Cuprins:

PARTEA 1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITATII............................................................................ 4

INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 4
TEMA 1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITATII ............................................................................... 6
1.1. INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII .................................................................................. 6
1.2. SOCIALIZAREA CA MECANISM DE FORMARE A PERSONALITATII ....................................................... 10
1.3. PERSONALITATEA ÎN SISTEMUL STATUS - ROLURILOR SOCIALE ........................................................ 12
1.4. STRUCTURA PERSONALITATII ........................................................................................................... 12
1.5. EVALUAREA PERSONALITĂŢII. SCHIŢA ISTORICĂ ............................................................................. 14
TEMA 2. ASPECTE TEORETICE SI METODOLOGICE ALE PERSONALITATII ........................................... 22
2.1. PRIMA CATEGORIE DE DIVERGENTE DE ORDIN METODOLOGIC .......................................................... 22
DIN CADRUL PSIHOLOGIEI PERSONALITATII ............................................................................................. 22
2.2. A DOUA CATEGORIE DE DISPUTE SI DIVERGENTE .............................................................................. 26
TEMA 3. ABORDAREA SI EXPLICAREA PERSONALITATII. ..................................................................... 29
3.1. PERSPECTIVA DE ABORDARE A PERSONALITATII. IMPLICAŢII TEORETICE ŞI PRACTICE ...................... 29
3.2. MODELUL SINTETIC-INTEGRATIV AL PERSONALITĂŢII ...................................................................... 33
3.2.1. Premisele şi ipotezele modelului sintetic-integrativ al personalităţii .......................................... 33
3.2.2. Abordarea analitică a personalităţii ............................................................................................. 34
3.2.3 Abordarea sintetic-integrativă a personalităţii .............................................................................. 37
ce se axează pe structurarea „faţetelor” personalităţii în „tipuri” de personalităţi ................................ 37
3.2.4. Consecinţele modelului sintetic-integrativ al personalităţii ......................................................... 38
TEMA 4. EUL SI CUNOASTEREA LUI....................................................................................................... 40
4.1. PATRU ETAPE IN EVOLUTIA CONCEPTIILOR DESPRE EU..................................................................... 40
4.2. LOCUL SI ROLUL EU-LUI IN STRUCTURA PERSONALITATII: ............................................................... 48
PROBLEME CONTROVERSATE................................................................................................................... 48
4.2.1 Eul şi natura sa psihică .................................................................................................................. 48
4.2.2. Eul şi conştiinţa ............................................................................................................................ 50
4.2.3. Eul şi persoana / personalitatea .................................................................................................... 51
4.2.4. Eul, tipurile de Euri şi de personalitate ........................................................................................ 52
TEMA 5. TEORIILE PERSONALITĂŢII .................................................................................................... 55
5.1. TEORIILE PERSONALITĂŢII ŞI CUNOAŞTEREA PSIHOLOGICĂ A PERSOANEI ......................................... 55
TEMA 6. TEORIILE PERSONALITATII IN PSIHOLOGIA RUSA ................................................................. 63
6.1. NOTIUNE DE PERSONALITATE DE PE POZITIA PSIHOLOGIEI ACTIVITATII ............................................ 63
6.2. COMUNICAREA ŞI FORMAREA PERSONALITĂŢII (B. F. LOMOV, B. G. ANANIEV) .............................. 64
6.3. PSIHOLOGIA ATITUDINILOR ŞI TIPOLOGIA PERSONALITĂŢILOR ......................................................... 64
6.3.1. A. F. Lazurski .............................................................................................................................. 64
6.3.2. V. N. Measişcev ........................................................................................................................... 67
6.4. TEORIA ORIENTĂRII ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII (D.N. UZNADZE) ............................................ 69
ACTIVITĂŢI ............................................................................................................................................ 70
CONCLUZII ............................................................................................................................................. 73

PARTEA 2. TEORIILE PERSONALITĂŢII ................................................................................................. 75

INTRODUCERE ....................................................................................................................................... 75
TEMA 7. ORIENTAREA PSIHODINAMICĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ......................................... 77
7.1. FREUD S. TEORIA PSIHODINAMICĂ A PERSONALITĂŢII ..................................................................... 77
7.1.1. Viaţa lui Freud (1856 – 1939)...................................................................................................... 77
7.1.2. Instinctele: Forţele propulsive ale personalităţii .......................................................................... 78
7.1.3. Concepte de baza privind structura personalităţii: trei sisteme interacţionale ............................. 79

