Conspect Psihologia Personalitatii

Conspect psihologia personalitatii
Sursa: Universitatea Spiru Haret din Bucuresti - www.spiruharet.ro
Coordonator de disciplina: Lector Univ. Dr. Mihaela Corina Ţuţu

Tematica de examen
1. Conceptul de personalitate in perspectiva pluridisciplinara

2. Ipostazele personalitatii: ca realitate si concept
3. Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj
4. Tipuri (ipostaze) de personaj
5. Acceptiuni ale conceptului de personalitate (antropologica, psihologica si axiologica). Avantaje si limite
6. Divergentele metodologice in psihologia personalitatii: specificul lor; perspectiva contemporana
7. Criterii de clasificare a teoriilor personalitatii
8. Teorii ale personalitatii (C.G. Jung, A. Adler, K. Horney, G. Allport, G. Kelly, H.J. Eysenck, R.B. Cattell, Big-Five). Analiza
comparativa a teoriilor (asemanari si diferente, avantaje si limite)
9. Enumerarea si definirea subsistemelor personalitatii
10. Temperamentul. Definitie si caracterizare generala
11. Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului
12. Relatia dintre tipul de activitate nervoasa superioara (ANS) si temperament
13. Caracterul innascut/dobandit al temperamentului
14. Natura psihica, locul si rolul temperamentului in structura de ansamblu a personalitatii si a vietii psihice
15. Tipologii temperamentale: I. P. Pavlov, A. Adler, K. Horney, C. G. Jung
16. Descrierea portretelor psihocomportamentale ale temperamentelor clasice: coleric, sangviniv, flegmatic si melancolic
17. Structura psihologica a aptitudinilor
18. Criterii de clasificare a aptitudinilor si specificul lor
19. Problema corelatiei aptitudinii generale – aptitudini speciale
20. Caracterul innascut / dobandit al aptitudinilor. Relatia predispozitii – activitate – aptitudini
21. Acceptiuni ale inteligentei: ca sistem complex de operatii; ca aptitudine generala
22. Tipuri de inteligenta
23. Teorii privind inteligenta (analitica, factoriala, genetica, sistemica)
24. Structura psihologica a caracterului: atitudinile si trasaturile caracteriale
25. Profilul caracterial (trasaturi caracteriale globale si particulare) (G. Allport, M. Golu)
26. Functiile caracterului
27. Devenirea caracterului (natura dobandita a caracterului)
28. Modalitati (criterii) de definire a Eului
29. Structura psihologica a Eului. Functiile Eului
30. Structura Eului in ontogeneza (niveluri ale Eului). Tipuri (profile) de Eu
31. Relatia Eu – constiinta
32. Relatia Eu - persoana / personalitate
Bibliografie:
 Ţuţu Mihaela Corina, Psihologia personalitatii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008
 Țuțu Mihaela Corina, Psihologia personalitatii – Curs în tehnologie ID-IFR, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2014
 Ewen Robert, Introducere in teoriile personalitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2012
1 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

1. Conceptul de personalitate in perspectiva pluridisciplinara
Vorbind despre personalitate , discutam in termeni majori despre OM; in personalitate este implicata existenta
umana in ceea ce are substantial si spiritual, cat si intreg ansamblul de valori acumulate istoric, insusite de om,
realizate in prezent si proiectate in viitor.
Personalitatea umana integreaza o varietate de componente – biologice, psihologice, sociale, axiologice, istorice
– diferite ca sturctura, functionalitate si finalitate, totodata, desi dispune de trasaturi relativ stabile, cunoaste o
evolutie in timp, atat in plan filogenetic, cat si ontogenetic. Ca urmare a acestui fapt, personalitatea nu poate fi
cercetata de o singura stiinta, ci necesita o abordare multidisciplinara.
In cadrul stiintelor care studiaza personalitatea, mentionam:
 antropologia fizica si culturala - studiaza speciile umane si faptele in cultura;

 sociologia - studiaza omul ca parte componenta a vietii societatii;
 pedagogia – se preocupa de legile formarii personalitatii;
 istoria – inregistreaza deplasarile pe etape in ceea ce priveste fenomenul de personalitate si rolul
individului in dezvoltarea istorica;
 morala – priveste personalitatea ca detinatoare a valorilor morale;
 estetica – este preocupata de aprecierea omului sub raportul creatiei si perceperii frumosului;
 medicina – studiaza echilibrul dintre starea de sanatate si boala;
 psihologia – studiaza sistematic legile vietii psihice si structurile psihice ale personalitatii;
 filosofia – are in vedere omul “esenta umana”.
Conceptul de personalitate este intalnit in toate stiintele socioumane si in filosofie, punandu-se in evidenta
aspectele specifice, unghiul de abordare fiind diferit. Independent de stiinta, literatura si arta au adus contributii
perivind cunoasterea si intelegerea omului.
2. Ipostazele personalitatii: ca realitate si concept
Personalitatea apare, din perspectiva psihologica, intr-o dubla ipostaza:
 ca realitate - personalitatea este totalitatea psihologica ce caracterizeaza si individualizeaza un om

particular, concret;
 ca concept - personalitatea inglobeaza aproape toata psihologia; nu exista nicio experienta psihologica,
denumita prin diferite concepte, care sa nu fie integrata in conceptul de personalitatea; conceptul de
personalitate tinde sa acopere toate procesele psihice si astfel, sa prezinte un tablou coerent al
modalitatilor in care o persoana gandeste, simte si se comporta.
In ambele ipostaze, personalitatea ocupa un loc central in psihologie, atat din considerente teoretice, cat si
practice:

 din punct de vedere teoretic - personalitatea este cadrul de referinta fundamental pentru definirea
sensului si valorii explicative a celorlalte notiuni psihologice;
 din punct de vedere practic - psihologia persoanei devine unul dintre factorii importanti in optimizarea,
rationalizarea si dirijarea conduitelor umane, personalitatea fiind principalul ghid si modelarea concreta
a omului.
3. Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj
Existenta, evolutia si manifestarea fiintei umane presupun prezenta mai multor ipostaze, prin care se poate
manifesta. Conceptele de individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj reprezinta ipostaze
distincte ale subiectului uman.
 Individul
In delimitarea cat mai clara a planului uman se pleaca de la conceptul de individ.
Conform etimologiei cuvantului (lat. individuum), notiunea de individ are prin excelenta un sens biologic,
sugerand insusirea de unitate indivizibila a organismului cu mediul inconjurator (mediul natural).
Individul este o unitate biologica ce se afirma atat in interdependenta functiilor si organelor intre ele, cat si in
relatiile organismului cu mediul inconjurator.
Individul:
 este in intregime determinat biologic;

 este un reprezentant al speciei (umane, animala si vegetala);
 nu cuprinde note de valoare sau de diferentiere calitativa, fiind o notiune aplicabila tuturor organismelor
vii (indiferent de varsta si nivel de dezvoltare).
Individul = un reprezentant al speciei fara note de valoare.
 Individualitatea
Individualitatea reprezinta expresia individului diferentiat in plan biologic si psihologic.
Individulaitatea este o specificare a individului; se refera la o realitate psihologica speciala (procese constiente,
trasaturi psiho-fizice, diferite insusiri personale). In acest sens, fiecare om este o individualitate distincta.
Individualitatea:
 este specifica omului, prin ea omul se particularizeaza;

 diferenta dintre individ si individualitate este trecerea de la fiinta genetica la fiinta unica si irepetabila;
 daca individul este suportul individualitatii, individualitatea este felul de a fi al individului.

Individualitate = felul de a fi a individului; vizeaza caracteristicile care diferentiaza un individ de altul.
 Persoana
Persoana este o entitate psihosociala, la nivelul ei realizandu-se interactiunea dinamica dintre individual si
social, dintre procesele psihice care stau la baza elaborarii conduitelor si procesele psihosociale care
conditioneaza forma si continutul acestora.
Persoana este determinata sociocultural (statut, etnie, religie etc.), constituindu-se doar prin interactiunea
omului cu mediul sociocultural.
Persoana:
 desemneaza sistemul de insusiri, relatii si calitati psihosociale care dau identitate sociala individului;
 vizeaza fiinta concreta cu o identitate sociala deteminata (nume, familie, loc si data de nastere, statut
social etc.) si avand o anumita pozitie in cadrul sistemului;
 desemneaza o individualitate constienta de sine si recunoscuta de ceilalti;
 in timp ce individualitatea vizeaza caracteristicile care diferentiaza un individ de altul, persoana nu poate
fi inteleasa decat in relatie, atributele ei specifice fiind date de interactiunea cu mediul social.
Persoana = intercatiunea individului cu mediul social.
 Personalitatea
Personalitatea reprezinta modul specific de organizare a trasaturilor si insusirilor psihofizice si psihosociale ale
persoanei; este o sinteza (unitate) bio-psiho-socio-istorica si culturala, care asigura adaptarea originala a
individului la conditiile mediului natural si mai ales social.
Personalitatea desemneaza persoana maximal valorizata social (persoana plus o nota de valoare). Ea implica
doua conditii:
 a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substantial la viata sociala;

 a avea constiinta ca personal reprezinti ceva valoros.
Personalitatea:
 este un mod de a fi a persoanei, orice persoana avand personalitatea sa;

 este modelul la care se raporteaza persoana, sistemul in functiune prin care se manifesta persoana;
 este constructia dinamica pe care se bazeaza persoana in functiunea sa, in sensul unei organizari a
dispozitiilor, deprinderilor si atitudinilor individului, ierarhizarea si exteriorizarea acestora in mod
original si unic;
 daca persoana este un subiect, personalitatea este “imaginea obiectiva pe care ne-o facem despre un
asemenea subiect”.
Personalitate = persoana + o nota de valoare; este un mod de a fi a persoanei

 Personajul
Personajul reprezinta exteriorizarea persoanei prin comportament.
Personajul este persoana in rol, omul interpretat ca rol social.
Personajul:
 exista un strans raport intre persoana, fara ca ele sa se confunde: personajul se prezinta ca o imagine
fragmentara a persoanei, persoana constituie realitatea psihosociala cere se ascunde in spatele mastii;
 daca la nivelul persoanei identificam potentialitatile psihosociale ale cuiva, la nivelul personajului se
realizeaza obiectivarea acestor potentialitati;
 persoana vizeaza elementele de identitate, personajul vizeaza modalitatile de insertie sociala activa a
persoanei precum si aspectele conjuncturale (ce tin de viata sociala a comunitatii);
 daca persoana constituie realitatea psihosociala care se ascunde in spatele mastii, personajul se prezinta
ca o imagine fragmentara a persoanei, ca o aparenta, ca o masca;
 intre persoana si personaj pot exista relatii armonioase (de cooperare), dar si disonante care, atunci cand
sunt foarte mari, pot duce la stari patologice (dedublarea personalitatii).
Personaj = exteriorizarea persoanei prin comportament.
Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj
Individul Individualitatea Persoana Personalitate Personajul
este un vizeaza este intercatiunea este o persoana este exteriorizarea

reprezentant al caracteristicile care individului cu plus o nota de persoanei prin
speciei fara note de diferentiaza un mediul social. valoare; comportament.
valoare; individ de altul; este un mod de a fi
este detrminat este felul de a fi a a persoanei.
biologic. individului.
4. Tipuri (ipostaze) de personaj
Personajul este persoana in rol, omul interpretat ca rol social. Deoarece fiecare om poate juca mai multe roluri,
el se poate manifesta prin mai multe personaje.
Distingem, astfel, diferite ipostaze ale personajului:

 personajul ca stereotip social – joaca rolul aferent pozitiei pe care il ocupa in societate, conditionat de
imperativele sociale (“ce am datoria sa fiu”);
 personajul ca ideal personal (“volitiv”) – se automodeleaza in raport cu propriile idealuri si aspiratii (“ce
vreau sa fiu”);
 personajul ca “masca” – prin care individul prezinta in mod deliberat o anumita ipostaza pentru ceilalti,
disimuland unele fatete ale propriei personalitati (“ce vreau sa par ca sunt”);
 personajul ca refugiu - conduita impusa de statut, fiind un alibi moral pentru propriul comportament (“ce
mi se impune sa fiu”).
Ipostazele personajului se diferentiaza in functie de rolurile active pe care le implica, de spontaneitatea sa

creatoare si de particularitatile situatiilor in care se manifesta.
5. Acceptiuni ale conceptului de personalitate (antropologica, psihologica si axiologica). Avantaje si limite
Din multitudinea acceptiunilor notiunii de personalitate, M. Zlate considera trei acceptiuni ca fiind esentiale si
complementare una in raport cu alta: acceptiunea antropologica, psihologica si axiologica.
 Acceptiunea antropologica
Avem in vedere antropologia filosofica, sociala si unele variante centrate pe influenta factorilor de mediu, pe
utilitatea acestora in formarea omului (pragmatismul si behaviorismul american).
 se pleaca de la premisa ca, la nastere, copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la

dobandirea acestui atribut;
 personalitatea se formeaza in decursul vietii numai in cadrul relatiilor sociale; izolarea copilului la nastere
de mediul social, ca si bolile psihice grave anuleaza atributul de personalitate, ramanandu-se la stadiul de
individ;
 esenta personalitatii umane o reprezinta ansamblul relatiilor sociale in expresia lor subiectiva,
interiorizata;
 calitatea relatiilor depinde de calitatea relatiilor sociale (mediului social) in care ea se formeaza.
Avantajele acceptiunii antropologice:
 amplasarea si integrarea omului in sfera vietii sociale;

 ne ghideaza in procesul de formare, dar si de schimbare a personalitatii.
Limitele acceptiunii antropologice:
 personalitatea este doar un produs social, relatiile sociale fiind preexistente individului (individul este
pasiv);
 relatia nu este univoca – de la mediu la personalitate – ci biunivoca (la randul sau, personalitatea este
creatoare de medii sociale).
 Acceptiunea psihologica
Personalitatea este un “ansamblu de conditii interne”. Ea nu se constituie printr-un simplu efect de amprenta a
relatiilor sociale. Intotdeauna, influentele externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne, acestea din
urma fiind interiorizari ale primelor.
Natura conditiilor interne poate fi:
 biologica (ereditara) – ele controleaza in primul rand constitutia somatica, tipul de sistem nervos,
predispozitiile native car stau la baza aptitudinilor si a altor insusiri; conditiile interne de natura biologica
definesc individul;
 psihologica – se refera la formatiunile psihice structurate in procesul dezvoltarii – cognitive, afective,
motivationale, energizoare, aptidunale si atitunale – ce s-au constituit datorita interactiunii dintre
factorii interni si conditiile externe, prin interiorizarea unor date externe.
Conditiile interne de natura psihologica (insusirile psihice):
 sunt formatiuni sintetice rezultand din condensarea diverselor functii si procese psihice; ele sunt
sintetizari si generalizari ale particularitatilor dominante apartinand proceselor psihice;
 desi au originea in procesele psihice, insusirile psihice (de personalitate) nu deriva din fiecare dintre
procesele psihice sau din suma lor, ci sunt formatiuni psihice relativ noi (de nivel superior).
Insusirile psihice se disting prin urmatoarele caracteristici:

