudinile si segmentele lor nu trebuie interpretate in sine ci in functie de valoarea lor
morala.
Cand atitudinile intra in concordanta cu legile progresului, cu normele
sociale, ele devin valori.
Se elaboreaza ceea ce Linton numea sistemul atitudini –valori specifice fiecarui individ, care
odata fixat actioneaza aproape automat, chiar la nivel subconstient.
Atitudinile caracteriale, fara a se confunda cu valorile, au un continut valoric si o functie
evaluativa, iar prin aceasta regleaza comportamentele specifice ale fiecarui individ.
Expresia externa a atitudinii o reprezinta opinia si actiunea.
Opinia este forma verbal-propozitionala de exteriorizare a atitudinii, constand din judecati de
valoare si de acceptare (acord) sau de respingere (dezacord) in legatura cu diferitele situatii,
evenimente si sisteme de valori.
Opinia este o modalitate constatativ – pasiva de raportare la lume care nu introduce nici o
schimbare in situatie.
Cand atitudinile individuale converg intr-o masura semnificativa, vom avea in plan extern
opinia publica, ce poate fi interpretata ca dimensiune a caracterului social de care vorbea E.
Fromm.
Actiunea reprezinta intrarea sb. in relatie directa (senzoriala si motorie) cu situatia si
efectuarea unor demersuri (transformari) de integrare in situatie, de modificare a ei sau de
indepartare.
Gradul de angajare psihologica in cadrul actiunii este cu mult mai ridicat decat in cadrul opiniei
si, ca atare, actiunea devine mai relevanta pentru dezvaluirea esentei caracterului unei persoane
decat opinia: faptele atarna mai greu in aprecierea P unui om decat vorbele.
Intre atitudine si manifestarea ei externa, in forma opiniei sau actiunii, nu exista o concordanta
perfecta si neconditionata.
Datorita functiei reglatorii a constiintei, in structura caracteriala se elaboreaza un
mecanism special de comutare, care face posibila disocierea temporara si periodica intre planul
intern al convingerilor si atitudinilor in planul extern al opiniilor si actiunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumata fie conformismului, fie negativismului.
In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativa, ea realizand acel compromis
convenabil intre individ si societate.
Cand se impune ca trasatura dominanta, se transforma intr-o frana in calea unei interactiunii
optime intre individ si cei din jur.
Atunci cand ea se subordoneaza conformismului poate fi benefica d.p.d.v. social, dar
defavorabila pentru individ, iar cand se subordoneaza negativismului poate fi favorabila
individului, dar repudiata social.
Dupa obiectul de referinta, atitudinile se impart in 2 categorii:
atitudinile fata de sine
atitudinile fata de societate
Atitudinile fata de sine reflecta caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza:
autoperceptiei si autoevaluarii a perceptiei si evaluarii celor din jur
Ele se diferentiaza si se structureaza la 2 niveluri:
Segmentar si Global.
In primul caz vom avea atitudinea fata de Eul fizic, de Eul psihic si cea fata de Eul social.
In cazul al doilea, este vorba de pozitia globala pe care o adoptam fata de propria P in
unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
La diferiti indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite:
• autoevaluare obiectiv-realista, asigura cele mai bune premise psihologice de relationare;
• autoevaluare in hiper (supraestimare), induce trasaturi etichetate de cei din jur ca negative
– aroganta, dispret, complex de superioritate – si creeaza serioase probleme de adaptare
la grup;
• autoevaluare in hipo (subestimare), favorizeaza trasaturi caracteriale nefavorabile pentru
sb. – modestie exagerata, neincredere in sine, complex de inferioritate.
• Atitudinile fata de societate se diferentiaza si se individualizeaza potrivit diversitatii
,,obiectelor” si ,,situatiilor” generate de realitate.
Astfel putem delimita:
atitudinea fata de munca
atitudinea fata de normele, principiile si etaloanele morale;
atitudinile fata de diferitele institutii (familie, scoala, armata)
atitudinea fata de structura si forma organizarii politice;
atitudinea fata de ceilalti semeni.
Semnul si intensitatea acestor atitudini determina valoarea caracterului si potentialul adaptativ al
P in sfera vietii sociale.
Trasaturile caracteriale
Descrierea si evaluarea structurii caracterului se bazeaza pe procedeul trasaturilor, alte
procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai putin operante, datorita complexitatii
deosebite a campului de interactiune a variabilelor psihologice implicate.
Atitudinile se exprima cel mai adesea in comportament prin intermediul
trasaturilor caracteriale.
Trasaturile caracteriale pot fi definite ca seturi de acte comportamentale covariante sau ca
particularitati psihice ce fac parte integranta din structura P.
M. Golu defineste trasaturile caracteriale drept ,,structuri psihice interne, care
confera constanta modului de comportare a unui individ in situatii
sociale semnificative pentru el.”
Nu orice trasatura comportamentala poate fi si o trasatura caracteriala.
Sunt trasaturi caracteriale numai cele care satisfac o serie de cerinte:
sunt esentiale, definitorii pentru om;
sunt stabilizate, durabile, determinand un mod constant de manifestare a individului
si permitand anticiparea reactiilor viitoare ale individului;
sunt coerente cu toate celelalte;
sunt asociate cu o valoare morala;
sunt specifice si unice deoarece trec prin istoria vietii individului.
Trasaturile caracteriale ca si cele temperamentale au o dinamica polara, ele formand de regula
perechi antagonice (egoist-altruist).
La fiecare persoana este important faptul ca se intalneste intreaga
gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei
trasaturi.
Astfel in evolutia sa profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul
pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luand aspectul unei balante cu 2 talere:
• cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de-a face cu un caracter ambiguu,
slab determinat;
• cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la
polul negativ, avem un caracter pozitiv;
• cand valoarea trasaturilor de la polul negativ atarna mai greu decat cea a trasaturilor de la
polul pozitiv, avem de-a face cu un caracter socialmente negativ.
Interpretata ca un sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, caracterul apare
ca o componenta relativ stabila diferentiatoare pentru om si cu o mare valoare adaptativa.
El indeplineste numeroase functii in viata psihica a individului si in plan
comportamental:
• functia relationala – pune in contact persoana cu realitatea facilitand stabilirea relatiilor
sociale
• functia orientativ-adaptativa – permite orientarea si conducerea de sine a omului, potrivit
scopului sau;
• functia de mediere si filtrare – ofera persoanei posibilitatea de a filtra prin propria-i
simtire si gandire tot ceea ce intreprinde;
• functia reglatoare – creaza conditiile pentru ca omul sa-si regleze propria sa conduita
In virtutea indeplinirii acestor functii caracterul a fost considerat componenta esentiala a
P, mai mult ,,nucleul P”.
El este cel care da valoare P:
• prin subordonare, controlarea si integrarea celorlalte componente ale P;
• prin valorizarea si valorificarea maximala a acestora.
Caracterul unei persoane si stilul ei de a conduce:
Caracterul poate fi definit ca o constelaaie de atitudine valori, norme, acte de conduita,
fenomene cognitive, afective si volitive, integrate intr-un sistem complex, deschis, relativ
stabilizat.
Continutul caracterului este dat de o mulaime de trasaturi
orientarea caracterului = capacitatea persoanei de a selecta influentele externe, naturale si
socio-culturale dupa criterii moral-valorice;
stapanirea de sine = posibilitatea de a-si domina impulsurile, de a amana reactia atitudinal-
comportamentala, sau in anumite conditii impuse de imprejurari, de a directiona conform
normelor moral valorice, sau de a o suprima total;
bogatia caracterului = multitudinea si complexitatea atitudinilor, valorilor, normelor
asimilate care au devenit elemente perene ale persoanei;
consistenta = concordanta dintre idee, atitudine, vorba si fapta;
generozitatea = sensibilitatea fata de nevoile altora, dorinta de a le veni in ajutor intr-o forma
dezinteresata, compasiune;
puterea = capacitatea persoanei de a domina imprejurarile si de a se domina pe sine;
supleta = deschiderea persoanei la lumea valorilor;
disciplina = incadrarea unei persoane intr-un sistem de norme si respectarea lor cu strictete;
optimismul = increderea persoanei in sine in ceilalti si in viata.

• Aptitudinile
Succesele ce se obtin in cadrul unor domenii ale activitatii umane presupun existenta
unor insusiri psihice, denumite aptitudini. Acestea reprezinta particularitaaile individuale ale
oamenilor care se constituie ca o conditie a realizarii unor activitati la un nivel superior. Astfel,
orice insusire considerata din punct de vedere al rezultatelor obtinute, este o aptitudine.
Aptitudinile sunt fie ereditare fie se dezvolta in cursul unei activitati in functie de
mediu si de educatie.
Dezvoltarea economica fiind un proces de creare de noi cerinte, sta la baza unui proces de
creare de noi aptitudini. In aceste conditii ne intereseaza posibilitatea de a prevedea reusita
profesionala plecand de la constatarea existentei anumitor aptitudini. Reusita profesionala nu
este determinata de o aptitudine izolata, generala sau speciala, ci de un grup de aptitudini, dar si
de cunostinte, deprinderi, interese, atitudini si motivatie.
O forma superioara de manifestare a aptitudinilor este talentul.
Talentul se defineste ca ansamblul dispozitiilor functionale, ereditare si a sistemelor operationale
dobandite ce mijlocesc performante deosebite si realizari originale in activitate (P. Popescu -
Neveanu , 1978).
Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-o activitate
creatoare de insemnatate istorica o constituie geniul.
Tipuri de aptitudini:
generale:
memoria
spiritul de observatie
atentia
inteligenta
speciale:
aptitudini tehnice
aptitudini psihomotorii
aptitudini senzoriale
aptitudini speciale
aptitudini de conducere si de organizare

• Testele de personalitate si rolul lor în


activitatea didactica. Impactul scolii
asupra formarii personalitatii elevilor
Putem spune ca, cu ocazia chestionarelor de personalitate sunt diagnosticate trasaturile
personalitatii, care de fapt exprima atitudinile pe care persona le are fata de ea însasi.
Testele de personalitate sunt diverse si este foarte greu, daca nu chiar imposibil, sa
suprinda toate aspectele personalitatii pe baza caruia sa se întocmeasca profilul psihologic al unei
persoane.
În majoritatea testelor de personalitate sunt analizate urmatorii factori:
• Dominanta;
• Acceptarea de sine;
• Independenta;
• Empatia;
• Responsabilitatea;
• Socializarea;
• Autocontrolul;
• Toleranta;
• Realizarea de sine prin conformism;
• Realizarea de sine prin independenta.
Adolescenta este perioada în care încep sa se "cristalizeze" principalele trasaturi de
caracter. Elevii sunt personalitati în formare. Este greu, sau uneori chiar imposibilt sa ne dam
seama de motivele ce fundamenteaza atitudinile si comportamentele lor.
Scoala poate avea un impact deosebit de puternic asupra formarii personalitatii viitorului
adult, de exemplu prin rolul pedepselor si recompenselor si al asteptarilor profesorilor sau prin
atitudinile profesorului fata de performantele elevilor, precum si interpretarea rezultatelor scazute
în termeni de esec.
Scoala, educatorul, nu are numai obligatia de a transmite cunostinte, informatii ci îi revine un rol
important în formarea atitudinilor - elemente principale ale caracterului- elevilor prin metode si
tehnici specifice.
Metodele indirecte actioneaza mai ales prin mecanismele învatarii sociale bazate pe imitatie, pe
identificare, pe exemple, pe modelare etc.deci una dintre cele mai importante sarcini formative a
scolii este aceea de a oferi modele, cai de urmat.
Între metodele directe cea mai evidenta este utilizarea pedepselor si a recompenselor.

• UNICITATEA INDIVIDULUI
Am vorbit despre personalitatea omului si cele doua componente majore ale sale:
temperamentul si caracterul. Am încercat sa raspundem la întrebarile: "Ce este personalitatea?",
"Ce este temperamentul?", "Ce este caracterul?" si din ce sunt formate. Am vazut ca de-a lungul
timpului omenirea a fost preocupata de stabilirea unor tipologii temperamentale si încadrarea
oamenilor într-o categorie sau alta.
Dar nu trebuie uitat ca în psihologie, care nu este o stiinta pozitiva, exacta, ci stiinta a
sufletului, nu exista alb sau negru. Nu putem spune despre cineva ca întruneste numai trasaturile
temperamentale ale colericului, el îmbina foarte multe trasaturi si domina cele ale colericului.
Putem încadra oamenii în tipologii dar nu trebuie sa uitam de unicitatea individului, a fiecaruia
dintre noi.
Fiecare dintre noi e diferit de celalalt, apartinând deja prin nastere unuia
dintre cele doua sexe. Fiecare dintre noi suntem unici capatând o anumita
originalitate prin faptul ca ne-am nascut într-o anumita zi sau epoca istorica, într-o
anumita familie, într-un anumit mediu social si am parcurs un anumit drum în
viata.
Individul e unic, însa nu incomparabil cu alti indivizi ai speciei umane. Natura lasând trasaturi
comune indivizilor a creat speciile, iar în cadrul speciilor a lasat diversitatea din care deriva
unicitati.
G.W.Allport observa ca: "Metoda de reproducere sexuala a naturii garanteaza la
modul superlativ un echipament genetic nou, pentru fiecare muritor care se naste."
Teoretic, jumatate din ceea ce se transmite ereditar provine de la mama si jumatate provine de la
tata. Deci nu pot exista doua fiinte omenesti la fel sau mai exact cu acelasi potential de
dezvoltare (exceptie facând gemenii monozigoti).
Pentru a întelege un om trebuie sa observam ca el este:
• ca toti ceilalti oamenii (dupa normele universale);
• ca unii oameni (dupa normele de grup);
• ca nici un alt om (norme idiosincratice).
Fiecare om e la fel cu ceilalti prin simpla lui apartenenta la speta umana, are
caracteristici asemanatoare cu oamenii din grupul sau (de ex.: vorbeste o anumita
limba (limba materna)) si totusi este unic, diferit de toti ceilalti.
Orice individ, oricare ar fi el, nu se realizeaza prin trasaturi universale adaugate la niste
trasaturi ale grupului sau /si apoi adaugate la ceva propriu. Individul împleteste într-un mod unic
toate trasaturile formând ceea ce se cheama o persoana distincta si originala.
Este ceea ce Allport accentua: "...Organizarea vietii individuale este, in primul
rând, în ultimul rând si tot timpul, un fapt principal al naturii umane."
Prin drumul parcurs de fiecare om în viata sa se distinge de altii. Fiecare viata îsi
urmeaza un destin unic. Indiferent de orice metafizica a destinului, existenta lui e o
certitudine ceea ce arata particularitatea fiecarui individ în parte, acesta urmând o anumita "cale"
fara "doar si poate".
În marea varietate umana se întalnesc oameni slabi si oameni puternici, genii
si idioti, oameni harnici si oameni lenesi, înalti si scunzi, vioi si apatici, sensibili si
insensibili.
Dar nu vom putea spune niciodata ca doi oameni puternici sunt la fel pentru ca îî mod
sigur unul este puternic în ceva, altul in altceva, unul în alergare, altul în ridicat greutati; nu sunt
doua genii la fel: unul e preocupat de fizica, altul de matematica; exemplele ar putea continua
foarte mult prin diferentieri tot mai subtile între grupuri si tipuri de oameni.

• Explicatia geneticã a personalitãtii


Orice individ îsi începe viata la conceptie ca o singurã celulã. Aceasta se divide apoi în
douã, iar dupã aceea fiecare parte rezultatã din nou în douã, operatia de diviziune succedându-se
mult timp printr-un proces cunoscut sub numele de mitozã, proces care aratã cã toate celulele din
corp au o ereditate identicã. Influenta mediului celular ca: gravitatia, presiunea, oxigenul, o
serie de elemente chimice, ca si câmpurile electrice, produc variatii în celule.

În discutarea clasicã a ereditãtii gena constituie factorul care transmite trãsãturile


caracteriale. Astãzi se stie cã gena este formatã din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidã în
molecule foarte grele, compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentalã a ADN-ului
constã în posibilitatea de autoreplicare, prin care se asigurã mentinerea capitalului ereditar de la
o celulã la alta.
Cu toate pozitiile diferite în privinta ereditãtii prin investigarea acesteia prin intermediul
gemenilor, a studiilor de geneticã umanã si de geneticã experimentalã s-a remarcat cã ereditatea
constituie un fundament al personalitãtii. Factorul ereditar se prezintã pentru personalitate sub
formã de echipament primar. În formarea personalitãtii o importantã deosebitã o are însã si
factorul social în întreaga sa complexitate si diversitate.

• Factorul social
Influenta pe care o exercitã societatea asupra individului este colosalã.
Personalitatea este consideratã de cãtre unii un individ socializat. Cercetãrile lui
Malinowski si ale Margaretei Mead au demonstrat cã cea mai mare parte a conduitei
care era descrisã ca expresie categoricã a naturii umane permanente, nu e în fapt decât un produs
al culturii.
Literatura sociologicã si antropologicã distinge, în formarea personalitãtii, douã
garnituri de variabile: cultura si societatea. Uzual, termenul de culturã vizeazã
obiecte care exprimã valorile, credintele si conceptiile despre lume, cunostintele,
legile, obiceiurile, arta si limba. Termenul de societate se referã la institutii, la
relatiile sociale. Este greu de despãrtit cultura de societate, deoarece ele se subînteleg una
pe alta si actioneazã împreunã asupra individului.
Indivizii se adapteazã la societatea si cultura lor. Durkheim observã cã însusi mediul
fizic al unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte.
Câmpul spatial al conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În întelesul acesta,
indivizii se supun unor modele care apartin unor anumite culturi. Fiecare societate si culturã
posedã un model social care uniformizeazã într-un fel conduita indivizilor.
Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populatii în stare apropiatã de cea de
„naturã”, Kardiner atestã cã, în cadrul fiecãrui grup social, existã o structurã de conduitã
comunã întregului tot social, pe care o numeste personalitate de bazã. Prin personalitate
de bazã el întelege o configuratie psihologicã specificã, proprie membrilor
unui grup social concret, ce se obiectiveazã într-un anumit stil de viatã, pe care indivizii
brodeazã apoi variante singulare. Kardiner precizeazã cã aceastã configuratie psihologicã nu
constituie pentru membrii unei populatii exact o personalitate, ci baza personalitãtii,
„matricea” pe care se dezvoltã ulterior trãsãturile individuale de caracter. Pentru el,
cauzalitatea prezintã un sens dublu: pe de o parte existã raporturi cauzale de la mediu la individ,
pe de altã parte de la individ la mediu. Aceastã distinctie vizeazã în interiorul unei culturi douã
categorii de institutii: primare si secundare. Cele primare sunt acelea care dau continut
actiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimenteazã din retroactiunea
asupra sa. Personalitatea de bazã este asezatã la jumãtatea drumului dintre institutiile
primare si cele secundare. În formarea personalitãtii de bazã, la modelarea ei concureazã
institutiile secundare, dar ponderea principalã o au cele primare. Kardiner sustine cã
institutiile de bazã creeazã problemele de temelie ale adaptãrii individului, acesta fiind obligat sã
tinã seama de regulile sociale în legãturã cu prohibitia sexualã, de practicile referitoare la hranã,
de disciplina grupului.
În demonstrarea afirmatiilor sale, el accentueazã cu precãdere rolul pe care îl are familia
prin educatie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot
unitar.
Problema statutului personalitãtii de bazã a fost repusã de cãtre Kluckhohn si Murray în
sensul cã:
• fiecare om e ca toi oamenii;
• ca un grup restrâns de oameni;
• ca nimeni altul.
Cu alte cuvinte, orice om are o naturã umanã, o personalitate de bazã si o
personalitate individualã.
Personalitatea de bazã este legatã direct de istorie si mai ales de istoria
înteleasã ca traditie, traditia fiind supravietuire psihologicã. Oricum ar fi privite
lucrurile, concluziile sunt aceleasi: asa numitele institutii primare si secundare precum si
personalitatea de bazã, au un caracter relativ. Numai conditiile concrete determinã sfera si
continutul personalitãtii, putându-se vorbi astfel de o personalitate etnicã si de o personalitate
individualã unicã. În virtutea principiului universalitãtii, fiecare om este un om ca toti oamenii.
Independent de rasã, religie, natiune, clasã socialã, omul este animat de aceleasi trebuinte
biologice generale, de aceeasi tendintã spre autorealizare. În acelasi timp, fiecare om, prin
caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite traditii, printr-o anumitã modelare
psihologicã, seamãnã numai cu un grup restrâns de oameni.
Toate pozitiile de mai sus vizeazã raportul individului cu grupul social la nivel sociologic,
unde intrã în actiune finalitatea socialã, care serveste în obiectivarea tendintelor sale, spre a si-l
putea face pãrtas pe individ, dupã cum s-a vãzut, la modele sociale.
Modelele sociale
În ce mãsurã personalitatea prezintã o evolutie endogenã sau exogenã ?
Incontestabil, regulile, valorile si simbolurile, ca si cultura în genere, au un
important rol în procesul de socializare a individului. Modelele sociale afecteazã personalitatea
individului uman însã si mai în profunzime.
Antropologul Margareta Med a studiat unele societãti slab dezvoltate cu privire la
asa-numita „vârstã criticã” a adolescentilor. Se stie cã adolescenta este explicatã ca un
rezultat al dramaticelor schimbãri fiziologice, concomitente cresterii, în special la maturizãrii
glandelor endocrine sexuale. Modelul social nu influenteazã numai trecerile de la o vârstã la
alta, ci însãsi conduita masculinã si femininã. Acesta actioneazã mult mai profund în formarea
personalitãtii decât se poate constata la prima vedere. Adesea educatia formalã intrã în
contradictie cu constatãrile fãcute pe viu. Formal lui i se spune sã respecte anumite valori, dar
prin modelele sociale el asimileazã conduita pãrintilor sau a altor persoane care actioneazã
diametral opus de cum i s-a spus lui.
Indiferent dacã modelele opereazã la nivel interindividual sau la nivel sociologic, ele sunt
valabile numai pentru o anumitã arie geograficã si epocã si rezultã din experienta social-istoricã
a unui grup social, experientã întreprinsã în cadrul unui câmp psiho-social.

• Câmpul psiho-social
Câmpul psiho-social este un câmp al perceptiei si constiintei, al
experientei. Dimensiunea timpului, atât de importantã în formarea persoanei, se muleazã în
primul rând în raport de relatiile intersubiective concrete si a unei experiente psiho-sociale.
Copilul îsi primeste alimentatia la anumite ore fixate de traditia grupului social. În societãtile
arhaice munca începe si se sfârseste în raport de un orar stabilit de experienta psiho-socialã.
Câmpul psiho-social implicã si un spatiu trãit, mediul fizic al experientei noastre.
Spatiul trãit se impune constiintei noastre mult mai pregnant decât categoria filozoficã a spatiului
ca abstractiune mintalã; reprezintã modalitatea concretã a interactiunilor sociale. Implicit, în
cadrul sãu, persoana nu rãmâne numai la reprezentãrile spatiale sau temporale, ci le pune pe
acestea în serviciul propriei sale actiuni
Existã diferite tehnici sociale, dupã cum urmeazã: contactul corporal, pozitia si
apropierea fizicã, gestul, expresia facialã, miscarea ochilor, diferite aspecte
lingvistice ale limbajului. În raport de un grup social, de o arie geograficã, oamenii se
manifestã prin diferite moduri de a strânge mâna; pozitia si apropierea unei persoane fatã de alta
variazã în functie de culturã, de traditie, de distanta socialã cum, de asemenea variazã si gestul
înteles ca replicã sau ca mesaj si la fel toate celelalte tehnici amintite, fiindcã ele sunt învãtate si
apartin conduitei noastre, servindu-ne la adaptare.
Interactiunea nu poate fi altceva decât adaptare, un feed-back, adicã o variatie a cauzelor
care la rândul lor schimbã sensul variatiei efectelor.

