Sunteți pe pagina 1din 11

CARACTERUL

1. DEFINIŢIE ŞI DESCRIERE GENERALĂ

In psihologie, se întâlnesc două curente:


1. unul care include în sfera noţiunii de caracter atât însuşirile genotipice determinate
biologic, cât şi pe cele fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social; când
importanţa acestuia din urmă este recunoscută se şterge orice deosebire calitativă dintre
caracter şi temperament (reprezentanţii orientărilor biologizante şi fiziologizante)
2. altul care raportează noţiunea de caracter numai la personalitatea umană, în care se
includ însuşirile fenotipice de esenţă socioculturală, etico-axiologică, subliniind astfel
existenţa unei deosebiri calitative între caracter şi temperament (reprezentanţii orientării socio-
antropo-culturologice).
Din punct de vedere metodologic şi ştiinţific vom aborda caracterul ca entitate distinctă a
sistemului personalităţii, ireductibilă la temperament.
Intr-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esenţială care, pe de
o parte, defineşte orice personalitate individuală în contextul relaţiilor sociale, iar pe de altă parte,
diferenţiază mai mult sau mai puţin semnificativ personalităţile individuale între ele.
In Accepţiune Extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului
psihosocial al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. In acest caz,
el include:
1) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului;
2) sfera convingerilor şi sentimentelor sociomorale;
3) conţinutul şi scopurile activităţilor;
4) conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Toate aceste „elemente" sunt corelate şi integrate într-o
structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare.
Luată În Sens Restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de
atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi
semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi.

1
Spre deosebire de temperament, care se implică şi se manifestă în orice situaţie - naturală
sau socială -, caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale. El se structurează
numai în interacţiunea individului cu mediul sociocultural, ca mecanism specific de relaţionare şi
adaptare la particularităţile şi exigenţele acestui mediu. Aici se impune a face distincţie între planul
psihologic de abordare şi cel etic.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un
mediu social, în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni, - cu membrii familiei, cu colegii de
şcoală, cu dascălii, cu cercul de prieteni etc. -, îşi structurează pe baza unor complexe transformări
în plan cognitiv, afectiv, motivaţional, un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile sociale,
adică un anumit profil caracterial.
Caracterul apare ca mod individual specific de relaţionare şi integrare a asteptarilor pe care
individul le are de la societate si pe care , la randul ei, societatea le are fata de individ. Individul apare
astfel în următoarele trei ipostaze:
1) de concordanţă deplină cu societatea (toate solicitările sociale sunt acceptate şi integrate ca
norme proprii de conduită şi toate solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor
societăţii); o asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, ea desemnând o limită ideală, teoretică, spre
care se poate tinde;
2) de respingere reciprocă totală (cele două mulţimi de solicitări nu concordă în nici un punct);
şi această situaţie trebuie considerată ca având doar o semnificaţie teoretică, neîntâlnindu-se ca atare în
realitate;
3) concordanţă parţială-discordanţă parţială (cele două mulţimi de solicitări intersectându-se
pe o plajă mai îngustă sau mai întinsă); aceasta este situaţia reală, care reflectă natura contradictorie a
raportului individ-societate. Atunci când plaja de intersecţie se îngustează până la un anumit prag,
societatea declară individul ca lipsit de caracter, iar individul declară criteriile şi etaloanele impuse de
societate ca inacceptabile, trebuind să fie revizuite (reformate); când plaja de intersecţie se lărgeşte
tinzând spre limita superioară de concordanţă, societatea declară individul ca având caracter, iar
individul consideră criteriile şi etaloanele societăţii ca fiind şi ale lui.
Caracterul se structurează prin integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a
ceea ce este semnificativ pentru individ în situaţiile, evenimentele şi experienţele sociale. Ca
urmare, el se manifestă numai în asemenea împrejurări. De aceea, dezvăluirea trăsăturilor de
caracter este incomparabil mai dificilă decât a celor temperamentale.

2
Modalitatea cea mai eficientă de cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza
actelor de conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ.
Acest lucru fiind foarte greu de realizat în mod curent, suntem nevoiţi să ne mulţumim cu
analiza şi evaluarea comportamentelor interpersonale, ajungandu-se astfel, ca una şi aceeaşi
persoană să fie evaluată caracterial nu numai diferit, dar şi diametral opus de diferiţi evaluatori.

3. STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A CARACTERULUI

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor


psihice particulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării sale la mediul
sociocultural în care trăieşte. In diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective
angajează în măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. La vârstele mici, integrarea
caracterială se realizează preponderent pe dimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea supra-
Eului în concepţia freudistă se întemeiază pe acceptarea de către copil a consemnelor morale ale
autorităţii paternale, pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacerea trebuinţelor sale); la vârstele mai
mari, începând mai ales cu adolescenţa, integrarea caracterială se realizează cu precădere pe
dimensiunile cognitivă (analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şi volitivă
(autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de conduită).
In structura caracterului se regăsesc „elemente" de ordin afectiv (emoţii, sentimente),
motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) şi volitiv (însuşiri,
trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu
societatea în ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi
indivizi, ea putând constitui criteriu de clasificare tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în
care predomină motivaţia personală va avea trăsătura „egoist" mai puternică decât trăsătura „altruist"; o
structură în care prevalează componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la acte de caritate
decât una în care predomină judecata obiectivă, „rece"; o structură caracterială „reflexivă" va fi mai
„ezitantă" în luarea unei hotărâri decât una „voluntară" etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelaşi la toţi oamenii. Prin definiţie,
structura presupune o anumită stabilitate, existenţa anumitor invarianţi. Ca structură, caracterul trebuie

3
să satisfacă şi el această condiţie. Şi, într-adevăr, în măsura în care reuşim să-l cunoaştem, putem să
prevedem modul în care se va comporta o persoană în diferite situaţii sociale.
Totuşi, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelaşi ordin ca cea a structurii
temperamentale. In principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul
iniţial negativ, putând deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de semnificative).
In plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului, cât şi flexibilitatea,
maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia,
unui context relaţional sau altuia. De pildă, într-o situaţie, se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică
nerenunţarea la un crez, la o convingere, mergându-se până la acceptarea sacrificiului de sine; în altă
situaţie, se apreciază pozitiv renunţarea la o convingere anterioară sau modificarea unei trăsături
negative într-o trăsătură pozitivă.
Din cele de mai sus se poate constata că, spre deosebire de temperament, caracterul reflectă şi
ne trimite întotdeauna la latura de conţinut, de esenţă a personalităţii ca subiect social şi ne impune
valorizarea etică a comportamentului.
Din punct de vedere funcţional, structura caracterială include două „blocuri":
a) blocul de comandă sau direcţional, în care intră scopurile mari ale activităţii, drumul de
viaţă ales, valorile alese şi recunoscute de individ;
In cadrul blocului de comandă, trebuie să admitem existenţa următoarelor elemente esenţiale:
1) o structură cognitivă de receptare, filtrare, identificare şi evaluare a situaţiilor sociale;
2) o structură motivaţională de testare, prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa
dintre valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului;
3) o structură afectivă, care generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului „cognitiv"
şi „motivaţional" al situaţiei şi, potrivit acesteia, „starea de set" faţă de situaţie.
Toate aceste elemente, strâns interdependente, sistemic articulate, formează latura internă,
invizibilă a caracterului. Ea este absolut necesară, dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act,
pentru atingerea unui efect adaptativ concret în diferite situaţii sociale.
In mod obiectiv, activitatea blocului de comandă se impune a fi corelată cu activitatea blocului
de execuţie.
b) blocul de execuţie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire, conectare şi
reglare a conduitei în situaţia concretă dată (LEVITOV, 1962; RADU, 1991; M.GOLU, 1993;
ZLATE, 1999)