- dispun de o relativa stabilitate;
- sunt condensari ale diverselor functii psihice;
- sunt generalizate (se manifesta in cele mai diverse situatii) si au caracter reproductiv (intra in
functiune ori de cate ori este necesar);
- sunt esentiale si definitorii pentru om;
- dispun de o relativa plasticitate.
 Acceptiunea axiologica
Personalitatea este un “ansamblu de valori”. In formarea personalitatii, important este nu orice fel de mediu
social, ci un mediu impregnat de valori.
 in decursul existentei, la personalitate se ataseaza o nota de valoare; omul trece, astfel, de la stadiul de
“consumator” de valori la cel de “producator” de valori;
 personalitatea are in vedere omul valorizat (intelectual, moral, social, spiritual), deci, omul ca valoare;
dimensiunea valorica a personalitatii este, de fapt, o fateta a dimensiunii culturale.
Din perspectiva celor trei acceptiuni, personalitatea apare ca:
 entitate bio-psiho-socio-culturala, ca intreg, ca unitate;

 purtator si executor al functiilor epistemice, pragmatice si axiologice, ca fiinta care cunoaste, actioneaza
si valorizeaza, transformand astfel lumea si pe sine;
 produs si producator de imprejurari, de medii, ambiante si situatii sociale; omul nu doar asimileaza, ci si
creeaza, dirijeaza si modifica imprejurarile.
6. Divergentele metodologice in psihologia personalitatii: specificul lor, perspectiva contemporana
In cadrul stiintei psihologice, problema personalitatii a fost pusa abia la inceputul sec. 20. Abordarea stiintifica
a personalitatii ne ofera, inca de la inceput, un aspect contradictoriu: nu exista unanimitate cu privire la natura
obiectului sau de cercetare si nu exista un model unic al personalitatii, ci exista modele eterogene, deoarece
termenul personalitate este o notiune polisemica (avand semnificatii diferite in contexte diferite).
Elaborarea unui model unitar al personalitatii presupune, mai intai, precizarea divergentelor in problema
structurii si orientarii personalitatii si, apoi, sinteza contradictiilor.
Cu referire la divergentele metodologice din cadrul psihologiei personalitatii, Mihai Golu (2009) le
sistematizeaza in urmatoarele tipuri de orientari:
 idiografica si nomometica;
 biologista si sociologist-culturologica;
 atomar-descriptivista si sintetic-structuralista;
 plana (liniara) si ierarhica (plurinivelara);
 statica si dinamica.
 Divergenta dintre orientarea idiografica si orientarea nomotetica – se refera la problema raportului

particular (individual, concret) – general (universal).
 Orientarea nomometica (nomos – lege, norma; nomothetikos – promulgare de legi)

- presupune explicatiile cauzale (deterministe, tip cauza-efect);
- utilizeaza metode psihologice cantitative (experimentul de laborator);
- presupune elaborarea legilor generale, cu caracter deductiv si probabilist.
 Orientarea idiografica
- presupune studii longitudinale (un singur caz pe o perioada mai indelungata);
- utilizeaza metode psihologice calitative, interpretative (metoda biografica, analiza
documentelor personale, observatia, introspectia, tehnici proiective etc.);
- presupune explorarea specificitatilor individuale (a unicitatii).
Rezolvarea dilemei stiinta – unicitate (nomotetic – idiografic) o constituie impletirea demersului individual-
concret cu cel general (paradigma interactionist-sistemica).
 Divergenta dintre orientarea biologista si orientarea sociologist – cultorologica – se refera la problema

raportului de determinare (conditionare) dintre factorii bilogici si factorii sociali.

 Orientarea biologista
- considera ca personalitatea este exclusiv produsul factorilor bilogici (trebuinte biologice
primare, instincte);
- este reprezentata initial de freudism.
 Orientarea sociologist – culturologica
- atribuie rolul determinant in formarea personalitatii exclusiv factorilor socioculturali generati
istoric;
- se regaseste in psihologia multimilor.
Rezolvarea dilemei bilogie – sociologist-culturologie o constituie interactiunea si conditionarea reciproca a

factorilor biologici si socio-culturali, cu preponderenta, insa, a celor sociali (paradigma interactionist –
sistemica).
 Divergenta dintre orientarea atomar - descriptivista si orientarea sintetic – structuralista – se refera la

problema raportului “parte” – “intreg”.
 Orientarea atomar – descriptivista

- explica personaliltatea prin descompunerea ei in elementele sale componente si studiul separat al
acestora;
- corespunde paradigmei asociationiste.
 Orientarea sintetic – structuralista
- considera personalitatea ca o structura integrala, globala, unitara.
- corespunde paradigmei gestaltiste.
Rezolvarea dilemei atomar - descriptivista - sintetic – structuralista o constituie operarea atat cu partea, cat si
cu intregul, fara a le reduce una la cealalta (paradigma interactionist – sistemica).
 Divergenta dintre orientarea plana (liniara) si orientarea ierarhica (plurinivelara) – se refera la problema
organizarii interne a personalitatii.
 Orientarea plana
- concepe organizarea interna a personalitatii in mod liniar;
- se regasete in teoria si modelul trasaturilor de personalitate (Allport, Cattell, Murray).
 Orientarea ierarhica
- concepe organizarea interna a personalitatii in mod multinivelar, supraetajat, cu niveluri primare,
intermediare si terminale; innascute si dobandite; inferioare si superioare;
- ia nastere din schema psihanalitica a nivelurilor personalitatii.
Rezolvarea dilemei liniar - ierarhic o constituie integrarea sistemica a personalitatii elabarandu-se atat pe
orizontala, cat si pe verticala.

 Divergenta dintre orientarea statica si orientarea dinamica – implica problema dimensiunii temporale a
personalitatii.
 Orientarea statica:
- considera functiile si capacitatile psihice ca fiind predeterminate, nemodificabile in timp;
- urmareste identificarea constantelor (invariantilor) organizarii interne a personalitatii si
demonstrarea faptului ca aceasta ramane stabila in timp.
 Orientarea dinamica:
- se bazeaza pe caracterul devenit si evolutiv al organizarii interne a personalitatii si posibilitatea
modificarii ei in timp;
- urmareste identificarea legitatilor dinamicii situationale si temporale a personalitatii.
Rezolvarea dilemei static – dinamic o constituie luarea in considerare a staticii functionale (invariantii
structurali) si a dinamicii functionale (adaptarile sau dezadaptarile determinate din exterior)
7. Criterii de clasificare a teoriilor personalitatii
Teoriile personalitatii vizeaza explicatii, clasificari privind ordinea, structura, dinamica si manifestarile
comportamentale ale personaliltatii in raport cu anumite situatii din viata. Toate teoriile incearca sa surprinda
esenta personalitatii, originalitatea si unicitatea sa. Exista o varietate si diferentiere extrem de mare a teoriilor
respective, chiar daca una si aceeasi teorie poate fi integrata in alta teorie.
Teoriile personalitatitii se integreaza, se completeaza si se echilibreaza reciproc; niciuna dintre ele, luata
separat, nu este satisfacatoare (nu explica integral personalitatea).
Teoriile personalitatii pot fi grupate dupa diverse criterii:
 Dupa similitudinea sau unicitatea personalitatii:
 teorii nomotetice – pun accentul pe similaritatile personalitatii indivizilor; vizeaza universalul sau
generalul, bazandu-se pe comparatiile intre indivizi, privind unul sau mai multe aspecte ale
personalitatii;
 teorii idiografice – pun accentul pe unicitatea indivizilor, pe particularitatile individuale; considera ca
esenta personalitatii poate fi surprinsa numai prin studiul detaliat al vietii si experientei individuale.
 Dupa aspectele considerate in modelarea comportamentului (dupa gradul de generalitate):
 teorii multidimensionale – urmaresc alcatuirea unui tablou al personalitatii in ansamblu (personalitatea

ca intreg);
 teorii unidimensionale (particulare) – studiaza rolul jucat de un singur aspect al personalitatii in
modelarea comportamentului.

 Din perspectiva evolutionista:
 teorii statice – reflecta o viziune statica asupra personalitatii (o considera stabila);

 teorii dinamice – explica personalitatea prin structurile ei active;
 teorii integrative – releva structurarea ierarhica, integrativa si dinamica a personalitatii.
 Dupa factorii determinanti:
 teorii radicale (absolutizante) – biologizante, psihologizante si sociologizante;

 teorii de compromis – existenta unui dublu determinism al personalitatii.
 Dupa gradul de apropiere – indepartare:
 teorii concordante – asemanatoare;

 teorii neconcordante – contradictorii, opuse, diferite.
 Henri Ey clasifica teroiile personalitatii in:
 teorii reductoare (elementariste) - reduc personalitatea la o simpla colectie de trasaturi;

 teorii genetice – pun accesntul pe evolutia personalitatii;
 teorii dinamice – accentueaza structura globala de individualizare si de functionare a personalitatii;
 teorii personaliste – descriu personalitatea in expresia ei de maxima umanitate.
Multimea teoriilor nu trebuie sa ne mire, personalitatea umana fiind un fenomen foarte complex. In practica,
un cercetator accepta una dintre teorii, combina teoriile intre ele sau creeaza o teorie noua.
Pentru ca o teorie sa fie valida, ea trebuie sa indeplineasca urmatoarele caracteristici: sa fie verificabila, sa aiba
consistenta interna (sa nu prezinte contradictii), sa aiba valoare euristica, sa dispuna de economicitatea
conceptelor, sa fie comprehensiva, sa aiba valoare functionala.
8. Teorii ale personalitatii (C.G. Jung, A. Adler, K. Horney, G. Allport, G. Kelly, H.J. Eysenck, R.B. Cattell, Big-
Five). Analiza comparativa a teoriilor (asemanari si diferente, avantaje si limite)
Cateva dintre principalele teorii asupra personalitatii, sunt cele care considera drept criteriu de baza
similitudinea/unicitatea personalitatii, adica aspectele nomotetice si idiografice.
In cadrul teoriilor idiografice se afla elaborate de C.G. Jung, A. Adler, K. Horney (teorii postfreudiene), G. Allport
si G. Kelly.
In cadrul teoriilor nomotetice se afla teoriile lui R.B. Cattell si H.J. Eysenck.