• Rolul social
Indiferent de ipostaza sub care se manifestã, individul se exteriorizeazã esential prin
actiune, prin activitate, si ca factor activ concureazã la finalitatea socialã, realizându-si
însã si propria finalitate.
Notiunea de actiune si de activitate sugereazã notiunea de rol, ce constã într-un
model de conduitã prescrisã pentru toate persoanele având acelasi statut social. Atât în cadrul
finalitãtii sociale, cât si a tendintei de a-si realiza propria sa finalitate, individul, ca persoanã,
joacã diferite roluri pe scena vietii sociale. În discutia raportului dintre personalitate si rol se
cunosc, în mare trei atitudini:
• Newcomb e de pãrere cã rolul constã într-un ansamblu de prescriptii si cã nu posedã
nimic comun cu personalitatea;
• Newman, reluând conceptia dramaticã a lui Shakespeare, dupã care lumea e o scenã si
oamenii actori, considerã cã viata constã într-o suitã de roluri asumate în realitate si pe
plan imaginativ. Conduita în rol conditioneazã constiinta si constiinta de sine. Noi suntem
rolurile noastre. H.Mowrer afirmã cã personalitatea se constituie în mod unic
pornindu-se de la rolurile jucate. Bogardus vede in rol un factor de integrarea a
personalitãtii. Toti acesti autori, în cele din urmã, reduc personalitatea la un
ansamblu de roluri;
• Kluckhohn si Mowrer explicã personalitatea ca produs a trei categorii de
determinanti: al factorilor idiosincratici, al determinantilor de roluri si al
conditiei universale.

Dupã G.H.Mead, personalitatea rezultã în principal din conduita rolurilor. Totusi,


precizeazã el, alãturi de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activeazã
un element mult mai individual si mai profund: subiectul care ia contact cu ambianta,
reprezentantul tendintelor biologice si psihologice ale individului.
O pozitie mai clarã o are Sarbin. Dupã el personalitatea se constituie prin interactiunea
dintre sine si rol. Sinele se formeazã prin maturizarea organismului si prin contributia
factorilor socio-personali. Sinele constituie fondul stabil si originar al individului. Spre
deosebire de sine, rolul este dinamic si se compune din actiuni. Personalitatea rezultã din
interactiunea dintre nucleul personal si profund, sinele, si roluri.
Într-o sintezã a celor prezentate mai sus, cu exceptia pãrerilor lui Newcomb, se desprind
douã lucruri:

• rolul contribuie la formarea personalitãtii;


• personalitatea se manifestã încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj
apreciabil o conduitã în rol.
Dintre toate rolurile pe care le joacã individul pe scena vietii, cel care-l tine angajat aproape toatã
viata în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achitã de rolurile profesionale membrii
societãtii depind avutul obstesc, civilizatia si cultura unui grup social; gradul de integrare si
echilibrul psihic diferã în functie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

• Naturã si culturã
Personalitatea apare asadar, ca o rezultantã a concurentei dintre fondul ineitar
si mediul social.
Problema raportului dintre om si mediul fizic si dintre om si mediul social are
cu totul o altã valoare decât aceea dintre sistemele organice în general si mediu. Natura umanã
nu e o naturã deja fãcutã, pe care existenta socialului s-o modifice cauzal, ci este un ansamblu de
posibilitãti care nu se actualizeazã decât în contact cu socialul, dând în acelasi timp socialului
fizionomia sa proprie. Biologicul la om este mai mult decât biologic. Dacã psihicul se explicã
prin intermediul trebuintelor, trebuie fãcutã precizarea cã la om intrã în actiune si trebuintele
spirituale. Kardiner are perfectã dreptate când afirmã cã omul se poate defini prin ceea ce
face, pentru cã el se recunoaste a apartine lucrãrilor sale, si cã o teorie a naturii umane trebuie sã
tinã seama si de sistemele de actiune prin care omul stãpâneste universul si intrã în
acord cu lumea socialã.
Umanul este principiu de istorie, istoria fiind mijlocul prin care se dã un sens
vietii. De altfel, omul prezintã atât de putinã naturã, încât întotdeauna e disponibil pentru
culturã. De aceea, încã de la nastere, el este „predat” de cãtre propria sa naturã culturii. Astfel,
cultura actioneazã de la început asupra fiecãrui individ, oferindu-i acestuia reguli
de viatã, valori spirituale, stabilindu-i un statut social, oferindu-i diferite roluri.
Referindu-ne la natura umanã putem preciza cã actiunea culturii nu se exercitã asupra
individului decât cu acordul acestuia.
În rezumat, raportul dintre naturã si culturã se prezintã astfel: prin ineitate îi sunt
date individului directiile generale ale dezvoltãrii sale psihofiziologice, îi este asigurat un plan de
evolutie, dar acesta se realizeazã numai prin concursul fortelor exterioare ale mediului. Unii
autori (Jordan) atribuie factorului înnãscut în formarea personalitãtii un procentaj de 60%-
70%, iar mediului doar 30%-40%. Factorul înnãscut si mediul sunt în realitate strâns
legati si imposibil de despãrtit (J.Stoetzel).
Dacã personalitatea nu se poate explica fãcându-se abstractie de factorul ineitate, nu se poate, de
asemenea, explica fãrã implicatia factorului socio-cultural, în afara modelelor sociale.

• Structura personalitãtii
Din întreaga analizã reiese cã prin concurenta factorului endogen cu cel exogen, se ajunge
la „un rezultat al dezvoltãrii depline si unitare a însusirilor persoanei”, la o constructie
proprie prin care cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un
comportament „tipic si unic”, deci ca personalitate.
Personalitatea se caracterizeazã prin douã trãsãturi fundamentale: prin
stabilitate, ceea ce înseamnã o modalitate de exteriorizare si de trãire interioarã relativ
neschimbatã în timp, si prin integrare, adicã prin formarea unei unitãti si totalitãti psihice.
Stabilitatea prezintã anumite limite, purtând numele de plasticitate si reprezentând posibilitatea
de reorganizare a personalitãtii, pentru ca persoana sã poatã face fatã unor schimbãri capitale ale
conditiilor de viatã si sã se adapteze la ele. Privitã ca formã de organizare cu o anumitã
functionalitate, ca sursã a unei dinamici, personalitatea este în fond asa cum s-a anticipat, o
structurã.
În descrierea stiintificã a personalitãtii, psihologia apeleazã la conceptele de structurã si de
proces. Structurile sunt aranjamente, organizãri mai mult sau putin stabile ale unor
pãrti în cadrul sistemului; procesele sunt functii ce se evidentiazã prin intermediul pãrtilor.
Personalitatea ne apare ca un ansamblu de structuri,; structura fiind un ansamblu
autoechilibrat si, deci, relativ invariant de relatii. Schimbãrile care se produc în cadrul
interactiunii cu conditiile concrete de mediu alcãtuiesc procesele sau dinamica actualã a
personalitãtii. Multe dintre structurile care alcãtuiesc sistemul general al personalitãtii, nu sunt
direct observabile sau mãsurabile, ci se relevã prin eforturi teoretice, de abstractizare
conventionalã, apãrând astfel ca modele ipotetice.
Se emite principiul evidentei comportamentale a structurilor si proceselor personalitãtii.
Reactiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale continutului intern al
personalitãtii, sunt foarte diferite: reactii involuntare, de naturã reflex-neconditionatã,
care intrã în categoria expresiilor emotionale, manifestãri empatice, relatãri verbale, produsele
activitãtii, etc. fiecare dintre acesti indicatori externi dobândeste o anumitã valoare
informationalã în aproximarea structurilor particulare sau generale ale personalitãtii, dar nici
unul nu le exprimã integral. De aceea, se impune colaborarea lor si aplicarea unor procedee
statistice speciale de ponderare si ierarhizare.
În cadrul sistemului personalitãtii, delimitãm douã grupe de componente: calitãtile si
structurile. Primele se referã la modul specific de închegare si manifestare a personalitãtii, iar
structurile ne indicã determinarea substantialã, de continut a personalitãtii.
Printre calitãtii se numãrã: consistenta, gradul de dezvoltare a structurii,
mobilitatea si integrarea. Consistenta se referã la stabilitatea liniilor generale de
conduitã ale subiectului în decursul timpului, la pregnanta si unitatea tabloului sãu dinamic. Nu
se poate vorbi de personalitate în afara unor trãsãturi stabile, prin care sã poatã fi recunoscutã în
ciuda variatiilor circumstantiale. Stabilitatea priveste atât configuratia fizicã, cât si pe cea
psihicã. Calitatea consistentei trebuie cãutatã în structurile care conditioneazã comportamentele
deschise, ori, asemenea structuri nu se relevã în actele mãrunte, episodice, ci în conduite mari,
sistematice: continutul activitãtii, motivele, atitudinile. Ea desemneazã stilul
activitãtii.
În fiecare categorie de sarcini si tipuri de comportamente se poate vorbi de existenta unui
stil specific: stilul activitãtii motorii, concretizat într-o anumitã configuratie valoricã a
amplitudinii, ritmului miscãrilor, stilul cognitiv, evidentiat în cãile sau modalitãtile de organizare
si desfãsurare a proceselor de perceptie si gândire, indiferent de continutul lor informational.
Stilul constituie filtrul prin care subiectul moduleazã în felul sãu specific diferite situatii
obiective cu care vine în contact, care-l solicitã sau pe care le solicitã.
Limita consistentei este datã de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimã
posibilitatea reorganizãrii unor structuri particulare sau generale sub influenta schimbãrii
continutului relatiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o functie de
vârstã: valoarea ei scade pe mãsura înaintãrii în vârstã. La copii si la tineri, structurile se
caracterizeazã printr-o plasticitate ridicatã, corespunzãtor, consistenta personalitãtii lor este mai
putin pregnantã, iar la bãtrâni, ele tind spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere
adaptativ, este la fel de importantã atât formarea unei consistente de valoare ridicatã, cât si
dezvoltarea „potentialitãtii pentru schimbare”. C. Rogers sustine cã ideea reorganizãrii si
modelãrii structurii personalitãtii nu trebuie abandonatã nici la vârstele cele mai înaintate,
psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar si la subiectii aparent rigizi.

Structurile de bazã ale personalitãtii sunt: motivatia, cognitia ti controlul.


Motivatia dã orientarea, selectivitatea si semnificatia conduitei. Pentru definirea profilului
personalitãtii, esentiale sunt motivele derivate si conditionate social-istoric. Ele plaseazã
personalitatea pe o traiectorie de miscare semnificativã si-i determinã asa numitele piscuri de
integrare.
Structura personalitãtii este o organizare plurimotivatã, adicã integratã pe un câmp mai
larg de semnificatii. Se disting însã niveluri diferite de stabilitate si pregnantã pentru diferite
motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a motivelor, în cadrul cãreia anumite componente
sunt mai relevante pentru structura personalitãtii decât altele.Structurile cognitive sunt
considerate ca instrument de realizare a personalitãtii, plasând subiectul la scarã obiectivã a
competentelor si valorilor. Asociate cu structurile motivationale si afective, ele alcãtuiesc
constructiile complexe ale aptitudinilor sau capacitãtilor. Aptitudinea reprezintã o organizare
selectivã a componentelor cognitive, afective, motivationale si executive, care permite omului
desfãsurarea cu succes a unei actiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnã a rezolva
la indici de performantã optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un sens
diferential, referindu-se nu numai la simplul fapt al reusitei într-o activitate oarecare, ci si la
gradul acestei reusite: cât de mult în raport cu altii. Întrucât indicatorul principal de relevare a
aptitudinii este performanta, structura ei nu poate fi redusã la o sumã de predispozitii si calitãti
înnãscute, de ordin fiziologic, ci trebuie conceputã ca un ansamblu integrat de operatii care
sustin un comportament specific.
Metoda analizei factoriale a demonstrat cã si asa numitele aptitudini simple, legate de
rezolvarea unui câmp limitat de situatii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale
substructurilor cognitive, motivationale si afective. Cu cât o aptitudine are o sferã mai largã de
cuprindere în planul activitãtii, cu atât organizarea sa devine mai complexã, angajând tot mai
multe dimensiuni ale personalitãtii.
În sistemul general al personalitãtii, un loc important îl ocupã constructia specialã a
mecanismelor de comandã si control asupra motivelor, scopurilor si mijloacelor
comportamentului. Aceste structuri reglatoare îndeplinesc urmãtoarele functii:

• simplã inhibitie prin impulsuri frenatorii dirijate;


• transformarea sferei de actiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act
comportamental decât cel specific lui;
• amânare-reportarea realizãrii unui motiv în functie de circumstanþe
• selectie si programare, în cadrul unor motive concurente.

Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalitãtii. Din


acest punct de vedere, oamenii pot fi împãrtiti în trei grupe:
• normal controlati; se caracterizeazã printr-un relativ echilibru între tendinta reflexivã,
analiticã, criticã si tendinta spre actiune, îmbinând într-o formulã optimã principiul
libertãtii cu cel al necesitãtii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;
• subcontrolati; se caracterizeazã prin supraestimarea impulsului spre actiune si
subestimarea conditiilor obiective ale realizabilitãtii lor, ca urmare ei se comportã
impulsiv, dupã glasul primei dorinte; pentru ei este mai important sã actioneze decât sã
gândeascã asupra oportunitãtii actiunii, de aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în
realitate;
• supracontrolati (cenzurati); acestia se caracterizeazã printr-un comportament de tip
reflexiv, bazat pe considerarea tuturor conditiilor pro si contra, pe anticiparea nu numai a
rezultatului imediat, ci si a consecinþelor derivate lui.
De aici pot genera o serie de trãsãturi specifice, precum prudenta, conservatorismul,
traditionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste
structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaboreazã în timpul
evolutiei individuale, ca rezultat al actiunilor dinamice dintre succes ti insucces.
În cercetãrile cu caracter diagnostic individual, aproximarea trãsãturilor si aproximarea
tipului sunt douã operatii complementare.

• Dinamica personalitãtii
În ciuda faptului cã personalitatea se defineste prin existenta unei organizãri stabile,
prin consistentã si nivel ridicat de integrare, ea nu-si pierde atributul dinamicului.
Ea ne oferã permanent, alãturi de un tablou al stãrilor si un tablou al transformãrilor, al
proceselor care se desfãsoarã în forme si ritmuri diferite. Acestea sunt conditionate, pe de o parte
de interrelatiile si variatiile componentelor interne, iar pe de alta, de variabiliatea relatiilor
omului cu ambianta si cu grupul si societatea. Corespunzãtor putem vorbi de douã planuri ale
dinamicii personalitãtii: unul individual si altul social.

Dinamica în plan individual


Prin pozitia sa de structurã integrativã supraordonatã, personalitatea reflectã
toate modificãrile energetico-functionale semnificative care au loc în cadrul organismului. Ca
orice formã de energie din univers, energia încorporatã în organismul nostru este supusã unui
proces de transformare, care influenteazã direct sau indirect starea structurilor psihice. În plan
psihologic, aceste mutatii energetice interne sunt concretizate în forma impulsiunilor, tendintelor
si motivelor. Activarea acestora orienteazã pe individ cãtre efectuarea unui anumit act
comportamental, de naturã sã reducã tensiunile si sã restabileascã echilibrul. Exemplu:
curiozitatea si pasiunea pentru o problemã de cunoastere atenueazã sau reprimã tendintele
cãtre distractie, angajând personalitatea într-o sustinutã activitate de investigatie si studiu.
Datoritã organizãrii pe niveluri a structurii personalitãtii si a relativei autonomii a
substructurilor aferente fiecãrui nivel, caracterul dinamic în planul intern se amplificã. Ca urmare
a faptului cã tendinta spre realizare liberã a motivelor primare integrate la nivel inconstient intrã
în contradictie cu structurile de control ale constiintei, se produc o serie de fenomene dinamice
specifice precum: amânarea, refularea, reprimarea, comutarea, sublimarea,
etc. Pentru reliefarea caracterului dinamic al personalitãtii, K. Lewin introduce conceptul de
„spatiu vital”, acesta desemnând trebuintele individului la un moment dat si potentialitãtile
actiunii adecvate, asa cum au fost asimilate de el. A întelege comportamentul la un moment dat,
înseamnã a reconstrui si descrie „spatiul vital”, adicã fortele psihice aflate în actiune în
momentul respectiv. La un moment dat, asupra persoanei pot actiona mai multe forte iar
comportamentul ei va fi o rezultantã a conjugãrii, integrãrii sau transformãrii lor. Schimbarea
componentei „spatiului vital” , atrage dupã sine schimbarea tipului de comportament. Astfel,
personalitatea este definibilã într-o succesiune de comportamente, subsumate unei scheme
dinamice arborescente, trecerea de la o stare la alta fiind efectul intersectãrii mai multor variabile
aleatoare.

Dinamica personalitãtii în plan social

Grupul, societatea, reprezintã mediul specific de existentã a personalitãtii, cadrul


natural de manifestare si realizare a ei.
Nu se poate vorbi de om ca personalitate, decât în mãsura în care îl considerãm ca membru
al unei grupãri sociale, ca subiect al influentelor sociale si de subiect al activitãtilor sociale.
Omul se defineste pe sine ca personalitate în relatiile cu ceilalti semeni, cu societatea în
ansamblul ei. Existenta omului în lume nu este numai cea a sa individualã ci si a familiei sale, a
clasei sale, a natiunii sale. El trãieste si actioneazã având constiinta apartenentei la un grup. De la
dinamica personalitãtii în plan individual trebuie sã se treacã si la dinamica ei în plan social. Se
observã în urma mãsurãtorilor diferente între datele mãsurãtorilor asupra proceselor psihice si
actelor comportamentale la indivizi luati izolat si datele mãsurãtorilor acelorasi variabile în
cadrul social.
Diversitatea situatiilor si solicitãrilor sociale conditioneazã aspectele dinamice de grade si
valoare diferite în comportamentul de ansamblu al sistemului personalitãtii:

• modificãri în performanta la sarcini – de învãtare, de perceptie, de executie motorie, de


creativitate;
• modificãri în atitudini si aprecieri – în cadrul relatiilor interpersonale;
• modificãri ale sensului si directiei actiunii.

În raport cu primul tip de modificãri, în psihologie s-au introdus termenii de facilitare


socialã, întãrire socialã, înfrânare socialã. Încã din 1900, Meumann
semnaleazã faptul cã, într-o serie de sarcini motorii, controlul optimizeazã performantele. În
1930, Dashiel constata cã prezenta unui observator pasiv sporeste valoarea performantei.
Pessin determinã cã prezenta observatorului sau includerea subiectului într-un context social
scade performanta în sarcinile de memorie, fiind necesar un numãr mai mare de repetitii. Astãzi
se sustine ideea cã prezenta unui public actioneazã frenator asupra procesului de achizitie a unor
rãspunsuri noi si faciliteazã producerea rãspunsurilor deja elaborate. Rezultatele contradictorii
privind efectul prezentei publicului asupra desfãsurãrii diferitelor procese psihice se explicã prin
factorul motivational: o motivatie crescutã, care se creeazã sub influenta prezentei
observatorului, favorizeazã producerea la un nivel ridicat de performantã a rãspunsurilor
dominante si induce negativ achizitia. Fenomenul tracului la actori, nervozitatea
atletilor care participã la o competitie, emotia la examene sunt fenomene usor
observabile, care sunt însotite de tensiune, stres, vigilentã ce pot modifica în sens pozitiv sau
negativ, adesea imprevizibil, deznodãmântul comportamentului.
Modificãrile de ordinul al doilea se referã la pozitia pe care o ocupã individul în
diferite sisteme de relatii interpersonale, în functie de compozitia grupului si de normele sale de
perceptie si apreciere. Într-un grup dat, se stabileste întotdeauna o anumitã structurã de relatii
interpersonale, cu consecintele directe asupra traiectoriei comportamentale a fiecãrui membru:
una va fi dinamica acestei traiectorii la un subiect general simpatizat si preferat si cu totul alta la
unul izolat, general respins sau lãsat în zona de indiferentã totalã. De asemenea, un anumit
caracter va avea dinamica comportamentalã a individului într-un grup cu un ridicat coeficient de
coeziune si alt caracter în cazul unui grup dominat de stãri tensionale. Psihologia socialã oferã
astãzi suficiente date care demonstreazã cã natura relatiei interpersonale, modul de percepere si
apreciere de cãtre individ a celorlalti membrii ai grupului, precum si modul de apreciere a lui de
cãtre grup reprezintã factori esentiali ai dinamicii activitãtii, conduitei si realizãrii personalitãtii.
Apartinând simultan mai multor grupuri, intrând succesiv în diverse situatii de comunicatie,
individul îsi creeazã un câmp dinamic de relatii, care-l comutã permanent pe diferite tipuri de
atitudini, actiuni si comportamente. Astfel, el devine un actor, care joacã în fiecare moment un
anumit rol.
Modificãrile dinamice din cea de-a treia categorie se referã la influenta
contextului, comunicatiei si relatiei sociale asupra sensului si directiei de desfãsurare a actiunilor
si comportamentelor personalitãtii. Sunt posibile diverse situatii:

• când acestea se conjugã în acelasi sens cu actiunile si comportamentele celorlalti


parteneri;
• când îndeplinesc un rol de sustinere, întãrire;
• când actiunile individuale merg în aceeasi directie ca si ale celorlalti parteneri, dar
vizeazã obtinerea unor performante superioare
• când actiunile si comportamentele personale se opun direct realizãrii actiunilor si
comportamentelor celorlalti.

Corespunzãtor, vom avea profiluri dinamice specifice ale personalitãtii în comportamente


de cooperare, competitie si conflict.
În situatiile de cooperare si coactiune, pe primul plan se impune motivul sau
interesul general, subiectul se mobilizeazã în asa fel, încât, prin actiunea sa, sã sporeascã
sansa de reusitã a întregului grup; randamentul si performantele sale se integreazã în cota
succesului general.
În situatiile de competitie si conflict, pe primul plan se impune motivatia
individualã si montajul de realizare în defavoarea adversarilor. În organizarea
comportamentului sãu, individul va fi preocupat de alegerea acelor strategii care sã-i asigure
succesul, dar si sã reducã pe cât posibil sansa de câstig a concurentilor sãi. De aici tensiunile
specifice ale concursurilor sau competitiilor, cu rolul lor stimulator sau frenator. Trecând
succesiv de la o situatie la alta omul îsi dezvãluie diferite laturi si structuri ale personalitãtii sale,
descrie un tablou dinamic mai mult sau mai putin spectacular, dar întotdeauna semnificativ si
relevant pentru ceea ce face el.

• Personalitatea si vocatia
Realitatea sistemului personalitãtii echivaleazã cu prezenta unui model interior al
persoanei, care într-un anumit mod îi vectorializeazã conduita acesteia, schitându-i un unghi de
deschidere fatã de lume si viatã, iar în mod propriu o vocatie profesionalã în câmpul productiei.

Cercetãrile în materie conduc spre urmãtoarele constatãri:

• personalitatea însãti, care nu-i un dat, ci o rezultantã a concurentei unei multitudini de


factori, depinde de luarea sau neluarea în consideratie a unor indici, ce se manifestã încã
din copilãrie. În timp ce respectarea în evolutia persoanelor a liniilor sale interne
conduce spre construirea unei personalitãti armonioase, nerespectarea poate sã
concureze la obtinerea unui sistem deficitar. Se evidentiazã astfel cã, pe când o
corespunzãtoare dirijare a puberilor spre scoli potrivite cu modelul lor interior, se
soldeazã cu o foarte bunã integrare în câmpul psiho-social, echilibru optim, succes scolar,
o orientare necorespunzãtoare constituie o cauzã a unui echilibru precar, o sursã a unor
impedimente de adaptare;
• orice persoanã prezintã o anumitã disponibilitate auto-socio-reglatoare fatã de structurile
de activitate productivã, în functie de gradul de corespondentã sau necorespondentã
dintre modelul personalitãtii si o structurã de activitate productivã, se ajunge la un
gradient de integrare în rolul profesional; asa se explicã de ce unele persoane au un
randament mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând cã integrarea în productie e
în strânsã corelatie cu vocatia;
• respectarea vocatiei reprezintã pentru persoana umanã, în plus, un factor de
sanogenezã cu implicatii individuale si sociale, sãnãtatea fiind definitã ca o stare de
plenitudine fizicã, psihicã si socialã, o corespunzãtoare încadrare vocationalã, genereazã
sentimentul de excelentã functionare a organismul, determinã un tonus psihic perfect si
conduce la o integrare socialã optimã;
• se stie cã vocatia este un rezultat al unui lung proces de definire, în promovarea ei
dându-si concursul institutiile de educatie si învãtãmânt; o defectuoasã îndrumare, contrar
vocatiei, poate fi pentru acesta o cauzã a unei conduite ineficiente, precum si a unor
tulburãri psihice, de obicei din categoria nevrozelor;
• fatã de constatãrile de mai sus, în raportul dintre om si profesie se impune activarea
principiului vocational.