4
Din punct de vedere psihologic, acest bloc include:
1) operatorii de conectare, care primesc şi proiectează „starea de set" pe „repertoriul
comportamental";
2) operatorii de activare, care realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie;
3) operatorii de declanşare, care actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns
(verbale şi motorii);
4) operatorii conexiunii inverse, care extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia
despre efectele comportamentului sau acţiunii.
Observăm că interfaţa între structura internă, profundă a caracterului şi conduita
manifestă o constituie subsistemul atitudinal.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială în care este
pusă. Ea se constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice
diferite - cognitive, motivaţionale afective - şi determină modul în care va răspunde şi acţiona o
persoană într-o situaţie sau alta.
După T.M.NEWCOMB, de pildă, atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa
anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie
nouă.
Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a
persoanei şi mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale. De aici, putem
deduce şi Caracteristicile Principale Ale Atitudinii:
1) direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorbil) al trăirii
afective faţă de obiect (situaţie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendinţa de a se apropia de
obiect, în vreme ce atitudinea negativă creează o tendinţă opusă, de îndepărtare;
2) gradul de intensitate, care exprimă gradaţiile celor două segmente ale trăirii - pozitiv şi
negativ -, trecând prin punctul neutru 0 (zero); valorile gradului de intensitate care depind de „mărimea
semnificaţiei" obiectului (situaţiei) şi care determină intensitatea trăirii.
Absenţa semnificaţiei corespunde unei atitudini neutre, de indiferenţă.
Dinamica atitudinii este condiţionată de caracteristicile obiectului de referinţă, care, după
T.M.NEWCOMB, sunt:
1) dimensionalitatea, constând în numărul şi varietatea elementelor care-l compun, mergând de
la stimuli unidimensionali până la cei mai complecşi, cum sunt cei socioumani;

5
2) suprafaţa sau întinderea comprehensibilă a obiectului, constând în numărul de însuşiri
accesibile observaţiei şi înţelegerii, faţă de care subiectul a reuşit să-şi formeze o atitudine definită şi
generalizată;
3) centralitatea psihologică a obiectului pentru subiect, care înseamnă că unele obiecte se
situează aproape permanent în prim-planul conştiinţei, în timp ce altele rămân, psihologic, îndepărtate de
subiect, principala sursă a diferenţei de centralitate aflându-se în sfera motivaţională;
4) socialitatea, care rezidă în aceea că „obiectele sociale" (îndeosebi celelalte persoane)
reprezintă principala sursă de formare a atitudinilor.
Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivational şi valitional a semnificaţiilor pozitive şi
negative ale obiectelor şi situaţiilor socioumane se realizează în mod individual specific, ducând
astfel la elaborarea unei game foarte întinse de structuri caracteriale; în cadrul lor se realizează
cele mai variate configuraţii atitudinale, în funcţie de conţinut şi de raportul dintre polul pozitiv şi
cel negativ.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă Opinia şi Acţiunea. Opinia este forma verbal-
propoziţională de exteriorizare a atitudinii, constând din judecăţi de valoare şi de acceptare
(acord) sau de respingere (dezacord) în legătură cu diferitele situaţii, evenimente şi sisteme de
valori. Opinia este o modalitate constatativ-pasivă de raportare la lume, care nu introduce nici o
schimbare în situaţie. Când atitudinile individuale converg într-o măsură semnificativă, vom avea,
în plan extern, opinia publică, ce poate fi interpretată ca dimensiune a caracterului social de care
vorbea ERICH FROMM.
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi motorie) cu situaţia
şi efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situaţie, de modificare a ei sau de
îndepărtare. Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat decât în cadrul
opiniei şi, ca atare, acţiunea devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane
decât opinia: faptele atârnă mai greu în aprecierea personalităţii unui om decât vorbele.
Intre atitudine şi manifestarea ei externă, în forma opiniei sau acţiunii, nu există o
concordanţă perfectă şi necondiţionată. Graţie funcţiei reglatorii a conştiinţei, în structura caracterială
se elaborează un mecanism special de comutare, care face posibilă disocierea temporară şi
periodică între planul intern al convingerilor şi atitudinilor şi planul extern al opiniilor şi
acţiunilor.