A. Teoriile psihodinamice (S. Freud, C. G. Jung, A. Adler, K. Horney s.a.)
Teoriile psihodinamice pun accentul asupra inconstientului: multe aspecte importante ale personalitatii se afla
in afara sferei noastre constiente. Daca sunt vreodata aduse la suprafata, acest lucru se realizeaza doar cu mare
dificultate.
 Carl Gustav Jung (psihologia analitica)

 Alfred Adler (psihologia individuala)
 Karen Horney (psihanaliza interpersonala)
B. Teoriile cognitiviste (G. A. Kelly)
Teoriile cognitiviste subliniaza importanta gandirii. Comportamentul este determinat de modul in care
interpretam (construim), prezicem si evaluam evenimentele, si nu de pulsiuni innascute sau de realitate.
 George A. Kelly (teoria constructelor personale)
C. Teoriile trasaturilor de personalitate (G. Allport, R. B. Cattell, H. J. Eysenck, Teoria “Big-Five”)

Teoriile trasaturilor de personalitate reliefeaza o abordare a personalitatii orientata spre expresiile acesteia. Ele
descriu aspectele constiente si concrete ale personalitatii in termeni directi (de exemplu “prietenie”, “ambitie”),
in timp ce muta eccentul de pe explicatiile inconstiente si abstracte ale comportamentului uman. Ele se bazeaza
pe cercetare empirica, nu pe observare clinica.
 Gordon Allport (teoria trasaturilor de personalitate)

 R. B. Cattell si H. J. Eysenck (analiza factoriala a personalitatii)
 Teoria Big – Five (a celor cinci factori)
 Carl Gustav Jung (psihologia analitica)
Pentru Jung, esentialul in analiza personalitatii il constituie intelegerea acesteia din perspectiva echilibrarii unor
componente de baza: constientul si inconstientul, potentele si calitatile personalitatii. Nu conflictul
componentelor personalitatii este esential, ci caracterul lor complementar si compensatoriu, unitatea lor in
„selful total”. In conceptia lui Jung, personalitatea include trei sisteme de interactiune: constiinta, inconstientul
personal si inconstientul colectiv. Jung si-a numit teoria psihologie analitica.
Jung sustinea ca natura fundamentala a oamenilor o constituie instinctele si pulsiunile. Suntem motivati de
instincte innascute precum foamea, setea, sexualitatea, individuatia, puterea, tendinta de a actiona si
creativitatea. Tendintele morale si nevoia de religie sunt si ele innascute. Toate activitatile mentale sunt puse in
miscare de energia psihica, care se numeste libido, indiferent de instinctele implicate. Cu cat mai mult libido
(valenta) este investit intr-un eveniment mental, cu atat mai mult este dorit evenimentul. Energia psihica este
creata de tensiunea dintre opuse precum introversie - extraversie, bine - rau, gandire - simtire, senzatie –
intuitie, constient – inconstient etc. Cand o extrema este in principal constienta, inconstientul compenseaza prin
accentuarea tendintei opuse. Adaptarea reusita necesita unirea diverselor forte opuse intr-un teritoriu de
mijloc.
In marea sa majoritate, psihicul este inconstient si cuprinde atat forte distructive, cat si izvoare pozitive.
Critici:
 Psihologia analitica a fost criticata pentru confuzii conceptuale, pentru lipsa rigorii stiintifice si accentuarea
exagerata a autonomiei psihicului.
Contributii:
 Jung a adus contrubutii semnificative la dezvoltarea psihoterapiei, la formarea unor conceptii mai pozitive
despre natura umana, la intelegerea unor caracteristici precum introversia si extraversia, la intelegerea si
tratamentul psihozelor, la interpretarea viselor.
 Alfred Adler (psihologia individuala)
Adler descrie personalitatea ca pe o structura integrala, o confluenta a tendintelor avand la baza tendinta spre
perfectionare, spre totalitate si integrare. Lupta pentru perfectiune constituie „motorul” dezvoltarii
personalitatii. Adler si-a numit teoria psihologie individuala.
Adler sustinea ca natura fundamentala a omului o constituie interesul social. Fiecare fiinta umana are un
potential innascut de a relationa si de a coopera cu alti oameni. Interesul social stabileste regulile pentru o
dezvoltare personala adecvata. Potrivit lui Adler, ereditatea nu exercita, practic, nicio influenta asupra
personalitatii. Scopul principal subiacent tuturor comportamentelor umane este acela al luptei pentru
superioritate (sau autodesavarsire), motivat de sentimentele de inferioritate ale copilului in fata mediului
coplesitor. Sentimentele de inferioritate, chiar intr-o proportie redusa, sunt nelipsite din viata fiecaruia, ceea ce
poate stimula forme de compensare bazate pe interesul social.
Critici:
 Psihologia individuala a fost criticata pentru prezentarea unei imagini reductioniste a comportamentului
uman, punand un prea mare accent asupra factorilor sociali si sentimentelor de inferioritate, pentru
exprimarea unui optimism iesit din comun referitor la natura umana si pentru utilizarea unei metodologii
nestiintifice.
Contributii:
 Lui Adler i se atribuie descoperirea determinantilor sociali ai personalitatii, paternitatea bine-cunoscutilor

termeni complex de inferioritate si stil de viata, sprijinirea egalitatii intre sexe, contributii la aparitia terapiilor
de grup si familiale.
 Karen Horney (psihanaliza interpersonala)
Horney considera ca notiunea centrala in descrierea personalitatii este notiunea de „conflict”, cu geneza in
relatiile interpersonale, in atitudinile generale contradictorii fata de o alta persoana. Dezvoltarea personalitatii
se realizeaza pe seama rezolvarii conflictului interpersonal.

Karen Horney este optimista in privinta naturii umane si conchide ca avem atat capacitatea, cat si dorinta de a
ne dezvolta potentialitatile sanatoase si de a deveni indivizi normali. Comportamentul patlologic apare numai
daca aceasta tendinta innascuta catre autorealizare este blocata de forte sociale externe.
Critici:
 Horney a fost criticata pentru aderarea prea stransa la ideile freudiene si adleriene si pentru esecul de a
dezvolta o teorie personala cuprinzatoare. Peocuparea ei pentru nevroza a determinat-o sa neglijeze
dezvoltarea personalitatii normale.
Contributii:
 Horney ofera intuitii valoroase si bine cumpanite asupra semnificatiei si dinamicii celei mai comune forme
de psihopatologie, nevroza. Incercarea sa de a modifica psihanaliza freudiana intr-o directie adleriana este
suficient de originala pentru amerita o atentie deosebita.
 George A. Kelly (teoria constructelor personale)
Kelly considera ca oamenii selecteaza stimulii la care reactioneaza plecand de la atitudinile si ipotezele pe care
le au, ca si oamenii de stiinta. Pe aceasta baza, ei isi formeaza convingeri, atitudini noi sau le intaresc pe cele
existente, construindu-si astfel singuri personalitatea. De aici conceptul de „construct personal”, personalitatea
fiind un ansamblu de constructe personale.
Considerandu-se printre cei mai idiosincrasici dintre teoriticienii personalitatii, Kelly respinge folosirea
constructelor motivationale explicite. El presupunde doar ca fiintele umane sunt active prin natura lor si
comportamentul nostru este indreptat spre un obiectiv, acela de a anticipa viitorul. Fiecare dintre noi isi
formeaza propriile constructe personale pentru interpretarea si predictia viitorului. Psihologul trebuie sa caute
sa inteleaga modalitatile in care un anumit individ vede lumea, nu sa incerce sa impuna intregii umanitati un set
unic de constructe stiintifice.
Critici:
 Kelly a fost criticat pentru omiterea majoritatii caracteristicilor vitale care ne diferentiaza ca specie
umana, pentru respingerea arbitrara a unor constructe consacrate precum “invatarea” si pentru o
viziune reductionista asupra personalitatii si naturii umane.
Contributii:
 Kelly a atras atentia asupra importantei cognitiilor si empatiei ca aspecte ale personalitatii si asupra
relatiilor interpersonale, iar teoria sa permite unicitatea personala si ofera repere logice pentru
cercetarea nomotetica.
 Gordon Allport (teoria trasaturilor de personalitate)

Allport pleaca de la premisa ca personalitatea este un ansamblu de trasaturi. Comportamental, trasatura indica
predispozitia de a raspunde in acelasi mod (constant) la diferiti stimuli. Trasaturile, ca structuri stabile, sunt atat
unice fiecarui individ, dar si comune mai multor indivizi. De aici abordarea dubla a personalitatii: ca unicitate
(abordarea idiografica) si ca generalitate (abordarea nomotetica).
Allport descrie personalitatea in termeni de trasaturi directe precum prietenia, ambitia, curatenia, entuziasmul,
punctualitatea etc. Allport nu sustine ca o persoana timida sau una locvace se comporta in acest fel de fiecare
data. Comportamentul poate deveni atipic datorita schimbarilor din mediu, presiunilor exercitate de alti oameni
si conflictelor interne.
Allport sustinea ca natura fundamentala a omului o constituie pulsiunile istinctuale. Fecare se lupta sa reduca
pulsiuni instinctuale precum foamea si setea. Allport se deosebeste de toti teoreticienii personalitatii, ajungand
la concluzia ca motivatiile copiilor si ale adultilor difera in ceea ce priveste natura lor. Adultul sanatos este
influentat de motive independente ca scop de corespondentele lor din copilarie, ele fiind independente de
impulsiuni.
Critici:
 Teoria lui Allport a fost criticata pentru lipsa de putere explicativa, rationamentul circular, incapacitatea
de a explica de ce ne purtam diferit in situatii diferite, negarea importantei primilor ani de viata,
intelegerea gresita a principiului freudian al placerii.
Contributii:
 Printre contributiile lui Allport se numara foarte popularul construct al “trasaturilor”, prezentarea
motivatiei atat ca reducere a pulsiunii cat si ca augmentare a pulsiunii, incercarea de a-si sprijini ideile
prin cercetare empirica.
 R. B. Cattell si H. J. Eysenck (analiza factoriala a personalitatii)
Cattell si Eysenck definesc personalitatea ca un ansamblu de factori. Ei doresc (prin notiunea de „factor”) sa
depaseasca sfera prea larga a tipului sau prea ingusta a trasaturii, identificand personalitatea cu relatiile dintre
factori, acestia avand o exprimare cantitativa, si nu calitativa. Ei si-au propus sa determine care dintre miile de
trasaturi sunt mai importante, utilizand tehnica statistica a analizei factoriale.
Raymond B. Cattell
A utilizat tehnica statistica a analizei factoriale pentru a determina care dintre miile de trasaturi sunt mai
importante. Sunt saisprezece trasaturi de personalitate principale, dintre care unele sustin constructele
freudiene si inconstientul. Teoria lui Cattell se bazeaza pe un vast volum de cercetari, insa, ca urmare a
terminologiei sale neobisnuite si dificile, impactul teoriei sale a fost limitat.
Din punctul de vedere a lui Cattell personalitatea ne permite sa prezicem ce va face o persoana intr-o anumita
situatie. Cattell imparteste preferinta lui Allport pentru descrierea caracteristicilor relativ stabile si predictibile
cu termenul de trasaturi, insa abordarea lui difera sub patru aspecte semnificative. El conchide ca elementele
fundamentale ale personalitatii (trasaturile-sursa) pot fi identificate doar utilizand analiza factoriala. El
considera unice doar cateva trasaturi, multe trasaturi comune autentice apartinand, in diverse proportii, unor
indivizi diferiti. Cattell descopera ca inteligenta este trasatura structurala cel mai mult influentata de ereditate.
Hans J. Eysenck
Eysenck si-a propus sa accentueze caracterul explicativ al teoriei trasaturilor, legand trasaturile de cauze
fiziologice si sociale.
Eysenck conchide ca miezul personalitatii este format din trei supertrasaturi: introversie – extraversie,
nevrotism – stabilitate (emotionala) si spihotism. Aceste trasaturi reies constant din cercetarile sale de analiza
factoriala. Eysenck a incercat sa faca mai transparenta teoria trasaturilor, asociind trasaturile cu cauze fiziologice
si sociale.
Critici:
 desi analiza factoriala este un instrument valoros pentru simplificarea matricilor de corelatie
voluminoase, capacitatea sa de a testa ipoteze este mult mai discutabila;
 analiza factoriala nu prezinta in mod automat “adevarul” despre personalitatea umana;
 se pare ca cele trei supertrasaturi ale lui Eysenck nu sunt suficiente.
Contributii:
 Cattell a fost laudat pentru fundamentarea teoriei sale pe cercetarea empirica si nu pe speculatii
subiective; cercetarile sale au acoperit o varietate de tehnici de masurare,
 Precum Cattell, Eysenck isi fundamenteaza teoria pe o cercetare empirica de amploare.
 Teoria Big – Five (a celor cinci factori)
Un grup de cercetatori a descoperit ca din studiile de analiza factoriala reies, in mod constant, cinci trasaturi
comune tuturor oamenilor. Aceste trasaturi “Big Five” sunt:
 introversie – extraversie (rezervat si retras versus sociabil si vorbaret);

 nevrotism (calm si sigur versus nervos si nesigur);
 agreabilitate (suspicios si necooperant versus increzator si util);
 constiinciozitate (lenes si neserios versus muncitor si de nadejde);
 deschidere la experienta (conventional si realist versus nonconformist si creativ).
Ponderea diferita a acestor trasaturi determina in cazul fiecarui om personalitatea.
Desi nu toate cercetarile asupra modelului “Big Five” au produs aceleasi rezultate, partizanii acestuia citeaza un
volum substantial de dovezi care vin in sprijinul convingerii lor ca aceste trasaturi reprezinta miezul
personalitatii. Trasaturile Big Five descriu aspecte ale personalitatii care sunt remarcabil de constante, mai ales
la adulti. Chiar daca majoritatea adultilor sufera schimbari majore in situatiile lor de viata, totusi, majoritatea
nu se vor schimba semnificativ in privinta celor cinci dimensiuni. In prezent, modelul Big Five domina peisajul
cercetarii psihologice.
Evaluarea teoriei:
Teoria Big Five cuprinde doua dintre cele trei supertrasaturi ale lui Eysenck, este mai cuprinzatoare si mai putin
coplesitoare decat terminologia obscura a lui Cattell. Totusi, trebuie subliniat inca o data ca trasaturile ofera
informatii numai despre nivelurile superficiale ale personalitatii, ele nu explica comportamentul uman. Prin
urmare, pentru a intelege in mod autentic personalitatea, trebuie sa luam in considerare si celelalte niveluri –
si alte teorii ale personalitatii.
9. Enumerarea si definirea subsistemelor personalitatii
Psihologia personalitatii isi concentreaza atentia asupra “modului” in care procesele, functiile si starile psihice
individuale se integreaza pe cele trei coordonate principale:
 dinamico – energetica;
 instrumental – operationala;
 latura relational – verbala.
Procesul integrarii pe cele trei coordonate conduce la elaborarea a trei subsisteme (substructuri) intercorelate,
care definesc obiectul central de studiu al psihologiei personalitatii, si anume:
 subsistemul dinamico – energetic (temperamentul);

 subsistemul instrumental – operational (aptitudinile);
 subsistemul relational – valoric si de autoreglaj (caracterul).
La acestea se adauga subsistemul de orientare, ce cuprinde comandamentele orientative majore, strategice ale
personalitatii (conceptiile despre lume si viata, idealul de viata, imaginea de sine, sistemul motivelor si
intereselor, a dominantelor afective).
De asemenea, desi inteligenta si creativitatea sunt in general incadrate in subsistemul instrumental –

operational (aptitudinal), ele sunt mai mult decat simple elemente componente ale acestuia, in prezent existand
tendinta de a le considera separat, in cadrul subsistemului rezolutiv-productiv (inteligenta), si, respectiv, al
subsistemului transformativ-constructiv (creativitatea).
 Temperamentul este ansamblul insusirilor dinamico-energetice al personalitatii. El ne furnizeaza informatii

despre nvelul dinamic al personalitatii si nivelul energetic al unui individ. Temperamentul exprima forma
de manifestare a personalitatii.
 Aptitudinlile sunt ansamblul insusirilor instrumental – operationale ale personalitatii. Ele permit
amplasarea personalitatii pe scara competentelor si valorilor. Aptitudinile reprezinta o dimensiune valorica
a personalitatii, raspunzand la intrebarea: Ce realizeaza efectiv o persoana sau ce ar putea realiza?