Orientarea vocationalã dã satisfactie persoanei umane, aceasta prin


intermediul unei încadrãri vocationale realizându-se optimal, atingând cel putin în parte ceea ce
se întelege prin notiunea de fericire: serveste deci principiul individual. În egalã mãsurã
satisface si principiul social. Printr-o orientare vocationalã se promoveazã valorile, acestea
constituind promisiunea ridicãrii nivelului material si cultural al societãtii, asigurãrii cresterii
bunãstãrii sociale.
Beneficiarii orientãrii vocationale sunt, ca atare, individul si societatea,
întelegându-se atât societatea civilã cât si statul.
Individul apare ca beneficiar întrucât printr-o integrare vocationalã într-o activitate
productivã munca devine pentru el un complement al personalitãtii sale; societatea, deoarece
printr-o încadrare vocationalã a persoanei în procesul productiv factorul social, îsi îmbunãtãteste
calitatea, iar elementele sale de risc scad la minimum.
Concluzii
Marele psiholog si umanist român Mihai Ralea (1896 – 1964) considera cã
obiectivul final este întotdeauna întelegerea omului integral. În timpurile noastre în diverse mari
centre universitare ale lumii, se constituie institute complexe consacrate studiului omului de cãtre
diversi specialisti, astfel încât sã nu fie prezentatã numai o fatetã a fiintei umane, ci omul în
plenitudinea tuturor însusirilor si dependentelor sale.
Personalitatea este întotdeauna unicã si originalã, aceasta întrucât
fiecare porneste de la o zestre ereditarã unicã, singularã (cu exceptia gemenilor
univitelini care posedã ereditãi identice) si mai departe în câmpul existentei sociale, fiecare
strãbate un drum anume, încercând o serie de experiente variate, intrând în anumite relatii, toate
având anumite efecte asupra cursului dezvoltãrii personalitãtii. În realitate fiecare om are un mod
propriu si concret de gândire si de simtire, totusi între oameni nu sunt numai deosebiri
ci si asemãnãri. Se întelege cã asemãnãrile nu sunt totale, iar tipurile nu reprezintã decât o
schemã ce permite o grupare prin aproximatie.
Personalitatea integreazã în sine organismul individual, structurile psihice
umane si, totodatã, relatiile sociale în care omul este prins.

Vointa
Vointa este procesul psihic ce se manifesta prin actiuni constiente, orientate spre realizarea
unor scopuri prestabilite ce pornesc de la anumite motive, implicand invingerea unor obstacole,
prin eforturi adecvate. Procesul vointei presupune mobilizarea, prin limbaj (limbajul
interior indeosebi), a energiei psihonervoase – si astfel obstacolele sunt depasite si se ajunge la
scop. Vointa se realizeaza in stransa legatura cu activitatea umana prin care se satisfac
trebuinte, se prefigureaza si se implinesc idealuri, se tinde catre noi aspiratii. La randul ei,
activitatea se imparte in actiuni, acestea in operatii – care pot fi de natura motrica
(miscari) sau intelectuala. Omul are actiuni, respectiv operatii, miscari –
involuntare, voluntare si automatizate (care au fost initial voluntare). Oricum, asupra
activitatii vom reveni in serialul nostru. Sunt, asadar, si actiuni spontane, involuntare, neretinute
in vreun fel de prezenta scopului, fara a implica efort si depasirea de obstacole. Este locul sa
amintim ca exista secvente de natura involuntara si in alte procese psihice, de exemplu in
perceptie (formarea imaginii stimulului), in reprezentare (actualizarea unor imagini), in memorie
(fixarea unor evenimente fara intentia noastra in acest sens), in gandire (deplasarea de la o idee la
alta sau aparitia unor idei in mod spontan), ori in atentie (reglajul in legatura cu stimulii noi).
Este, de asemenea, locul sa amintim ca vointa trebuie diferentiata de impuls care apare – si
acesta – ca o manifestare necontrolata constient, iar a da frau liber impulsului denota, pentru
persoana respectiva, o lipsa de educatie, deoarece omul trebuie sa-si stapaneasca astfel de
porniri, cu nedorite consecinte adesea, atat pentru faptuitor, cat si pentru cei din jur. Pe scurt, in
actiunile involuntare nu apare intentia prealabila a omului, manifestarea discernamantului in
alegerea si constientizarea motivelor si nici deliberarea. Sa mai precizam ca actele reflexe
reprezinta exemplul tipic al nivelului intern de autoreglare involuntara.
Drumul de la conduita spontana pana la actele voluntare superioare este anevoios, iar
vointa, ca proces psihic complex, dupa unii psihologi – cel mai complex, cel
mai putin organizat si mai fragil, intrat nu demult in atentia, putem spune generala, a
specialistilor, reprezinta forma superioara de reglaj psihic.
Analizand acum actul voluntar, deosebim componentele acestuia, date chiar in definitia
vointei – motivul, scopul, efortul, depasirea obstacolelor. Aceste
componente se cer diferentiate, determinate precis, confruntate, eventual corectate, transformate
si evaluate. Pentru declansarea actului propriuzis de vointa, intervine si conditionarea care
inseamna stabilirea raportului dintre dorinte, scopuruile prestabilite, pe de o parte, si posibilitatile
de realizare, pe de alta parte. Sub forma motivelor, apar unele dorinte, stari de incitare, de
necesitate, un anumit pressing in constiinta noastra. In urma analizei (luptei) motivelor, se
stabileste scopul actiunii, adica prefigurarea rezultatului scontat. Dorinta se afla acum la un
nivel nou si se transforma in intentie, iar, prin aceasta, motivul (motivele) se leaga de
scop si se stabileste un proiect ce cuprinde si mijloacele de realizare a scopului. Credem ca
rezulta cu claritate ca motivul nu trebuie confundat cu scopul. O varietate de motive pot
conduce la acelasi scop. Efortul voluntar este apreciat de cei mai multi psihologi care il
considera elementul specific al vointei sau “o forta aditionala supraadaugata motivelor”
(James), element esential al vointei, “stare de incordare” (Lewin). Ceea ce conteaza nu este
numai marimea, intensitatea efortului, ci si adecvarea efortului, in dinamica lui, dupa marimea
sau gradul de dificultate al obstacolului – si atunci reglajul voluntar este eficient.
Supramobilizarea voluntara pentru un obstacol mai mic (supraestimarea obstacolului)
conduce la rezultat, dar produce oboseala, surmenaj, stress, satisfactii mici, cu anumite umbriri,
iar in cazul submobilizarii voluntare (subestimarii obstacolului), activitatea nu se finalizeaza,
scopul ramanand neindeplinit conform proiectului. Obstacolele pot fi interioare si
exterioare. Din interior pot fi forte inhibitoare, anumite incapacitati de actiune,o
slabiciune a puterii de decizie, nestatornicia.
In ceea ce priveste etapele (fazele) procesului volitiv, deosebim mai intai a) luarea in
considerare a motivelor care pot conduce la scop, aparitia intentiei si intocmirea
proiectului, de care aminteam mai sus, in vederea realizarii scopului. b) Etapa (faza)
urmatoare este lupta motivelor care are loc fiindca, adesea, se activeaza mai multe motive care
conduc spre scopuri diferite – sau motive concordante cu scopurile, dar care satisfac – unele mai
bine si mai repede, iar altele mai putin bine si mai incet – trebuintele legate de actul voluntar.
Oricum, are loc o confruntare si uneori aceasta capata aspecte dramatice, trebuind sa intervina, in
chiar aceasta etapa, efortul voluntar maxim. Dupa cum remarca specialistii contemporani,
psihologia clasica rezuma intreaga substanta a vointei la analiza si lupta motivelor,
conferind astfel existentei umane un caracter permanent tensionat si dramatic. c) Deliberarea
(luarea hotararii) presupune, in primul rand, asigurarea corespondentei cat mai clare intre
motiv si scop, orientarea spre scop fiind exprimata la modul imperativ.; se evalueaza toate
consecintele care decurg din optiunea facuta, se impune o anumita varianta de actiune si se
estimeaza efortul necesar. Hotararea marcheaza o noua reorganizare functionala in sistemul
personalitatii. Se evidentiaza persoanele care au o vointa puternica, punctata la maximum la toate
insusirile proprii acesui proces psihic. Apar, pentru orice om care-si impune vointa – nivelul de
aspiratii, trasaturile de temperament, cele de caracter (acelea care sunt, in acelasi timp, si de
vointa), sistemul propriu de valori. Este definitivat planul de desfasurare a activitatii – cu etapele
si mijloacele de realizare a ei. Hotararea poate insemna, asa cum am aratat, sa se treaca ferm la
actiune sau, pe baza unei frane conditionate, sa se franeze actul voluntar, fiind vorba de o
abtinere de la executarea actiunii, fapt care este adesea, tot atat de important ca si hotararea
imperativa de a actiona. {n asemenea situatii, elementul (motivul) incitator, ca si cel inhibitor
alterneaza in functie de situatie. d) Faza finala a actului voluntar este cea de executie
care consta in transformarea hotararii in actiunea ce conduce la atingerea scopului.
Executarea nu se desfasoara automat, nu reprezinta o simpla formalitate. Planul, revazut si
definitivat cu prilejul luarii hotararii, este urmarit si confruntat mereu cu desfasurarea activitatii,
modificat daca este necesar. Executia poate avea loc in plan intern – atunci cand se urmareste
rezolvarea unor probleme, sau in plan extern – atunci cand actiunea presupune si eforturi fizice.
Potrivit cu specificul actiunilor, se face apel, in mod adecvat, la cunostinte, rationamente, la
deprinderi, precum si la materialele, aparatura, ori utilajele necesare. e) Evaluarea, crescand
in importanta cu trecerea timpului, ca si intregul act al vointei, se realizeaza in doua modalitati –
secventiala si globala. Secvential se realizeaza la fiecare etapa, urmarind prevenirea si corectarea
eventualelor erori, iar global apare la sfarsitul actului voluntar – prin conexiune inversa –,
informand asupra reusitei actiunii, asupra posibilelor consecinte. Autoreglarea actelor voluntare
nu se face automat, ca in cazul actelor involuntare, ci in mod constient, potrivit functiei de
reglare a constiintei. Aceasta autoreglare se formeaza in cursul ontogenezei, existand diferente de
la om la om. Sa nu scapam din vedere ca evaluarea rezultatelor permite si formularea unor
concluzii utile in viitoarele actiuni.
Nu se poate incheia o relatare despre subiectul nostru, fie si succinta, fara sa se aminteasca
insusirile vointei. Vom sublinia, pentru inceput, 1) puterea vointei, adica
energia de care este capabil omul angajat intr-o activitate. Opusul puterii este slabiciunea,
deci slabiciunea vointei care implica nerealizarea efortului voluntar. 2) Perseverenta este
capacitatea de a urmari desfasurarea actului voluntar, in ritm continuu si fara a dezarma in fata
unor obstacole, iar 3) consecventa este “fidelitatea” fata de scopul stabilit si
modalitatile de actiune pentru atingerea lui. Atat perseverenta, cat si consecventa nu exclud
obiectivitatea, discernamantul, luciditatea in aprecierea situatiilor si, deci, nici schimbarile atunci
cand este necesar. Atitudinea negativa vis-a-vis de aceste calitati este incapatanarea
acelora care ignora logica si raman la propriile idei si orientari, desi acestea se dovedesc gresite,
astfel incat nu pot conduce la desfasurarea unor actiuni voluntare eficiente. 4) Independenta
este calitatea de a hotari judecand critic propriile opinii si pe cele ale altora. Opusul
independentei este sugestibilitatea csau influentabilitatea. Aici se aplica vechiul dicton romanesc
“Ii dupa lume sa te iei, dar din minte sa nu-ti iesi !” Pe de alta parte, negativismul inseamna
respingerea oricarei sugestii, oricarei pareri care vine de la altcineva. 5) Promptitudinea sau
operativitatea presupune rapiditatea cu care se iau hotarari si se trece la executie a carei
desfasurare este urmarita tot operativ. Tergiversarea este “calitatea” opusa, aceasta insemnand
amanarea deciziei sau oscilarea intre motive ori intre cai de realizare. Tot opusa este si graba,
pripeala in cazul careia nu se apreciaza cu calm si discernamant elementele necesare in luarea
hotararii.
Inpihologia contemporana, se considera ca vointa se va impune ca modalitate
principala de organizare si reglare a desfasurarii tuturor celorlalte procese si fenomene psihice.
De asemenea, se considera ca vointa este strans legata de personalitatea
umana (unii psihologi o considera drept o trasatura a personalitatii). Oricum, vointa ii
confera personalitatii o pozitie ferma, rezistenta si forta actionala in
raporturile cu lunea, cu societatea. Stiindu-se ca vointa este expresia
constiintei de sine, ea este si expresia intregii personalitati a individului,
expresia invatarii, a inteligentei, a educatiei cu toate laturile ei.

• Emotia si Afectivitatea
Afectivitatea este proprietatea individului de a simtii emotii si sentimente; ansamblul
proceselor,stariilor si relatiilor emotionale sau afective.
In oricare fenomen emotioanl se disting modificari organice si vegetative
secundare, comportamente motorii afective, tratari subiective de un
anumit grad de complexitate si avind o anumita semnificatie pentru persoana care le incearca. O
prima problema a psihologiei emotiilor este aceea a relatiei dintre componentele
vagetative si motorii pe o parte si comportamentele psihice, subiective pe de alta. Unii au
socotit ca modificarile corporale sunt cauzate de trairea subiectiva
(J.F. Herbart). Altii, ca trairea subiectiva este efectul modificarilor
corporale (W. James si K. Lange) . Ambele interpretari s-au dovedit insa a fi
unilaterale si inguste. Unilaterale, Pentru ca intre cele doua serii de componente este
unitate, interactiune sincronica, trairea subiectiva avind la baza mecanisme neurosomatice fara
de care ea nu poate sa apare si sa se exprime, sa se comunice. Inguste, pentru ca problema
principala nu este aceea a corelatiei dintre corporal si psihic ci a interactiunii dintre subiect ca
om, in plentitudinea tuturor insusiriilor sale si mediul natural si social. Vibratia, pulsatia,
angajarea prin mobilizare, energizare si directionare, cu un cuvint, emotiile
nu se explica prin faptul ca "inima bate accelerat", "ochii stralucesc". De regula, emotiile
pornesc, sunt declansate prin fapte cognitive-exceptiile facind doar dispozitiile organice- dar
nu sunt reductibile la acte de cunoastere pentru ca diversi subiectireactioneaza emotional doferit
la aceleasi imagini sau idei. Explicatia variabilitatiisubiective a proceselorafective nu tine deci de
organizarea cognitiva a subiectilor, ci de organizarea lor motivationala.
Emotiile apar ca desfasurari active ale motivelor in raport cu o situatie pe cind
motivele ar putea fi caracterizarte ca un fel de "concentrate" sau "condensari" emotionale.
Dupa V. Pavelcu, daca motivele se exprima in emotii, ele sa si formeaza si dezvolta prin trairi
emotionale. Emotiile depind de semnificatia pe care o au pentru subiect evenimentele ce se
produc in ambianta si in propriul organism. Procesele emotionale se dezvolta si in
legatura cu amintiri sau circumstante imaginare. Reactiile, tensiunile si
desfasurarile emotionale sunt efectul confruntarii dintre cerintele subiectului si datele
reale sau prezumtive ale vietii lui intr-un anumit cadru obiectiv. Daca cerintele interne –trebuinte
si motive- sunt satisfacute efectul emotional emotional este pozitiv implicand placere, satisfactie
aprobare, entuziasm. In zituatia contrazicerii cerintelor a insatisfacerii lor, intervine neplacerea,
nemultumirea, dezaprobarea, necazul, indignarea.
Faptul corespondentei sa discordantei de diferite grade intre cerintele subiective si anumite
conditii determina polarizarea proceselor afective. Totusi, in starile si comportamentele
emotionale, de cele mai multe ori nu se impune o singura tendinta afective perfect polarizate spre
stenic sau astenic. In fapt, sarile afective sunt compuse din variante componente cu sensuri
diferite. Complexitatea stariilor emotionale se explica prin insasi structura motivatiei individului
(complicata, divergenta si nu fara contradictii interne) si prin faptul ca situatiile reale, la care se
adauga si cele imaginare, niciodate nu pot sa satisfaca sau sa contrazica din toate punctele de
vedere constelatia motivationala a unui subiect. Desi emotiile nu reproduc obiecte prin imagini,
nu reproduc erlatii de determinare prin idei, deci nu indeplinesc o functie restrictiva si specializat
cognitiva, totusi, ele contribuie la cunoastere si sunt fapte de reflectare subiectiva de un anumit
fel. Emotia semnaleaza specific relatia intima a subiectului cu ambianta, insemnatatea pentru
aceasta a situatiei reale sau presupuse. Din studiile noastre rezulta ca procesele emotionale
reflecta, prin reactii si trairi specifice inprejurarile de viata. Procesele emotionale alcatuiesc
fondul si latura energetica a vietii psihice si comportamentului, indeplinind un rol in declansarea
si sustinerea energetica a activitatii adaptive si a celei de luare in stapinire a ambiantei. Ch.
Dawin a atras atentia asupra faptului ca in comportamentele emotionale se regasesc elemente ale
unor actiuni desfasurate cu un anumit sens adaptiv. Emotia nu numai ca sustine energetic
actiunea dar o si anticipa in fiecare din coordonatele ei. In genere, trairea si comportamentul
afectiv se afirma cu un montaj sau preorganizare energetica a adaptarilor desfasurate. Schemele
de reactivitate emotionala se situeaza insa la diverse nivele biologice si culturale. Este posibil ca
la om sa intervina o discordanta calitativa intre forma de afectivitate actualizata si cerintele
activitatii. Autoreglajul emotional , daca iste inadecvat, duce la inadaptare. P. Janet a semnalat
aceste fenomene si a descris cazuri in care, negasind alta iesire subiectul este cuprins de stari
emotionale dezadaptive si, implicit, dezorganizatoare. Cu taote acestea, teza despre influenta
dezorganizatoare a emotiei nu poate fi generalizata.