1
7.1.4. Complexele de bază ..................................................................................................................... 80
7.1.5. Anxietatea: Ameninţarea Eulul .................................................................................................... 85
7.1.6. Apărarea împotriva anxietăţii ...................................................................................................... 86
7.1.7. Dezvoltarea stadiilor psihosexuale ale personalităţii ................................................................... 87
7.1.8. Imaginea lui Freud despre natura umană ..................................................................................... 90
7.1.9. Evaluarea teoriei lui Freud ........................................................................................................... 90
7.1.10. Validarea ştiinţifică a conceptelor lui Freud .............................................................................. 91
7.2. JUNG C. PSIHOLOGIA ANALITICĂ: .................................................................................................... 92
7.2.1. Viaţa lui Jung ............................................................................................................................... 93
7.2.2. Energia psihică ............................................................................................................................. 93
7.2.3. Sistemul personalităţii .................................................................................................................. 94
7.2.4. Arhetipurile .................................................................................................................................. 97
7.2.5. Visele ca mesaje ale unui inconştient înţelept şi interpretarea lor ............................................... 98
7.2.6. Dezvoltarea personalităţii ............................................................................................................ 99
7.2.7. Viziunea lui Jung asupra naturii umane ....................................................................................... 99
7.2.8. Aplicaţii ale teoriei lui Jung ......................................................................................................... 99
7.3. ADLER A. PSIHOLOGIA INDIVIDUALA ............................................................................................. 100
7.3.1. Viaţa lui Adler............................................................................................................................ 100
7.3.2. Concepţia lui Adler despre individ ............................................................................................ 101
7.3.3. Conceptele de bază adleriene ..................................................................................................... 101
7.3.4. Contribuţii .................................................................................................................................. 105
7.4. HORNEY K. PSIHANALIZA SOCIALĂ A PERSONALITĂŢII .................................................................. 105
7.4.1. Schiţă biografică ........................................................................................................................ 105
7.4.2. Punctul de vedere asupra persoanei ........................................................................................... 105
7.4.3. Despre sexualitatea adultă.......................................................................................................... 106
7.4.4. Concepte fundamentale .............................................................................................................. 106
7.4.5. O psihologie a femeilor .............................................................................................................. 108
7.4.6. Evaluarea concepţiei lui Karen Horney asupra personalităţii umane ........................................ 109
7.4.7. Limitele paradigmei ................................................................................................................... 109
7.5. SULLIVAN H. ABORDAREA INTERPERSONALĂ. PERIOADELE DEZVOLTĂRII ONTOGENETICE ........... 110
7.5.1. Schiţă biografică ........................................................................................................................ 110
7.5.2. Structura şi dezvoltarea personalităţii. ....................................................................................... 111
7.5.3. Evaluarea teoriei şi aplicaţii ....................................................................................................... 112
7.6. FROMM E. TEORIA ALIENĂRII (ÎNSTRĂINĂRII) ................................................................................ 113
7.6.1. Viaţa lui Fromm (1900 - 1980) .................................................................................................. 113
7.6.2. Libertate contra siguranţă: Dilema fundamentală a umanităţii .................................................. 114
7.6.3. Mecanismele psihice pentru a ajunge la siguranţă ..................................................................... 114
7.6.4. Dezvoltarea personalităţii în copilărie ....................................................................................... 114
7.6.5. Trebuinţele (nevoile) psihologice .............................................................................................. 115
7.6.6. Tipurile caracteriale ................................................................................................................... 116
7.6.7. Imaginea lui Fromm asupra naturii umane ................................................................................ 117
7.6.8. Evaluarea teoriei lui Fromm ...................................................................................................... 117
7.7. ERIKSON E. TEORIA IDENTITATII. STADIILE DE DEZVOLTARE PSIHOSOCIALA ................................. 117
7.7.1. Viata lui Erikson (1902-1986) ................................................................................................... 118
7.7.2. Stadiile psihologice ale dezvoltării ............................................................................................ 119
7.7.3. Imaginea lui Erikson asupra naturii umane ............................................................................... 122
7.8. HENRY MURRAY: SISTEMUL PERSONOLOGIC.................................................................................. 125
7.8.1. Principiile de bază ale personologiei ......................................................................................... 125
7.8.2. Structura personalităţii ............................................................................................................... 125
7.8.3. Nevoile (trebuinţele) umane: Motivaţia comportamentului ...................................................... 126
TEMA 8. ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ............................... 130
8.1. BEHAVIORISMUL CLASIC (RADICAL): E. TORNDIKE, G. WATSON ................................................... 130

2
8.2. BEHAVIORISMUL OPERANT: SKINNER B. ........................................................................................ 132
8.2.1. Principiul întăririi - baza comportamentului .............................................................................. 133
8.2.3. Imaginea lui Skinner asupra naturii umane ............................................................................... 135
8.3. BEHAVIORISMUL COGNITIV: E. TOLLMAN (1886-1959) ................................................................. 136
8.4. TEORIA SOCIAL-COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII: A. BANDURA ....................................................... 136
8.4.1. Modelarea - baza învăţării observaţionale ................................................................................. 137
8.4.2. Procesele învăţării observaţionale.............................................................................................. 138
8.4.3. Conceptul de eu (self) ................................................................................................................ 138
8.4.4. Stadiile învăţării modelate ......................................................................................................... 139
8.4.5. Modificarea comportamentului învăţat ...................................................................................... 139
TEMA 9. ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII ................................................. 140
9.1. CARACTERISTICA GENERALĂ A ORIENTĂRII UMANISTE .................................................................. 140
9.2. CONCEPTIA LUI A. MASLOW ASUPRA PERSOANEI........................................................................... 141
PIRAMIDA TREBUINTELOR / NEVOILOR .................................................................................................. 141
9.2.1. Schiţă biografică ........................................................................................................................ 141
9.2.2. Concepţia lui Maslow asupra persoanei .................................................................................... 143
9.3. C. ROGERS: TEORIA FENOMENOLOGICĂ A PERSONALITĂŢII ............................................................ 148
9.4. CH. BUHLER: TEORIA INTENŢIONALITĂŢII ...................................................................................... 150
9.5. R. MAY. PSIHOLOGIA EXISTENŢIALĂ ............................................................................................. 150
TEMA 10. TEORIILE PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII ............................................................... 151
10.1. R. CATTELL ŞI TEORIA FACTORIALĂ A PERSONALITĂŢII ............................................................... 151
10.2. EYSENCK H. ŞI TEORIA FACTORIALĂ A TIPURILOR DE PERSONALITĂŢII ........................................ 157
10.3. ALLPORT G. ŞI PSIHOLOGIA INDIVIDUALITĂŢII ............................................................................. 159
10.3.1. Schiţă biografică ...................................................................................................................... 159
10.3.2. Concepte principale ................................................................................................................. 160
10.3.3. Dezvoltarea personalităţii ........................................................................................................ 162
10.3.4. Reliefarea caracterului personalităţii prejudecate .................................................................... 163
TEMA 11. KELLY G. ŞI PSIHOLOGIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII ................................................ 166
11.1. KELLY – SCHIŢĂ BIOGRAFICĂ....................................................................................................... 166
11.2. VIZIUNEA LUI KELLY ASUPRA PERSOANEI .................................................................................... 166
11.3. CONCEPTE DE BAZA ..................................................................................................................... 166
11.4. SIMILARITĂŢI ÎNTRE IDEILE LUI KELLY ŞI CELE ALE ALTOR TEORETICIENI ................................... 170
TEMA 12. TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII .................................................. 171
12.1. DE LA TOPOGRAFIA PERSONALITATII LA PERSONALITATEA OPTIMALA ......................................... 171
12.2. NOI PERSPECTIVE DE ABORDARE A PERSONALITATII .................................................................... 179
ACTIVITĂŢI .......................................................................................................................................... 181
CONCLUZII ........................................................................................................................................... 186
BIBLIOGRAFIE: .................................................................................................................................... 188
GLOSAR DE TERMENI .......................................................................................................................... 189
ANEXĂ. PATRU DIMENSIUNI ALE TIPULUI DE PERSONALITATE (C. JUNG) ......................................... 195