 Caracterul este ansamblul insusirilor relational-valoric si de autoreglaj al personalitatii. El exprima un
complex de atitudini stabilizate fata de realitate, fie ea din afara persoanei, fie fata de propria persoana.
Caracterul este latura de continut a personalitatii.
Subsistemele personalitatii
Subsistemul Subsistemul Subsistemul Subsistemul de Subsistemul Subsistemul

dinamico – instrumental – relational – orientare rezolutiv- transformativ-
energetic operational valoric si de productiv constructiv
autoreglaj
temperamentul aptitudinile caracterul comandamente inteligenta creativitatea

orientative
majore
10. Temperamentul. Definitie si caracterizare generala
Temperamentul este ansamblul insusirilor dinamico-energetice al personalitatii.
Temperamentul ne furnizeaza informatii despre:
 nivelul dinamic – cat de rapida sau lenta, mobila sau rigida, uniforma sau neuniforma, accelerata sau
domoala este conduita unui individ;
 nivelul energetic – modul de acumulrae si descarcare a energiei unui individ.
In cadrul dezvoltarii personalitatii, temperamentul este latura care se manifesta cel mai de timpuriu (observabila
din copilarie) si se exprima cel mai pregnant in conduita si comportament (miscari, reactii afective, vorbire etc.)
Din punct de vedere biologic, temperamentul implica direct constitutia fizica si procesele neurochimice sau
metabolice din organism.
Din punct de vedere psihologic, temperamentul implica modul cum reactioneaza si se manifesta un individ, sub
aspect dinamico-energetic, in diverse situatii externe.
Oricum s-ar manifesta temperamentul, in psihologia personalitatii el ne releva doua aspecte intim corelate:
 temperamentele redau tabloul comportamental al indivizilor sub aspectul lor dinamic;

 temperamentele indica proprietatile fundamentale ale sistemului nervos central.

11. Indicatorii psihocomportamentali ai temperamentului
Dinamica comportamentala se exteriorizeaza atat in miscarile persoanei, cat si in afectivitate, in conduitele

voluntare sau in procesele cognitive. Ea se exprima in mimica individului, in viteza si ritmul vorbirii, in
particularitatile scrisului sau etc. Astfel, putem identifica temperamentele cu ajutorul unor indicatori
psihocomportamentali, si anume:
 impresionabilitatea – adancimea si taria cu care sunt traite fenomenele psihice, in special, cele
senzoriale si afective. In functie de capacitatea de receptare a stimulilor si profunzimea impresiilor
produse, precum si de ecoul (rezonanta) lor in intreaga fiinta a individului, unii indivizi sunt adanc
impresionabili, iar altii sunt putin (superificial) impresionabili;
 impulsivitatea – se refera la caracterul brusc al raspunsurilor, la descarcari sacadate in desfasurarea
proceselor sau inregistrand perioade de latenta prelungita, desfasurari domoale si intensitate redusa;
 ritmul reactiilor si trairilor psihice – ne infatiseaza alternarea lor uniforma sau neuniforma;
 tempoul modificarilor neuropsihice temperamentale – se exprima in frecventa trairilor psihice intr-o
anumita unitate de timp. Exista indivizi cu un tempou ridicat, tumultos si indivizi cu un tempou scazut;
 expresivitatea psihica – intonatia vorbirii, debitul si viteza limbajului; miscarile de mers automatizate;
expresiile emotionale si mimice; actele voluntare complexe; directia orientarii dominante
(extraversie/introversie); disponibilitatea la comunicare interpersonala; ascendenta sau obedienta
rationala; locul controlului; capacitatea generala de lucru si rezistenta la solicitarile puternice si de lunga
durata; capacitatea de adaptare la situatii noi; rezistenta la frustrare, la stres, la situatii conflictuale.
Plecandu-se de la acesti indicatori generali, de la modul in care ei se imbina in structura personalitatii, se

elaboreaza diverse portrete temperamentale (variante individuale). Toti acesti indicatori
psihocomportamentali se manifesta intr-o stare activa a individului (nu pasiva, in somn sau in coma), intr-o
anumita imprejurare de viata.
12. Relatia dintre tipul de activitate nervoasa superioara (ANS) si temperament
Intre tipul de activitate nervoasa centrala si temperament exista o relatie directa si stransa. Tipul de activitate
nervoasa superioara formeaza baza neurofunctionala a temperamentului. Rezulta ca:
 studiind manifestarile temperamentale ale unui individ, putem determina insusirile sale fundamentale
de tip sistem nervos;
 studiul trasaturile tipologice ale activitatii nervoase superioare faciliteaza cunoasterea temperamentelor
umane.
Tipul de activitate nervoasa superioara (tipul general de sistem nervos) are o sfera mai larga decat
temperamentul, influentand nu doar planul vietii psihice, ci si activitatea interna a organismului, a functiilor
diverselor organe, pana la procesele trofice.

Temperamentul este un corespondent, in plan psihocomportamental, al tipului de sistem nervos. Tipul de
activitatea nervoasa superioara nu se transfera, insa, direct intr-o caracteristica temperamentala, ci este mediat
(filtrat) de sistemul de relatii cu lumea (reflexe conditionate, experienta subiectiva). Acest filtru determina ca in
temperament sa se manifeste in mod predominant o anumita insusire a tipului de sistem nervos (echilibrul,
mobilitatea). Aceeasi insusire tipologica se poate exprima diferit in diverse sectoare ale vietii psihice (de
exemplu, este posibil ca mobilitatea sa se exprime mai proeminent in motricitatea generala deact in activitatea
verbala).
13. Caracterul innascut/dobandit al temperamentului
Temperamentul, in manifestarile sale tipico-individuale, depinde in mare masura de conditiile ontogenezei.

Daca tipul determina categoria de temperament, dezvoltarea psihica conditioneaza modul concret in care se
configureaza acest temperament.
Pavlov a aratat ca tipul de sistem nervos este innascut si el nu se schimba in mod structural in cursul
ontogenezei. Insusirile fundamentale ale activitatii nervoase superioare nu se schimba, dar ele se dezvolta in
ontogeneza, in directia cresterii, a intaririi lor, in succesiunea: intensitate – echilibru – mobilitate. Aceasta este
regula generala dar in cadrul ei pot exista variatii ce depind de caracteristicile tipului nativ. Rezulta ca tipul
influenteaza si caracteristicile procesului de maturizare nervoasa. Nu se cunoaste exact in ce masura
influenteaza factorii de mediu asupra tipului; in orice caz, o dinamica a tipului in ontogeneza exista.
Tipul de activitate nervoasa superioara este cea mai stabila dintre conditiile interne. De aceea, temperamentul
apare drept cea mai generala si stabila componenta a personalitatii. Alaturi de “predispozitii”, structura
temperamentala si, respectiv, tipul temperamental sunt innascute, ambele reprezentand elementul ereditar
in organizarea interna a personalitatii. Desi, temperamentul este in esenta determinat genetic, totusi, el nu
reprezinta o componenta rigida, imuabila, ci suporta unele modificari in cursul vietii. Temperamentele nu pot fi
schimbate (inlocuite unele cu altele), dar pot fi educate, modelate sub influenta factorilor socioculturali.
Fiind determinat in principal de tipul de sistem nervos, temperamentul se dezvolta ca premisa si rezultanta a
intregului sistem de personalitate si este influentat de aptitudini si caracter, dobandind unele insusiri secundare
destul de variabile si care trec dincolo de tipic spre individual.
14. Natura psihica, locul si rolul temperamentului in structura de ansamblu a personalitatii si a vietii psihice
Natura psihica a temperamentului este emotional-reactiva. Temperamentul este fundamentul emotional al

personalitatii. El se refera la fenomenele caracteristice ale naturii emotionale a unui individ, incluzand:
 sensibilitatea fata de o stimulare emotionala;

 forta si viteza sa obisnuita de raspuns;
 calitatea dispozitiei sale predominante;

 toate particularitatile fluctuatiei si intensitatii dispozitiei.
Aceste fenomene sunt considerate de Allport ca fiind dependente de constructia constitutionala si, deci, in mare
masura ereditare ca origine. Allport recunoaste, in acelasi timp, ca temperamentul poate fi modificat pe masura
ce personalitatea se dezvolta, dar nu putem vorbi despre o modificare nelimitata. Natura emotional-reactiva a
temperamentului este evidentiata in toate tipologiile temperamentale (in cele psihologice, ea fiind mai
pregnanta).
La nivelul sistemului de personalitate, temperamentul nu reprezinta latura de continut, ci latura formala ( de

forma) a personalitatii. El tine de stilul, de forma, de modul omului de a fi si de a se comporta. Temperamentul,
prin sine insusi, nu genereaza nici continuturi psihice, nici performante. El isi pune amprenta (influenteaza)
asupra conduitei, in special, asupra modului in care diverse continuturi sunt realizate, dar nu determina
constinutul vietii psihice. Trasaturile nu se coreleaza semnificativ cu valorile orientative, aptitudinale sau
caracteriale. Daca cineva gandeste lent, el nu gandeste, neaparat si prost.
Temperamentul, pe de o parte, ne indica modul in care se exteriorizeaza si se manifesta o persoana intr-o

situatie concreta, iar pe de alta parte, influenteaza celelalte laturi ale personalitatii, nuantand modul lor de
manifestare, avand rol predispozant si facilitand sau inhiband formarea lor.
15. Tipologii temperamentale: I. P. Pavlov, K. Horney, C. G. Jung, A. Adler
De-a lungul timpului au fost elaborate o multitudine de tipologii comportamentale, in functie de diverse criterii:
 criterii substantialiste (elaborate in antichitate);

 criterii morfologice sau bioconstitutionale (Kretschmer, Viola, Pende, Sigaud, Sheldon);
 criterii fiziologice si psihofiziologice (Pavlov);
 criterii psihologice (Jung, Heymans, Wiersma, Senne, Berger, Le Gall);
 criterii psihosociologice (Allport, Spranger, Vernon, Horney);
 criterii psihopatologice (Kahn, Schneider).
 Tipologii psihofiziologice. Tipologia dupa Ivan Petrovici Pavlov
Criteriile considerate in cadrul tipologiilor psihofiziologice sunt atat psihologice, cat si fiziologice, realizandu-se
o sinteza intre subiectiv si obiectiv.
Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de numele lui I. Pavlov. Pe baza datelor
experimentale de laborator, obtinute prin metoda reflexelor conditionate, Pavlov a demonstrat relatia dintre
tipurile de activitate nervoasa superioara si temperament, evidentiind trei criterii de determinare a tipurilor de
activitate nervoasa superioara:
 forta sau energia sistemului nervos;

 echilibrul dintre excitatie si inhibitie;
 mobilitatea proceselor nervoase.
In functie de cele trei criterii fundamentale ale activitatii nervoase superioare, distingem:
 tipuri puternice si slabe (dupa criteriul fortei);