• Atitudinea
Atitudinea este un construct ipotetic care reprezinta placerea sau neplacerea legata de un item.
Atitudinile sunt pozitive, negative sau neutre, ca puncte de vedere asupra unui obiect atitudinal,
cum ar fi o persoana, un obiect sau un comportament. Problemele de atitudine sunt frecvente in
psihoterapie. Oamenii pot avea o atitudine ambivalenta fata de o anume tinta, respectiv o
atitudine in acelasi timp pozitiva si negativa fata de acel lucru.
Atitudinea si judecata de valoare
Atitudinea se leaga de judecata. Atitudinea apare pe baza modelului ABC (emotii, schimbare
comportamentala si cognitii). Raspunsul afectiv este un raspuns psihologic care exprima
preferinta individului. Intentia comportamentala este un indicator verbal al intentiei persoanei.
Raspunsul cognitiv este o evaluare cognitiva a persoanei astfel incat se formeaza o atitudine.
Cele mai multe atitudini sunt rezultatul invatarii prin observatia mediului.
Atitudinea implicita si explicita
Atitudinea implicita, de importanta in psihoterapie, este inconstienta, dar cu efecte ce pot fi
identificate. Atitudinea explicita si implicita afecteaza comportamentul uman in mod diferit.
Relatia dintre atitudinea implicita si cea explicita este destul de prost inteleasa si poate constitui
obiectul analizei in psihoterapie.
Formarea atitudinii
Spre deosebire de personalitate, care nu se schimba, atitudinea poate fi schimbata ca rezultat al
functionarii experientei sau prin schimbare in psihoterapie. Variabilele ereditare pot influenta
atitudinea, dar se crede ca acest lucru este indirect. De exemplu putem mosteni predispozitia spre
extrovertire, si acest lucru poate afecta inclinatia spre anumite tipuri de muzica. Exista
numeroase teorii ale formarii si schimbarii de atitudine, cum sunt:
- Teoria constantei
- Teoria perceptiei sinelui
- Meta-programele, in relatie cu NLP
- Persuasiunea
- Elaborarea modelului placerii
- Teoria echilibrului
- Teoria abundentei
• Motivatia
Caracterizare si definitie
Omul desfasoara multe activitati: mananca, se joaca, invata, colectioneaza lucrari de arta, isi
agreseaza semenii, ii ajuta, etc. O trasatura comuna acestor activitati este motivatia, fiind primul
lor element cronologic.
A cunoaste motivatia unei persoane echivaleaza cu gasirea
raspunsului la intrebarea ,,de ce'' inteprinde o activitate. Raspunsul este
dificil, deoarece cauzele declansatoare sunt multiple si nu se pot reduce la stimulii externi.
Activitatea, reactiile sunt declansate si de cauze interne; ansamblul lor a fost numit motivatie de
la latinescul motivus (care pune in miscare). Pentru unii psihologi, motivul este numele generic
al oricarei componente a motivatiei fiind definit ca fenomen psihic ce declanseaza, directioneaza
si sustine energetic activitatea. Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca
origine, mod de satisfacere si functii, clasificarea si explicarea lor fiind controversate. Cei mai
multi psihologi accepta azi ca motivatia umana include trebuinte, tendinte, intentii, dorinte,
motive, interese, aspiratii, convingeri.
Pentru descrierea motivatiei s-au utilizat in psihologie metafore construite pe baza unor notiuni
imprumutate din fizica.
Motivatia actioneaza ca un camp de forte (Kurt Lewin) in care se afla atat
subiectul cat si obiectele, persoanele, activitatile. Pentru a caracteriza o componenta a motivatiei
s-a folosit conceptul de vector care poseda in fizica: marime, directie si sens. Analog vectorilor
fizici, vectorii-motivatiei sunt caracterizati prin intensitate, directie si sens, proprietati care pot fi
masurate prin anumite metode psihologice. Directia si sensul unui vector exprima atractia,
aproprierea sau evitarea sau respingerea. Intensitatea lui, se regaseste in forta de apropiere sau
respingere. Intre motivatiile active la un moment dat, ca si intre fortele fizice, pot exista relatii
diverse, dar mult mai complexe.
Rolul motivatiei
Motivatia este esentiala in activitatea psihica si in dezvoltarea personalitatii:
- este primul element cronologic al oricarei activitati, cauza ei interna;
- semnalizeaza deficituri fiziologice si psihologice (ex: foamea semnalizeaza scaderea
procentului de zahar din sanga sub o anumita limita, in vreme ce trebuinta de afiliere este
semnalizata de sentimentul de singuratate);
- selecteaza si declanseaza activitatile corespunzatoare propriei satisfaceri si le sustine energetic
(trebuinta de afirmare a unui elev declanseaza activitati de invatare, participare la concursuri);
- contibuie, prin repetarea unor activitati si evitarea altora, la formarea si consolidarea unor
insusiri ale personalitatii (interesul pentru muzica favorizeaza capacitatea de executie a unei
lucrairi muzicale).
La randul ei, personalitatea matura functioneaza ca un filtru pentru anumite motive: cele
conforme orientarii ei generale sunt retinute, cele contrare sunt respinse
Sistemul motivational
Componentele sistemului motivational sunt numeroase, variaza ca origine, mod de satisfacere si
functii. Asa cum s-a afirmat, motivatia umana include trebuinte, motive, interese, convingeri,
tendinte, intentii, dorinte, aspitarii
1.Tendintele sunt componente ale motivatiei care semnalizeaza o stare de dezechilibru fiziologic
sau psihologic. Ele sunt traite ca stari de agitatie, alerta interioara, tensiune. Din numeroasele
clasificari ale trebuintelor mai utila in explicarea diferentelor de comportament dintre indivizi,
pare cea realizata de A. Maslow, psiholog american, numita si piramida trebuintelor (1954)
Ulterior in 1970 el a mai adaugat trei trepte:
- trebuite cognitive: a sti, a intelege, a invata, a descoperi;
- trebuinte estetice: de ordine, de simetrie, puritate, frumos, respuingere
- trebuinte de concordanta: acord intre cunoastere, afectivitare, actiune
Psihologul american clasifica trebuintele si astfel:
a. Trebuinte inferioare prezente la om si la animale, dar satisfacute de primul diferit si trebuinte
superioare specifice omului si plasate spre varful piramidei.
b. Trebuinte homeostazice si trebuinte de crestere. Homeostazia este o notiune imprumutata din
fiziologie si care denumeste tendinta organismului de a mentine constanti parametrii mediului
intern, asa cum un termostat mentine temperatura intr-un congelator. Prin extensiune, s-a utilizat
termometrul si pentru relatia dintre persoana si mediu. Trebuintele homeostazice explica doar
activitatea de adaptare. Trebuintele de crestere nu urmaresc mentinerea starii date, ci atingerea
unor parametrii superiori, ce presupun perfentionarea.
Cunoasterea ierarhiei trebuintelor sete utila in explicarea comportamentelor deoarece:
- diferite trepte apar pe rand in funtie de dezvoltare psihica, prima cuprinzand trebuinte
dezvotandu-se in copilarie, adolescenta sau mai tarziu
- intensitatea trebuintelor scade de la baza spre varf;
- o trebuinta superioara nu se satisface decat daca n-au fost satisfacute intr-o oarecare masura,
cele inferioare ei, (este dificil pentru un profesor sa activeze trebuinta de a sti a unui elev daca
cele de hrana si adapost nu sunt satisfacute);
- cu cat o trebuinta este mai inalta, cu atat este mai caracteristica pentu om.
Dupa criteriul genezei, psihologii diferentiaza trebuintele primare, innascute, care tind sa
se manifeste la toti indivizii, in toate timpurile si trebuinte secundare dobandite numai de unii
indivizi. S-a presupus ca trebuintele secundare se dezvolta din cele primare, dar dupa formare
funcioneaza independent de ele. Satisfacerea trebuintelor fiziologice ale unui sugar este asociata
cu aprobarea mamei. Treptat, aprobarea adultilor este folosita pentru a sustine invatarea mersului
sau a vorbirii. Copilul devenit elev invata la inceput pentru a face placere parintilor, apoi este
absorbit de studiu. La preadolescenti fumatul sau consumul de alcool sunt initial activitati
realizate pentru satisfacerea nevoii de afilierea la grupul de egali si apoi devin obisnuinte. In
funcie de oferta comrciala sau culturala apar trebuinte noi care sunt doar mijloace pentru
satisfacerea unor trebuinte devin ulterior motive ale altor activitati. De exemplu automobilul a
fost la inceput un mijloc pentru satisfacerea trebuintei de confort, dar a devenit treptat un motiv
pentru ore de lucru suplimentate din care sa se castige mai mult. Astfel, aria trebuintelor uname
este in continua diferentiere si extindere, determinand aparitia unor comportamente anterioare
cat si fata de etapele instoriei trecute. Nesatisfacerea trebuintelor duce la stingerea lor.
Este posibila si aparitia unor anomalii in satisfacera trebuintelor primare: astfel persoanele cu
bulimie nevrotica (pofta de mancare exagerata) desi isi satisfac nevoia de hrana, continua sa
manance; s-a observat ca acest comportament insoteste de multe ori carentele afective , prin
supraalimentare, subiectul compensandu-si nevoia de dragoste. La polul opus, anorexia mentala
(lipsa poftei de mancare) se presupune ca ar fi deretminata de un conflict cu anturajul, in special
cu mama.
Daca in calea satisfacerii unei trebuinte exista un obstacol, apare o stare de incordare
numita frustrare. Raspunsurile la frustare sunt diferite, cel mai frecvent fiind agresivitatea.
Frustarea este un fenomen inevitabil in viata psihica; cand este moderata, ea are efecte benefice
asupra dezvoltarii personalitatii. Astfel imposibilitatea indeplinirii iubirii datorita diferentelor de
statut poate determina o munca indarjita pentru a urca in ierarhia sociala. Datorita caracterului
inevitabil al fustrarii, personaluitatiile echilibrate poseda toleranta la frustare, suportand, in a
numite limite, stari de tensiune intensa fara a dezvolta comortamente patologice. In legatura cu
trebuinta , circula si alte notiunu mai vag definite.
Dorinta este trebuinta constientizata
Tendinta (impulsul sau propensiunea) este trebuinta aflata in starte de exicitabilitate accentuata
care determina o portiune spre miscare, actiune spontana
Intentia este tendinta cu un grad superior de alaborare mentala, orientata spre un scop.
Valenta este forta de atractie sau de respingere exercitata de lucruri, persoane, activitati (obiecte
psihologice) asupra unui subiect, rezulta din interactia proprietatilor obiectelor cu trebuinte le
subiectului; este pozitiva cand proportiile obiectului corespund unei trebuinte; este negatica in
caz contrar, determinand respingerea.
2.Motivele sunt trebuinte atat de puternice incat determina, declanseaza actiunile, activitatiile
prin care se satisfac. Ele poseda doua segmente corespunzatoare functiilor motivatiei:
- segmentul energizant, forta cu care este declansata si sustinuta activitatea (aspectul orientativ -
directional)
Vectorii-motive nu exista izolati ci formeaza grupuri sau constlatii de motive. Intr-o constelatie
relatiile dintre motive sunt analog celor dintre fortele fizice:
- motive diferite pot avea aceeasi directie si acelasi sens, energia lor cumulandu-se; un elev
invata pentru a primi o nota mare, pentru ca doreste sa se afirme in grup sau pentru ca este
interesat de un domeniu;
- motivele pot avea orientari diferite, fiecare vizand realizarea altei activitati; poti dori sa
vizionezi un spectacol sau sa mergi in excursie la munte. Uneori aceste activitati se ordoneaza in
timp, satisfacandu-se succesiv; cand nu este trait pe plan subiectiv ca o stare de tensiune foarte
puternica, care se cere inlaturata.
Cea mai buna sistematizare a conflictelor este si azi considerata cea a lui Kurt Lewin (1931) El
diferentiaza:
1. conflicte de apropiere - apropiere
2. conflicte de evitare - evitare
3. conflicte de apropiere - evitare

• Atentia voluntara si involuntara


Atentia este un fenomen deosebit de complex, greu de descifrat. Greutatea provine din faptul
ca atentia insoteste permanent celelalte procese si activitati psihice, manifestandu-se o data cu
ele. Este greu de presupus ca un proces psihic s-ar putea desfasura fara participarea cat de cat a
atentiei. In asemenea conditii separarea continutului specific al atentiei de continutul specific al
celorlalte procese si activitati psihice devine deosebit de dificila.
Atentia nu are un continut reflectoriu de sine statator. Ea nu reflecta nici esenta obiectelor, nici
experienta trecuta a oamenilor, etc. Asadar continutul specific al atentiei nu trebuie cautat in
acele caracteristici care definesc procesul psihic.
Atentia este o modalitate deosebita de organizare a activitatii psihice. Ea se exprima in
orientarea si concentrarea activitatii psihice asupra obiectelor si fenomenelor ce ne inconjoara.
Dupa ce cunoastem ca un om este atent?
Un om atent are, adeseori, privirea fixa, dar vie, expresia fetei putin incordata, miscarile
membrelor ca si cele ale intregului corp reduse si subordonate activitatii desfasurate in acel
moment, respiratia mai superficiala si rara, raportul dintre inspiratie si expiratie schimbat:
inspiratiile mai scurte, expiratiile prelungite etc. Elevul care nu intelege ceea ce citeste,
manifesta uneori incordare, alteori neliniste sau o anumita activitate motorie: rasfoieste nervos
filele cartii, se plimba etc.
Muncitorul din fata tabloului de comanda are o alta expresie a fetei decat pianistul. La pianist
expresia fetei reda traireainterioara. La muncitor expresia fetei reda concentrarea asupra
semnalelor pe care le vede, le aude etc.Si starea de neatentie poate fi vazuta, simtita.
Un om neatent are privirea absenta, distrata, executa miscari excesive cu membrele, su cu
intregul corp, manifestand apatie, somnolenta, plictiseala etc. Elevul neatent este agitat, pare ca
numara minutele pana la sfarsitul orei. Muncitorul sau pianistul manifesta plictiseala sau,
dinpotriva, stare de agitatie care duc la erori grave. 35971iqu15xmp7d
Dar nu intotdeauna semnele exterioare ale atentiei coincid cu starea propriu-zisa de atentie sau
neatentie. Uneori in procesul de invatamant, unii copii mai vioi se joaca cu creionul, mazgalesc
banca, antreneaza vecinii la vorba, se uita in dreapta si in stanga etc.
Alti dinpotriva, stau cuminti in banca, urmaresc explicatiile date de profesori, dau impresia ca
inteleg cele explicate, au privirea fixata asupra profesorului etc., dar atunci cand sunt intrebati
dau raspunsuri anapoda, gandesc in afara lectiei, sant starniti de ea.
Ei au fost doar apaernt atenti. Semnele exterioare ale atentiei nu au fost coincis cu starea
propriuzisa.
Atentia involuntara:
In viata de toate zilele ni se intampla, adeseori, sa fim treziti dintr-o activitate fara sa dorim acest
lucru sau chiar fara sa stim. Ex. Sa presupunem ca citim o carte suntem confundati in lumea
minunatelor personaje si peripetii descrise de autor. Nu stim ce se intampla in jurul nostru.
Deodata o voce ajunge la noi: Nu te uita! Si ne uitam. Nu am vrut sa ne uitam, eram absorbit de
lectura romanului. Daca nu ni s-ar fi adresat cuvintele Nu te uita nu ne-am fi uitat. Dar fara sa
vrem cuvintele ne-au trezit, ne-au facut se fim atenti la o alta activitate.
Unele obiecte, fenomene se impun atentiei noastre, se fac sa ne orientam intreaga activitate
psihica asupra lor, ne atrag privirea fara sa vrem, fara nici un fel de intentie si efort din parte
noastra.
Forma de atentie in care orientarea si concentrarea activitatii psihice asupra obiectelor si
fenomenelor din relaitatea inconjuratoare se realizeaza fara a se propune dinainte acest lucru,
fara a depune un efort special in aceasta directie este o atentie neintentionala, involuntara.
Atentia involuntara are nenumerate cauze care se reduc in esenta la modificarile survenite
in mediul inconjurator. Dar nu orice schimbare si modificare produsa in jurul nostru se pot
impune atentiei. Multe zgomote care se produc in imediata noastra apropiere sunt, de cele mai
multe ori neobservate. Pentru ca obiectele si fenomenele din realitatea inconjuratoare sa poate
deveni obiectele ale atentiei trebuie sa aiba o seri de particularitati si insusiri.
Una dintre aceste insusiri este taria, puterea, intensitatea lor. Nu orice sunet ne va atrage atentia
ci acel sunet puternic.
Sosirea intr-un oras a unui circ cu sirul de masini trezeste cu mai multa repeziciune atentia
involuntara, de cat trecerea pe strada a aceluiasi autobuz sau troleibuz pe care le vedem zilnic.
Vocea schimbata a profesoruluil (cand crescuta, cand inceata, cand oprita brusc ) gesturile care
insotesc explicatiile trezesc mai curand atentia involuntara, decat o voce monotona sau o
plimbare prin clasa.
Contrastul dintre obiecte si fenomene, caracterul sau neasteptat al acestora sunt alte insusiri care
determina trezirea atentiei involuntare.
La caracteristicile de mai sus ale obiectelor si fenomenelor se mai adauga si o alta actiunea
intervitenta, schimbarea, varierea insusirilor obiectelor. In general acele obiecte care raman
nemiscate in camapul atentiei mai indelungat nu reusesc sa se intereseze prea mult. Ele devin
monotone, plictisitoare, atentia oboseste curand.
Aparitia atentiei involuntare depinde, insa, si de interesele, pasiunile, dorintele,
trebuintele e care le au oamenii. Un om pasionat dupa sport va obseva cu multa usurinta un afis
privind un meci de fotbal, decat altul care nu este preocupat ce activitati sportive.
Atentia voluntara:
Atentia involuntara este, in general, de scurta durata si de aceea ea nu se poate ajuta prea mult in
cunoasterea obiectelor si fenomenelor cu care venim in contact. Pentru a realiza o cunoastere
adecvata a acestora este necesar sa staruim mai mult asupra lor. Sunt situatii in care este necesar
sa depunem un efort de vointa pentru realizarea unor activitati mai putin placute, renuntand
pentru un moment la alte activitati, mai placute. Desigur ca pentru un elev din clasele mai mici
jocul este mai placut, mai atragator decat invatatura. Pentru a lasa jocul la o parte si a trece la
invatatura, elevul mic face un mare efort, isi propune in mod constient, intentionat sa invete.
Atentia ce se manifesta de ei nu mai este o atentie involuntara, neintentionata ci dimpotriva, una
voluntara, intentionata. Prezenta scopului si a efortului voluntar in vederea realizarii diverselor
activitati caracterizeaza aceasta forma de atentie.
Atentia voluntara are o mare importanta in procesul invatarii. Aceasta stimuleaza si
mobilizeaza omul in vederea realizarii cu succes a variatelor sale activitati. Atentia voluntara este
ce atat mai necesara in procesul muncii, invataturii, cu cat acesta ridica uneori in fata oamenilor
o serie de dificultati, momente grele, plictisitoare, carora trebuie sa li se faca fata, sa fie depasite.
Acesta se poate realiza numai prin intetia si efortul omului, prin orientarea constienta a intregii
activitati psihice asupra lor.
In legatura cu atentia voluntara o problema care se ridica este acea a mentinerii ei asupra
obiectelor si fenomenelor. In cadrul procesului de mentinere a atentiei voluntare, un rol deosebit
de important revine insusi omului.

Cand scopul unei activitati este bine stabilit, cand stim ca activitatea desfasurata este utila, atunci
ne putem mobiliza cu mai multa usurinta in vederea realizarii ei, atentia noastra fiind atrasa si
mentinuta de tot ceea ce duce spre realizarea corespunzatoare a activitatii respective. In afara de
stabilirea clara a scopului si de corelarea lui cu interesele si treburile, omul isi poate impune sa
fie atent, se poate mibiliza in aceasta directie, mai ales in momentele dificile, critice ale muncii
sau atunci cand se face trecerea de la o activitate la alta.
Un rol important in mentinerea atentiei voluntare il are organizarea
mediului inconjurator in care desfasoara activitatea. Daca stiu ca nu pot lucra cu radioul
deschis atunci il inchid. Daca luminea prea slaba sau prea puternica precum si anumite zgomote
ma deranjeaza fac in asa fel ca acesti excitanti sa nu mai actioneze asupra mea. La majoritatea
oamenilor atentia voluntara se mentine pentru o perioada mai lunga in conditii de liniste.
Nu trebuie sa ramanem insa cu ideea ca in toate cazurile si la toti oameni crearea unei atmosfere
de liniste favorizeaza concentrarea atentiei asupra obiectelor. Sunt oameni care nu pot lucra,
decat cu radioul deschis, diverse sunete emise de acesta fiind un stimulator si un intaritor al
atentiei voluntare.
De mule ori omul foloseste diferite procedee care il ajuta in mentinerea atentiei voluntare. Astfel,
uneori, citim tinandu-ne capul in mainile pentru a orienta campul vizual numai asupra textului
din fata, alteori vorbim cu voce tare, ne plimbam, subliniem idei prin gesturi.
Cu totul altceva se intampla atunci incepem sa citim o carte la care la inceput nu se trezeste nici
un fel de interes, nu ne pasioneaza deloc, parcurgerea ei necesitand depunerea unor eforturi
serioase.Atentia involuntara ne este stimulata pe loc si intra in functiune atentia voluntara. Noul,
neobisnuitul, interesantul trezeste atentia involuntara.. Pentru un moment locul atentiei voluntare
este luat de atentia involuntara, o stare psihica a fost inlocuita cu alta. Apoi se poate reveni la
vechea stare. Prin aceasta alterari repetate inlocuiri permanente, asistam la aparitia unui efect cu
totul deosebit. Ne obisnuim sa fim atenti un timp mai indelungat fara a depune eforturi prea
mari, chiar si atunci cand activitatea este la inceput dificila.
Este vorba evident de o alta forma a atentiei care se deosebeste de formele precedente. Ea are
unele caracteristici care o aseamana cu atentia voluntara, prezenta scopului fixat - si cu cea
involuntara – diminuarea sau eliminarea efectului voluntar, este denumita atentie postvoluntara.
Intre cele trei tipuri ale atentiei involuntara, voluntara, postvoluntara – nu exista o granita rigida
ci dinpotriva o impletirea lor. Inlocuirea uneia prin alta usureaza desfasurarea activitatii umane, o
face pe aceasta din urma placuta.
• CONSTIENTUL SI INCONSTIENTUL
Ideea de inconstient a fost impusa de catre FREUD din necesitati practice, si nu
filosofice. De altfel, in anturajul imediat al lui Freud nu a existat la inceput nici o opozitie majora
fata de aceasta idee. Profesorul lui Freud, Meynert, se afla sub influenta directa a lui
Herbart, in a carui teorie acceptarea proceselor sufletesti juca un rol esential.
Pentru prima data FREUD ( in cap.al VII-lea din “ Interpretarea viselor “) explica ce este
inconstientul, cum functioneaza, cu ce se deosebeste de alte parti ale psihicului si in ce relatie se
afla cu acestia. Sunt chestiuni care vor fi reluate pe parcursul dezvoltarii teoriei freudiene,
punctul cel mai important fiind “ Eul si Se-ul “ ( 1923 ).
Faptul ca in lantul manifestarilor observabile apar lacune poate fi privit din doua puncte de
vedere: se pot ignora procesele somatice si sa presupunem ca lacunele pot fi inchise prin procese
psihice inconstiente si se poate construi un lant pur somatic, in care nu exista nici o veriga lipsa
si care acopera intregul cimp al observatiei.
Freud adopta initial a doua varianta, in descrierea de tip neurologica a manifestarilor
psihopatologice. El este fascinat de posibilitatea de a cladi o “ psihologie “ pe baze pur
neurologice. Produsul acestei incercari este “ Schita unei psihologii stiintifice “, al carei
manuscris este trimis in septembrie - octombrie 1895 lui FLIESS. Este o ambitioasa incercare de
a explica intregul comportament normal si patologic prin doua entitati materiale: neuronul si
„cantitatea libera”, o energie fizica sau chimica neprecizata. Nu era aici necesara postularea
directa a unor procese psihice inconstiente; totusi unul dintre postulatele de baza din „Schita”
este acela ca „memoria este incompatibila cu constiinta”.
Din psihanaliza am aflat ca esenta procesului de refulare nu consta in suprimarea,
in anularea unei reprezentari ce reprezinta o pulsiune, ci consta in a o impiedica sa devina
constienta. Atunci spunem ca s-ar gasi in starea de “ inconstienta “, dar trebuie sa aducem dovezi
in favoarea faptului ca ea poate produce si in mod inconstient efecte care pot sa ajunga ( unele
din ele ) in cele din urma constiente. Tot ceea ce este refulat trebuie sa ramina inconstient, insa
noi vrem sa stabilim inca de la inceput ca ceea ce e refulat nu acopera tot ceea ce e inconstient.
Inconstientul are o cuprindere mai mare ; ceea ce e refulat e o parte din inconstient.
Cum se ajunge la cunosterea inconstientului? In mod normal, cunoastem inconstientul doar in
calitate de constient, adica dupa ce el a cunoscut o transformare sau o traducere in constient.
Practica psihanalitica ne face cunoscut zi de zi ca asemenea traducere este posibila. Pentru asta
insa se cere ca cel analizat sa invinga anumite rezistente, anume pe acelea ca5e l-au transformat,
prin respingerea din constient, in refulat.
Indreptatirea de a accepta un psihic inconstient si de a lucra cu aceasta supozitie in mod stiintific
ne va fi contestata din mai multe puncte de vedere. Impotriva acestora putem spune ca admiterea
inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe dovezi pentru existenta lui. El
este necesar fiindca datele constientului sunt in mare masura lacunare; atat la cei sanatosi , cat si
la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte, despre
care constientul insa nu mai poate spune nimic. Asemenea acte nu sunt numai actele ratate si
visele in cazul celor sanatosi, iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce numim simptom psihic si
fenomen obsesional-experienta noastra zilnica cea mai personala ne-a familiarizat cu idei despre
a caror provenienta noi nu cunoastem nimic, si cu rezultatele unor procese de gandire a caror
elaborare ne-a ramas ascunsa. Toate aceste acte constiente raman incoerente si neantelese, in caz
ca dorim sa pastram exigenta ca noi sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se
petrece in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa, intr-un context ce poate fi expus, daca
interpolam actele inconstiente accesibile. Castigul de coerenta si de sens este insa un motiv
foarte justificat care s-ar cuveni sa ne faca sa depasim experienta nemijlocita. Daca insa se mai
dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o actiune plina de succes prin care noi
influentam in mod relevant cursul proceselor constiente, atunci am dobandit o dovada
incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie atunci sa se sustina punctul de
vedere conform caruia nu e nimic altceva decat o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se
petrece in psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei.
Putem merge si mai departe si sa afirmam, in sprijinul admiterii unei stari psihice inconstiente,
ca in fiecare moment constiinta nu cuprinde decat un mic continut, in asa fel inca cea mai mare
parte a ceea ce numim noi cunoastere constienta trebuie sa se afle oricum, in cele mai lungi
perioade, in starea de latenta, asadar intr-o stare de inconstienta psihica. Conflictul cu
inconstientul ar deveni, luand in considerare toate amintirile noastre latente, complet
neinteligibil. Ne lovim atunci de obiectia conform careia aceste amintiri latente nu mai trebuie
desemnate drept psihice, ci ele ar corespunde resturilor din procesele somatice din care poate
aparea din nou psihicul. E usor de replicat ca, dimpotriva, amintirea latenta este un reziduu
indubitabil al unui proces psihic. E mai importanta insa sa lamurim faptul ca obiectia se bazeaza
pe echivalarea constientului cu psihicul – echivalarea tacita, dar fixata totusi din capul locului.
Aceasta echivalare este ori un petitio principii, care nu accepta intrebarea daca tot ceea ce e
psihic trebuie sa fie si constient, sau o chestiune de conventie, de nomenclatura. In ceea din urma
postura ea este, fireste, irefutabila ca orice conventie. Ramane deschisa numai intrebarea daca ea
se dovedeste atat de utila, incat sa trebuiasca sa fim de acord cu ea. Trebuia sa se raspunda, insa
,ca echivalarea psihicului cu constientul nu este absolut deloc utila. Ea distruge continuitatile
psihice, ne arunca in dificultatile insurmontabile ale paralelismului psiho-fizic, fiind expusa
reprosului ca supraestimeaza, fara intemeiere clara, rolul constiintei, obligandu-ne sa parasim
prematur domeniul cercetarii psihologice, fara a ne putea aduce compensatie prin rezultatele
altor domenii.
• Descoperirea inconstientului de catre Freud a schimbat viziunea existenta despre
psihic, care de acum inainte nu va mai putea fi identificat cu constiinta.
Intr-o teorie a decentrarii conceptiei despre om, descoperirea inconstientului poate fi situata
alaturi de teoria coperniciana si de teoria evolutiei din bilogie. Asa cum, prin teoria coperniciana,
pamantul si implicit omul, pierd privilegiul de a se afla in centrul lumii planetelor, pamantul
devenind o planeta printre altele; asa cum, in conformitate cu teoria evolutie speciilor, omul
pierde privilegiul de a fi incununarea creatiei, devenind o specie printre altele, rezultat al
mutatiilor si selectie, tot astfel, in virtutea descoperirilor psihanalizei, Eul pierde si privilegiul
de a fi stapan in lumea interioara, dovedind ca este adesea supus fortei inconstientului,
omniprezent in gandurile, actiunile si operele noastre culturale.
In interiorul psihanalizei freudiene au existat doua teorii despre psihic si structura sa, diferite atat
ca grad de elaborare, cat si in ce priveste conceptia despre inconstient si locul sau in viata
psihica.
In prima teorie, mentinuta pana in 1920, psihicul era impartit in trei instante:
constient, preconstient, inconstient, intre cele trei sisteme existand cenzuri care
controleaza trecerea dintr-unul in altul. Aceasta teorie pare sa aiba ca obiectiv gasirea unui loc
inconstientului, care apare ca substantiv (instanta) in structura psihicului. Separarea in instante
face inteligibil conflictul psihic care se desfasoara intre instante.
In cea de a doua teorie, inconstientul nu mai este o instanta de sine statatoare, desemnata in
planul teoriei printr-un substantiv, ci un atribut al fiecareia dintre cele trei instante care
structureaza psihicul (se, eu, supraeu) si un adjectiv. Ceea ce presupune ca inconstientul nu mai
este echivalent cu refulatul, si Eul are o dimensiune inconstienta, de asemenea si Supraeul,
instanta care incorporeaza valorile fundamentale ale vietii culturale, este in mare parte
inconstient.
SE si instanta pulsionala a psihicului
Se-ul constituie dimensiunea instinctuala (pulsionala) a inconstientului. Continuturile sale sunt
reprezentantii psihici ai instinctelor, in cea mai mare parte inconstiente.
Se-ul este rezervorul de energie al psihicului, intra in conflict cu Eul si Supraeul si
constituie materialul din care se formeaza Eul si Supraeul. Cele doua instincte / pulsiuni
fundamentale sunt instinctul mortii (caruia ii corespunde principiul repetitiei) si instinctul vietii
(caruia ii corespunde prinsipiul placerii si forma sa modificata si principiul realitatii).
Se-ul preia continuturile inconstientului, dar nu mai epuizeaza sfera de cuprindere a lui, pentru
ca inconstientul nu se mai suprapune cu refulatul. Eul se dezvolta din Se, Se-ul preia integral
caracteristicile functionarii inconstientului: predominarea proceselor primare, organizare
complexuala, dualismul fortelor pulsionale si al principiilor care le corespund.
EUL si instanta de comanda si control a psihicului
Centrat in jurul constiintei, ingloband preconstientul si avand o dimensiune inconstienta,
Eul organizeaza intreaga activitate psihica. Scopul sau este de a armoniza cerintele realitatii
externe cu cerintele Se-ului si Supraeului. Cea mai importanta functie a Eului este
autoconservarea organismului, apoi are functia de testare a realitatii, pentru adaptare, distingerea
realitatii psihice de realitatea externa. A treia functie importanta a Eului este modificarea
realitatii in functie de scopurile sale. Una din functiile interne ale Eului este controlul Se-ului, al
vietii instinctuale. Eul dispune de o serie de mijloace defensive si mecanisme de aparare ale
Eului, care alcatuiesc dimensiunea inconstienta a Eului.
Eul se formeaza din Se si parcurge o serie de etape pana la atingerea maturitatii. La
inceput, Eul in formare coincide cu Se-ul si se pune total in slujba realizarii cerintelor acestuia.
Caracteristic pentru primele luni din viata copilului, este Eul ideal (faza de deplina coincidenta
intre Eu si Se). Maturitatea psihica este atinsa in momentul in care Eul dobandeste autonomie in
raport cu celelalte instante psihice
SUPRAEUL si/sau inconstientul de sus si
Supraeul, in cea mai mare parte inconstient, are functii spirituale: de constiinta morala,
autoobservare, de formare a idealurilor.
Supraeului ii corespunde termenul de cenzura a visului, din prima teorie despre psihic.
Formarea Supraeului este legata de declinul complexului Oedip (in jurul varstei de 5-6 ani).
Este vorba de renuntarea la dorintele oedipiene (iubire pentru parintele de sex opus si ostilitate
fata de parintele de acelasi sex, perceput ca rival) si interiorizarea interdictiilor reprezentate de
parinti in urma unui proces de identificare.
Mijloace de aparare ale Eului
Apararea se refera la un proces prin intermediul caruia constiinta este ferita de excitantii interni
periculosi, conflictuali (pulsiuni, dorinte, sentimente), precum si de excitantii externi foarte
puternici, posibile surse de traumatisme. Wohlfram Ehlers
Altfel spus, influentele interne sau externe care ameninta integritatea si stabilitatea echilibrului
bio-psiho-social al individului sunt supuse unui proces intern de modificare, ingradire sau
reprimare.
Rationalizarea si procedura prin care subiectul incearca sa dea o explicatie coerenta din punct de
vedere logic si acceptabila din punct de vedere moral unei atitudini, idei, sentiment ale caror
adevarate motive nu sunt percepute (Laplanche si Pontalls)
Refularea si pana in 1915 , Freud a considerat ca inconstientul este echivalent cu refulatul,
cu istoria infantila a libidoului (refularea secundara, cea propriu-zisa). In acceptia freudiana,
refularea este un mijloc de parare indreptat impotriva reprezentantilor pulsiunii (ganduri,
imagini, amintiri).
Dupa E. Roudinesco si M. Plon, prin refulare trebuie sa intelegem procesul care vizeaza
mentinerea in inconstient a tuturor ideilor si reprezentarilor legate de pulsiuni si a caror realizare,
producatoare de placere, ar afecta echilibrul functionarii psihice a individului, devenind sursa de
neplacere.
Regresia si procesul psihic prin intermediul caruia un subiect individual sau colectiv se intoarce
la un nivel anterior al dezvoltarii psihice, fie ca este vorba de gandire, sentiment, comportament.
Formatiunea reactionala si atitudine sau comportament opuse ca sens unei dorinte
pulsionale refulate si constituite ca reactie la aceasta (ex. pudoarea care se formeaza ca reactie la
tendintele exibitioniste).
Identificarea cu agresorul si procesul inconstient trait de Eu in momentul in care, urmarind
un scop defensiv, se transforma intr-un aspect al obiectului.
Proiectia si procesul psihic prin care subiectul expulzeaza din sine si localizeaza in afara sa, in
persoane sau lucruri, calitati, dorinte, sentimente care ii apartin, dar pe care nu le cunoaste sau
refuza sa le accepte (Laplanche si Pontalls).