3
 PARTEA 1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITATII

INTRODUCERE

Psihologia personalităţii vizează tematica personalităţii ca sistem biopsihosociocultural,

constituit fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii, subiectul uman privit din trei ipostaze ale
sale: subiect epistemic al cunoaşterii - Homo Sapiens-Apientisimus; subiect pragmatic al acţiunii –
Homo Faber; subiect axiologic, purtător şi creator al valorilor – Homo Valens. Personalitatea este
totalitatea sistemelor dinamice ce determină o adaptare unică, un ansamblu de deprinderi ce permite
reviziuni asupra comportamentului subiectului în cauză. Calea spre un model al personalităţii constă în
aprofundarea procesului de personalizare a lumii externe, de interiorizare, subiectualizare, a normelor
sociale, concomitent şi corelat cu operaţia de proiectare, obiectivare şi obiectualizare a trăirilor interne,
de integrare a acestor sisteme psihice individuale în suprasistemul conştiinţei sociale.
Lucrarea cuprinde abordări – cu conţinut teoretic, aplicativ şi critic evaluativ – ale
paradigmelor personalităţii şi sistemelor de conceptualizare ale clasicilor consacraţi, cu privire la
structura şi dezvoltarea personalităţii umane: A. N. Leontiev, S. L. Rubinştein, C. C. Platonov, V. N.
Measişcev, B. G. Ananiev, B. F. Lomov, D. N. Uznadze şi alţii.
Psihologia personalităţii asigură elaborarea abordărilor necesare previziunii comportamentului
personalităţii în grupurile sociale, a abordărilor necesare consultării individuale şi de grup, expertizei
proceselor de primire a deciziilor, de formare a orientărilor personalităţii, de proiectare a tehnicilor de
influenţă şi ajutor psihologic personalităţii în vederea susţinerii dezvoltării individuale.
Scopul cursului constă în asigurarea pregătirii fundamentale a specialiştilor de înaltă calificare
ce posedă cunoştinţe profunde în domeniul psihologiei personalităţii, capabili de a conduce
independent cercetări ştiinţifice şi activităţi practice.

Domenii de aplicarea a cunoştinţelor şi legături interdisciplinare

Psihologia personalităţii se găseşte în interacţiune complexă cu psihologia generală, psihologia
genetică, psihologia comparată, psihofiziologia, psihologia diferenţială, psihologia specială, psihologia
socială, psihologia medicală, patopsihologia, psihodiagnostica şi psihoterapia.

Obiective
 Să formeze sistemul de noţiuni şi cunoştinţe, să dezvolte priceperi şi deprinderi de studiere
a evoluţiei psihicului şi formare a personalităţii.
 Să-şi creieze o viziune generală asupra teoriei cunoaşterii ştiinţifice, să identifice şi să
interpreteze adecvat diferite procese ce au loc în evoluţia ei.
 Să cunoască teoriile dezvoltării personalităţii sistematizate după următoarele domenii: 1)
structura teoriei personalităţii; 2) aspectele dinamice ale personalităţii, inclusiv motivele; 3) creşterea
şi dezvoltarea personalităţii; 4) modificările intervenite pe parcursul vieţii în structura personalităţii;
 Să formeze atitudini pozitive pentru lucrul efectuat în cunoaşterea multilaterală a
personalităţii;
 Să integreze şi coreleze cunoştinţele teoretice cu cercetarea practică şi studiul cazurilor
particulare.
 Să cunoască componentele de bază a conştiinţei de sine a personalităţii.
 Să cunoască teoreticienii care au definit termenul de personalitate şi care este esenţa
definiţiei lor.
 Să cunoască legăturile principale ce contribuie la integrarea personalităţii.
 Să compare modelul personalităţii ce se axează pe forţele umane cu modelul personalităţii
privit într-o accepţiune vastă.
 Să descrie care este influenţa factorului ereditar şi influenţa factorului social asupra
formării personalităţii.
 Să rezume conţinutul mecanismelor socializării.
 Să examineze rolul identificării în comportamentul social.