 tipuri echilibrate si neechilibrate (dupa criteriul echilibrului);
 tipuri mobile si inerte (dupa criteriul mobilitatii).
Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos, comune omului si animalelor, cu cele patru
temperamente stabilite in antichitate:
 temperamentul coleric – tipul puternic – neechilibrat – excitabil (rezistent, vioi, hiperactiv, irascibil,
impulsiv, imprudent, cu trairi emotionale explozive, instabilitate comportamentala, tendinta de
dominare in relatiile interpersonale, saturatie si plictiseala rapida la monotonie, optimist);
 temperamentul sangvin – tipul puternic - echilibrat - mobil (sociabil, saritor, vivace, cu spirit de grup, cu
aptitudini de conducere, uneori superficial, adaptabil, controlat);
 temperamentul flegmatic – tipul puternic - echilibrat - inert (pasiv, grijuliu, ingandurat, pasnic, controlat,
demn de incredere, temperat, calm, nesociabil, lent, greu adaptabil la situatii noi, rezistent la stres);
 temperamentul melancolic – tip slab (trist, anxios, rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, linistit,
interiorizat, sensibil).
Din punct de vedere psihologic, niciun temperament nu poate fi considerat ca fiind privilegiat: fiecare prezinta
aspecte pozitive, precum si riscul unor insusiri negative. Tipurile pure sunt foarte rare, in general, intalnim tipuri
mixte, cu predominanta usoara sau mai accentuata a anumitor trasaturi temperamentale.
In functie de raportul dintre cele doua sisteme de semnalizare – senzorial si logic – Pavlov a elaborat o tipologie
temperamentala specific umana: tipul special artistic, tipul special ganditor, tipul intermediar.
 Tipologii psihologice. Carl Gustav Jung
In cadrul tipologiilor psihologice, se considera drept criteriu de clasificare a temperamentelor fenomenele de

natura psihica.
Jung este cel care fundamenteaza din punct de vedere psihologic tipologia temperamentelor in termeni de
trasaturi polare. El considera ca personalitatea umana este diferit orientata: fie spre lumea interioara, spre sine
(tipul introvertit), fie spre lumea externa, spre obiecte (tipul extravertit):

 tipul extravertit
- este orientat predominant spre lumea externa, spre lumea obiectelor si fenomenelor reale;
- rolul predominant in determinarea preferintelor, a alegerilor, a deciziilor sale il are factorul extern
raportat la cel intern;
- se caracterizeaza prin gandire concreta, obiectivitate, simt prctic, cauta aprobare sociala, tinde sa
fie conformist, este socialbil, iubeste activitatea exterioara, schimbarea, variatia; emotiile sale sunt
usor de activat, dar sunt superficiale, de moment; are inhibitii putine;
 tipul introvertit
- este orinetat spre lumea interioara (subiectiva)cu toate componentele sale (atentie interioara);
- viata sa psihica se centreaza mai mult in jurul propriilor idei despre lucruri si despre sine;
- se caracterizeaza prin gandire abstracta si prfunda, capacitate de convingere, hotarare,
corectitudine, subiectivitate, tendinta de izolare, incapatanare, indiferenta, anxietate, egocentrism
etc.
 Tipologii psihosociologice. Karen Horney
In cadrul tipologiilor psihosociale, se ia in considerare raportarea omului la mediul sociocultural, la sistemul

axiologic.
Karen Horney clasifica temperamentele in functie de relatiile interpersonale, ia ca premise directiile principale
pe care le poate lua copilul in relatiile sale cu anturajul: de a se apropia de oameni, de a se opune sau de a se
indeparta. De aici, sunt deduse trei tipuri de temperament, cu orientari interpersonale diferite:
 tipul complezent (dependent) – orientat spre relatie; trebuinta de dependenta de afiliere (relationare),
sentiment de inferioritate, stima de sine scazuta, tendinta de supunere si conformism;
 tipul agresiv – orientat impotriva relatiei; tendinta de dominare, nevoie de succes, de recunoastere
sociala; perfectionism; spirit competitiv, cu tendinte agresive, rezistenta scazuta la frustrare;
 tipul detasat – detasare afectiva de relatie, trebuintta de autorealizare, tendinta spre izolare, rezistenta
la schimbare.
 Tipuri de personaliate A. Adler
Adler pleaca de la ideea ca dezvoltarea personalitatii este conditionata de factorii socioculturali, accentuand
importanta influentelor educative (familie, societate) in formarea Eului, fara a pierde insa din vedere substratul
biologic.
In functie de caracteristicile predominante ale “stilului de viata”, Adler identifica patru tipuri de personalitate:
 tipul dominant – agresiv, dorinta de putere, “sentiment de superioritate”, egocentrism, impulsivitate;

 tipul dependent – dorinta de a-i ajuta pe ceilalti, supunere, atitudine pasiva, tendinte depresive;
 tipul evitant – incapacitate decizionala, evitarea conflictului, perseverenta scazuta;
 tipul social – contacte sociale bune, adaptabilitate, senzitivitate sociala, conduita prosociala.
Nota: A. Adler nu se regaseste printre autorii de clasificari temperamentale, el a facut o clasificare
comportamentala.
16. Descrierea portretelor psihocomportamentale ale temperamentelor clasice: coleric, sangviniv, flegmatic
si melancolic
Caracteristicile psihocomportamentale ale temperamentelor clasice:
 Temperamentul sangvinic (al bunei dispozitii)

 Nota dominanta – mobilitate, ritmicitate, echilibru pe fondul vioiciunii, rapiditatea reactiei.
 In plan emotional – efeverscenta emotionala; sensibil, dar fluctuant si inegal in trairile afective,
manifestand o oarecare superficialitate in acest plan.
 In plan intelectual – productiv in activitatile de scurta durata, isi fixeaza greu scopurile, flexibilitate
si mobilitate intelectuala.
 In planul activitatii – se angajeaza usor in activitate, dar nu o finalizeaza; este vioi, mobil, dar
nepersistent
 In plan relational – reactii promte; vesel, vorbaret, destins, spiritual; influentabil, nestatornic,
renunta usor (fara a suferi); sociabil, se adapteaza repede, dar nu este persistent.
 Temperamentul flegmatic (apatic)

 Nota dominanta – inertia.
 In plan emotional – pare a fi indiferent, dar este capabil de stari afective foarte intense si durabile.
 In plan intelectual – datorita rabdarii realizeaza performante de lunga durata.
 In planul activitatii – se angajeaza greu in activitate, dar este perseverant; are o mare capacitate de
munca.
 In plan relational – foarte calm, rabdator, temperat, perseverant, imperturbabil, inert; reactii
intarziate, stereotype, putin incordat; usor nesociabil (desi doreste socialul), capacitate de adaptare
redusa la situatii noi.
 Temperamentul coleric (irascibil)

 Nota dominanta – neechilibrul, inegalitatea in manifestari, trecerea de la o extrema la alta.
 In plan emotional – sentimente intense, dar de scurta durata; nestapanit, cu stari de teama, panica,
furie, alarma; inclinat spre exagerare.
 In plan intelectual – productive in activitatile de scurta durata, omul marilor initiative, dar si oscilant.
 In planul activitatii – active, rezistent, dar manifesta risipa de energie; o evolutie sinusoidala a
capacitatii de munca (cu asscensiuni si caderi, cu entuziasm si stari de deceptie).

 In plan relational – reactivitate promta, nerabdare, agresivitate, impulsivitate, iritabilitate,
schimbator, nelinistit; predispus la explozii afective, la furie violenta, dar si la trairi afective
deosebite; exagereaza fie ambitia, fie ostilitatea.
 Temperamentul melancolic (trist, hipotonic)

 Nota dominanta – tonus scazut, posibilitati enetgetice scazute.
 In plan emotional – hipersensibilitate, stari afective intense, de lunga durata; inclinatii spre depresie;
blocaj, in special la suprasolicitari.
 In plan intelectual – productive in muncile migaloase, tendinta de subapreciere.
 In planul activitatii – se angajeaza cu toata fiinta sa; este persistent, dar se descurajeaza des.
 In plan relational – interiorizat, constiincios, meticulous; linistit, sobru, retras, anxios, pessimist,
nesigur, rigid, nesociabil; dificultati de adaptare sociala.
17. Structura psihologica a aptitudinilor
Aptitudinlile sunt ansamblul insusirilor instrumental – operationale ale personalitatii. Ele reprezinta insusirile
psihice si fizice, relativ stabile, care-i permit omului sa efectueze cu succes anumite forme de activitate.
Aptitudinile permit amplasarea personalitatii pe scara competentelor si valorilor; ele reprezinta o dimensiune
valorica a personalitatii, raspunzand la intrebarea: Ce realizeaza efectiv o persoana sau ce ar putea realiza?
Studiul aptitudinilor, sub aspect structural, implica multe coordonate, si anume:
 elemente componente (factorii) aptitudinilor;

 nivelul de dezvoltare si modul de organizare (structurare) al elementelor componente;
 nivelul de functionalitate al elementelor componente, respectiv, relatiile dintre ele.
Aptitudinile reprezinta o structura complexa, multidimensionala, constituita dintr-un ansamblu de procese si

calitati psihice, dezvoltate la un nivel superior, organizate intr-un anumit fel, in concordanta cu solicitarile
activitatii exercitate, si care se manifesta in mod constant si relativ stabil.
Din punct de vedere structural – functional, distingem:
 aptitudini ce apartin unor domenii diferite de activitate – diferentierea lor facandu-se dupa natura si
specificul componentelor implicate;
 aptitudini ce apartin aceluiasi domeniu de activitate – in cadrul carora componentele implicate sunt
identice.
Structura aptitudinilor are un caracter dinamic. Aptitudinile isi schimba structura si eficienta in functie de varsta
si de natura sarcinilor si situatiilor.
De-a lungul vietii, traiectoria evolutiva a aptitudinilor parcurge trei stadii:
 de dezvoltare – in care are loc o amplificare a astructurii lor functionale, avand ca efect o crestere a
eficientei;
 de optimum functional – su dezvoltarea optima a structurii functionale si eficienta maxima;
 de declin (de regresie) – are loc o degradare treptata a structurii functionale, avand ca efect o scadere a
eficientei.
Modificarile aptitudinilor de la o varsta la alta sunt determinate de o serie de factori:
 natura si complexitatea aptitudinii;

 nivelul educational;
 experienta profesionala.
18. Criterii de clasificare a aptitudinilor si specificul lor
In cadrul subsistemului aptitudinal, este necesara o diferentiere si o clasificare, in functie de mai multe criterii:
 Dupa natura psihologica a elementelor componente:

 aptitudini senzoriale (rapiditatea, stabilitatea structurarii perceptiei, plasticitatea perceptuala etc.);
 aptitudini psihomotorii (forta miscarilor, rapiditatea, precizia, coordonarea miscarilor);
 aptitudini intelectuale (inteligenta, spirit de observatie, fluenta verbala, memorie asociativa,
flexibilitatea gandirii, rationament inductiv si deductiv, atentie distributiva etc.).
 Dupa structura lor, dupa gradul lor de complexitate:

 aptitudini simple, elementare – clasificarea se face dupa tipul de operatie psihica realizata (vazul la
distanta, diferentierea excitantilor sonori, luminosi sau olfactivi, fixarea rapida a reprezentarilor etc.)
 aptitudini complexe – clasificarea se face dupa genul genul de activitate in care individul reuseste in
mod deosebit (aptitudini muzicale, literare, plastice, sportive, matematice, tehnice, lingvistice,
manageriale etc.)
 Dupa gradul de operationalitate, de aplicabilitate in diverse domenii de activitate:

 aptitudini generale – sunt acele aptitudini care sunt solicitate si intervin in orice fel de activitate a omului
sau in rezolvarea unor clase diferite de sarcini. Ele reprezinta repertoriul instrumenta-adaptativ bazal al
oricarui individ. In mod curent, in calitate de aptitudine generala se ia doar inteligenta, ea subsumand
celelalte aptitudini (spiritul de observatie, senzitivitatea, memoria, rationamentul, atentia, imaginatia);
 aptitudini speciale – sunt structuri instrumentale ale personalitatii care asigura obtinerea unor
performante deasupra mediei in anumite sfere particulare de activitate profesionala (aptitudinile
profesionale).
Talentul reprezinta imbinarea originala, la un nivel calitativ superior, a aptitudinilor generale si speciale. Talentul
se caracterizeaza printr-o contributie personala intr-un domeniu oarecare de activitate.

Geniul reprezinta cea mai inalta forma de dezvoltare a aptitudinilor speciale si generale, care se manifesta intr-
o activitate creatoare de insemnatate istorica pentru viata societatii. Omul de geniu creeaza o noua epoca in
domeniul sau de activitate.
In cadrul subsistemului aptitudinal, ponderea cea mai mare revine persoanelor cu potential aptitudinal special
deasupra mediei, o pondere mai scazuta revine persoanelor talentate si cel mai mic procentaj il intalnim la
persoanele de geniu.
19. Problema corelatiei aptitudinii generale – aptitudini speciale
O problema mult discutata in psihologie a constituit-o problema corelatiei dintre aptitudinile generale si
aptitudinile speciale. In acest sens s-au formulat doua ipoteze:
 Aptitudinea generala faciliteaza dezvoltarea aptitudinilor speciale
Astfel, inteligenta generala poate contribui la dezvoltarea tuturor aptitudinilor speciale. Aceasta ipoteza este
partial adevarata, deoarece studiile au aratat ca exista nu numai o diferenta, dar si un anumit prag intre
aptitudinile speciale si cele generale. Nu intotdeauna exista o corelatie pozitiva intre inteligenta si aptitudinile
speciale. Cercetarile au evidentiat o contributie ridicata a inteligentei in cadrul aptitudinilor stiintifice si
matematice; corelatia dintre inteligenta si celelalte aptitudini speciala este mai slaba, cea mai nesemnificativa
fiind corelatia dintre inteligenta si aptitudinile muzicale si plastice.
 Aptitudinile generale sunt rezultatul sintezei aptitudinilor speciale
Astfel, inteligenta ar fi efectul si rezultanta sintetica a diverselor aptitudini speciale. Si aceasta ipoteza este doar
partial adevarata, deoarece cercetarile au evidentiat ca exista persoane cu aptutudini speciale exceptional
dezvoltate, fara a fi deosebit de inteligente. Au existat chiar cazuri in care indivizi cu retard mental au obtinut
performante superioare in muzica sau pictuta – cazul “savantilor idioti”.
In general, efectuarea calitativ-superioara a oricarei activitati presupune actiunea sinergica a aptitudinilor

generale si speciale.
20. Caracterul innascut / dobandit al aptitudinilor. Relatia predispozitii – activitate – aptitudini
Caracterul innascut sau dobandit al aptitudinilor reprezinta o problema amplu dezbatuta si controversata.