6
Apare astfel dedublarea, subsumată fie conformismului (deşi atitudinea este de semn opus
aşteptării sociale, opinia sau acţiunea subiectului se dau în concordanţă cu şablonul), fie negativismului
(deşi semnul atitudinii concordă cu etalonul social, opinia şi acţiunea vor fi de semn contrar din plăcerea
de a contrazice sau de a nu fi la fel cu ceilalţi).
In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativă de necontestat, ea realizând acel
compromis convenabil între individ şi societate. Dar atunci când se impune ca trăsătură dominantă, se
transformă într-o frână în calea unei interacţiuni optime între individ şi cei din jur. Astfel, atunci când
ea se subordonează conformismului poate fi benefică din punct de vedere social, dar defavorabilă
pentru individ, iar când se subordonează negativismului poate fi favorabilă individului, dar
repudiată social.
După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:
a) atitudinile faţă de sine;
b) atitudinile faţă de societate.
a) Atitudinile Faţă De Sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza
autopercepţiei şi autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă
parte. Ele se diferenţiază şi se structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global. In primul
caz, vom avea atitudinea faţă de Eul fizic, atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor funcţii şi
capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea faţă de Eul social (efectele conduitelor şi
reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional, familial, civic). In cazul al doilea,
este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în unitatea componentelor
sale bio-psiho-sociale.
In mod normal, atitudinea globală faţă de sine este (şi trebuie să fie) de semn pozitiv, aceasta
fiind o premisă necesară, obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la viaţa socială. Dar, la diferiţi
indivizi, ea se poate structura pe grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realistă -asigură
cele mai bune premise psihologice de relaţionare; autoevaluare în hiper (supraestimare) - induce
trăsături etichetate de cei din jur ca negative - aroganţă, dispreţ, complex de superioritate - şi creează
serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare în hipo (subestimare) - favorizează trăsături
caracteriale nefavorabile pentru subiect: modestie exagerată, neîncredere în sine, complexe de
inferioritate.
b) Atitudinile Faţă De Societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii
„obiectelor" şi „situaţiilor" generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea faţă de muncă (în

7
sens larg, ca ansamblu de sarcini şi solicitări impuse social); atitudinea faţă de normele, principiile şi
etaloanele morale; atitudinea faţă de diferitele instituţii (familie, şcoală, biserică, armată etc.); atitudinea
faţă de structura şi forma organizării politice; atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc.
Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător,
potenţialul adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale.

4. TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

Descrierea şi evaluarea structurii caracterului se bazează preponderent pe procedeul trăsăturilor,


alte procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai puţin operante, datorită complexităţii
deosebite a câmpului de interacţiune a variabilelor psihologice implicate.
Trăsătura Caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanţa
modului de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de
trăsătura temperamentală care determină parametrii dinamico-energetici ai comportamentului în
orice fel de situaţii).
Identificabile în desfăşurarea comportamentelor sociale, trăsăturile caracteriale se evaluează
numai printr-o operaţie de comparaţie a unei persoane cu altele. Aceasta, deoarece nu există un standard
absolut pentru nici o variabilă (categorie) calitativă. Determinarea şi atribuirea trăsăturilor se realizează
întotdeauna cu referire la descrierile interindividuale. Totodată, însuşirile pe care le evocă atribuirea unei
trăsături sunt suficient de distincte pentru a putea fi deosebite de altele. Trebuie, aşadar, să ne asigurăm
că însuşirile atribuite unei persoane sunt efectiv proprii acelei persoane şi că ele au fost observate
în mai multe situaţii-trăsătura trebuie să rămână constantă).
Trăsăturile caracteriale, ca şi cele temperamentale, au o dinamică polară, ele formând, de
regulă, perechi antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-leneş,
curajos-laş etc.). Este important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga
gamă de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecărei trăsături.
In evoluţia sa, profilul caracterial va integra trăsături care tind preponderent spre polul
pozitiv sau preponderent spre cel negativ, luând aspectul unei balanţe cu două talere: când trăsăturile
polare se echilibrează reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; când