4
  Să argumenteze de ce identificarea socială şi personală sunt parte a procesului de
autodeterminare şi autocunoaştere.
 Să descrie statutul social al persoanelor.
 Să identifice rolul social al altor persoane.
 Să compare componentele sistemului personalităţii.
 Să descrie propria structura de control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor
comportamentului şi trăsăturile specifice de personalitate care generează din aceasta.
 Să compare metodele preştiinţifice şi ştiinţifice de studiere a personalităţii.
 Să identifice corespondenţele dintre teoriile lui Hipocrate, Galenus şi Sheldon.
 Să explice conţinutul divergenţelor de ordin metodologic din cadrul psihologiei
personalităţii.
 Să identifice deosebirile dintre orientările: idiografică şi nomotetică; biologistă şi
sociologist-culturologică; atomar-descriptivă şi sintetic-structuralistă; plană şi ierarhică; statică şi
dinamică.
 Să stabilească corespondenţele dintre următorii termenii: conştiinţă, inconştient,
subconştient, conştiinţă de sine.
 Să stabilească corespondenţele dintre principalele perspective de abordare a personalităţii.
 Să descrie personalitatea conform perspectivei sistemico-psihosociale.
 Să identifice faţetele personalităţii.
 Să compare cele patru etape de evoluţie a concepţiilor despre Eu.
 Să descrie rolul Eu-lui în structura personalităţii.
 Să identifice deosebiri în modalităţile de definire a Eu-lui.
 Să explice natura psihică a Eu-lui.
 Să stabilească corespondenţele dintre Eu şi conştiinţă, Eu şi personalitate, dintre structura şi
tipologia personalităţii şi structura şi tipologia personalităţii Eu-lui.
 Să identifice conţinutul bipolar în care se poziţionează teoriile personalităţii.
 Să determine asemănările şi deosebirea dintre teoria comportamentală a personalităţii şi
teoria activităţii.
 Să identifice care sunt componentele structurii personalităţii la fiecare teoretician a teoriei
activităţii.
 Să descrie particularităţile structural–caracterologice, conţinutul, elementele de bază şi
potenţialul de bază a personalităţii.

5
 TEMA 1. OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITATII
1.1. Introducere în psihologia personalităţii
Definirea conceptului de personalitate
Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atunci când
le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil. În plan psihologic,
„elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul - Personalitatea.
Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative. Cu
toate acestea, în afară de „inteligenţă”, nici un alt concept al psihologiei nu este atât de complex şi
nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi
McClelland găseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la ora actuală pot fi
delimitate cu uşurinţă cel puţin 10 – 12 şcoli personologice. Printre cele mai cunoscute se numără:
teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă
(C. Rogers); teoria socio-culturală ş.a.
Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă şi un început
unic care să deducă întreaga construcţie. Unii autori încearcă să exprime în definiţie caracterul
complex al structurii personalităţii, accentuând asupra ordinii şi regulii de compunere a unor elemente
calitativ distincte: biologice, fiziologice, psihologice şi socio-culturale. Astfel Sheldon defineşte
personalitatea ca ansamblu de caracteristici bio-fizio-psihologice care permite o adaptare la ambianţă.
R.B.Cattell consideră personalitatea o construcţie factorială dinamică, exprimată în modalitatea
răspunsurilor la situaţii. G. Allport derivă sensul noţiunii de personalitate în intersectarea structurilor
bazale, tipologice şi individuale.
În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilor
contemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii, atributul unităţii,
integralităţii, structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a raportului
dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externe în structurarea
întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.
O definiţie clasică a personalităţii, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă. Întâlnim
frecvent întrebări ca acestea: Cât de multe date trebuie să avem despre cineva pentru a-i cunoaşte
personalitatea? Pe ce aspecte trebuie să ne bazăm pentru a trece de la simpla inventariere a faptelor de
conduită ale omului la explicarea cauzalităţii lor. La nici una dintre ele răspunsul nu poate fi formulat
în termeni categorici.
Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la un
model teoretic general la cazul individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţa niciodată
perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnul posibilului, al
probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare.
Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem o
serie de convenţii de ordin operaţional - logic şi anume: delimitarea ei de la un anumit nivel de
abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicaţii bilaterale cu mediul şi
efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şi independenţa relativă faţă de
elementele componente; îmbinarea analizei structurale cu analiza concret - istorică; analiza structurii
interne pe baza metodei blocurilor funcţionale complementare, şi nu prin reducţie la elementele
substanţiale, energetice sau informaţionale.
Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ - adaptativă a omului,
care presupune existenţa celorlalte dimensiuni - biologică şi fiziologică, dar nu este nici o prelungire,
nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.
Mecanismul fundamental care asigură formarea structurii personalităţii este integrarea
ierarhică. Din procesul general al integrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de
legături: legături primare, înnăscute, determinate de relaţiile din interiorul organismului; pe baza
acestora se sintetizează legături secundare după principiul condiţionării; definitorii pentru sistemul
personalităţii sunt legăturile de ordinul III (terţiare). Spre deosebire de cele secundare care se elaborau
pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe baza sensului, a desemnării