In cadrul psihologiei clasice, s-au delimitat doua orientari opuse privind determinarea aptitudinilor: orientarea
inesita si orientarea genetista.
 Orientarea ineista – absolutizeaza rolul ereditatii
Aceste teorii sustin caracterul innascut, ereditar si nemodificabil al acestora, contestand faptul ca ele se
formeaza si se dezvolta in ontogeneza. Bazate pe cercetarile lui Francis Galton, aceste teorii folosesc drept
argumenre atat transmiterea aptitudinilor de la parinti la urmasi, cat si manifestarea pretimpurie a aptitudinilor.
De exemplu, multi artisi au demonstrat aptitudini artistice la vartse timpurii:
 W. A. Mozart, J. Haydn, R. Korsakov, G. Enescu - aptitudini componistice;
 Repin, Surikov, Giotto di Bondone, Rafael Sanzio, Anthony van Dyck - au manifestat aptitudini pentru
desen si pictura;
 Goethe, Goldoni, Maiorescu – literatura;
 la fel, manifestarea pretimpurie a aptitudinilor a existat si in matematica.
La toate aceste argumente s-au adus insa si contraargumente: nu toti descendentii unor personalitati au
manifestat aptitudini (mamilia lui Bach) si nu intotdeauna aptitudinile se manifesta atat de devreme, ci pot
aparea mult mai tarziu (Walter Scott, Gustave Flauber, Miguel de Cervantes, R. Wagner, L. Van Beethoven s.a.
 Orientarea genetista – absolutizeaza rolul mediului extern
Reprezentantii genetismului considera aptitudinile un produs exclusiv al mediului, reducand la zero rolul
eredidatii. Plecand de la principul “tabula rasa”, conform caruia de la natura toti oamenii sunt egali, ei incearca
sa demonstreze rolul invatarii in formarea aptitudinilor: la orice individ, prin invatare, se poate forma orice
aptitudine. Bazate pe cercetarile reprezentantilor scolii behavioriste, si anume pe cercetarile facute asupra
gemenilor dizigoti si monozigoti (“metoda gemenilor”), aceste teorii au incercat sa evidentieze rolul mediului si
educatiei in formarea aptitudinilor.
Mai tarziu, Rene Zazzo a constatat ca gemenii identici, atat prin ereditate, cat si prin mediu (crescuti in aceleasi
conditii de mediu), nu sunt niciodata identici sub aspect psihologic, fiecare avand trasaturi perticulare care ii
individualizeaza. Beahvioristii nu au contribuit nici ei prea mult la explicitarea aptitudinilor, deoarece la ei exista
tendinta de a confunda aptitudinile cu deprinderile.
 Psihologia stiintifica contemporana a demonstrat ca cele doua orientari (ineista si genetista) sunt eronate.
Personalitatea umana nu poate fi conceputa decat prin prisma interactiunii permanente, dinamice a celor doi
factori: ereditatea si mediul. Ereditatea are un rol important in procesul formarii aptitudinilor, dar ea nu este
determinanta. Aptitudinile sunt determinate, pe de o parte, de potentialitatile date in programul genetic
(predispozitii), iar pe de alta parte, de conditiile in care aceste potentialitati latente devin potentialitati active.
Astfel, aptitudinile, conditionate de predispozitii, se formeaza si se dezvolta intotdeauna in procesul activitatii,

in raport cu o activitate concreta in care premisele ereditare sunt intens exercitate.

Relatia dintre activitate si aptitudini este reciproca: activitatea este sursa, factorul esential pentru formarea si
dezvoltarea aptitudinilor; iar aptitudinile se manifesta in cadrul activitatii. Dotarea ereditara nu este la fel de
importanta pentru orice tip de activitate.
In procesul formarii aptitudinilor, accentul nu trebuie pus pe ponderea unui anumita factor (ereditar sau mediu),
ci pe calitatea relatiei si posibilitatea compensarii reciproce dintre cei doi factori.
Pot fi identificate urmatoarele variante relationale dintre mediu si ereditate (Mihai Golu, 2009):
 fond ereditar superior + mediu inalt favorabil (asigura nivelul cel mai inalt de dezvoltare a aptitudinilor);
 fond ereditar superior + mediu nefavorabil (doar in mod exceptional se poate atinge un nivel inalt de
dezvoltare a aptitudinilor);
 fond ereditar mediu + mediu inalt favorabil (aptitudinea poate ajunge un nivel inalt de dezvoltare);
 fond ereditar mediu + mediu nefavorabil (dezvoltarea aptitudinilor ramane sub nivelul mediu);
 fond ereditar precar + mediu inalt favorabil (dezvoltarea aptitudinilor deasupra nivelului fondului
ereditar);
 fond ereditar precar + mediu nefavorabil (nivelul cel mai scazut de dezvoltare a aptitudinilor).
Se poate formula ipoteza ca, in cea mai mare parte, structura unei aptitudini integrale se datoreaza deopotriva
erdeitatii si mediului.
21. Acceptiuni ale inteligentei: ca sistem complex de operatii; ca aptitudine generala
Inteligenta se releva a fi aptitudinea intelectuala generala a individului uman de a sistematiza si apou utiliza
achizitiile anterioare in situatii problematice noi, modificand in mod necesar semnificatia functionala a
elementelor cunoasterii, in scopul realizarii unui echilibru optimal la situatiile noi si mereu variabile ale mediului.
Psihologia stiintifica actuala delimiteaza doua acceptiuni intercorelate ale notiunii de inteligenta:
 ca sistem complex de operatii;

 ca aptitudine generala.
 Inteligenta ca sistem complex de operatii
Sintetizeaza in esenta mecanismele adaptive ale conduitei la imprejurarile variabile ale mediului. Operatiile se
refera atat la procedeele si mijloacele de rezolvare a problemelor, cat si la procesele mintale care au loc in timpul
procedeului ales.
Dupa cum arata Mielu Zlate, inteligenta ca sistem de operatii inseamna:
 abilitatea de adaptare a individului la situatii noi (nefamiliare);

 abilitatea de a gandi abstract, de a generaliza si a face deductii;
 abilitatea de a corela si integra intr-un tot unitar partile relativ disparate;
 abilitatea de a anticipa si prevedea consecintele unor actiuni si evenimente;
 abilitatea de a compara rapid variantele actionale si de a retine pe cele optime;
 abilitatea de a rezolva rapid si corect probleme cu grade crescande de dificultate.
Desi este strans legata cu gandirea, intersectandu-se cu aceasta, inteligenta nu coincide cu gandirea. Gandirea
nu este decat un instrument al inteligentei; in sine, gandirea nu este in mod necesar inteligenta.
 Inteligenta ca aptitudine generala
Vizeaza nu atat continutul si structura ei psihologica, cat, mai ales, finalitatea ei, implicarea ei cu succes in
diverse activitati. Aceasta acceptiune s-a dovedit a fi limitata, deoarece studiile au evidentiat nu numai o
inteligenta generala (care permite finalizarea cu succes a mai multor activitati), ci si forme particulare de
inteligenta (care permit finalizarea cu succes a unei singure activitati).
22. Tipuri de inteligenta
Dincolo de inteligenta generala, exista si forme particulare de inteligenta.
 E. L. Thorndike distinge trei tipuri de inteligenta:

 concreta sau practica;
 abstracta sau conceptuala;
 sociala.
 J. P. Guilford delimiteaza patru tipuri de inteligenta:

 concreta;
 simbolica;
 semantica;
 sociala si capacitatea empatica.
 Fr. Paulhan distinge doua tipuri de inteligenta:

 analitica (centrarea pe detalii);
 sintetica (centrata pe ansamblu).
 J. D. Mayer, P. Salovey, R. Bar-On, D. Goleman, S. Hein, J. Segal evidentiaza o noua forma de inteligenta:
 inteligenta emotionala.
Adaptarea individului la mediu se realizeaza nu numai prin componentele cognitive, ci si prin aspectele de ordin
afectiv, personal si social, acestea din urma fiind esentiale pentru succesul individual.
Daniel Goleman include in componenta inteligentei emotionale:

 constiinta de sine (increderea in sine);
 autocontrolul;
 motivatia;
 empatia;
 aptitudinile sociale.
In cadrul psihologiei contemporane se acorda o atentie deosebita astudiului inteligentei emotionale (ca una
dintre formele specializate de inteligenta) si empatiei (construct multidimensional al personalitatii si totodata
componenta a inteligentei emotionale).
Empatia - capacitatea de a constientiza, intelege si evalua starile, gandirile si actiunile celuilalt.
23. Teorii privind inteligenta (analitica, factoriala, genetica, sistemica) - C. Spearman, L. Thurstone, R. Cattel,
Ph. Vernon si C. Burt, J. Piaget, H. Gardner, R. Sternberg
De-a lungul timpului, inteligenta a fost abordata sub diverse moduri, atat teoretic, cat si practic, conturandu-se
astfel diverse teorii, modele ale inteligentei: abordarea psihometrica, abordarea analitica factoriala, abordarea
genetica si abordarea sistemica.
Abordari teoretice ale inteligentei
Abordarea psihometrica Abordarea analitica Abordarea genetica Abordarea sistemica

factoriala
Sustin ca inteligenta este Studiaza daca inteligenta Se centreaza pe Incearca sa identifice

o realitate obiectiva, deci este o structura unitara, problema genezei structura aptidunala a
este biologica, cu o omogena sau daca inteligentei. inteligentei.
prezinta o compozitie
structura unitara,
multifunctionala.
omogena.
 Francis Galton (1869)  C. Spearman (1904) –  Jean Piaget – teoria  H. Gardner (1983) –
– notiunea de teoria bifactoriala a operatorie a teoria inteligentelor
inteligenta generala. inteligentei. inteligentei. multiple.
 L. Thurstone (1938),  R. Sternberg (1985) –

J. Guilford – teoria teoria triarhica a
multifactoriala a inteligentei.
inteligentei.

 R. Cattel – teoria
inteligentei fluide si
cristalizate.
 Ph. Vernon si C.Burt

(1950) – teoria
ierarhica a
inteligentei.
Fiecare teorie considerate in sine este nesatisfacatoare, deoarece nu reuseste sa explice in mod integral
inteligenta. De aceea, este necesara o abordare eclectica a acestor teorii pentru a surprinde complexitatea
structurala si functionala a inteligentei.
Abordarea analitica factoriala
 Charles Spearman (1904) – teoria bifactoriala (factorul “g” si factorul “s”) – structura unitara a inteligentei
Inteligenta generala a fost masurata si teoretizata pentru prima oara in 1904 de Charles Spearman. El a propus
o abordare analitica factoriala, elaborand teoria bifactoriala. Spearman sustine ca orice forma de activitate
intelectuala face apel, pe de o parte, la o aptitudine generala, comuna si, pe de alta parte, a o aptitudine
specifica activitatii date.
 Aptitudinea comuna a fost numita inteligenta generala sau factorul “g”.

 Ceilalti factori au fost numiti factori specifici sau factorul “s”.
Astfel, inteligenta reprezinta o combinatie liniara intre doi factori:
 un factor general (“g”) - este omogen – este innascut;

 un factor specific (“s”) - este egat de varietatea activitatilor – se formeaza prin exercitiu.
Inteligenta = o combinatie liniara intre factorul general (“g”) + factorii specifici (“s”).
 Louis Leon Thurstone (1938) – teoria multifactoriala – structura multipla a inteligentei
Teoria lui Spearman a fost contestata in 1938 de Louis Leon Thurstone. El neaga existenta factorului “g”
(inteligenta generala) cu influenta asupra tuturor activitatilor si structura unitara a inteligentei. Thurstone
elaboreaza teoria multifactoriala care sustine structura multifactoriala (multipla) a inteligentei. Thurstone
considera ca inteligenta consta dintr-o serie de aptitudini diferite si nerelationale (intre care nu exista relatii
primare). Autorul apeleaza la un criteriu denumit de el criteriul “structurii simple”, care evidentiaza sapte factori
“primari” semnificativi ai inteligentei sau sapte aptitudini mintale primare (1938). Aptitudinile primare sunt:
spatiala, de perceptie, numerica, verbala, memoria, fluenta verbala, rationamentul inductiv.