• Justificarea INCONSTIENTULUI dupa Freud


A accepta un psihic inconstient si de a lucra cu aceasta supozitie in mod stiintific ne va fi
contestata din mai multe puncte de vedere. Insa, impotriva acestora putem spune ca admiterea
inconstientului este necesara si legitima, si ca detinem mai multe dovezi, pentru existenta lui. El
este necesar fiindca datele constientului sunt in mare masura lacunare; atit la cei sanatosi, cit
si la cei bolnavi se produc frecvent acte psihice ce presupun, pentru explicarea lor, alte acte,
despre care constientul insa nu mai poate spune nimic. Exemple de asemenea acte nu sunt numai
actele ratate si visele in cazul celor sanatosi,iar in cazul celor bolnavi tot ceea ce numim simptom
psihic si fenomen obsesional. Toate aceste acte constiente ramin incoerente si neintelese, in caz
ca dorim sa pastram exigenta ca noi sa aflam numai prin intermediul constientului tot ceea ce se
petrece in actele psihice; aceleasi acte se ordoneaza, insa intr-un context ce poate fi expus, daca
interpelam actele inconstiente accesibile. Cistigul de coerenta si de sens este insa un motiv foarte
justificat care s-ar cuveni sa se faca sa depasim experinta nemijlocita. Daca insa se mai
dovedeste ca pe admiterea inconstientului se poate cladi o actiune plina de succes prin care noi
influentam in mod relevant cursul proceselor constiente, atunci am dobindit o dovada
incontestabila pentru existenta a ceea ce a fost admis. Trebuie sa se sustina, atunci, punctul de
vedere conform caruia nu e nimic altceva ecit o aroganta nejustificata sa ceri ca tot ceea ce se
petrece in psihic sa trebuiasca sa devina cunoscut si constiintei.
Putem sa afirmam, mai de parte, in sprijinul admiterii unei stari psihice inconstiente, ca in
fiecare moment constiinta nu cuprinde decit un mic continut, in asa fel incit cea mai mare parte a
ceea ce numim noi cunoastere constiente trebuie sa se afle oricum, in cele mai lungi perioade in
stare de latenta, asadar intr-o stare de inconstienta psihica. Conflictul cu inconstientul ar
deveni, luind in considerare toate amintirile noastre latente, complet neinteligibil. Ne lovim
atunci de obiectia conform careia aceste amintiri latente nu mai trebuie desemnate drept psihice,
ci ele ar corespunde resturilor din procesele somatice din care poate aparea din nou psihicul. Este
foarte usor de replicat ca, dimpotriva, amintirea latenta este un reziduu indubitabil al unui proces
psihic Dar, e mai important insa sa lamurim faptul ca obiectia se bazeaza pe echivalarea
constientului cu psihicul - echivalare tacita, dar fixata totusi din capul locului. Echivalarea poate
fi ori un petitio principii, care nu accepta intrebarea daca tot ceea ce e psihic trebuie sa fie si
constient, sau o chestiune de conventie, de nomenclatura. In cea din urma postura ea este, fireste,
irefutabila ca orice conventie. Ramine deschisa numai intrebarea daca ea se dovedeste atit de
utila, incit sa trebuiasca sa fim de acord cu ea. Raspunsul este, insa ca echivalarea psihicului cu
constientul nu este absolut deloc utila. Ea distruge continuitatile psihice, ne arunca in dificultatile
insurmontabile ale paralelismului psiho-fizic, fiind expusa reprosului ca supraestimeaza, fara o
intemeiere clara, rolul constiintei, obligindu-ne sa parasim prematur domeniul cercetarii
psihologice, fara a ne putea aduce compensatie prin rezultatele altor domenii.
E clar, oricum, ca intrebarea : daca starile incontestabil latente ale vietii psihice ar trebui
intelese ca fiind psihic inconstiente sau ca fiind fizice, ameninta sa devina o cearta in jurul
civintelor; De aceea e recomandabil, sa aducem in prim plan ceea ce noi cunoastem cu siguranta
din natura acestor stari problematice. Dupa caracteristicile lor fizice, ele nu sunt complet
inaccesibile. Nici o reprezentare fiziologica, nici un proces chimic nu ne poate face sa avem o
idee despre esenta lor. Pe de alta parte, e sigur, ca ele au un contact substantial cu procesele
psihice constiente; ele pot fi transpuse, pritr-un anumit travaliu, in aceste procese psihice
constiente, si chiar inlocuite de ele, purind fi deschise cu toate categoriile pe care noi le
intrebuintam la actele psihice constiente, ca reprezentari, tendinte, decizii si altele asemenea. Da,
despre unele din aceste stari latente trebuie sa spunem ca se deosebesc de cele constiente doar
prin incetarea constiintei. Asadar, nu vom ezita, sa le tratam ca obiecte ale cercetarii psihologice
si in cea mai strinsa legatura cu actele psihice constiente.
Respingerea intransigenta a caracterului psihic al actelor psihice latente se explica prin
faptul ca cela mai multe dintre fenomenele ce sunt luate in considerare nu au devenit obiecte de
studiu in afara psihanalizei. Cine nu cunoaste starile de fapt patologice, cine crede ca actele
ratate ale celor normali sunt numai lucruri accidentale, multumindu-se cu vechea intelepciune
cum ca visele ar fi amagiri, acela trebuie doar sa ignore unele enigme ale psihologiei constiintei,
pentru a nu-si pune problema existentei unei activitati psihice inconstiente. De astfel,
experimentele hipnotice, in special sugestia posthipnotica, au demonstar deja, inainte de
psihanaliza, intr-un mod clar, existenta si modul de actiune ale inconstientului psihic.
Admiterea inconstientului este insa apoi si complet legitima, in masura in care noi,
atunci cind l-am postulat, nu ne-am departat cu nici un pas de la modul nostru obisnuit si corect
de a gindi. Constiinta nijloceste oricaruia dintre noi numai cunoasterea propriilor stari psihice,
faptul ca si un alt om are, deasemenea, constiinta este o concluzie care e trasa per analogiam pe
baza manifestarilor si actiunilor perceptibile ale celuilalt, pentru a putea intelege comportamentul
acestuia. Aceasta concluzie, sau aceasta identificare, a fost extinsa de la EU la alti oameni,
animale, plante, la nevietuitoare si la lumea intreaga, dovedindu-se folositoare atit timp cit
asemanarea cu EUL - particular era covirsitor de mare, devenind insa nesigura in masura in care
celalalt se indeparta de EU. Critica noastra de astazi devide deja nesigura in privinta constiintei
animalelor, si refuza sa accepte constiinta plantelor si considera drept misticism admiterea
constiintei la nevietuitoare.
Psihanaliza nu cere nimic altceva decit ca acest rationament sa fie aplicat si asupra propriei
persoane, proces spre care nu exista, desigur, nici o tendinta constituitiva.
Cel care insa s-a opus admiterii unui psihic inconstient, nu va putea fi multumit sa-l inlocuiasca
cu o constiinta inconstienta. In al doilea rind, analiza indica faptul ca procesele psihice
latente particulare, pe care noi reusim sa le intelegem, se bucura de un grad mare de
independenta reciproca, ca si cum nu ar sta in legatura unul cu celalalt si nu ar sti nimic unul de
celalalt. In al treilea rind, argumentul cel mai plin de greutate este faptul ca prin cercetarea
analitica aflam o parte a acestor procese latente poseda caracteristici si particularitati ce ne apar
drept straine, chiar de necrezut, fiind contrare caracteristicilor constiintei cunoscute de noi. Vom
avea prin urmare temeiuri sa modificam concluzia aplicata asupra propriei persoane, in sensul ca
ea nu ne demonstreaza existenta in noi a unei a doua constiinte, ci existenta unor acte psihice ce
sunt fara constiinta. Vom respinge, de asemenea, ca fiind incorect si inselator, termenul de “
subconstient “. Cunoscutele cazuri de “ double conscience “( clivaj al constiintei) nu
demonstreaza nimic impotriva conceptiei noastre .
La modul cel mai potrivit, ele pot fi descrise, drept cazuri de clivaj al activitatilor psihice in doua
grupe, aceeasi constiinta intorcindu-se alternativ, spre unul sau spre celalalt loc.
In psihanaliza nu ne mai ramine nimic de facut altceva decit sa explicam procesele
psihice ca fiind in sine inconstiente si sa comparam perceptia lor prin constiinta cu peceptia lumii
exterioare prin organele de simt. Supozitia psihologica a unei activitati psihice inconstiente ne
apare, pe de oparte, ca fiind o continuare mai ampla a animalismului primitiv, care a oglindit
pretutindeni imaginile proprii constiintei noastre, iar pe de alta parte, drept continuare a
corecturii pe care KANT a intentionat-o referitor la conceptia noastra despre perceptia
exterioara. Dupa cum Kant ne-a avertizat sa nu trecem cu vederea conditionarea subiectiva a
perceptiei noastre si sa nu consideram drept identice perceptia noastra cu perceptul care nu poate
fi recunoscut, tot asa si psihanaliza ne aminteste sa nu punem perceptia constiintei in locul
procesului psihic inconstient, care este obiectul ei. Ca si fizicul, nici psihicul nu are nevoie sa fie
in realitate asa cum ne apare. Cu satisfactie, ne vom pregati insa sa aflam ca corectura perceptiei
interne nu ofera o dificultate la fel de mare ca si a perceptiei exterioare, ca obiectul intern e mai
putin irecognoscibil de cit lumea exterioara.
• AMBIGUITATEA INCONSTIENTULUI SI PUNCTUL DE VEDERE
TOPIC
Vrem sa stabilim faptul important, inainte de a face mai departe, dar dificil in acelas
timp,conform caruia inconstientul este doar o caracteristica a psihicului care insa, singur nu
ajunge deloc sa-l descrie pe acesta. Exista totusi acte psihice de calitati foarte diferite ce
concorda, totusi, in ansamblu, in acest caracter de afi inconstiente. Pe de alta parte, inconstientul
cuprinde acte ce sunt pur si simplu latente, pemporar inconstiente, dar care nu se deosebesc cu
nimic de cele constiente, iar pe de alta parte,cuprinde procese precum cele refulate, care, daca ar
deveni constiente, ar trebui contrasteze la modul cel mai izbitor cu restul proceselor constiente.
S-ar pune capat tuturor neintelegerilor daca, de acum inainte, cind e vorba de descrierea
diferitelor acte psihice, s-ar face totala abstractie de faptul ca sunt constiente sau incinstiente, si
le-am clasifica pur si simplu dupa relatia pe care o au cu pulsiunile si scopurile, dupa compozitia
si apartenenta lor la sistemele psihice supraordonate unul in raport cu celalalt si le-am lega unul
de altul. Asta este, insa, din mai multe motive irealizabil; prin urmare noi nu putem sa scapam de
ambiguitatea de a utiliza cuvintele constient si inconstient cind intr-un sens descriptiv, cind intr-
unul sistematic, atunci cind ele semnifica apartenenta la anumite sisteme si faptul ca sunt
inzestrate cu anumite proprietati.
Intr-o maniera pozitiva afirmam acum , ca rezultat al psihanalizei, faptul ca un act psihic
parcurge in general doua stari, intre care se afla intercalata un fel de stare ( CENZURA ) . In
prima faza, el este inconstient si apartine sistemului ICS; daca el cu ocazia testarii, este respins
de cenzura, atunci trecerea in cea de a doua faza ii este refuzata; in acest caz, el poarta numele de
“refulat” si ramine inconstient. Daca trece insa testul, atunci el intra in cea de a doua faza si
ajunge sa apartina celui de-al doilea sistem pe care noi am vrut sa-l numim sistemul CS. Raportul
lui cu constiinta nu este insa determinat in mod clar prin aceasta apartenenta. El nu este insa
constient, insa e, probabil, capabil sa devina constient ( dupa expresia lui I. Brener ), adica el
poate deveni acum obiect al constiintei fara rezistente deosebite si daca se intrunesc anumite
conditii. Tinind seama de aceasta capacitate de a deveni constient, noi numim de asemenea
sistemul CS si “ preconstient”. Deocamdata, e suficient sa se retina ca sistemul PCS impartaseste
proprietatile sistemului CS si ca cenzura severa isi face datoria la trecerea dela ICS la PCS ( sau
CS ).
Psihanaliza a facut unpas mai departe fata de psihologia descriptiva a constiintei, o data cu
admiterea acestor ( doua sau trei ) sisteme psihice, adoptind prin aceasta o noua atitudine
interogativa si un nou continut. Pina acum ea se deosebeste de psihologie, in principal printr-o
cinceptie dinamica a proceselor psihice; la asta se adauga faptul ca ea ia in consoderare si topica
psihica cautind sa informeze, privitor la un act psihic oarecare, in care sistem sau in care sisteme
are el loc. Datorita acestei staraduinte ea a primit, de asemenea, si numele de psihologie abisala.
Vom afla ca ea mai poate fi inca imbogatita cu alta perspectiva.
Daca vrem sa luam in serios o topica a actelor psihice, trebuie atunci sa ne indreptam
interesul catre un caz problematic ce apare cu aceasta ocazie. Cind un act psihic cunoaste
transpunerea din sistemul ICS in sistemul CS ( sau PCS ) , ar trebui atunci sa presupunem ca
aceasta transpunere este legata o noua fixatie, oarecum o noua inscriere a reprezentarii in cauza,
ce poate fi asadar continuta intr-o alta localizare psihica si alaturi de care continua sa existe
inscrierea originara, inconstienta? Sau mai degraba ar trebui sa credem ca transpunerea consta
intr-o schimbare a starii ce se realizeaza cu acelasi material si in aceeasi localizare psihica?.
Aceasta intrebare poate parea abstrusa, dar trebuie sa o punem, daca vrem sa ne facem o idee mai
precisa despre topica psihica, despre dimensiunea abisala a psihicului. Intrebarea este dificila,
caci ea trece dincolo de ceea ce e pur psihologig, si atinge relatiile aparatului psihic cu anatomia.
Stim ca asemenea relatii exista. Faptul ca activitatea psihica este legata de functia creerului, ca
de nici un alt organ, este un rezultat de nezdruncinat al cercetarii. Un pas mai departe ( nu se stie
cit de departe ) este facut de descoperirea diferentei de valoare dintre zonele ceerului si a
relatiilor lor speciale cu anumite parti ale corpului si cu activitatile spirituale. Insa toate
incercarile de a ghici, pornind de aici, o localizare a proceselor psihice, toate straduintele de a
gindi reprezentarile ca fiind stocate in celulele nervoase, si de a lasa excitatiile sa se plimbe
libere prin fibrele nervoase, toate acestea s-au soldat cu un esec total. Aceeasi soarta ar fi
rezervata si doctrinei care ar vrea de exemplu, sa gaseasca in cortex locul anatomic al sistemului
CS, al activitatii psihice constiente si sa mute procesele in partile subcorticale ale ceerului. Aici
apare o fisura a carei umplere nu este pe moment posibila, ea nefacind parte din sarcinile pe care
le are psihologia. Topica noastra psihica nu are deocamdata nimic de a face cu anatomia; ea se
raporteaza la regiunile aparatului psihic, indiferent unde sunt ele situate in corp si nu la
localizarile anatomice.
Asadar, munca noastra este in aceasta privinta libera, ea trebuie sa procedeze in
conformitate cu propriile sale cerinte. Va fi si in avantajul nostru sa ne amintim ca supozitiile
noastre nu au decit valoarea unor ilustrari. Prima din cele doua posibilitati luate in considerare,
anume faptul ca faza CS a reprezentarii inseamna o noua inscriere a acesteia, aflata intr-un alt
loc, este neindoielnic mai grosolana, dar mai comoda. A doua supozitie, aceea a unei schimbari
pur si sinplu functionale a starii, este din capul locului mai plauzibila, insa este mai putin
plastica, mai greu de minuit. Din prima supozitie, cea topica, este legata acceptatrea unei separari
topice a sistemelor ICS si CS, cit si posibilitatea ca o reprezentare sa fie prezenta in acelasi timp
in doua locuri ale aparatului psihic, ca ea , atunci cind cenzura nu o inhiba, sa se miste regulat
dintr-un loc in altul, eventual fara a-si pierde prima ei instalare sau inscriere. Asta poate sa para
ciudat, dar se poate sprijini pe observatiile ce provin din practica psihanalitica.
Cind se comunica unui pacient o reprezentare refulata de el dar care a fost ghicita, in prima
intanta aceasta nu schimba cu nimic starea lui psihica. Refularea nu ne suprima, consecintele ei
nu se anuleaza, asa cum se astepta probabil, pentru ca reprezentarea anterior inconstienta a
devenit acum constienta. Dimpotriva, se abtine acum,in prima instanta doar o noua respingere a
reprezentarii refulate. Pacientul are insa acum, propriu-zis, aceasi reprezentare intr-o forma dubla
in diferite locuri ale aparatului sau psihic; in primul rind el are amintirea constienta - datorita
comunicarii facute - a urmei auditive a reprezentarii, in al doilea rind, el poarta in sine pe linga
asta - si suntem siguri in privinta aceasta - amintirea inconstienta a ceea ce a fost trait intr-o
forma mai timpurie. In realitate, o suprimare a refularii nu apare mai inaite ca amintirea
constienta sa se fi pus in legatura, dupa invingerea rezistentelor, cu urma inconstienta a amintirii.
Succesul este atins abia prin constientizarea acesteia din urma.
Asadar, in concluzie, noi nu suntem deocamdata in stare sa decidem intre cele doua
posibilitati discutate.Poate mai tirziu vom gasi ceva ce ar putea da informatii despre una din cele
doua posibilitati.Poate ca suntem pe punctul de a descoperi ca felul nostru de a pune intrebari a
fost inadecvat si ca deosebirea intre reprezentarea inconstienta si cea constienta trebuie
determinata intr-un cu totul alt mod.
• SENTIMENTE INCONSTIENTE
Am limitat discutia precedenta doar la reprezentari, fiind in stare acum sa ridicam o noua
intrebare, al carei raspuns trebuie sa contribuie la elucidarea vederilor noastre teoretice. Am spus
ca exista reprezentari constiente si reprezentari inconstiente; exista insa, miscari pulsionale
inconstiente, sentimente inconstiente, senzatii inconstiente sau de data asta nu are nici un sens sa
vorbim de asa ceva?
Eu cred, intradevar, ca opozitia dintre constient si inconstient nu se poate aplica in cazul
pulsiunii. O pulsiune nu poate deveni niciodata obiect al constiintei, ci doar ideea care o
reprezinta. Nici in inconstient pulsiunea nu poate fi altfel reprezentata decit prin intermediul unei
reprezentari. Daca pulsiunea nu ar fi legata de o reprezentare, sau daca ea ar aparea ca stare
afectiva, atunci noi n-am sti nimic despre ea. Atunci, insa, cind vorbim totusi despre miscari
pulsionale refulate, aceasta nu e decit o nevinovata neglijenta de exprimare.Nimic alceva nu
putem intelege prin asta decit o miscare pulsionata al carei reprezentant-reprezentare este
inconstientul; nimic alceva nu e luat in considerare.
S-ar putea crede ca raspunsul la intrebarea privitoare la senzatiile, sentimentele, afectate
inconstiente a fi la fel de usor de oferit. Din esenta unui sentiment face , totusi , parte faptul ca el
e simtit, ca e cunoscut asadar de catre constiinta.Posibiliatea unui inconstient nu s-ar pune
absolut deloc atunci cind vorbim de sentimente, senzatii si afeste. Suntem, insa, obisnuiti in
practica psihanalitica sa vorbim de iubire inconstienta, ura inconstienta, minie inconstienta,
s.a.m.d., si gasim inevirabila chiar alaturarea ciudata a cuvintelor “ constiinta, inconstiinta de
culpabilitate “ sau paradoxala “ angoasa inconstienta”. Depaseste, oare, in semnificatie acest
mod de a utiliza limbajul pe cel din cazul “ pulsiunii inconstiente “ ?
Aici situatia e alta. In prima instanta, s-ar putea intimpla ca miscarea de afect sau de
sentiment sa fie perceputa, insa sa fie judecata gresit. Ea a fost silita, prin refularea adevaratului
ei reprezentant, sa se lege de o alta reprezentare fiind acum sustinuta de constiinta pentru
manifestarea acesteia din urma. Daca se restabileste legatura corecta, atunci miscarea afectiva
originara se chiama ca e “inconstienta”, desi afectul ei nu a fost niciodata inconstient, doar
reprezentarea ei a cazut prada refularii. Utilizarea expresiilor “ afect inconstient “ si “ sentiment