6
categoriale a situaţiilor, prin raportarea lor concomitentă la stările proprii de motivaţie şi la un
ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social.
Legătura terţiară devine posibilă atunci când copilul începe să facă deosebirea între lucrul aşa
cum există el în mod obiectiv şi lucrul luat în raport cu propriile sale trebuinţe, trecerea de la
orientarea egocentrică la orientarea autocritică.
„Prima naştere a personalităţii” se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine”, care
presupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, prin comparare cu
alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplică altuia. Întreaga evoluţie a
personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictorii dintre „conştiinţa obiectiv㔺i
„autoconştiinţă”. Acesta este un proces de desprindere, formulare şi integrare permanentă de
semnificaţii, criterii, de simboluri şi modele acţionale care se desfăşoară după cu totul alte legi decât
comportamentele care definesc individul ca dat biologic.
Personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit fundamental în condiţiile
existenţei şi activităţii, subiectul uman privit din trei ipostaze ale sale: subiect pragmatic al acţiunii -
Homo Faber; subiect epistemic al cunoaşterii - Homo Sapiens „Apientisimus”; subiect axiologic,
purtător şi creator al valorilor - Homo Valens.
În acest scop este utilizată noţiunea de „personalitate”, care înglobează esenţa omului ca
subiect (creator) şi obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestându-se sub”forma unui sistem
de atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de
cunoaştere senzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o structură mai organizată şi caracterizate
printr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-temperamentale şi
orientate de valorile individuale - produs al motivaţiei, toate acestea fiind raportate la ambianţa
naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.
Într-o accepţiune mai vastă modelul personalităţii include: 1) apartenenţa la specia umană; 2)
manifestarea biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite calităţi fizico -
somatice; 3) unicitatea psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi voinţă: 4) dependenţa
socială - tendinţa de identificare cu un anumit cadru cultural, preluare şi perpetuare a valorilor lui; 5)
creativitatea: implicarea în influenţarea şi transformarea ambianţei naturale şi sociale; 6) congruenţa -
adaptarea la schimbare.
Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în calitate de
model principiul mobilizării în care se includ în calitate de componente: 1) energia - forţa psihică de
bază; 2) instinctul – mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente; 3) răspunsul reflex condiţional la
acţiunea stimulilor din ambianţă; 4) întipărirea - capacitatea ereditară (sub formă de reflexe înnăscute)
de reacţionare sensibilă; 5) achiziţia – învăţarea, dezvoltarea pe parcursul vieţii; 6) motivaţia -
stimularea internă; 7) socializarea - adaptarea la mediul social; 8) identificarea - realizarea „Eu-lui”; 9)
inteligenţa - interiorizarea mintală, rezolvarea de probleme, crearea de modele de viată. 10)
homeostaza - echilibrul psihofiziologjc.
Naşterea omului încă nu înseamnă posedarea atributului de personalitate. Organizarea
biologică a lui - particularităţile anatomo - fiziologic, organizarea psihicului, calitatea proceselor
psihice - este doar un suport, pe care se constituie componenta psihologică şi socială. Iar cele din urmă
se formează sub influenţa mediului, care oferă un volum imens de cunoştinţe sociale, acumulate de
umanitate pe parcursul dezvoltării sale, determinând contururile externe ale personalităţii.
În structura şi dinamica personalităţii sunt incluse nu aspecte de ordin fizic ale corpului în sine,
ci semnificaţia lor valorică, ce se cristalizează în cadrul relaţiilor interpersonale şi al aprecierilor
sociale; nu percepţia sau gândirea în sine, ci conştiinţa valorii lor în realizarea Eu-lui prin compararea
cu alţii.
Problema eredităţii
Dinamica personalităţii, aşa cum a reieşit de mai sus, este propulsată de tendinţe şi, în funcţie
de diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau spre altul, creşte sau scade
în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nu se manifestă în afara unor
cauzalităţi şi a unor factori obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiile dintre ele nu pot lua orice formă.
Prin constatarea unor factori obiectivi, care determină activitatea persoanei, se demonstrează că

