A.

Conceptul de personalitate

a. Individ-individualitate, persoana-personalitate – delimitari conceptuale

b. Acceptia sistemica privind conceptul de personalitate
c. Sistemul psihic uman si personalitatea, delimitari conceptuale
d. Trasaturile si factorii de personalitate (caracteristici)
e. Personalitatea ca proces si produs psihic, distinctia dintre concept si realitatea pe
care o desemneaza
f. Structura personalitatii

a. Individ-individualitate, persoana-personalitate – delimitari conceptuale

Individ
Individul se defineşte ca fiind totalitatea însuşirilor biologice (ereditare sau dobândite) care asigură
adaptarea la mediul natural.
Caracteristici esenţiale ale individului:
1. el este un produs în întregime determinat biologic;
2. este un reprezentant al speciei, indiferent dacă aceasta este umană, animală sau vegetală;
3. este o noţiune aplicabilă tuturor organismelor, fără conotaţii descriptive sau evaluative

Individualitatea

1. Individul cu organizarea specifică, unică și irepetabilă a însușirilor sale

2. Noţiunea se foloseşte pentru a desemna organizările complexe.

Individualitatea poate fi identificată cu persoana, dar nu și cu personalitatea.

Persoana

1. este corespondentul, în plan social, a individului în plan biologic.

2. individul luat în accepţiunea sa psihologică, deci cu viaţa sa psihică constituită, superioară, conştientă.
3. ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric.
4. omul este persoană în virtutea faptului că îşi defineşte conştient atitudinea faţă de realitate.
5. persoana este un produs determinat social-istoric, ea este omul luat în contextul relaţiilor sociale.
-noţiunea de persoană este aplicabilă doar omului, dar nu în general, ci doar celui dezvoltat din punct de
vedere psihic. Copiilor la naştere şi bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de persoană.
Observăm că dacă noţiunea de individ are o sferă extrem de largă, în schimb un conţinut limitat, noţiunea
de persoană se caracterizează printr-o sferă mai restrânsă, dar printr-un conţinut mult mai bogat.

Personalitatea
-este persoana plus o notă de valoare, organizarea superioară a acesteia.

Accepțiuni ale conceptului de personalitate

Din multitudinea accepțiunilor noțiunii de personalitate, Zlate a selectat doar trei pe care le-a considerat
esențiale și complementare una în raport cu alta: accepțiunea antropologică, psihologică și axiologică, prezentate în
continuare
In acceptiunea antropologica, esenta omului este expresia internalizată a relatiilor sociale. Astfel calitatea
personalitatii depinde de calitatea mediului social, a relatiilor sociale in care ea se formeaza.

1
În accepțiunea psihologică, personalitatea apare ca fiind un ansamblu de însușiri psihice. Aceste însușiri dispun de o
relativă stabilitate, rezultă din condensarea diverselor funcții psihanalitice, sunt generalizate, adică se manifestă în cele
mai diverse situații, sunt esențiale, vizând orientarea și răspunsurile sale fundamentale, dispun de o relativă
plasticitate. Ca urmare a acestor caracteristici, însușirile psihice dau posibilitatea anticipării comportamentului uman.

Accepțiunea axiologică are în vedere dimensiunea intelectuală, morală, socială a omului, deci omul ca valoare.

Astfel, din perspectiva celor trei accepțiuni complementare, personalitatea este subiectul uman considerat ca unitate
bio-psiho-socială, purtător al funcțiilor epistemice (homo sapiens), comunicării (homo comunicant), pragmatice
(homo faber) și axiologice (homo valens). Persoana și personalitatea sunt determinații pe care le atribuim exclusiv
omului.

Definiții ale personalității

Allport (1991) face o sistematizare a acestor definiții pe criterii de structura internă și le împarte în trei
grupe: definiții prin efect extern, definiții prin structură internă și definiții pozitiviste sau formale.

Definițiile prin efect extern - iau în considerare în definirea personalității două aspecte: modul de
manifestare a personalității în afară, în exterior și efectele pe care aceasta le produc în comportamentul altor oameni.
Allport observă că definițiile prin efect extern confundă personalitatea cu reputația și cineva poate avea mai multe
reputații, formate în contacte relaționale diferite.
Definițiile prin structură internă au în vedere principiul că personalitatea trebuie să fie o entitate obiectivă,
este ceva care există adevărat, eventual, ceva valoros. Allport arată că cei care definesc personalitatea într-o
asemenea manieră recurg la două modalități operaționale: fie la definițiile „omnibus" sau „sac de cârpe", fie la
definițiile „esențialiste". Cea mai cunoscută definiție structural-esențialistă a personalității este cea dată de însuși
Allport „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determină
gândirea și comportamentul său caracteristic" (Allport, 1991, p.40).
Definițiile pozitiviste au apărut ca o reacție împotriva celor structuraliste și susțin că structura internă nu
este accesibilă științei și nu poate fi studiată direct. Ceea ce cunoaștem sunt propriile noastre operații pe care le
facem atunci când studiem personalitatea. Printre reprezentanții recunoscuți ai orientării pozitiviste se numără D.
McClelland, care dă următoarea definiție: „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a
comportamentului unei persoane în toate detaliile sale, pe care omul de știință o poate da la o un moment dat” .