inconstient “ trimite, in general, ca urmare a refularii, inapoi la destinele factorului cantitativ al
miscarii pulsionare. Noi stim ca exista trei astfel de destine: ori afectul ramine - partial sau
complet ca atare, ori cunoaste o transformare intr-un coantum de efect diferit din punct de vedere
calitativ inainte de toate in angoasa ori este reprimat, adiaca dezvoltarea sa este complet
impiedicata. In toate cazurile in care refularii ii reuseste inhibitia dezvoltarii afectului, efectele pe
care le introduce pentru a corecta procesul refularii se chiama ca sunt “ inconstiente “. I situatia
actuala a cunostintelor noastre despre afecte si sentimente, nu putem enunta mai clar aceasta
deosebire. Refularea este, in esenta, un proces ce implica reprezentarile aflate la granita dintre
sistemele ICS si PCS ( CS ). E vorba aici de o retragere a investitiei, insa se pune intrebarea in
care sistem are loc retragerea si de care sistem apartine investitia retrasa. Reprezentarea refulata
ramine capabila de actiune in ICS; ea trebuie prin urmare sa-si fi mentinut investitia. Altceva
trebuie sa fi fost retras. Daca luam in considerare cazul refularii propriu- zise ( al refularii
secundare ) , care afecteaza reprezentarea preconstienta sau pe cea deja constienta, atunci
refularea nu poate consta decit in ceea ca reprezentarii ii va fi retrasa investitia (pre) constienta,
care apartine sistemului PCS.
PROPRIETATILE SPECIALE ALE SISTEMULUI ICS
• Deosebirea dintre cele doua sisteme psihice: prezinta proprietati ce nu se regasesc in cel
imediat superior.
• Nucleul ICS-ului consta in reprezentanti pulsionari ce doresc sa descarce investitia lor,
asadar din impulsuri - dorinta .
• Nu exista in acest sistem nici o negatie, nici o indoiala, nici un grad de siguranta.
• Domneste o mai mare mobilitate a intensitatilor de investitie .
• Prin procesul de deplasare, o reprezentare poate da alteia intreaga cantitate a investitiei ei,
iar prin procesul de condensare ea poate lua pentru sine intreaga investitie proprie altor
reprezentari. Eu am propus ca privim aceste doua procese ca semne ale asa-numitului
proces psihic primar. In sistemul PCS domneste procesul secundar . Acolo unde un
asemenea proces primar se produce in raport cu elementele sistemului PCS, el apare
drept “ comic” si stirneste risul.
• Procesele sistemului ICS sunt atemporale, adica ele nu sunt ordonate din punct de vedere
temporal, nu se schimba cutrecerea timpului si nu are nici un fel de relatie cu timpul. Ele
sunt supuse principilui placerii; destinul lor atirna doar de cit de intense sunt si de masura
in care ele satisfac sau nu cerintele reglarii dintre placere si neplacere.
• Concluzionind, putem spune; lipsa contradictiei, procesul primar ( mobilitatea
investitiilor ), atemporalitatea si substituirea realitatii exterioare prin realitatea psihica.
• Procele inconstiente pot fi cunoscute doar in conditiile visului si nevrozei, asadar, atunci
cind procesele sistemului superior PCS sunt mutate inapoi, printr-o regresie, pe un nivel
anterior.
• Nu va fi deplasat avertismentul de a nu generaliza, grabiti, ceea ce am aratat despre
distribuirea capacitatilor psihice in cele doua sisteme. Ce continut si ce relatii are acest
sistem in timpul dezvoltarii individuale si ce semnificatie ii revine acestuia atunci cind e
vorba de animale, acestea nu trebuiesc deduse din descrierea noastra, ci trebuie
investigate separat. Chiar si in cazul oamenilor trebuie sa fim pregatiti sa gasim conditiile
patologice in care cele doua sisteme isi modifica atit continutul cit si caracteristicile, sau
si le schimba intre ele.
RELATIA DINTRE CELE DOUA SISTEME
Ar fi incorect sa ne imaginam ca sistemul ICS ramine linistit, in timp ce intreaga activitate
psihica este realizata de PCS, ca sistemul ICS e ceva clasificat, un organ rudimentar, un reziduu
al dezvoltarii, sau sa credem ca relatia dintre cele doua sisteme s-ar reduce la actul refularii, prin
aceea ca PCS ar arunca in adincurile ICS tot ceea ce ii apare ca fiind tulburator. ICS este mai
degraba viu, capabil sa se dezvolte, intretinind multe relatii cu sistemul PCS, printre ele aflindu-
se si relatia de cooperare. Trebuie sa spunem ca ICS se continua in asa-zisii derivati, ca el este
accesibil actiunilor vietii, ca influenteaza in mod constant PCS si ca este supus, la rindul sau,
chiar influentelor PCS-ului.
IDENTIFICAREA INCONSTIENTULUI
Iata ce se poate spune despre ICS din tot ce am adunat noi in dezbaterea precedenta, cita vreme
se porneste doar de la cunoasterea vietii onirice si a nevrozelor de transfer. Nu e mult, cu
siguranta, mai ales ca in unele locuri se lasa impresia ca e vorba de ceva neclarificat si incurcat si
se rateaza inainte de toate posibilitatea de a ordona si inscrie ICS-ul intr-un context deja
cunoscut. Numai analiza uneia dintre afectiunile pe care noi le-am numit psihonevroze narcisice
promite sa ne furnizeze idei prin care enigmaticul ICS ne devine mai familiar si oarecum,
concret.
De la o lucrare a lui Abraham(1908), oe care constiinciosul autor a atribuit-o sugestiei
mele, noi incercam sa caracterizam dementia praecox, lui Kraepelin(schizofrenia lui Bheuler)
prin raportul ei cu opozitia dintre EU si obiect. In cazul nevrozelor de transfer( isteria de angoasa
si isteria de conversie, nevroza obsesionala) nu exista nimic care sa fi adus aceasta opozitie in
prim plan. S-a stiut ca frustrarea datorata obiectului produce declansarea nevrozei si ca nevroza
implica renuntarea la obiectul real, si ca libidoul retras din obiectul real se origineaza intr-un
obiect fantasmat si de aici,intr-un refulat(introversia).
In schizofrenie, s-a impus ipoteza ca libidoul retras nu ar cauta, dupa procesul de refulare,
nici un obiect nou, ci s-ar retrage in EU, ca asadar aici se renunta la investitia obiectala si se
restabileste o stare primitiva, fara obiect, de narcisism. Incapacitatea pacientilor de a face
transferul, avind drept consecinta inaccesabilitatea lor la terapie, caracteristica lor de respingere a
lumii exterioare, aparitia semnului unei contrainvestitii a UE-lui propriu, caderea intr-o apatie
totala. Privind din perspectiva raportului celor doua sisteme psihice, toti observatorii au fost
surprinsi de faptul ca in schizofrenie sunt manifestate ca fiind constiente multe din elementele
care, in cazul nevrozelor de transfer, pot fi demonstrate ca facind parte din ICS numai prin
psihanaliza. Nu se reuseste, in prima instanta, sa se faca o asociere inteligibila intre relatia EU-
obiect si relatiile constiintei.Pare sa apara, ceea ce cautam pe caile acestea neasteptate . Se
observa la schizofreni, indeosebi in stadiile de inceput, care sunt atit de instructive, un numar de
modificari ale vorbirii, dintre care unele merita sa fie cercetate sub anumit punct de vedere.
Exprimarea devine adesea obiectul unei atentii speciale, ea este “ aleasa “, “ manierata “.
Dr. V. TAUSK ( VIENA ) a pus la dispozitie unele din observatiile sale cuprivire la stadiile de
debut ale schizofreniei, care au avantajul ca bolnava insasi vrea sa ofere o explicare a vorbelor
sale.
In cazul schizofreniei cuvintele sunt supuse aceluiasi proces care transforma gindurile
latente ale viselor in imagini din vis, proces pe care noi l-am numit proces psihic primar. Ele sunt
condensate si isi transfera unul altuia intreaga investitie, prin deplasarea procesului poate merge
atit de departe un singur cuvint, adecvat acestui fapt datorita multiplelor sale relatii preia
reprezentarea unui intreg lant de ginduri. Lucrarile lui Bleuler, Jung si ale elevilor lor, au dat la
iveala un material bogat tocmai in sensul acestei afirmatii.
Daca ne intrebam ce anume ofera simptomului si formatiunii substitutive schizofrene acest
ciudat caracter, atunci intelegem in sfirsit ca este predominarea relatiei lingvistice asupra relatiei
factice.
• Pentru Jung, inconstientul colectiv
Pentru Junj , incostientul colectiv,care reprezinta al doilea sistem psihic al omului, are,
spre deosebire de constiinta, un caracter colectiv, impersonal. Ca baza mostenita a psihicului,
inconstientul colectiv consta din forme preexistente, arhetipurile.
Opera lui Carl Gustav Jung, una dintre personalitatile cele mai importante ale secolului
XX, este înca putin cunoscuta în România. Desi în ultimii ani s-au publicat câteva din cartile
sale, cea mai mare parte a celor 18 volume care-i alcatuiesc opera, însumând mai mult de 8.000
de pagini, ramân inaccesibile cititorului de limba româna.
Psihiatru, psihanalist, discipol si disident al lui Freud, personalitate interdisciplinara de vasta
cultura apreciata în mod deosebit de Mircea Eliade, un alt mare erudit, receptiv la fenomenele
marginalizate de stiinta oficiala, cum ar fi astrologia, alchimia, ocultismul în genere, Jung a stiut,
poate ca nimeni altul, sa pretuiasca simbolul si sa gaseasca drumuri de acces spre întelesurile
sale profunde.
Contributia sa principala ramâne însa descoperirea inconstientului colectiv cu arhetipurile sale.
Acesta este motivul pentru care deschidem editia operelor complete ale lui Jung cu volumul
dedicat arhetipurilor inconstientului colectiv, tratate în studii esentiale publicate între 1933 si
1955, în cea mai mare parte inedite în România. Printre cele mai cunoscute idei ale lui Jung se
numara cea referitoare la arhetipuri si corelatul lor in constientul colectiv. Pentru Jung,
inconstientul colectiv, care reprezinta al doilea sistem psihic al omului, are, spre deosebire de
constiinta, un caracter colectiv, impersonal. Ca baza mostenita a psihicului, inconstientul colectiv
consta din forme preexistente, arhetipurile.
• FORMELE VIETII PSIHICE: CONSTIINTA SI INCONSTIENTUL
Frecvent se spune ca specificul psihicului uman este aparitia constiintei. Dar exista doua feluri de
constiinta: una implicita, primitiva, nediferentiata, care exista si la animalele superioare si o alta
reflexiva, constiinta de sine, de eu, intr-adevar specific umana.
1. Constiinta implicita
Constiinta implicita este doar o constiinta de ceva: vreau sa traversez strada si deodata vad un
automobil ce se apropie repede ; ma opresc, astept sa treaca. Am avut deci constiinta a ceva
diferit de mine care ma punea in pericol. Constiinta implicita consta intr-o separatie confuza a
fiintei mele de alte obiecte sau fiinte. Astfel, vad o scara in fata mea si reactionez pentru a o urca
- ceea ce presupune o cunoastere a unui obiect diferit de mine si fata de care stiu sa reactionez.
O asemenea constiinta o gasim si la speciile animale avansate. Cainele, ju-candu-se, nu-si musca
propria coada ori laba. El fugareste cu elan o pisica, dar se pazeste de ghearele ei, deci are
constiinta pericolului zgarieturilor. Am observat comportamentul unei pisici urcate pe o magazie
si care, aruncandu-i o bucata de carne pe jos, nu indraznea sa sara, ezita in mod vadit si a
rezolvat problema sarind mai intai pe un gard apropiat si de acolo jos. Ea a fost constienta de
pericolul lovirii ei de pamant; exista deci la pisica o apreciere implicita a posibilitatilor ei si a
riscurilor.
Asa cum scrie psihiatrul H. Ey, constiinta (implicita) este un fel de scena in care se petrec
evenimentele. Ea se constituie ca un mediu prin care noi accedem la tot ceea ce exista si in
care inchegam realitatea. Constiinta e forma in care e trait orice fenomen. Ea ne plaseaza intr-o
lume reala.
Este o structurare a trairilor prin care noi ne simtim participanti la tot ce se intampla (ceea ce
presupune o separare intre noi si celelalte obiecte sau fiinte). Constiinta implicita este o
constiinta de ceva: ne simtim prezenti intr-o realitate distincta de noi.
In starile patologice, de confuzie mentala, bolnavii asista la tot ceea ce vad, fara a avea
sentimentul prezentei lor si fara sentimentul necesitatii de a participa. Realitatea constituie un
spectacol strain de ei, de neinteles.
O problema dificila o constituie visul in care ne simtim participanti la o lume pe care o credem
reala. De aceea primitivii credeau ca sufletul a participat realmente la cele visate si, cand seful
lor visa o vanatoare norocoasa, era felicitat de supusii sai. in vis pare a avea loc o iluzie de
constiinta, fiindca visul consta intr-o rupere de realitate.
In concluzie, retinem: constiinta implicita este o constiinta in actiune, un camp al
prezentului si al prezentei noastre in lume. Ea implica separarea mea de lume si de
ceilalti.
2. Constiinta reflexiva
Constiinta reflexiva este caracteristica omului si consta in constiinta clara a unui eu care
actioneaza in mod responsabil. Constiinta reflexiva nu exista la copilul mic, caci ea presupune
deplina constiinta de sine si o dezvoltare a gandirii abstracte. Ea solicita existenta unei capacitati
de discutie interioara. P. Janet vorbeste de importanta reactiilor noastre fata de propriile
noastre reactii. in cazul constiintei reflexive este vorba de o povestire ori o comentare a
propriilor actiuni. Eu mananc grabit la masa, am constiinta implicita a actului, dar deodata imi
dau seama ca mananc prea repede, de fapt imi comentez in limbaj interior actiunea: „e nesanatos
sa mananci prea repede" si continuu, diminuand ritmul. Deci constiinta reflexiva este o conduita
suprapusa, un comentariu propriu asupra reactiilor mele exterioare ori interioare. H. Ey spune :
„A fi constient de ceea ce eu simt sau ceea ce eu vreau inseamna a-mi verbaliza ideile, proiectele
sau sentimentele si a dispune de ele". (Cand e vorba de a „dispune" de sentimente, afirmatia
trebuie• luata intr-un sens foarte larg, afectele fiind prea putin influentate de ratiune.)
Nu poate fi vorba de un centru al constiintei, nici al celei implicite, nici al celei reflexive.
Constiinta presupune activitatea intregii scoarte cerebrale, stimulata de formatia reticulata care
comanda trezirea, atentia noastra.
Prin ce caracteristici putem distinge un act constient (intelegand prin aceasta prezenta constiintei
implicite, prezente si la animalele superioare)? C.F. Graumann distinge mai multe aspecte
mentionate in cele ce urmeaza. a) Cand e vorba de animale (soarecii studiati de behavioristi) e
edificator faptul de a distinge intre excitanti care e util si care e primejdios. Tolman precizeaza:
cand animalul e pus in fata posibilitatii de a actiona in diferite feluri si el alege una din
alternative.
La om se poate face distinctie intre alegerea spontana, fara a cunoaste motivul (constiinta
implicita) si aceea bazata pe gandire (constiinta reflexiva). b) Poate fi considerat constient ceea
ce este comunicabil. Cand cineva ne comunica ceva anume, stim ca e constient. Daca nu ne
comunica, nu putem cunoaste starea de constiinta. O asemenea caracteristica este discutabila:
afazicul este constient de ceea ce stie, dar nu poate comunica. Apoi exista comunicare neverbala.
O fetita care se inroseste ne poate informa asupra starii ei de spirit - de care ea insa poate sa nu
fie constienta. in fine, in starea de hipnoza subiectul poate spune multe, dar nu e in stare de
constiinta. incat acest criteriu este unul relativ. c) Cineva este constient cand este atent, cand
observa ceva. Focalizarea psihicului duce la constiinta, o constiinta cel putin implicita
(observabila si la animale). Atentia la om poate fi detectata si cu ajutorul electroencefalografului:
apar undele beta. Atentia asigura o orientare selectiva, constienta. Dar dupa cum in atentie
gasim grade, si in ce priveste constiinta exista diferite grade. Nu exista o separatie neta intre
constient si inconstient. Constiinta si inconstientul sunt extremele unui continuu. d) Act constient
este si cel premeditat, intentionat. Intentionat, nu in sensul lui Brentano (considerand
intentionat orice act care are un obiect), ci acela care urmareste realizarea unui scop, dinainte
reprezentat. Deci e vorba de constiinta reflexiva. Premeditarea conduitei, reflectia asigura
plasticitatea ei, adaptarea la situatie si la mijloacele existente. Apare principalul rol al constiintei,
rolul de conducere adecvata. Prin aceasta functie se manifesta eficienta ei, faptul de a nu putea fi
considerata inutila, un epifenomen.
Reactiile instinctive, necontrolate in mod constient, sunt rigide, automate si devin insuficiente in
situatii mult schimbate. . e) A fi constient mai e sinonim cu a sti, a fi constient de sine. Eu cunosc
ceva : in fata am cladirea universitatii, dar totodata imi dau seama ca aceasta cunoastere este a
mea. Este in afara de mine care o privesc. Este o constiinta implicita care poate deveni oricand
explicita. Pot spune : „Iata eu privesc universitatea aproape zilnic de 3 ani".
Lumea este perceputa constient in sensul sesizarii ei ca nefiind in eul interior, ca ne facand parte
din mine (desi imaginea ei se formeaza pe retina si in occipital). Progresul constiintei umane, de
la constiinta implicita la aceea explicita (reflexiva) se realizeaza lent, in copilarie. E vorba de
formarea constiintei de sine, proces care se termina abia pe la 14-15 ani. Destul de devreme
copilul isi spune „eu pot sa...", dar mult mai tarziu va remarca „eu gandesc".
3. Formarea constiintei de sine
A. Constiinta de sine (explicita) e precedata de „sentimentul de sine", stare confuza, dinaintea
momentului cand persoana va judeca, va aprecia modul sau de existenta. La baza evolutiei
constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a unei imagini a propriului corp.
Evolutia constiintei in copilarie se studiaza in cadrul psihologiei dezvoltarii, aici vom infatisa
doar cateva repere.
Constiinta de sine incepe cu constiinta propriului corp, avand la baza senzatiile interne: foamea,
setea, durerea... la care se adauga senzatiile proprioceptive si kinestezice (adica cele legate
de pozitia corpului si de miscare). Un rol il joaca, desigur, si privirea propriilor membre si a
corpului. Toate aceste impresii sunt analizate cortical si rezulta cunoasterea corpului nostru, a
suprafetelor ce-1 limiteaza (ca si in cazul formelor obiectelor din jur, bazate mai ales pe vaz si
pipait). Se obtine o imagine a corpului, disociata de referintele exterioare, independenta de locul
unde ne aflam. Exista un model postural al corpului si al unui spatiu in care noi localizam
perceptiile noastre, e „schema sa posturala" in raport cu care apreciem orice schimbare de
pozitie. Se pare ca in formarea acestei scheme exista si unele premise ereditare.
Pornind de la aceasta schema, copilul mai mare stie ca e slab sau gras, inalt sau scund -
comparandu-se cu cei din jur.
Schema posturala, imaginea corpului nu se refera doar la topografia corpului si la pozitiile sale,
ci si la posibilitatile de a actiona asupra lumii exterioare. Existenta si importanta lor se releva in
tulburarile patologice ce pot surveni: asomatognozia (ar fi „necunoasterea corpului"). Se citeaza
cazuri de hemiasomatognozie cand pacientul are tulburari intr-o jumatate a corpului. Un bolnav
povesteste : „Nu mi-am dat seama ca bratul stang nu se misca. Cand atingeam mana stanga
aveam impresia ca ating o carne straina, o alta mana. Stiam ca e mana mea si totusi aveam un
corp care nu era al meu" (R. Angelergues, p.230). Aici nerecunoasterea se combina cu „apraxia"
(paralizia), ceea ce nu se intampla totdeauna.
O alta bolnava nu stie unde se afla si ce face cu mana stanga: isi intreba, cu repros, sotul de ce o
scarpina pe spate, or ea se scarpina singura cu mana stanga.