7
personalitatea nu este un simplu concept, ci constituie o realitate indubitabilă. În felul acesta mediul
intern al individului, de care depind combinaţiile dintre tendinţe, apare ca un domeniu al unor
succesiuni de procese cu o anumită motivaţie, al unor relaţii cauzale, ca interioritate a unei organizări,
a unei formaţii.
Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi a
factorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat,
primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu
maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenă decât
atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond
nervos, endocrin şi umoral. Dar fondul nervos, endocrin şi umoral individul îl primeşte, datorită
eredităţii, de la părinţii şi strămoşii săi.
Ereditatea poate fi studiată din două puncte de vedere: ca proces de transmitere, prin plasma
germinativă, a genelor şi ca substrat transmis. În 1809 Lamarck în „Philosophie zoologique” a explicat
diferenţele de viaţă prin variaţia condiţiilor de mediu. Doctrina lui Lamarck a produs o revoluţie în
gândirea umană şi mari frământări în sânul Academiei Franceze. În 1859 Darwin a emis teoria
selecţiei naturale şi a luptei pentru existenţă. În 1863 G. Mendel a publicat rezultatele sale privind
experienţele făcute pe mazăre. 1886 – Hugo de Vries a elaborat o teorie a mutaţiilor. A urmat apoi Th.
Morgan cu observaţiile sale întreprinse asupra musculiţei de oţet. În raport de doctrina lui Mendel şi a
lui Morgan, genele sunt considerate suporturi materiale ale tuturor caracterelor morfologice,
fiziologice şi psihologice ale unui individ. Dar nu cumva şi mediul îl influenţează pe individ? În acest
caz, modificările dobândite se transmit sau nu ?
În 1883 Weisman a întreprins o critică distructivă a teoriei lui Lamarck, accentuând
imposibilitatea transmiterii caracterelor câştigate. Cu mici excepţii oamenii de ştiinţă au împărtăşit
teza lui Weisman.
Explicaţia genetică a personalităţii
Orice individ îşi începe viaţa la concepţie ca o singură celulă. Aceasta se divide apoi în două,
iar după aceea fiecare parte rezultată din nou în două, operaţia de diviziune succedându-se mult timp
printr-un proces cunoscut sub numele de mitoză, proces care arată că toate celulele din corp au o
ereditate identică. Influenţa mediului celular ca: gravitaţia, presiunea, oxigenul, o serie de elemente
chimice, ca şi câmpurile electrice, produc variaţii în celule.
În discutarea clasică a eredităţii gena constituie factorul care transmite trăsăturile caracteriale.
Astăzi se ştie că gena este formată din ADN (acid deoxiribonucleic) ce rezidă în molecule foarte grele,
compuse din sute de mii de atomi. Proprietatea fundamentală a ADN-ului constă în posibilitatea de
autoreplicare, prin care se asigură menţinerea capitalului ereditar de la o celulă la alta.
Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediul
gemenilor, a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat că ereditatea
constituie un fundament al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentru personalitate sub formă
de echipament primar. În formarea personalităţii o importanţă deosebită o are însă şi factorul social în
întreaga sa complexitate şi diversitate.
Factorul social
Influenţa pe care o exercită societatea asupra individului este colosală. Personalitatea este
considerată de către unii un individ socializat. Cercetările lui Malinowski şi ale Margaretei Mead au
demonstrat că cea mai mare parte a conduitei care era descrisă ca expresie categorică a naturii umane
permanente, nu e în fapt decât un produs al culturii.
Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri de
variabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiecte care exprimă valorile,
credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba. Termenul de
societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despărţit cultura de societate, deoarece
ele se subînţeleg una pe alta şi acţionează împreună asupra individului.
Indivizii se adaptează la societatea şi cultura lor. Durkheim observă că însuşi mediul fizic al
unui individ este în întregime culturalizat în raport cu societatea din care face parte. Câmpul spaţial al
conduitei nu-i este dat individului în sens fizic ci cultural. În înţelesul acesta, indivizii se supun unor

8
modele care aparţin unor anumite culturi. Fiecare societate şi cultură posedă un model social care
uniformizează într-un fel conduita indivizilor.
Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de
„natură”, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduită comună
întregului tot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate de bază el înţelege o
configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup social concret, ce se obiectivează într-
un anumit stil de viaţă, pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Kardiner precizează că
această configuraţie psihologică nu constituie pentru membrii unei populaţii exact o personalitate, ci
baza personalităţii, „matricea” pe care se dezvoltă ulterior trăsăturile individuale de caracter. Pentru el,
cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu la individ, pe de
altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul unei culturi două categorii de
instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dau conţinut acţiunii mediului asupra
individului, iar secundare acelea care se alimentează din retroacţiunea asupra sa. Personalitatea de
bază este aşezată la jumătatea drumului dintre instituţiile primare şi cele secundare. În formarea
personalităţii de bază, la modelarea ei concurează instituţiile secundare, dar ponderea principală o au
cele primare. Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie ale adaptării
individului, acesta fiind obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cu prohibiţia sexuală, de
practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.
În demonstrarea afirmaţiilor sale, el accentuează cu precădere rolul pe care îl are familia prin
educaţie, regimul alimentar impus copilului, în modelarea unei conduite comune unui tot unitar.
Problema statutului personalităţii de bază a fost repusă de către Kluckhohn şi Murray în sensul
că: fiecare om e ca toţi oamenii; ca un grup restrâns de oameni; ca nimeni altul. Cu alte cuvinte, orice
om are o natură umană, o personalitate de bază şi o personalitate individuală.
Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie,
tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi: aşa
numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracter relativ. Numai
condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbi astfel de o
personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. În virtutea principiului universalităţii,
fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie, naţiune, clasă socială, omul este
animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţă spre autorealizare. În acelaşi timp,
fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prin încorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită
modelare psihologică, seamănă numai cu un grup restrâns de oameni.
Toate poziţiile de mai sus vizează raportul individului cu grupul social la nivel sociologic, unde
intră în acţiune finalitatea socială, care serveşte în obiectivarea tendinţelor sale, spre a şi-l putea face
părtaş pe individ, după cum s-a văzut, la modele sociale.
Rolul social
Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune,
prin activitate, şi ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propria finalitate.
Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model de
conduită prescrisă pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalităţii sociale,
cât şi a tendinţei de a-şi realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacă diferite roluri pe
scena vieţii sociale. În discuţia raportului dintre personalitate şi rol se cunosc trei atitudini:
 Newcomb e de părere că rolul constă într-un ansamblu de prescripţii şi că nu posedă nimic
comun cu personalitatea;
 Newman, reluând concepţia dramatică a lui Shakespeare, după care lumea e o scenă şi
oamenii actori, consideră că viaţa constă într-o suită de roluri asumate în realitate şi pe plan
imaginativ. Conduita în rol condiţionează conştiinţa şi conştiinţa de sine. Noi suntem rolurile noastre.
H.Mowrer afirmă că personalitatea se constituie în mod unic pornindu-se de la rolurile jucate.
Bogardus vede în rol un factor de integrarea a personalităţii. Toţi aceşti autori, în cele din urmă, reduc
personalitatea la un ansamblu de roluri;
 Kluckhohn şi Mowrer explică personalitatea ca produs a trei categorii de determinanţi: al
factorilor idiosincratici, al determinanţilor de roluri şi al condiţiei universale.