8
valoarea trăsăturilor de la polul pozitiv atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul
negativ, avem un caracter socialmente pozitiv si invers.
Modelul Balanţei Prezintă, după M.ZLATE (1999), o întreită importanţă:
1) „arată şi explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa motrice a
dezvoltării acestuia, care constă în principal în opoziţia dintre contrarii, în ciocnirea şi lupta lor";
2) „sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându-se (din afară), nu doar ca
rezultat automat şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformându-se (din interior), cu
participarea activă a individului";
3) „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale"
G.W.ALLPORT (1981) împarte trăsăturile de personalitate în:
1) comune (cele care îi apropie pe oameni şi după care pot fi găsite comparaţii intermediare);
2) individuale (care diferenţiază o persoană de alta). Trăsăturile individuale sunt:
I. cardinale (dominante, cu semnificaţie majoră pentru individ, punându-şi amprenta pe
fiecare act de conduită);
II. centrale (numeric mai multe, care controlează o gamă întinsă de situaţii obişnuite,
cotidiene);
III. secundare (periferice, mai puţin active, exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale
activităţii şi conduitei individului).
Clasificarea trăsăturilor individuale permite prezentarea caracterului ca sistem organizat
concentric. Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include trăsăturile centrale, iar
cel exterior cuprinde trăsăturile secundare (ZLATE, 1999).
Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a caracterului, posibilitatea de
consolidare şi generalizare a unei trăsături (deziderabile) şi de slăbire şi restrângere a razei de influenţă a
altei trăsături (indezirabile).
In fine, se poate avansa şi Un Model De Tip Multinivelar, piramidal prin analogie cu piramida
noţiunilor, propusă de L.S.VÂGOTSKI, şi cu piramida motivaţională, propusă de A.S.MASLOW.
Acest model surprinde relaţiile şi interacţiunile dintre trăsături din care derivă, în ultimă
instanţă, efectul de emergenţă al structurii caracteriale, care deosebeşte o persoană de alta pe
fondul comunalităţii trăsăturilor constitutive.

9
Cum pe bună dreptate subliniază M.ZLATE (1999), în modelul piramidal se pun în evidenţă
gradul de valorizare şi dominanţa de semnificaţie a unor trăsături în raport cu altele, eficienţa reglator-
adaptativă a caracterului ca sistem integral.
Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii
conţinuturilor proprii diferitelor procese psihice - cognitive, afective, motivaţionale şi volitive -
valorizate de subiect şi implicate în determinarea atitudinii lui faţă de „obiectele sociale".
Vom delimita, astfel:
1. trăsăturile globale, care definesc sistemul caracterial în ansamblu:
I. unitatea caracterului, care face ca, în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale, linia de
conduită a unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate;
II. pregnanţa, care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi
atitudinilor în cadrul profilului caracterial general, iar pe de altă parte, gradul de
intensitate şi consolidare a componentelor dominante;
III. originalitatea, care exprimă specificitatea şi individualitatea integrării caracterului,
gradul de deosebire a unui profil caracterial de altul;
IV. plasticitatea, care defineşte „disponibilitatea" structurilor caracteriale de a se
schimba, de a se adecva la dinamica realităţii sociale (distingându-se, cores-
punzător, caractere conservatoare rigide, caractere mobile care îmbină adecvat
stabilitatea şi schimbarea şi caractere labile, în care predomină variaţia, oscilaţia,
instabilitatea);
V. stabilitatea scopului reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor care
imprimă orientarea generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui majoră,
supraordonată;
VI. integritatea, trăsătură-corolar al celor anterioare, exprimă rezistenţa
caracterului la influenţele şi presiunile perturbatoare (negative) din afară,
rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii.
2. trăsăturile particulare, care definesc semnificaţia relaţional - socială a componentelor
psihice, din a căror interacţiune rezultă structura caracterului.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia se diferenţiază
şi se manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în:

10
I. trăsături de natură cognitivă (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi opusul lor);
trăsături de natură afectivă (sentimentalismul, timiditatea);
II. trăsături de natură motivaţională (lăcomia, rapacitatea, avariţia, mercantilismul şi
opusele lor);
III. trăsături de natură intersubiectivă (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de
întrajutorare, altruismul şi opusele lor);
IV. trăsături de natură morală (bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia şi
opusele lor);
V. trăsături de natură voliţională (curajul, independenţa, perseverenţa, fermitatea,
hotărârea, consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor).
Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă si, fireşte, creează mari
dificultăţi în tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al caracterului şi de a oferi un
instrument unitar şi eficient de diagnosticare-evaluare.
Trebuie subliniat că repertoriul probelor şi tehnicilor de determinare a caracterului este încă
sărac şi puţin elaborat, astfel încât sursa cea mai bogată de informaţii rămâne observarea şi analiza
comportamentelor reale în situaţii mai mult sau mai puţin semnificative pentru subiect.

11