Tulburarile mentionate provin din pierderea sensibilitatii posturale (legate de pozitie) si
kinestezice (de miscare).
Existenta unei scheme, a unei imagini puternice se evidentiaza si prin fenomenul contrar:
„membrul fantoma". Bolnavii carora li s-a taiat un picior il simt uneori prezent, ii doare chiar.
Este o persistenta a imaginii corporale.
Nu poate fi vorba ca persoanele mentionate sa nu aiba constiinta de sine. Ele erau adulte si aveau
constiinta de sine formata, pe baza unei multitudini de experiente : se stiau fiinte ganditoare,
sociale. Deci se pot pierde, partial, impresiile provenind din corp, fara a pierde constiinta eului
propriu.
B. Se pune intrebarea : cand se formeaza imaginea propriului corp ? Raspunsul la aceasta
chestiune l-am putea gasi in studiile care au cautat sa cuprinda momentul cand copiii mici isi
recunosc imaginea in oglinda. Nu se poate recunoaste cineva care nu se cunoaste, nu are cat de
cat o idee despre sine. E nevoie sa existe mai intai o cunostinta de sine.
Dificultatile recunoasterii in oglinda sunt mari, fiindca imaginea de sine a copilului in primii 2
ani are la baza senzatiile interne, cele proprioceptive (de pozitie) si cele musculare, de miscare.
Pe cale vizuala cunoastem doar miinile si o buna parte a corpului, nu insa si fizionomia. Pe cand
in oglinda tocmai fata ocupa locul central. Este deci o trecere de la un sistem de repere, de la un
„atlas" la altul. in cazul orbilor din nastere care izbutesc sa dobandeasca vederea, s-a vazut ca o
asemenea tranzitie este foarte dificila. Nici in cazul copiilor mici ea nu este lesnicioasa.
M. Beniuc a observat un mic peste, „pestele combatant", care ataca cu violenta orice alt
mascul din specia sa. Separat printr-un geam de acesta el se izbeste de geam si adopta o atitudine
agresiva, un timp destul de lung. Daca i se pune in fata, nu un geam, ci o oglinda, ostilitatea sa se
exprima un timp de 3 ori mai lung! La alte animale se manifesta reactii diferite fata de cele
exteriorizate in prezenta confratilor. Cainele sta departe de oglinda, o ocoleste si pleaca. Poate
fiindca imaginea in oglinda are o lucire neobisnuita si se misca simultan si simetric cu el.
Unul din studiile efectuate la sfarsitul deceniului al 7-lea (de catre psihologul Amsterdam) pune
in evidenta: pe la 17-18 luni, in fata oglinzii copilul reactioneaza ca la alt copil, zambind si
emitand vocalize. intre 18 si 20 de luni apar reactii de evitare. in fine, intre 21 si 24 de luni se
manifesta simptomele recunoasterii de sine : daca i se picura o pata rosie pe nas, copilul vazand-
o in oglinda, pune mana pe nas, pe pata.
Rene Zazzo a reluat studiul, experimentand cu 30 de copii in varsta de 10-33 luni.
Recunoasterea de sine, arata el, nu se produce ca o iluminare subita si la o data precisa. Totul se
petrece in asa fel, incat, dintr-un moment in altul, recunoasterea poate deveni indoielnica. Dupa
primul moment cand apare recunoasterea, urmeaza evitari, fluctuatii ce dureaza cel putin 6 luni
la majoritatea subiectilor.
Ca si Amsterdam, Zazzo va observa la copil cateva faze pana la deplina recunoastere de
sine. La varsta mica, el e indiferent. Mai tarziu isi manifesta bucuria, ca la prezenta altui copil.
Apoi urmeaza o stare complexa: anxietatea si evitarea alterneaza cu surpriza si curiozitatea.
Dupa care incepe sa apara recunoasterea favorizata de compararea miinii sale cu aceea din
oglinda sau de interventia altor repere : cand mananca o prajitura ori cand e impreuna cu cineva.
Daca o lumina licareste in spatele sau, copilul se intoarce, dar reactia are loc mai tarziu decat
descoperirea petei de pe nas.
Dupa R. Zazzo, recunoasterea in oglinda are loc intre 2 si 3 ani, mai aproape de 2 ani. Ea
coincide cu perioada cand copilul incepe sa foloseasca pronumele „eu", „al meu", „al tau" in loc
de „Radu vrea...", „E a lui Radu..." (Radu fiind insusi copilul). Deci apare o constiinta de sine ca
persoana cu un nume, cu o anumita infatisare pe care incepe sa o recunoasca.
Recunoasterea de sine e conditionata de cunoasterea in prealabil a unor persoane din jur. Dovada
ne-o dau cimpanzeii, care si ei se pot recunoaste in oglinda (desi mai greu: vazand pata pe nas si-
o cauta mai intii pe ureche, pe frunte, pana nimereste nasul). Dar daca puiul de cimpanzeu e
crescut separat de orice maimuta, el nu se poate recunoaste in oglinda. Cand, dupa aceea, sta cel
putin 3 luni cu alti cimpanzei, devine si el capabil de a se recunoaste. Deci constiinta de sine e
indiscutabil legata de cunoasterea altora (R. Zazzo, 1975, pp. 145-188).
C. Chiar cand copilul are cunostinta de sine, el nu e totusi constient de toate detaliile actiunilor
sale, de care poate deveni constient numai in anumite conditii, fenomen prezent chiar si la varsta
adulta.
J. Piaget a efectuat o serie de experiente in aceasta problema, pe care Ie-a inmanunchiat in
volumul La prise de conscience. Dupa cum precizeaza el, de obicei se considera constientizarea
brusca - un fel de iluminare. Unii chiar o privesc ca pe un efect al activitatii unui organ special
(„simtul intern"). Fals! Constiinta reflexiva constituie un proces complicat, implicand o
constructie a unor relatii in raport cu sisteme evoluate. Ne-o dovedeste existenta unor aspecte ale
comportarii de care copilul (si chiar adultul) nu este constient. Noi efectuam uneori actiuni, chiar
complicate, fara sa ne dam seama exact cum procedam. Psihologul elvetian ne da o serie de
probe. De exemplu: mersul in 4 labe. Copilul incepe sa mearga in 4 labe inca inainte de
implinirea varstei de 1 an. J. Piaget a cerut unor copii de 4-5 ani sa mearga in 4 labe, intrebandu-i
apoi cum au procedat. La aceasta varsta, copilul spune : „intai merge o mana, apoi cealalta mana,
apoi un picior si celalalt picior". El nu-si da seama de mersul real (se avanseaza concomitent cu
mana dreapta si piciorul stang, apoi inainteaza mana stanga si piciorul drept). Ca sa provocam
constientizarea : a) ii cerem sa procedeze asa cum spune el; b) oprim actiunea si cerem sa o
continue ; c) il solicitam sa incetineasca mersul si sa priveasca atent.
La o varsta mai mare (5-6 ani), raspunsul e altul: „merg mana dreapta si piciorul drept, apoi
mana stanga si piciorul stang". De fapt se poate avansa si asa. Unii copii, dupa ce explica, incep
sa mearga in acest fel, desi nu este un mers comod, firesc. Cerandu-se unor adulti sa mearga in
patru labe si sa explice cum are loc acest mers, unii dintre ei au dat acelasi raspuns ca si copii de
5-6 ani. Nici ei nu erau constienti de felul in care se procedeaza. Mersul in 4 picioare este legat
automat prin conexiuni senzorio-motorii (scheme). Nu e nevoie, deci, de constiinta procedeului.
Abia la 7-8 ani copii sunt constienti de detaliile mersului si pot da explicatia justa (majoritatea
dintre ei). Desigur, chiar si copilul de 3 ani e constient ca merge in 4 labe, dar e o constiinta
implicita, nu o constiinta explicita a felului in care procedeaza. Pentru aceasta se cere o mai
deplina dezvoltare mintala.
O alta experienta piagetiana consta in recunoasterea traiectului unui proiectil lansai cu o prastie.
Nu e vorba de prastiile cu elastic construite azi de copii, ci de prastia antica, constand dintr-o
bucata de piele, legata de 2 sfori, in care se pune o piatra; prastia se invarte cu putere, dandu-se
dramul pietrii cu care se lovea dusmanul. in experientele lui Piaget, i se arata copilului cum se
procedeaza si e rugat sa azvarle cu ea o bila intr-o cutie din apropiere. Copilul de 4-5 ani, dupa
cateva incercari nereusite izbuteste sa arunce bila in cutie. intrebat cum a facut, el arata ca a dat
drumul bilei cand s-a aflat in fata cutiei (unii chiar incearca sa demonstreze, oprind rotirea in fata
cutiei si azvarlind piatra in ea). in fond, se da drumul bilei cand se afla intr-o pozitie laterala, ea
plecand pe o tangenta la cercul rotirii prastiei, in felul acesta zburand cu forta acumulata prin
rotirea violenta (vezi fig. 3).
Deci, in practica se fac greseli pe care copilul le asociaza anumitor senzatii in relatie cu pozitia si
miscarea miinilor; el face o serie de traiectorii, reglari, pana reuseste sa realizeze scopul propus -
in cazul nostru aruncarea bilei in cutie. Dar aceste incercari, reglari nu sunt efectuate cu deplina
constiinta, selectia lor se efectueaza inconstient. Inconstientul, la care ne vom referi imediat,
asigura orientarea, invatarea inaintea unei constiinte clare. Exista doar constiinta confuza,
implicita care nu surprinde detaliile operatiilor. Abia pe la 11-12 ani posibilitatile de
constientizare cresc si copii pot clarifica usor procedeul folosit in utilizarea prastiei.
J. Piaget si colaboratorii sai au realizat si alte experiente : coborarea unei bile pe un plan inclinat
in anumite directii, intoarcerea unei mingi de ping-pong si a unui cerc, construirea unui drum in
panta, ciocnirea unor bile s.a. Toate au dus la aceeasi concluzie : se pot rezolva probleme
concrete destul de complicate, fara a fi constienti de detaliile executiei, mai ales in cazul copiilor,
cu atat mai putin constienti cu cat sunt mai mici.
Asadar, priza de constiinta nu e ceva simplu, ea presupune o conceptualizare, o trecere din planul
actiunilor concrete in planul actiunilor mintale, mult mai complexe si, totodata, constiente.
Desigur, aceasta trecere implica reusita actiunii, fara a fi insa suficienta.
Reusita nu necesita deplina constiinta. Inconstientul a carui influenta e importanta in perceptie,
in gandire, in creatie poate solutiona singur multiple probleme practice. Trecerea din planul
actiunii in planul verbal-logic, constient, implica o restructurare, stabilirea unor noi legaturi,
efectuarea de operatii mintale, plastice, reversibile. Noile relatii sunt inserate in structurile
notionale (altele decat cele din sistemul senzorio-motor). Daca ele nu sunt elaborate, copilul nu
poate deveni pe deplin constient. Numai dupa 7-8 ani, cand sunt deja constituite sisteme
notionale de referinta, el poate deveni constient si poate incepe sa explice ceea ce este implicat in
detaliile actiunii.
Se pune urmatoarea problema : ce determina priza de constiinta in mod obisnuit ? Dupa Ed.
Claparede - dificultatile in activitate, dezadaptarea. in experientele lui.
J. Piaget, complicatiile sunt provocate prin interventia experimentatorului. insa constiinta
poate aparea chiar cand o actiune reuseste, precizeaza Piaget: cand reproducerea miscarilor e
constransa sa se adapteze unor modificari (ceea ce de fapt constituie o dificultate) si cand
subiectul isi propune noi scopuri.
Experimentele efectuate au pus in lumina existenta unor grade ale constiintei. De pilda, in
experientele cu prastia sunt cazuri cand copilul nu poate arata exact pozitia, dar indica una
intermediara (nu cea din fata cutiei). Apare deci o constiinta neclara a pozitiei din care se
declanseaza bila. Acestei impresii, constiintei neclare, i se spune de obicei subconstient. in fond
exista grade de constiinta dupa integrarea noilor informatii in sisteme mai mult si mai putin
evoluate. Sa vedem acum in ce fel poate fi conceput inconstientul.
• Inconstientul
A. Asa cum a reiesit din cele relatate mai sus, exista un numar destul de mare de fenomene si
reactii psihice care intervin in activitatea noastra, fara a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul
lor, ca si al posibilitatilor de actiune existente, neactualizate il denumim, in mod obisnuit,
inconstient.
Astazi includem in inconstient mai intai tot bagajul de cunostinte, imagini, idei achizitionate si
care nu ne sunt utile in prezent. Ele raman intr-o stare de latenta; unele vor fi actualizate
frecvent, altele poate niciodata. Apoi gasim toata rezerva de acte automate, priceperi si
deprinderi care nu sunt necesare pentru moment (stiu sa dansez, dar nu e cazul, tot asa mai stiu
sa schiez, sa conduc un automobil etc). Ele intervin cand o cere situatia prezenta.
Tot inconstiente sunt unele perceptii obscure (sub pragul la care devin constiente), dar
influentand comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramane in afara constiintei). in fine,
afectivitatea este in mare masura inconstienta: teluri, dorinte, sentimente care n-au legatura cu
momentul prezent. in ce priveste sentimentele, chiar cand sunt actualizate, cand intervin in
conduita, ele nu sunt constiente in intregimea lor (imi dau seama ca tin la tatal meu, dar nu stiu
ce sacrificii as fi in stare sa fac pentru a-1 sti multumit).
B. Teoria inconstientului a fost multa vreme dominata de conceptia lui Sigmund Freud, medic
vienez, parintele psihanalizei. Acesta are meritul incontestabil de a fi subliniat rolul important al
inconstientului, dar a ajuns la mari exagerari si unilateralitate, in ultima sa teorie asupra structurii
psihicului, el a descris trei instante : a) Sinele (sau „id") care ar fi principalul sediu al
inconstientului, imaginat ca un rezervor unde clocotesc dorintele noastre, instinctele. Freud a
caracterizat doua instincte esentiale, instinctul vietii, tendinta spre placere („Libido") pe care
mereu a identificat-o cu tendintele sexuale, si instinctul mortii („Thanatos"), tendinta spre
distrugere. Ambele instincte incearca mereu sa treaca la actiune, dar sunt tinute in frau de a doua
instanta; b) Supraeul („superego"). Acesta este alcatuit din normele, imperativele morale, din
idealul eului. El se formeaza datorita interventiei parintilor, care infraneaza tendintele copilului
neconforme cu moralitatea; c) Eul („ego") constituie cea de a treia instanta, principalul sediu al
constiintei. El tine cont de dorintele prezente in „sine", de interdictiile supraeului, cautand un
compromis intre ele, in functie de realitate. Acest compromis obliga eul sa alunge in inconstient
(sinele) toate tendintele, aspiratiile care nu se pot realiza (fenomen numit de Freud „refulare").
Conceptia parintelui psihanalizei are o baza reala: exista mereu conflicte intre dorintele noastre si
obligatiile morale. Eul, in functie de constiinta morala si de realitate, cauta mereu o solutie
optima. Dar Freud sustine o suprematie a sinelui, a fortelor inconstiente. El compara psihicul cu
un calaret si calul sau. Eul este calaretul care conduce calul, dar calul, care il poarta, constituie
forta principala, factorul principal - putand sa zvarle calaretul, cand isi iese din fire. E domnia
inconstientului.
Acest raport intre eu si inconstient poate fi real in cazul unor boli mintale, dar nu si la omul
normal, unde predomina glasul constiintei. Numai la un mic numar de oameni (la psihopati si
delincventi) se poate utiliza teoria freudista.
In prima sa conceptie, S. Freud amintea si de un preconstient: zona in care s-ar afla amintirile
si automatismele ce pot fi evocate cu usurinta, spre deosebire de impulsurile refulate. Acestea,
aflate in inconstient, razbat foarte greu, fiind cenzurate de supraeu. Astazi nu se vorbeste de
preconstient, dar se accepta existenta unei zone subconstiente, o zona limita intre inconstient si
constient. Astfel, daca avem in camera o pendula, zgomotul ei regulat nu-1 mai auzim, adanciti
fiind in lectura, dar daca ea se opreste ne dam seama ca s-a intamplat ceva. Deci zgomotul era
subconstient. Tot asa sunt situatii in care traim un sentiment de care nu ne dam seama.
Intervenind insa o emotie neobisnuita, constientizam influenta sa - subconstienta.
C. O divizare neta intre inconstient si constient nu pare necesara. Astazi, inconstientul nu mai e
privit ca un simplu rezervor de impulsuri. Inconstientul e indisolubil legat de constient si il
influenteaza in orice moment.
In acest sens, este interesanta conceptia lui R. Mucchielli. Dupa el, toata experienta noastra,
influentata de tendintele innascute (putine), de mediu, de educatie se structureaza, treptat, intr-un
vast sistem, in care am putea distinge subsisteme (ale fenomenelor preponderent cognitive sau
motorii ori afective). Tot acest sistem, aceasta structura a personalitatii influenteaza in
permanenta fenomenele psihice actuale: perceptiile, gandirea, sentimentele, actele de vointa. El
tinde sa le dea o forma corespunzatoare, izomorfa tendintelor formate, structurii dobandite a
personalitatii, in lumina acestor conceptii, inconstientul ar fi o forma, tocmai structura
personalitatii ce influenteaza constiinta, dar care treptat se amplifica, se modifica in functie de
noile experiente. Deci, dupa Mucchielli ca si dupa H. Ey, nu putem separa inconstientul de
constient, sinele de „eu", ele fiind intr-o permanenta interactiune.
Spre deosebire de S. Freud, care vedea in inconstient doar impulsuri negative, potrivnice
moralitatii, P. Ricoeur, filosof francez contemporan, subliniaza rolul pozitiv al
inconstientului. El intervine in actiune si mai ales in creatie. in procesul creator, faza
de inspiratie, de iluminare, rolul intuitiei sunt cert de origine inconstienta. Dar
intuitia (definita ca un rationament cu premise inconstiente) e prezenta si in perceptia de spatiu,
in desfasurarea gandirii, unde influenta sa e, nu rareori, hotaratoare. Inconstientul recepteaza
informatiile, le prelucreaza, stabileste relatii pe care le ofera prompt constientului, ajutandu-1 la
discriminarea si la solutionarea de probleme.
P. Ricoeur ramane insa prizonierul mentalitatii freudiste, atribuindu-i „eului" doar un rol
negativ : de a dirija, infrana, tempera reactiile noastre. Constiinta depune un imens efort de triere,
comparare. Ea creeaza cai noi pentru ca impulsurile, sentimentele sa se poata manifesta, sa se
dezvolte. Constientul si inconstientul formeaza o unitate, oarecum contradictorie, dar totusi
unitate. Nu trebuie sa reducem inconstientul la ceea ce este biologic si primitiv in noi. intr-
adevar, el reprezinta o structurare a tuturor achizitiilor si constructiilor noastre care incorporeaza,
desigur, si fortele, tendintele native. Totodata, el nu e pasiv, constituind o extraordinara masina
automata de gandire. Poate fi imaginat ca un computer extrem de performant. Din inconstient
trec mereu in constient trairi, impresii, impulsuri. Pot fi si senzatii ce nu apar niciodata in
constiinta, cum ar fi cele provocate de activitatea organelor interne. Desi, exista tehnici avansate,
de tip Yoga, care fac posibil controlul unor organe interne, ceea ce subliniaza si mai mult stransa
relatie existenta intre cele doua forme de manifestare ale vietii psihice.
Neindoielnic, azi inca nu sunt clarificate structura inconstientului si mecanismele sale, dupa cum
nici constiinta, nici formarea eului nu sunt deplin elucidate, ele constituind probleme mari ale
psihologiei si filosofiei. Este certa insa interactiunea lor si totodata permanenta lor evolutie.
Constientul si inconstientul sunt forme complementare ale vietii psihice. Inconstientul e mult mai
vast decat ceea ce este constient la un moment dat Asta nu inseamna ca ar avea un rol mai
important, ca ar fi hotarator. Constiinta nu e inutila, nu e un „epifenomen". Ea intervine cand
automa-tismele inconstiente nu mai pot face fata, cand apar dificultati ori survin multiple variatii,
modificari sau noi obiective. Constiinta controleaza efortul de comparare, de prelucrare a datelor,
in vederea gasim unor solutii optime. in acest proces sunt esentiale sesizarea erorilor si a valorii
premiselor. Constiinta dezvaluie pozitia exacta a omului in natura si comanda reactia adecvata in
situatii neobisnuite. Constiinta reflexiva constituie premisa fundamentala a progresului uman.