9
 După G.H. Mead, personalitatea rezultă în principal din conduita rolurilor. Totuşi, precizează
el, alături de „eu”, reflectare a rolurilor sociale, în procesul de personificare activează un element mult
mai individual şi mai profund: subiectul care ia contact cu ambianţa, reprezentantul tendinţelor
biologice şi psihologice ale individului.
O poziţie mai clară o are Sarbin. După el personalitatea se constituie prin interacţiunea dintre
sine şi rol. Sinele se formează prin maturizarea organismului şi prin contribuţia factorilor socio-
personali. Sinele constituie fondul stabil şi originar al individului. Spre deosebire de sine, rolul este
dinamic şi se compune din acţiuni. Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre nucleul personal şi
profund, sinele, şi roluri.
Într-o sinteză a celor prezentate mai sus, cu excepţia părerilor lui Newcomb, se desprind două
lucruri: rolul contribuie la formarea personalităţii; personalitatea se manifestă încontinuu prin rol,
conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită în rol.
Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-l ţine angajat aproape
toată viaţa în aria sa este rolul profesional. De felul cum se achită de rolurile profesionale membrii
societăţii depind avutul obştesc, civilizaţia şi cultura unui grup social; gradul de integrare şi echilibrul
psihic diferă în funcţie de modul cum se potrivesc indivizii cu rolurile profesionale.

1.2. Socializarea ca mecanism de formare a personalităţii

Socializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, a
modelelor de comportament de către individul uman.
Noţiunea de „socializare” cunoaşte mai multe definiţii. Dintre cele mai timpurii se impune
definiţia lui Durkheim care consideră socializarea o proprietate a „naturii umane”, a personalităţii.
Socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează anumite norme şi valori
sociale, modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind membru al unei comunităţi sau al
unui grup social. Socializarea este o condiţie primordială în formarea şi afirmarea personalităţii
Mecanismele socializări sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.
1. Modelarea socială se fundamentează pe trebuinţă de afiliere - una din trebuinţele umane
superioare, manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup realizând în cadrul lui aspiraţia de
autoidentificare şi autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de protejare. Trebuinţa de afiliere
apare doar în condiţiile menţinerii unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul ei manifestă în
fenomenul numit privare socială - lipsirea de posibilitatea de comunicare cu semenii. Istoria cunoaşte
un şir de exemple de privare socială a indivizilor umani. Maugli, eroul renumitei povestiri, este doar
un personaj literar. În nici unul din cazurile similare cunoscut indivizii umani n-au putut fi recuperaţi,
nu au căpătat integritatea care caracterizează personalitatea. Kamala o fetiţă de vreo opt ani care a
crescut în mediul lupilor, putea doar să urle şi să scoată strigăte sălbatice, necunoscând şi nefiind în
stare să înveţe nici mai apoi limbajul articulat, se deplasa în patru labe şi mânca direct de pe pământ,
orice eforturi ale celor care şi-au asumat îngrijirea ei de a o deprinde să folosească lingura şi furculiţa
sufereau eşec.
Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurge activ
în primii ani de viaţă, în familie. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simple activităţi, în
primele luni de viaţă copilul imită reacţii afective. La 7 luni începe să reproducă gesturi simple, la 8-9
- gesturi mai complexe, convenţionale, la un an, posedând un sistem de reprezentări, recurg la acestea,
repetând comportamentele persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imite atitudinile
celor din jur, acestea luând forma unor locuri cu subiect.
2. Un grup de teorii pun accent pe rolul învăţării sociale în socializare. Este formă a învăţării
umane, prin care subiectul încorporează valorile şi normele grupului, asistând la experienţa unor
persoane, înteracţionând nemijlocit cu acestea sau internalizând complet modelul propus de
comunitate. În jocul său copilul imită rolurile pe care le cunoaşte (sexuale, profesionale, sociale etc.).
De fapt, nu mai este o simplă imitare, ci o interacţiune cu modelele care pun în joc mai multe forme de
activitate şi de comunicare. Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentru prima dată în lumea
rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă cunoştinţe despre valorile grupului. Această interacţiune se