Inteligenta = o serie de aptitudini diferite si nerelationale.
 Raymond Cattel (1941, 1963, 1967) – teoria inteligentei fluide si cristalizate (factorul “gf” si factorul “gc”)
Multiplicitatea factorului “g” (a inteligentei generale) apare si in teoria inteligentei fluide si cristalizate a lui R.
Cattel (1941, 1963, 1967). El sustine existenta a doua forme de inteligenta:
 inteligenta generala fluida (“gf”) – este potentialul mental latent, neinfluentat de cultura (sau
inteligenta de tip “A” dupa Hebb) – atinge nivelul maxim de dezvoltare la 14-15 ani, api scade treptat de
la 20 la 65 de ani.
 inteligenta generala cristalizata (“gc”) – este produsul interactiunii aptitudinii fluide cu influentele
culturale formative, modelatoare (inteligenta de tip “B” dupa Hebb) – are un punct de urcare mai tardiv,
de la 14 la 20, variind dupa esantioanele culturale, si ramane la nivelul atins pe toata durata vietii.
Inteligenta = inteligenta generala fluida (“gf”) + inteligenta generala cristalizata (“gc”).
 Philip E. Vernon si Cyril Burt (1950) – teoria ierarhica a structurii aptitudinilor (factorii de grup)
Ph. Vernon si C. Burt, plecand de la modelul bifactorial al inteligentei a lui Spearman, au elaborat in 1950 teoria
ierarhica a structurii aptitudinale. Ei considera ca interpretarea inteligentei ca pe o combinatie a factorilor “g”
si “s” este o viziune mult prea simplista. Autorii completeaza schema lui Spearman, propunand intercorelarea
factorilor de grup, comuni. Pentru ei important este nu numarul factorilor, ci faptul ca acesti factori sunt
ierarhizati, elaborandu-se un model ierarhic si nu un model liniar.
Unii factori de grup au o arie mai intinsa, in timp ce alti factori de grup au o arie mai rastransa. Putem, deci,
ierarhiza factorii de grup in factori de grup majori si factori de grup minori pana se ajunge la factorii specifici.
Burt si Vernon au considerat factorii de grup ca o functie a invatarii.
Inteligenta = o combinatie ierarhica intre factorul general (“g”) + factorii specifici (“s”) + factorii de grup.
Abordarea genetica
 Jean Piaget – teoria operatorie a inteligentei
Piaget defineste inteligenta ca relatie adaptativa intre organism si mediu. Aceasta adaptare se realizeaza printr-
un dublu proces de asimilare si acomodare:
 Asimilarea se refera la procesul prin care o idee noua (sau un obiect nou) este inteles in termenii
conceptelor sau actiunilor (schemelor) pe care individul deja le are.
 Acomodarea reprezinta procesul complementar, prin care individul isi modifica ideile si actiunile in
raport cu noile situatii, obiecte sau informatii.

Procesele de asimilare si acomodare au loc pe tot parcursul vietii, pe masura ce ideile si comportamentul
individului se adapteaza circumstantelor in schimbare. Astfel, adaptarea reprezinta, dupa Piaget, un echilibru
intre asimilare si acomodare. Dezvoltarea inteligentei se dezvolta prin patru stadiii si serii de operatii
(senzoriomotor, preoperatori, a operatiilor concrete si formale) si predominant prin acomodare.
Inteligenta = adaptare intre organism si mediu, care se realizeaza prin patru stadii si serii de operatii
Abordarea sistemica
 Howard Gardner (1983) – teoria inteligentelor multiple
H. Gardner propune o noua paradigma pentru intelegerea inteligentei, contestand ideea ca indivizii ar poseda
o inteligenta generala si fixa, care conduce la ierarhizarea de tip IQ. El porneste de la ipoteza ca inteligenta este
capacitatea de a rezolva probleme sau de a manevra obiecte. Teoria lui Gardner se bazeaza atat pe rezultatele
obtinute prin testari, cat si pe cercetarile de neuropsihologie.
Gardner (1983) introduce conceptul de inteligenta multipla, identificand mai multe tipuri (forme) distincte de
inteligenta: lingvistica, logico-matematica, spatial-vizuala, muzicala, kinestezica, interpersonala, intrapersonala
si naturalista. Autorul considera aceste tipuri de inteligenta ca fiind potentialul biologic brut care apar in forma
lor pura numai in cazurile exceptionale sau in manifestari fenomenale. Din perspectiva lui, scoala ar trebui sa
permita individului sa atinga obiectivele profesionale si personale care corespund evantaiului propriu de
inteligente.
Tipurile de inteligenta sunt considerate de Gradner ca fiind independente unele fata de altele si care
functioneaza ca sisteme modulare, fara a fi controlate de un “coordonator central”.
Inteligenta = opt tipuri de baza de inteligenta - potential biologic brut
 Robert Sternberg (1985) – teoria triarhica
R. Sternberg a formulat teoria triarhica explicand existenta a trei tipuri de relatii:
 relatia dintre inteligenta si universul interior al individului (subteoria componentiala);

 relatia dintre inteligenta si lumea exterioara a individului (subteoria contextuala);
 relatia dintre inteligenta si experienta sau rolul jucat de experienta de viata in relatia dintre lumea interioara
si cea exterioara a individului (subteoria experientiala sau a celor doua fatete).
Inteligenta = universul interior + lumea exterioara + experienta de viata a individului
24. Structura psihologica a caracterului: atitudinile si trasaturile caracteriale

Caracterul - este latura relational-valorica a personalitatii si exprima un complex de atitudini stabilizate fata de
realitate, fie ea din afara persoanei, fie fata de propria persoana. In esenta, caracterul este definit de trasaturi
esentiale care se exprima in activitate si manifesta o relativa stabilitate.
Caracterul reprezinta cea mai inalta si sintetica formatiune a personalitatii, care rezulta din integrarea in
anumite modalitati psihocomportamentale a intregii experiente de viata. Caracterul este latura de continut a
personalitatii, se implica si se manifesta numai in situatiile sociale, elaborandu-se doar in cadrul interactiunii
dintre individ si mediul sociocultural.
 Atitudinile caracteriale
Omul nu reactioneaza arbitrar, ci comportamentele lui izvorasc dintr-o anumita atitudine.
Atitudinea este pozitia interna, specifica, pe care o are o persoana fata de realitatea in care traieste sau fata de
un grup de probleme ale acestei realitati. Deoarece caracterul este in esenta un sistem de atitudini stabile in
fata diverselor situatii, el se exprima prin diferite atitudini, care sunt componentele lui. Astfel, atitudinile fac
parte integranta din structura caracterului, nu sunt entitati diferite.
Atitudinea caracteriala nu este o reactie imediata, impulsiva, ci o orientare constienta, deliberata. Ea reprezinta
un fel de dispozitie latenta a individului de a reactiona sau actiona intr-un mod sau altul la stimularile mediului
extern.
Atitudinea este o constructie psihica sintetica, ce reuneste elemente cognitive, afective si volitive. O atitudine
trebuie sa aiba:
 un obiect – elementele cognitive = componenta cognitiva (informationala);

 cu o rezonanta in subiect – elementele afective = componenta afectiv-motivationala;
 si care ne impulsioneaza la actiune – elementele volitive = componenta volitiva (conotativa).
Ponderea celor trei componente in structura atitudinii poate fi foarte variabila la nivel intraindividual si
interindividual, conducand la diverse tipologii caracteriale.
Caracterul nu este o suma de atitudini, ci un mod de interactiune a atitudinilor, de interdependenta si

intrepatrundere a lor, rezultat din dezvoltarea individuala.
Intre atitudini pot exista urmatoarele tipuri de relatii:
 relatii de ierarhizare – o atitudine este conditionata de alte atitudini;

 relatii de coordonare (de cooperare) – atitudinile se situeaza la acealsi nivel;
 relatii de competitivitate si excludere reciproca – nu pot fi manifestate doua atitudini in acelasi timp
sau fata de acceasi situatie;
 relatii de compensare – atitudinile dificitare sunt sompensate prin altele mai dezvoltate.
 Trasaturile caracteriale

Trasaturile caracteriale exprima notele specifice ale atitudinilor, diferentiindu-se de aptitudini prin fatul ca au
o un grad de generalitate mult mai mic decat atitudinile si prin faptul ca sunt niste reflectari ale atitudinilor (si
nu invers).
Trasaturile caracteriale, ca si cele temperamentale, au o dinamica polara, ele formand, de regula, perechi
antagonice (egosit-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-lenes, curajos-las etc.). La fiecare
persoana se intalneste intreaga gama de perechi, dar cu grade diferite de dezvoltare a fiecarei trasaturi. Astfel,
in evolutia sa, profilul caracterial va integra trasaturi care tind preponderent spre polul pozitiv sau spre cel
negativ:
 cand trasaturile polare se echilibreaza reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat;
 cand valoarea trasaturilor de la polul pozitiv este mai “grea” decat cele de la polul negativ, avem de a
face cu un caracter socialmente pozitiv;
 cand valoarea trasaturilor de la polul negativ eate mai “grea” decat cea de la polul pozitiv, avem de a
face cu un caracter socialmente negativ.
Ca si in cazul atitudinilor, relatiile dintre trasaturile caracteriale sunt foarte diferite de la un individ la altul si
pot fi de mai multe tipuri:
 relatii de ierarhizare;
 relatii de coordonare sau de cooperare;
 relatii de competitivitate si excludere reciproca;
 relatii de compensare.
25. Profilul caracterial (trasaturi caracteriale globale si particulare). G. Allport. M. Golu
Ierarhizarea atitudinilor si trasaturilor caracteriale in sistem reprezinta cea mai importanta particularitate a
structurii caracteriale. In acelasi timp, insusi sistemul dobandeste anumite particularitati structurale constutuind
profilul caracterial al fiecarei persoane.
Trasaturile caracteriale pot fi:

 de orientare (exprima orientarea omului in viata);
 voluntare (implica eforturile constiente, atutudinea activa a omului).
Mihai Golu clasifica trasaturile caracteriale in:
 trasaturi caracteriale globale (de ansamblu) – definesc sistemul caracterial in ansamblu, si anume:
 unitatea caracterului;
 expresivitatea caracterului;
 originalitatea caracterului;
 bogatia caracterului;
 plasticitatea caracterului;
 stabilitatea caracterului;
 integritatea caracterului (taria de caracter);
 trasaturi caracteriale particulare – definesc semnificatia relational-sociala a componentelor psihice, pe baza

careia se diferentiaza si se manifesta fiecare om, si anume:
 trasaturi cognitive (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic si opusul lor);
 trasaturi afective (sentimentalismul, timiditatea);
 trasaturi motivationale (lacomia, rapacitatea, avaritia, mercantilismul si opusele lor);
 trasaturi volitive (curajul, independenta, perseverenta, fermitatea, hotararea, consecventa,
autocontrolul si opusele lor).
 trasaturi intersubiective (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de intrajutorare, altruismul si
opusele lor);
 trasaturi morale (bunatatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia si opusele lor);
G. Allport imparte trasaturile caracteriale in:
 comune (cele care ii apropie pe oameni si dupa care pot fi gasite comparatii intermediare):
 individuale - denumite de el “dispozitii personale” - (care diferentiaza o persoana de alta)
 cardinale (dominante, cu semnificatie majora pentru individ, punandu-si amprenta pe fiecare act de
conduita);
 centrale (numeric mai multe, care controleaza o gama intinsa de situatii obisnuite, cotidiene);
 secundare (periferice, mai putin active, exprimand aspecte mai putin esentiale ale activitatii si
conduitei individului);
Dupa Allport, a cunoaste pe cineva inseamna a-i determina trasaturile caracteriale cardinale. Pe baza clasificarii
elaborate de Allport, s-a elaborat modelul cercurilor concentrice caracteriale. Acest model caracterial permite
interpretarea acestuia ca sistem organizat concentric: cercul interior contine trasaturile cardinale, cercul mediu
– trasaturile centrale si cercul exterior – trasaturile secundare. Deoarece trasaturile secundare au manifestare
episodica si se mentin in stare latenta, numai primele doua sunt trasaturi caracteriale.
26. Functiile caracterului
Caracterul, ca sistem valoric si autoreglabil de atitudini si trasaturi, indeplineste mai multe functii:
 functia relationala (pune individul in contact cu realitatea si faciliteaza relatiile sociale);

 functia orientativ-adaptativa (ofera persoanei posibilitatea de orientare si conducere de sine conform
scopului sau si posibilitatea manifestarii atitudinilor adecvate);
 functia de mediere si filtrare (permite filtrarea la nivel cognitiv si afectiv a tuturor actiunilor);
 functia reglatoare (prin care persoana isi regleaza propria conduita);