• RELATIA DINTRE CONSTIENT SI


INCONSTIENT
PROBLEME GENERALE
Relatia dintre constient si inconstient a fost cel mai adesea abordata fie prin opozitia
metafizica a celor doua nivele de organizare structural-functionala a psihicului, vazute ca doua
sfere impenetrabile si cu o natura total diferita, fie prin reductia simplist - mecanicista a unuia la
altul.
In felul acesta nu numai ca problema nu este solutionata, dar nici macar nu se creeaza
premisele solutionarii ei.Consideram ca fiecare dintre cele doua nivele de organizare structural-
functionala a psihicului isi are propriile sale continuturi si mecanisme, si, ca urmare, legitati
specifice care nu pot fi reduse unele la altele.
S-ar putea chiar considera ca, in anumite limite, fiecare dintre ele actioneaza independent unul de
altul.
Inconstientul, de pilda, poate functiona si atunci cand structurile constiente sunt destramate,
asa cum se intampla in cazurile patologice. Nu acelasi lucru s-ar putea spune insa despre
constient, care, in lipsa inconstientului, din care isi trage seva, se autodestrama.
Totusi, in ciuda acestei (extrem de) relative independente functionale a celor doua niveluri ale
psihicului, starea normala, fireasca, existentiala si actionala a lor o reprezinta tocmai
interactiunea si interdependenta lor.
Astfel, intre constient si inconstient exista in mod curent relatii dinamice vitale, fara de care
insasi integritatea sistemului psihic uman este pusa in pericol.
Constientul si inconstientul sunt momente functionale inseparabile ale psihicului
uman.
Ca urmare, in functie de diversele ipostaze ale manifestarilor comportamentale ale individului,
constientul si inconstientul vor fi coordonate si alternante prin praguri mobile.
Aceasta inseamna ca, ceea ce la un moment dat este constient, la un alt moment dat poate deveni
inconstient.
De regula, constient este ceea ce se acorda cu experienta individului si ii foloseste in planul
activitatii, pe cand inconstient este acel continut psihic care contrazice experienta individului, in
virtutea acestui fapt el fiind respins din activitate.
Continuturile psihice constiente se stocheaza in inconstient. Ele nu sunt insa inactive, ci le
insotesc pe cele inconstiente, le tensioneaza in functie de imprejurari.
Aceasta l-a si determinat pe Henry Ey sa afirme ca “inconstientul face parte din natura noastra
constienta, este corpul ei “ (Henry Ey, “Constiinta “,1983).
In dinamica concreta a comportamentului, in functie de specificul si semnificatia situatiilor,
inconstientul ne apare “cand ca o aureola a constiintei, cand ca un miez al ei “ (A. Dicu,
“Constiinta si comportament”, 1977).
La randul ei, constiinta apare cand ca factor declansator al comportamentului uman, cand ca
mecanism de sistematizare si valorizare a structurilor inconstientului.
Astfel, inconstientul activeaza, modifica descarcarile energetico-functionale ale constientului, iar
constientul restrictioneaza si stabilizeaza inconstientul.
In concluzie, intre constient si inconstient nu exista o simpla suprapunere de faze energetice sau
o simpla succesiune de fenomene intamplatoare, indepente unele de altele, ci relatii logic
integrate unui proces de reglare psihocomportamentala.
Reglarea pe care o avem in vedere apare sub doua aspecte : atat ca o coechilibrare interna a
nivelelor de organizare structural-functionala a psihicului, cat si ca o echilibrare a psihicului cu
solicitarile externe.
Atunci cand una sau alta dintre cele doua forme de echilibrare este perturbata, se perturba
intregul sistem psihic uman.
• TIPURI DE RELATII INTRE CONSTIENT SI
INCONSTIENT
Dupa opinia generala, generata si motivata de actualul stadiu de dezvoltare al psihologiei
ca stiinta, intre constient si inconstient exista trei tipuri de relatii: relatii circulare, relatii de
subordonare integrativa si relatii de echilibrare.
1.) Relatiile circulare, care constau in faptul ca oricare dintre continuturile constientului trece in
inconstient, pentru ca in urma germinatiei sa treaca din nou, nu neaparat toate, in constient.
Astfel, multe dintre structurile inconstientului sunt generate de activitatea constienta, in timp
ce unele continuturi ale constientului provin din inconstient.
Schimburile si transformarile sunt continue si reciproce: inconstientul preia sarcinile fixate
constient si le prelucreaza in maniera sa specifica, iar constientul capteaza rezultatele unor
asemenea prelucrari.
2.) Relatiile de subordonare integrativa dintre constient si inconstient presupun subordonarea si
dominarea unuia de catre celalalt.
Sensul acestei subordonari se repercuteaza asupra valorii comportamentului, determinand
suprematia constientului, sau, dimpotriva, omniprezenta inconstientului. In primul caz este vorba
de “inaltarea” omului, in cel de-al doilea de “degradarea “ lui.
Astfel, relatiile de subordonare integrativa pot lua doua forme distincte:
• dominarea inconstientului de catre constient- constientul, prin actiunile si operatiile lui
proprii, schiteaza, intelege, stapaneste, contracareaza sau tine in frau impulsurile
inconstientului, in special acelea care vin in contradictie cu valorile sociale unanim
acceptate;
• dominarea constientului de catre inconstient- inconstientul isi impune, direct sau indirect,
tendintele, fortele lui agresoare; aceste relatii apar cu precadere in starile de afect, de
transa creatoare, in inspiratie, in starile patologice care presupun o rasturnare a
raporturilor firesti, inconstientul devenind principalul reglator al conduitei, ca in cazul
psihozelor.
3.) Relatiile de echilibrare presupun realizarea unui usor balans intre starile constiente si
inconstiente, fara dominanta clara a unora sau altora dintre ele.
Practic, este vorba despre acele stari psihice in cadrul carora individul nu este nici total
constient, nici total inconstient (starile de atipire, de reverie, spontaneitate, contemplatie).
Aceste tipuri de relatii sunt ilustrate de ceea ce Wolman, in 1986, denumea folosind
termenul de “protoconstient”.
Dupa opinia lui Mielu Zlate ( in “Introducere in psihologie”, 2000), in dinamica vitala a
a constientului si inconstientului “principalul sistem de referinta ramane constiinta” , deoarece
prin intermediul ei omul re-produce in mod adecvat realitatea, asa cum este ea, si numai in
virtutea acestui fapt el isi poate conduce si regla corespunzator conduita.
Este necesar sa consemnam, sustinea Henry Ey, “subordonarea organica a inconstientului
fata de constient” (Henry Ey, “Constiinta”, 1983), deoarece numai in felul acesta vom ajunge in
posesia constiintei morale si vom evita pierderea libertatii aduse de dezorganizarea fiintei
constiente odata cu maladiile mintale.
Constiinta se implica in insasi realizarea destinului uman, acesta din urma nefiind altceva decat,
dupa cum afirma in urma cu mai multi ani V. Pavelcu, “constiinta actiunii si a scopurilor “, sau
“constiinta personalitatii intregita in dimensiunea ei temporara“
( V. Pavelcu, in “Cunoasterea de sine si cunoasterea personalitatii”, 1982).
Constiinta superioara a conduitei sale ii ofera omului posibilitatea de a se conduce in viata.
• TERAPII DERIVATE DIN RELATIILE “CONSTIENT –
INCONSTIENT”
Modul in care sunt concepute constientul si inconstientul, si mai ales relatiile dintre ele
stau la baza diferitelor forme de psihoterapii.
Astfel, Freud, care a descris inconstientul dinamic, construind un edificiu teoretic ce prevedea
despartirea dintre constient si inconstient, a facut apel la cura psihanalitica in calitate de tehnica
psihoterapeutica.
Alti autori, cum ar fi Perl – Goodman, descriind inconstientul existential, ca pe ceva trait,
dar nu si recunoscut, au optat pentru o viziune existentiala asupra constiintei capabile de unitate,
ea insasi fiind unificatoare, si au propus psihoterapia existentiala.
In timp ce psihanalistii freudieni favorizeaza “divanul”, terapeutii existentiali prefera
relatia “fata in fata”.
Mai recent s-a propus o noua forma de psihoterapie, si anume psihoterapia fenomenologica
existentiala, care incearca sa sintetizeze alte patru tipuri de cercetari :
- filosofia existentei, care porneste de la ideea existentei omului, fapt care implica un anume fel
de constiinta, in sensul de a fi fiinta deschisa (in opozitie cu starea de “inchidere in sine”);
filosofia existentei in psihoterapie presupune considerarea lucrurilor ca atare, si nu ca simboluri,
asa cum facea Freud ;
- analiza existentiala, cu incercarea acesteia de a patrunde in lumea experientei pacientului ; este
asociata cu critica lui Freud, caruia analiza existentiala ii reproseaza reductionismul,
materialismul si determinismul absolut al inconstientului dinamic ;
- psihanaliza umanista, care pune accent pe angoasa alegerii ca determinant al nevrozei, pe rolul
proiectelor si al anticiparilor in raport cu prezentul, sau pe vointa ca element esential intrecerea
de la dorinta la decizie si actiune creatoare ; astfel, nevroza este exercitiul unei vointe
restrictionate ;
- psihologia umanista, promovata de Rogers si Maslow, accentul cazand pe valorile inalte ale
omului : libertate, creativitate, constiinta de sine, potential uman.
• Noua forma de psihoterapie promoveaza cateva idei importante :
- semnificatiile emerg din interactiunea intrapsihic – interpersonal ;
- trecutul se reconstituie in prezent ;
- reaua-credinta tine locul inconstientului ;
- transferul devine ocazia intalnirii.
Ea este interesata de modul in care “ Eul se dezvolta si isi construieste propria sa
experienta concreta, traversand contactul, visul, limbajul si relatia terapeutica”
Mecanisme de aparare - Proiectia
Principalele aspecte si implicatii psihologice pe care le are dezvoltarea umana, atat din punct de
vedere sexual (Teoria lui Freud), psihosocial (Stadiile dezvoltarii lui E. Erikson) sau vocational
(Stadiile dezvoltarii vocationale a lui D. Super).
I. Stadiile dezvoltarii psihosexuale dupa Freud
II. Stadiile dezvoltarii sociale a individului dupa E. Erikson si repercusiunile pe care le are
nesatisafacerea corespunzatoare a acestora aspura sanatatii persoanei
III. Mecanismele de aparare si importanta identificarii lor in practica psihoterapeutica, evolutii
patologice Tipuri de mecanisme de aparare folosite inconstient pentru a face fata presiunilor
vietii: refularea, reprimarea, negarea, regresia, substituirea, sublimarea, blocajul, proiectia,
izolarea, altruismul, refuzul realitatii etc.
IV. Stadii de dezvoltare dupa D. Super, importante in alegerea vocationala-alegerea ocupatiei
fiind o expresie a personalitatii. Dupa Super, ciclul vietii impune diferite sarcini de dezvoltare in
diferite perioade ale vietii. D. Super extinde patternul carierei la comportamentul vocational si
clasifica:
patternuri stabile - de obicei indivizii raman in acelasi domeniu de activitate (de exemplu
medicina);
patternuri conventionale - indivizii, pana se stabilizeaza, au diferite locuri de munca;
patternuri instabile - indivizii incearca diferite locuri de munca, fara sa reuseasca sa gaseasca
ceva stabil;
patternuri de incercari multiple - indivizi care desi isi pastreaza acelasi nivel de pregatire, isi
schimba locul de munca.
Oamenii sunt diferiti datorita personalitatii, abilitatilor si intereselor fiecaruia.
Mecanismele de aparare si importanta identificarii lor in practica psihoterapeutica, evolutii
patologice
Inainte de a trece efectiv la prezentarea pe larg a celor mai importante mecanisme de aparare,
este necesar sa explicam cativa termeni folositi de Freud, cum ar fi Sinele, Eul si Supraeul sau
Constient, Preconstient si Inconstient - acestea din urma mult mai cunoscute publicului larg.
Trebuie, de asemenea, sa specific ca Freud a fost primul care a identificat o serie mecanisme de
aparare, dar nu singurul. Dupa el, chiar fiica lui, Ana Freud a adaugat altele noi, dar si autori ca
Sandler, Vaillant sau Valenstein si altii au mai identificat alte zeci de mecanisme de aparare.
Se pune intrebarea: "Cate mecanisme de aparare exista?" Vaillant raspunde: "Exista tot atatea
aparari cate ne permit sa inventariem imaginatia, temeritatea sau usurinta cu care ne exprimam."
Astfel, in ceea ce urmeaza, voi descrie cateva din cele mai cunoscute mecanisme de aparare
clasice ale lui Freud, dar si ale altor autori.
Conform teoriei lui Freud, comportamentul este produs de constient si de forte
instinctive. Freud este cel care introduce conceptul de "aparat psihic" si care a identificat trei
niveluri ale psihicului intr-o prima etapa de cercetare (inainte de 1920) si anume: constientul,
preconstientul si inconstientul.
Constientul contine gandurile si sentimentele de care individul isi da seama la un moment dat,
actioneaza dupa "principiul realitatii". Functia lui principala este sa raspunda la realitatea
externa, de a evita pericolul, de a mentine un comportament acceptat social.
Inconstientul contine amintiri "uitate", incluzand dorinte si impulsuri intr-o proportie ridicata
agresive sau sexuale, actioneaza dupa "principiul placerii". Acestea pot determina ganduri si
comportamente constiente.
Preconstientul contine ganduri ce nu sunt constiente la un moment dat, dar care la nevoie sunt
accesibile, actionand ca un filtru, cenzurand dorintele inacceptabile, permitand patrunderea lor in
constient atunci cand li se accepta originile inconstiente.
Dupa 1920, Freud isi da seama de anumite limite pe care le intampina aceasta prezentare a
aparatului psihic prin importanta prea mare pe care o acorda inconstientului si sexualitatii; da o
noua clasificare, in care personalitatea este impartita tot in trei structuri majore, dar in care
Inconstientul/Id-ul este inlocuit cu denumirea de "Sine", Preconstientul/Ego-ul cu "Eul" si
Constientul/Super-ego este inlocuit cu "Supraeul". Cititorul obisnuit, este familiarizat cu vechea
denumire.
Sinele, echivalentul inconstientului din vechea clasificare, contine toate imboldurile launtrice,
pulsiunile si instinctele si este fundamentul pe care se construieste personalitatea individului.
Eul este echivalentul preconstientului si se dezvolta pentru a satisface nevoile sinelui intr-un mod
acceptabil social si la fel, actioneaza pe principiul realitatii.
Supraeul, echivalentul constientului din vechea clasificare, reprezinta cadrul individual al
valorilor morale existente in cultura societatii respective (influenta mediului familial, scolar,
rasial, national etc.). El indica persoanei ce "ar trebui sau nu ar trebui" sa faca. Aceasta parte a
personalitatii este mai putin realista, exigentele sale fiind atat de pretentioase, incat este
imposibil de realizat.
Freud considera ca aceste structuri ale personalitatii se afla intr-un conflict permanent. Eul
mentine echilibrul intre solicitarile Sinelui, Supraeului si realitate. Pentru aceasta, Eul elaboreaza
o serie de mecanisme de aparare care-i permit sa se protejeze impotriva presiunilor exercitate de
Sine si Supraeu. Acestea sunt solutii inconstiente, utilizate de fiecare om pentru a se proteja de
problemele vietii: anxietate, durere, vina etc. Utilizarea acestor strategii pentru a face fata
presiunilor vietii pe termen scurt este considerata normala, iar utilizarea lor pe termen lung este
considerata periculoasa si poate deveni chiar patologica.
• Mecanism de aparare
Protectia
Fiecare persoana poseda o serie de mecanisme de aparare dintre care unul sau mai multe pot fi
deosebit de puternice si de rigide. Acest sau aceste mecanisme de aparare puternice pot fi chiar
expresia personalitatii pacientului.
Ce se intampla atunci cand proiectia este marca a personalitatii individului?
Proiectia este un mecanism de aparare. Proiectia reprezinta principala defensa a personalitatii
paranoide si consta in principal in atribuirea celorlalti a propriilor intentii, tendinte, pulsiuni si
dorinte. Freud este cel care a introdus termenul de proiectie in vocabularul psihanalizei si l-a
utilizat in legatura cu nevroza de angoasa.
Proiectia joaca un rol important in multe momente ale vietii psihice, chiar in situatii nepatologice
(superstitii, mitologie, animism). Proiectia este un semn practic de esec al refularii.
Astfel, cineva criticand pe altul isi critica de fapt propriile slabiciuni, neindraznind sa-si
recunoasca asemenea trasaturi. Materialul proiectat este un ecou al inconstientului propriu,
agresiunile proprii fiind atribuite altuia. Astfel, un exemplu din viata de zi cu zi poate fi - atunci
cand spunem ca nu suportam pe cineva pentru ca e arogant se poate la fel de bine sa proiectam
propria noastra trasatura pe care nu vrem s-o recunoastem asupra altuia.
Pentru Freud exista in acest mecanism trei timpi consecutivi: reprezentarea jenanta a unei
pulsiuni interne este suprimata, apoi acest continut este deformat si in sfarsit se reintoarce la
constient sub forma unei reprezentari legate de obiectul extern.
Persoana dominata de acest mecanism de aparare apare ca banuitoare, orgolioasa, sensibila;
apare, de asemenea, ca un colectionar al greselilor celor din jur. Subiectul percepe la cel din jur
ceea ce nu poate recunoste in el insusi.
Utilizarea progresiva a proiectiei la Freud privilegiaza rolul apararii. De fiecare data, este vorba
despre faptul ca subiectul ii atribuie celuilalt ceea ce refuza inconstient sa-si asume, iar aceasta in
interesul propriei economii psihice. Proiectia poate opera si prin deplasare in superstitie, gandire
magica, vis, delir sau transfer. Se produce prin deplasarea unor cauzalitati interne intr-un obiect
de angoasa din exterior.
Freud considera proiectia o problema a persoanei nevrotice care se ascunde de un conflict
emotional si il transforma in altceva decat in obiectul intentionat.
Proiectia apare ca o deplasare neintentionata si inconstienta, fara sa fie observata, a unui continut
psihic asupra unui obiect exterior. Inconstientul celui ce proiecteaza nu alege insa orice obiect, ci
doar pe acela care are ceva din caracteristica proiectata. Un caz particular de proiectie: proiectia
parintilor asupra copiilor
Proiectia parintelui asupra copilului are in vedere reprezentarea de sine a parintelui proiectata
asupra copilului; aceasta reprezentare de sine fiind investita cu un libidou narcisic.
Putem vorbi de doua situatii diferite, una in care parintele isi formeaza o imagine ideala a
copilului si face tot ce-i sta in putinta pentru a se asigura ca ea exista si alta situatie in care
parintele reface un trecut nu tocmai ideal si il corecteaza in sensul pe care-l doreste; el isi
reconstruieste de fapt propria copilarie. De aceea proiectiile determina comportamentul si
conduitele parintilor fata de copii.
Problemele majore intervin atunci cand realitatea nu corespunde cu proiectia, iar acest lucru il
afecteaza in principal pe copilul aflat in crestere. (J. Manzano, F. Palacio Espasa, N.Zilkha,
"Scenariile narcisice ale parentalitatii", Editura Fundatiei Generatia, Bucuresti, 2002).
• DEFINIREA PSIHANALIZEI
Psihanaliza este o disciplina creata de Freud in care se pot distinge 3 niveluri: a. o metoda de
investigatie consta in esenta in punerea in evidenta a semnificatiei inconstiente a cuvintelor,
actiunilor, productiilor imaginare ( vise, fantasme, deliruri ) ale unui subiect; b. o metoda
phihoterapeutica bazata pe acest mod de investigare si avand ca specific interpretarea controlata
a rezistentei, transferului, dorintei; c. un ansamblu de teorii psihologice in care sunt sistematizate
rezultatele obtinute prin metoda psihanalitica de investigare si tratament.
Freud a dat mai multe definitii psihanalizei.Una dintre cele mai explicite se afla la inceputul
articolului din Enciclopedia aparuta in 1922: ”Psihanaliza este denumirea:
1. unui procedeu de investigare a proceselor mentale aproape inaccesibile prin alte metode;
2. unei metode bazate pe acest tip de investigare pentru tratamentul tulburarilor nevrotice
3. unei serii de conceptii psihologice dobandite prin acest mijloc si care se dezvolta impreuna
pentru a forma progresiv o noua disciplina stiintifica”.
Psihanaliza este o forma a psihoterapiei. In sens larg orice metoda de tratament a tulburarilor
psihice sau corporale care utilizeaza mijloace psihologice si mai precis, relatia terapeutului cu
bolnavul: hipnoza, sugestia, reeducarea psihologica, persuasiunea; in acest sens psihanaliza este
o forma de psihoterapie.
Psihanaliza controlata este psihanaliza condusa de ananalist in curs de formare, el raportand
periodic unui analist experimentat care-l ghideaza in intelegerea si directionarea curei si-l ajuta
sa-si constientizeze contratransferul. Psihanaliza controlata a aparut in jurul anului 1920 .
Psihanaliza salbatica, intr-un sens mai larg, esteun tip de interventie a “analistilor” amatori sau
neexperimentati, care se bazeaza pe notiuni psihanalitice adesea prost intelese, pentru a inerpreta
simptome, vise, cuvinte, actiuni, etc. Freud a calificat psihanaliza salbatica ca o forma de
ignoranta, o atitudine care crede ca gaseste in stiinta sa justificarea puterii sale. Freud il citeaza
pe Hamlet: “Crezi oare ca e mai usor sa canti din mine decat din flaut?”
TRIUMVIRATUL PSIHANALITIC

• SIGMUND FREUD
El este considerat parintele psihanalizei.Pregatirea de medic desfasurata le Viena si interesul
pentru nemologie l-au condus pe Freud spre specializarea in tratamentul tulburarilor nervoase. El
a remarcat ca multe simptome nevrotice manifestate de pacientii sai se accentuau mai ales in
legatura cu experientele traumatice recente si mai putin cu complicatiile fizice.
Freud a dezvoltat treptat tratamentul psihanalitic al tulburarilor emotionale si de personalitate,
devenit astazi foarte bine cunoscut de toti specialisti.
Tehnica principala utilizata de el a fost asociatia libera, in care pacientii erau incurajati sa se
relaxeze si sa-si exprime liber gandurile. Scopul asociatiei libere era penetrarea inconstientului,
pentru a releva ganduri, sentimente si motivatii de care pacientul nu fusese comstient pana in
acel moment. Freud a inceput sa-si elaboreze teoria asupra mintii si personalitatii umane inca de
la inceputurile activitatii sale in clinica si a continuat sa o dezvolte de-a lungul intregii sale vieti.
Conceptele centrale ale teoriei lui Freud sunt:
1.Existenta inconstientului, care are ca material amintiri reprimate, care motiveaza si
influenteaza comportamentul si gandurile constiente. Punctul de vedere al lui Freud asupra
inconstientului este, in general, negativ, in sensul ca explica reprimarea unor continuturi ca
urmare a fricii sau durerii pe care acestea le provoaca; astfel ascunderea in inconstient a
amintirilor nedorite ne poate face existenta constienta mai putin dureroasa. Pentru cei mai multi
oameni acesta reprezinta un proces normal de aparare, dar pe unii ii poate conduce la tulburari
psihice.
2.Existenta instinctelor, care motiveaza si regleaza comportamentul uman, inca din copilarie. De
exemlu: Eros ( instinct general al vietii care implica instinctele de conservare a vietii si
impulsurile sexuale ) si Thanatos ( instinctul mortii, care implica impulsurile agresive si
distructive ).
Sursa acestor instincte este energia psihica si cel mai important dintre ele, libido-ul, are o natura
sexuala. Freud considera libido-ul ca o forta care determina oamenii sa puna in practica
comportamente de reproducere a speciei.
Freud considera ca personalitatea cuprinde trei parti majore:
-sinele
-eul
-supraeul
Sinele are o determinare biologica si este partea cea mai primitiva a personalitatii. El reprezinta
impulsurile instinctuale: sexual, agresiv si cele legate de nevoile primare. Sinele opereaza dupa
principiul placerii ( si este in intregime egoist ), comform caruia este cautata placerea si este
evitata durerea. La nou-nascut toate procesele mintale sunt legate de sfera sinelui.
Eul este considerat sfera “executiva” a personalitatii, avand un rol de “manager” in sensul ca
incearca sa echilibreze realitatea mediului cu impulsurile irationale ale eului. Eul se formeaza pe
masura ce copilul se dezvolta si cauta sa se adapteze la cerintele mediului. Eul opereaza dupa
principiul realitatii conform caruia satisfacerea nevoilor este amanata pana la momentul si locul
potrivit.
Supraeul- intre 4 si 6 ani se dezvolta aceasta a treia parte a personalitatii. Reprezinta un cadru
intern, propriu individului, care stabileste ceea ce este “bine” ti ceea ce este “rau” in urma
sanctiunilor morale si restrictiilor de cultura din care face parte.
Teoria psihanalitica sustine ca indivizii cu un supraeu puternic au tendinte accentuate de
culpabilizare, in situatiile care implica o dilema morala; indivizii cu un supraeu mai slab incalca
mai usor regulile.
Freud considera ca aceste trei parti ale personalitatii ( eul, supraeul si sinele ) sunt intr-un
permanent conflict:
-sinele incearca sa obtina gratificarea impulsurilor
-supraeul stabileste standarde morale, uneori foarte inalte si greu de atins
-eul este obligat sa mentina echilibrul intre aceste doua forte opuse si cerintele
exterioare ale realitatii sociale.
Conflictele nerezolvate determina aparitia anxietatii, care se manifesta in:
-vise
-simptome nevrotice
Eul elaboreaza o serie de mecanisme de aparare, care ii permit sa se protejeze impotriva
presiunilor exercitate de sine si supraeu. Mecanismele de aparare sunt strategii inconstiente,
utilizate de individ pentru a se proteja de dureri, anxietate sau vina. Aceste sentimente pot aparea
in urmatoarele situatii:
1.in cazul unui conflict moral ( ex: tentatia de a comite o crima )
2.in cazul unui conlict de impulsuri ( ex: dorinta de a face rau unui adversar )
3.in cazul unei amenintari exterioare
Mecanismele de aparare sunt, probabil, cel mai acceptat aspect al teoriei lui Freud, deoarece sunt
descrise in termeni relativ precisi si beneficiaza de credibilitate intuitiva, bazata pe experienta
personala a multor oameni.
Cateva dintre meacanismele de aparare prezentate de Freud sunt: refularea, negarea, regresia,
substituirea, proiectia.
Freud a identificat trei “niveluri” ale psihicului:
-constientul
-preconstientul
-inconstientul
Termenul “nivel” are aici acceptiunea de masura in care propriile ganduri pot fi disponibile, si nu
de regiune distincta a psihicului.
Constientul- contine gandurile si sentimentele de care un individ isi da seama la un moment dat.
Constientul se manifesta in ego ( eu ) si este organizat in termeni de logica si ratiune. Functia
principala este de a raspunde la realiatea externa, de a evita pericolul si de a mentine un
comportament acceptabil. Anxietatea se poate manifesta atunci cand constientul este dominat de
impulsuri care cauta satisfacerea dorintelor inconstiente.
Preconsientul contine gandurile care nu sunt constiente la un moment dat, dar pot deveni oricand
disponibile pentru sfera constienta. Preconstientul actioneaza ca un fel de filtru, care cenzureaza
dorintele inacceptabile.