Conceptul de personaj (Zlate). (Nu se regăsește in subiecte, deci nu stiu dc trebuie invatat..)
Persoana si personalitatea se manifesta in comportament prin personaj. Astfel, personajul apare ca
„persoana în rol".

Fiecare om poate juca mai multe roluri:

- personaje sociale (cele care joacă rolurile aşteptate sau impuse de societate),
- personaje volitive (joacă rolurile pe care şi le impun singure conform propriilor aspiraţii),
- personaje mască (joacă roluri străine personalităţii lor tocmai pentru a-şi ascunde propria personalitate,
ele fiind un fel de refugiu al Eului).

b. Acceptia sistemica privind conceptul de personalitate

2
Abordarea sistemică presupune nu doar relevarea legăturilor dintre componentele personalității în raport cu
propria sa finalitate, ci şi deschiderea acesteia către mediul socio-istoric ambiant, considerat ca macrosistem.
În accepția sistemică, personalitatea este un macrosistem al varianților informaționali și operaționali, ce se exprimă
constant în conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect.
Abordarea structurală înseamnă depășirea conceperii personalității ca o simplă însumare de însușiri psihice.
Funcţionând structural înseamnă a integra părţile în întreg, a le lega pe unele de altele şi a înţelege că evoluţia părţilor
depinde de evoluţia întregului,

Modelul structural-sistemic pornește de la considerarea activității ca fiind modul esențial de existență al

omului și al psihicului său, care conduce la apariția unor structuri relativ invariante.
Prin analogie cu cerințele și condițiile generale ale activității, T. Crețu stabilește patru substructuri de bază:
1) subsistemul de orientare ce cuprinde comandamentele orientative majore, strategice ale personalității
(concepții despre lume și viață, idealul de viață, imaginea de sine etc.);
2) subsistemul bio-energetic, semnificativ pentru dinamica vieții psihice;
3)subsistemul instrumental al personalității și acțiunilor ei în raport cu solicitările ambianței;
4) subsistemul relațional-valoric și de autoreglaj.
La aceste patru subsisteme ale personalității Zlate mai adaugă încă două:
-subsistemul rezolutiv-productiv (inteligenţa) şi
- subsistemul transformativ-constructiv (cu o componentă esenţială, creativitatea).

c. Sistemul psihic uman si personalitatea, delimitari conceptuale

SPU este un ansamblu de stări si procese structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării, simbolizării,
echilibrate prin operatori de comparare, clasificare, opunere, generalizare.

SPU reprezinta aspectele de natură energetic-informaţională (viaţa psihică), in timp ce personalitatea reflecta
conduita şi comportamentul omului ca fiinţă concretă în mediul social, aflat in situaţii şi împrejurări de viață
normale sau critice.

Ca sistem de natură informaţională, SPU – este:

- un sistem deschis (aparţinător lumii vii),
- hipercomplex şi
- subiectiv-ideal (“un model subiectiv al lumii obiective”)
- energetic, pentru că implică modificări şi transformări bioenergetice (impulsuri nervoase), tensiuni și
modalități neuropsihice permanente.

Personalitatea - desemnează omul în totalitatea determinărilor sale bio-psiho-sociale şi spiritual-cosmice; din p.d.v.
psihologic, personalitatea reprezintă ceea ce este stabil, sintetizat, cristalizat în sistemul psihic uman ( însuşiri
psihice- temperament, caracter, aptitudini, Eu integrator).

d. Trasaturile si factorii de personalitate (caracteristici)

3
Trasaturile de personalitate desemneaza elementele de stabilitate si consistenta ale acesteia, care nu se observa
direct, ci se deduc.

Trasaturile de personalitate sunt caracterizate de:

1) aspectul sintetic,
2) relativa stabilitate,
3) esentialitate si
4) generalitate.

Se disting:
- trasaturi directionale (motivationale sau de atitudine);
- trasaturi stilistice (instrumentale, aptitudinale).

În 1937, Allport a constatat existenta a trei elemente comune in ceea ce priveste personalitatea:
1. Fiecare individ are o personalitate unică;
2. Personalităţile individuale conţin o serie de caracteristici diferite;
3. Aceste caracteristici („trăsături”) sunt relativ constante în timp.

Allport distinge cele două tipuri de abordări în studiul personalităţii:

- abordarea idiografică, cu accent pe trasaturile individuale, unice, definitorii pentru individ. Ele reflectă cu precizie
structura personalităţii şi se manifestă cu o anumită constanţă în comportament

- abordarea nomotetică, recunoscand existenta unor trasaturi commune tuturor oamenilor, chiar daca in grade
diferite.