Caracterul domina, controleaza si integreaza celelalte subsisteme ale personalitatii, valorizandu-le si
valorificandu-le maximal.
27. Devenirea caracterului (natura dobandita a caracterului)
Nota esentiala a caracterului este devenirea lui. Caracterul nu este ereditar, innascut, ci dobandit. El este
expresia istoriei personale a omului, este o “a doua natura” a omului..
Trasaturile caracteriale nu sunt date odata pentru totdeauna, ci evolueaza de-a lungul vietii individului, se
contureaza treptat in ontogeneza. Caracterul se dobandeste prin asimilarea realtiilor sociale, a ideilor si valorilor
dominante ale epocii respective, prin conformarea la anumite norme si regului pe care societatea le impune
individului.
Configuratia individuala nativa are o anumita insemnatate, temperamentul imprimand caracterului un anumit
“colorit”. Esential este insa coloritul social, moral si cultural care se insuseste pe parcursul vietii individuale.
Caracterul se prezinta intr-o forma strict individuala, unica, irepetabila, izvorand din istoria individuala.
Devenirea caracteriala are o dubla importanta, si anume:
 din punctul de vedere al dezvoltarii normale a individului;

 din punctul de vedere al destructurarii personalitatii individului, al tulburarilor caracteriale
(“caracteropatii”).
In cazul dezvoltarii normale, trasaturile caracteriale dispun de o anumita flexibilitate, plasticitate, ele putand fi
modelate si modificate de-a lungul istoriei individuale. “Caracteropatia”, ca forma patologica a caracterului,
debuteaza odata cu fixitatea si cu fatalitatea caracterului, cu imposibilitatea de a le domina pe acestea sau de a
le modifica potrivit propriei istorii.
28. Modalitati (criterii) de definire a Eului
Eul reprezinta nivelul integrativ cel mai inalt in cadrul sistemului de personalitate. Eul este nucleul central al
personalitatii, care asigura integrarea dinamica si permanenta a informatiilor despre sine, despre ceilalti si
despre lume.
Eul este ceea ce diferentiaza, individualizeaza, da consistenta ontologica si delimitare personalitatii in raport cu
mediul, prin autodeterminare si autoinchidere. Nivelul Eului desemneaza chintesenta intregului proces de
devenire si integrare a personalitatii.
Diversitatea definitiilor date Eului poate fi redusa – in functie de elementele comune pe care le contin – la cateva
criterii, pe baza carora s-au dat mai multe definitii ale Eului:

 Locul si rolul Eului in structura personalitatii
 “Eul este ceva de care suntem imediat constienti...este un fel de nucleu al fiintei noastre” (G. Allport).
 “Eul este nucleul sistemului personalitatii” (P. Popescu – Neveanu).
 “Eul desemneaza “chintesenta” intregului proces de devenire a personalitatii” (M. Golu)
 Proprietatile (particularitatile) Eului

 “Eul este un luptator pentru scopuri” (W. James).
 “Eul este entitate unica, personaj ascuns privirii din afara, agent al actiunilor noastre originale si
libere”(V. Pavelcu).
 Componenta si structura psihica a Eului

 “Eul este o combinatie de valori si alegeri” (J. Bugental).
 “Eul este sediul ansamblului de motivatii, perceptii, al constiintei si actiunilor, care conditioneaza
adaptarea la mediu” (N. Sillamy).
29. Structura psihologica a Eului. Functiile Eului
Dincolo de diversitatea conceptiilor asupra naturii psihice a Eului, ele au cateva aspecte comune:
 Eul este o constiinta reflexiva (insotita de gandire);

 In cazul Eului, este vorba despre constiinta de sine;
 Esentiale pentru individ sunt intentionalitatea sa, orientarea finalista, spre realizarea scopurilor.
Astfel, elementele primordiale ale Eului sunt: gandirea, reflexivitatea, intentionalitatea.
In afara elementelor mentionate, Eul dispune si de un puternic suport afectiv-motivational si atitudinal.
In prezent, Eul este interpretat ca organizator al cunoasterii si ca reglator al conduitei, cuprinzand atat
elemente cognitive, cat si elemente afectiv-motivationale.
Seturile definitorii ale Eului sunt:
 reflexivitatea (“eu sunt eu, nu sunt tu, nici el sau ei”);

 adresabilitatea (“eu ma raportez la cei din jur, la lume, ca Eu”);
 transpozabilitatea (“eu ma compar cu altii si ma transpun in situatia lor”);
 teleonomia (orientarea finalista, spre scopuri).
In cadrul personalitatii, Eul indeplineste cateva functii esentiale:
 functia cognitiva, de perceptie si interpretare a fluxului informational;

 functia de mediere si reglare a atitudinilor, conduitelor si actiunilor;
 functia motivationala, prin Eul ideal si prin structurarea constienta a campului motivational.

30. Structura Eului in ontogeneza (niveluri ale Eului). Tipuri (profile) de Eu
In dezvoltarea sa, Eul se constituie succesiv, ingloband trei componente intercorelate si reciproc integrate:
 Eul corporal sau fizic (imaginea valorizanta a mediului intern al organismului, a constitutiei fizice, trairile
afective legate de acestea - ansamblul trebuintelor biofiziologice etc.);
 Eul psihologic sau spiritual (imaginea despre propria organizare psihica interna, trairile afective legate
de aceasta, motivatia – nevoia de autorealizare, de autoperfectionare, vointa de actiune etc );
 Eul social (imaginea dintre locul si rolul propriu in societate - motivele sociale, de statut, sentimentele
sociale, vointa de interactiune si integrare sociala).
Astfel, structurarea Eului se elaboreaza treptat in cursul evolutiei ontogenetice prin interactiunea permanenta
si dialectic-contradictorie a constiintei despre lumea externa si a constiintei de sine.
Ca nivel functional specific, Eul incepe sa se manifeste de-abia in jurul varstei de 3 ani, cand, in plan psihologic
intern, se produce acea restructurare calitativa care face posibila autoraportarea (reflexivitatea). Pana la aceasta
varsta copilul se raporteaza la sine ca la o alta persoana, vorbeste despre sine la persoana a treia.
Nivelul de dezvoltare a celor trei componente ale Eului (fizic, psihologic si social), precum si modul lor de
articulare si integrare, difera de la o persoana la alta, rezultand astfel profile (tipuri) variate ale Eului.
Astfel, s-ar putea delimita patru profile de baza ale Eului:
 somatic (dominanta in cadrul Eului a componentei bioconstitutionale, narcisismul fiind o forma

particulara a acestei relatii);
 spiritual (dominanta in cadrul Eului a componentei psihice, a centrarii pe cunoastere, pe nevoia de
intelegere, pe creatie);
 social (dominanta in cadrul Eului a componentei sociale, cu centrarea pe nevoia de statut, de prestigiu
sau pe motivatia supraordonata a binelui in general);
 mixt (relativ echilibrata integrare a celor trei componente “primare”).
31. Relatia Eu – constiinta
Eul desemneaza un individ constient de identitatea sa proprie si relatia sa cu mediul. Problema care se pune
este cea a relatiei dintre cele doua concepte – Eul si constiinta – daca Eul este distinct sau similar constiintei.
Din acest punct de vedere, de-a lungul timpului, au existat pozitii divergente, opuse, filosofii avand tendinta de
a separa total conceptul de Eu de cel de constiinta, in timp ce psihologii considerau cele doua concepte ca fiind
sinonime, identice. Actualmente se considera ca Eul si constiinta sunt distincte, totusi complementare, existand
concomitent de-a lungul intregii vieti constiente a individului.
Printre autorii care au surprins cel mai bine relatia Eu-constiinta se evidentiaza:

 C. Radulescu-Motru – arata ca Eul, desi se formeaza in interiorul constiintei si devine un factor important
in transformarea acesteia, nu se identifica cu constiinta intreaga, ci cu diverse stari de constiinta pe care
le organizeaza.
 Gordon Allport – afirma ca constiinta este mai larga decat eul, personalitatea mai larga decat constiinta,
organismul mai larg decat personalitatea.
 Henri Ey – considera ca Eul este forma suprema a fiintei noastre constiente, este constiinta reflexiva
constituita intr-un sistem de valori propriu persoanei. Individul se ridica prin cunoasterea de sine la
constiinta de sine. Eul si constiinta se determina reciproc: constiinta de sine descopera Eul, Eul devine
ulterior constiinta, constiinta constituindu-se intr-un mediu prin care avem acces la tot ce exista.
32. Relatia Eu - persoana / personalitate
In cadrul relatiei Eu – personalitate s-a pus aceeasi problema care vizeaza relatia dintre Eu si constiinta, si anume:
daca Eul si personalitatea sunt concepte distincte sau identice.
In prezent, se considera ca Eul si personalitatea nu sunt nici separate, nici identice, ci se afla intr-o permanenta
interactiune si interdependenta.
“Eul si personalitatea sunt consubstantiale, se formeaza si evolueaza concomitent. Nu ne nastem nici cu Eu, nici
cu personalitate, ci vom dobandi Eul, vom deveni personalitati. Omul devine personalitate atunci cand ajunge
la constiinta de sine, deci cand se formeaza ca Eu” (M. Zlate). Acest punct de vedere depaseste modalitatea
veche de interpretare a eului ca fiind anterior sau posterior personalitatii.
In raport cu personalitatea, Eul:
 este nucleul personalitatii, sistemul central al acesteia;

 este consubstantial personalitatii, aparand si devenind odata cu ea;
 contine si exprima personalitatea.
Bibliografie:
 Ţuţu Mihaela Corina, Psihologia personalitatii, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008
 Țuțu Mihaela Corina, Psihologia personalitatii – Curs în tehnologie ID-IFR, Editura Fundatiei Romania de
Maine, Bucuresti, 2014
 Ewen Robert, Introducere in teoriile personalitatii, Editura Trei, Bucuresti, 2012
 Golu Mihai, Bazele psihologiei generale, Editura Universitara, Bucuresti, 2002

Conspect Psihologia Personalitatii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conspect Psihologia Personalitatii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conspect psihologia personalitatii

Sursa: Universitatea Spiru Haret din Bucuresti - www.spiruharet.ro

Coordonator de disciplina: Lector Univ. Dr. Mihaela Corina Ţuţu

1. Conceptul de personalitate in perspectiva pluridisciplinara

1 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

In cadrul stiintelor care studiaza personalitatea, mentionam:

 antropologia fizica si culturala - studiaza speciile umane si faptele in cultura;

2. Ipostazele personalitatii: ca realitate si concept

Personalitatea apare, din perspectiva psihologica, intr-o dubla ipostaza:

 ca realitate - personalitatea este totalitatea psihologica ce caracterizeaza si individualizeaza un om

2 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

3. Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj

In delimitarea cat mai clara a planului uman se pleaca de la conceptul de individ.

 este in intregime determinat biologic;

Individul = un reprezentant al speciei fara note de valoare.

Individualitatea reprezinta expresia individului diferentiat in plan biologic si psihologic.

 este specifica omului, prin ea omul se particularizeaza;

3 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

Persoana = intercatiunea individului cu mediul social.

 a fi recunoscut ca valoare, ca o individualitate ce contribuie substantial la viata sociala;

 este un mod de a fi a persoanei, orice persoana avand personalitatea sa;

Personalitate = persoana + o nota de valoare; este un mod de a fi a persoanei

4 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

Personajul reprezinta exteriorizarea persoanei prin comportament.

Personajul este persoana in rol, omul interpretat ca rol social.

Personaj = exteriorizarea persoanei prin comportament.

Delimitari conceptuale: individ, individualitate, persoana, personalitate, personaj

Individul Individualitatea Persoana Personalitate Personajul

este un vizeaza este intercatiunea este o persoana este exteriorizarea

4. Tipuri (ipostaze) de personaj

Distingem, astfel, diferite ipostaze ale personajului:

5 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

Ipostazele personajului se diferentiaza in functie de rolurile active pe care le implica, de spontaneitatea sa

5. Acceptiuni ale conceptului de personalitate (antropologica, psihologica si axiologica). Avantaje si limite

 se pleaca de la premisa ca, la nastere, copilul nu dispune de personalitate, el fiind un candidat la

Avantajele acceptiunii antropologice:

 amplasarea si integrarea omului in sfera vietii sociale;

Limitele acceptiunii antropologice:

Natura conditiilor interne poate fi:

Conditiile interne de natura psihologica (insusirile psihice):

Insusirile psihice se disting prin urmatoarele caracteristici:

Din perspectiva celor trei acceptiuni, personalitatea apare ca:

 entitate bio-psiho-socio-culturala, ca intreg, ca unitate;

6. Divergentele metodologice in psihologia personalitatii: specificul lor, perspectiva contemporana

 Divergenta dintre orientarea idiografica si orientarea nomotetica – se refera la problema raportului

 Orientarea nomometica (nomos – lege, norma; nomothetikos – promulgare de legi)

 Divergenta dintre orientarea biologista si orientarea sociologist – cultorologica – se refera la problema

8 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

Rezolvarea dilemei bilogie – sociologist-culturologie o constituie interactiunea si conditionarea reciproca a

 Divergenta dintre orientarea atomar - descriptivista si orientarea sintetic – structuralista – se refera la

 Orientarea atomar – descriptivista

9 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

7. Criterii de clasificare a teoriilor personalitatii

Teoriile personalitatii pot fi grupate dupa diverse criterii:

 Dupa similitudinea sau unicitatea personalitatii:

 Dupa aspectele considerate in modelarea comportamentului (dupa gradul de generalitate):

 teorii multidimensionale – urmaresc alcatuirea unui tablou al personalitatii in ansamblu (personalitatea

10 www.esential.info © Copyright 2019 – Ludmila Rotaru – All right reserved

 teorii statice – reflecta o viziune statica asupra personalitatii (o considera stabila);

 Dupa factorii determinanti:

 teorii radicale (absolutizante) – biologizante, psihologizante si sociologizante;

 Dupa gradul de apropiere – indepartare:

 teorii concordante – asemanatoare;