Allport consideră că trăsăturile de personalitate pot lua, la un individ, una din următoarele trei forme:
a. Trăsături cardinale, care determină şi orientează întreaga existenţă a individului, având semnificaţie majoră
pentru viaţă şi oferind posibilitatea cunoaşterii şi afirmării unei persoane.
b. Trăsături centrale, mai puţin generale, deşi Allport le consideră dispoziţii de bază, care caracterizează modul
obişnuit de reacţie a individului.
c. Trăsături secundare, cel mai puţin generale şi consecvente, şi cu influenţa cea mai slabă. Ele reprezintă, de fapt,
preferinţele speciale ale unei persoane şi atitudinile sale într-o situaţie particulară.

Pentru descrierea personalităţii, Cattell identifică următoarele categorii de factori:

● Factorii de suprafaţă, care se exprimă direct în comportamentul verbal sau motor al persoanei. Sunt legaţi de
anumite circumstanţe, nu au o manifestare constantă. Coincid cu trăsăturile secundare descrise de Allport.

● Factorii-sursă, de profunzime, care reprezintă pattern-ul comportamental, pe baza căruia se extrag informaţii
privind conduita individului într-o situaţie dată. Au o valoare predictivă mai mare decât factorii de suprafaţă.
Coincid cu trăsăturile centrale descrise de Allport.

● Factorii ergici → structuri motivaţionale înnăscute (instincte, trebuinţe biologice) şi trăsături temperamentale
(tempoul şi stilul general de comportament – energie, reactivitate emoţională);

● Factorii metaergici → forţe motivaţionale dobândite, subdivizaţi în atitudini, interese şi sentimente. Sentimentul
cel mai puternic şi care focalizează comportamentul este sentimentul Eului care integrează diversele atitudini şi
interese ale persoanei

e. Personalitatea ca proces si produs psihic, distinctia dintre concept si realitatea pe

care o desemneaza
4
 Personalitatea este simultan proces și produs, care integrează biologicul și ereditatea, psihologicul și viața
concretă, socialul și valorile.

Ca produs, personalitatea se formează prin interacțiunea factorilor biologici și psihologici, ca unitate dintre
minte și corp. Temperamentul, inteligența și constituția fizică constituie aspectele personalității care sunt cele mai
dependente de ereditate.

Ca proces, personalitatea este modelată de mediul social și se exprimă pe sine în cadrul acestuia

In calitate de concept, personalitatea este „obiectul ultim și prin urmare cel mai complex al psihologiei" .
El înglobează aproape toată psihologia.

Ca realitate psihologică, personalitatea este totalitatea psihologică ce caracterizează și individualizează un

om, ocupând un loc central în psihologie.

Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi
valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice.

Din punct de vedere practic, personalitatea, reprezintă principalul mijloc în modelarea concretă a omului.

Structura personalitatii

Laturile fundamentale ale personalității

Procesele, funcțiile și stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale:
dinamico-energetică, relațional-socială și instrumental performanţială. ducând la elaborarea a trei subsisteme
funcționale interdependente, care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalității, și anume:
temperamentul, caracterul și aptitudinile.
1. Temperamentul- latura dinamico-energetică a personalității
- reprezintă aspectul ereditar în organizarea internă a personalității, fiind înnăscut, determinat genetic.
- constituie fondul energetic și dinamic al personalității și se exprimă cel mai pregnant în conduită și
comportament.
2. Caracterul- latura relațional-valorică și de autoreglaj a personalității
- semnifică modul de a fi și de a se comporta în activitate și în relații cu ceilalți oameni. El este stabil și generic
pentru fiecare om.
- dă orientarea direcțională a conduitei prin filosofia de viață a subiectului și valorile internalizate și
- susține energetic acțiunea prin afectivitate, motivație și voință.
Aceste două aspecte (direcțional și de execuție) se corelează permanent ca sistem atitudinal (Golu , 2007).
Expresia externa a sistemului atitudinal este opinia si acțiunea.

2. Aptitudinea - dimensiunea instrumental-operațională a personalității

Aptitudinile reprezintă un complex de procese și însușiri psihice individuale, structurate într-un mod original, care
permite efectuarea cu succes a anumitor activități.

Relațiile între laturile personalității

Zlate afirma că între laturile personalității există relații de:
1) ierarhizare, cu dominanța netă a caracterului asupra celorlalte două și cu capacitatea acestuia de a le regla și
valorifica maximal;
5
2) interinfluențare, cu efecte pozitive sau negative, de avantajare sau, dimpotrivă, de periclitare, rigidizare și chiar
anulare reciprocă;
3) compensare, astfel încât unitatea globală a personalității să nu fie afectată;
4) feed-back, efectele produse de o latură în alta repercutându-se chiar asupra laturii care le-a generat