10
definitivează cu o internalizare a atitudinilor concepţiilor, valorilor, normelor sociale, ducând la
identificare.
Rolul grupului social în socializarea individului.
Raportul personalităţii cu normele şi valorile sociale
Integrată în grup, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizate în forma unor
relaţii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea ei, care se desfăşoară în câteva
etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o
comparare cu alţi subiecţi umani. Raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la
acceptarea şi încorporarea de norme, valori, etaloane, pe care individul le transformă în reguli de
comportament şi care înlesnesc nu numai înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea
cu ei.
Identificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la conştientizarea individului uman
ca membru al societăţii, şi mai concret, al unei categorii, ca element al unui sistem de interacţiuni şi
relaţii sociale. Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai apoi,
prin intermediul contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi persoana nu numai că se
autocunoaşte şi se autoactualizează, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţi sociale.
O contribuţie de seamă în tratarea fenomenului identificării o au psihosociologii britanici H.
Taifel şi J.C. Turner. Teoria identificării sociale, elaborată de aceştia în anii '70-'80, a căpătat
popularitate şi adepţi în psihosociologia mondială.
Explicând rolul identificării în comportamentul social, J. Turner a prezentat conţinutul imaginii
de sine în forma unui sistem cognitiv, care include, la rândul lui două procese: identificarea personală
(person identification) şi socială (social identification). Primul se referă la autodeterminarea însuşirilor
psihosomatice, morale, comportamentale etc. Al doilea se prezintă în noţiuni care exprimă apartenenţa
socială: rasială, etnică, sexuală, de vârstă etc. Identificarea socială şi cea personală se succed în
conştiinţa individului, precum are loc trecerea de la formele de interacţiune interpersonală la cele
dictate de apartenenţa la o categorie. Ambele fenomene sunt parte a procesului de autodeterminare şi
autocunoaştere.
H. Tajfel şi J. Turner au dezvoltat conceptul de „grup social”: „...o totalitate de indivizi care se
acceptă ca membri ai unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective ale autodeterminării sale
şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el”, în acest cadru relaţiile intergrupale au
fost definite ca: „... comportamente demonstrate... În relaţie cu ambianţa socială, bazate pe
identificarea de sine şi de altul în funcţie de apartenenţa la o categorie socială”.
Aşadar, grupul social este mediul de socializare a individului. Distingem mai multe criterii de
clasificare a grupurilor:
1) din perspectiva raportului individ-grup: grup de apartenenţă şi de referinţă;
2) din consideraţia numărului de persoane - membri ai grupului: mic (familial, şcolar, de
munca etc.), în care se menţin raporturi interpersonale directe, şi mare (clasă, etnie, cetăţeni ai unui
stat etc.), întrunind persoane în conformitate cu unul din criteriile sociale;
3) după tipul de normativitate: formal (instituţionalizat), nonformal (constituit în scopul
rezolvării unei sarcini curente) şi informal (pentru atingerea unor scopuri specifice - de prieteni,
semeni, de interese etc.);
4) în conformitate cu atitudinea faţă de criteriile valoric-normative ale societăţii: orientat
pozitiv, marginalizat, antisocial, criminal etc.;
5) după tipul de activitate, pe care o desfăşoară: de joc, muncă, învăţătură.
O identificare personală puternică nu-l separă pe individ de grupul sau, acesta acţionând ca
persoană dotată cu anumite calităţi, interese, directive, va rămâne conştient de apartenenţa sa socială.
Însă astfel de persoane, de regulă, au fie un statul înalt în societate fie demonstrează un comportament
nonconformist exprimat puternic în cadrul grupului.
Socializarea nu este doar o „ofertă”, ci şi o „constrângere”. Prin socializare individul îşi
ajustează comportamentele la cerinţele comunităţii iar societatea realizează o „uniformizare”, un
„control” al membrilor ei. Controlul este realizat prin instituirea unor criterii valoric - normative.

11
 1.3. Personalitatea în sistemul status - rolurilor sociale
Viaţa socială implică neapărat o ordonare ierarhică a membrilor săi. Acest atribut social este
definit cu noţiunea de „status”. Statusul social este poziţia individului sau a grupului în contextul
social.
Statusul social este o poziţie a unui individ sau a unui grup în cadrul comunităţii de
apartenenţă, care se prezintă ca un ansamblu legitim de aşteptări, dictat de aptitudinile unităţii
ierarhice, pe care le manifestă sistemul social faţă de ea. Această poziţie determină raporturile
interpersonale şi intergrupale, stabileşte cadrul de drepturi şi obligaţii ale membrilor comunităţii - fie
acesta doar în formă de prescripţii sociale, sau de reglementări juridice, contribuie la conştientizarea
Eu-lui. Neglijarea statusului duce la inadaptare socială, la conflict cu grupul sau comunitatea de
apartenenţă. Totodată, Statusul social este o categorie dinamică. Individul uman deţine în acelaşi timp
mai multe statusuri în funcţie de numărul de grupuri al căror membru este, iar în interiorul formaţiunii
sociale el poate avansa sau coborî pe scara ierarhică. Rolul social este forma de comportament asociată
statusului şi funcţiei deţinute în grup sau în comunitate.
Statusul social este legat de alt atribut al personalităţii, acela de rol. Rolul social este o formă
de comportament asociată funcţiei deţinute în comunitatea umană sau în grupul de apartenenţă.
Individul uman este deţinător de mai multe roluri:
1) de bază, rezultate din calitatea de membru al comunităţii sociale, cum ar fi cel al femeii sau
bărbatului, adultului sau copilului etc.;
2) particulare, dictate de anumite circumstanţe de viaţă, cu caracter temporal: de tată al unui
copil mic, de student, de mireasă etc.;
3) principale, determinate de ocupaţia de bază, cu caracter obligatoriu: conducător de
întreprindere, avocat, elev etc;
4) secundare, facultative, asumate în funcţie de interesele şi orientările individului, dar lăsate la
libera lui alegere: membru al echipei de fotbal a facultăţii, pescar-amator, colecţionar de anticariat etc.;
5) exteriorizate, care se implică în determinarea statusului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat, tată,
student etc.;
6) ascunse sau slab distinse amator de muzică folc, filatelist etc.;
7) constante, determinate de apartenenţa la o comunitate rasială, etnică, religioasă etc.:
european, cetăţean al Republicii Moldova, român etc.;
8) temporare: conducător auto, cumpărător, participant la manifestaţie etc.
Prin calitatea lor de a avea o anumită poziţie, rolurile îi oferă individului uman un anumit
spaţiu şi orientare socială. Ele se prezintă ca o formă a controlului social, determinând anumite
prescripţii, obligaţii, chiar semne de distincţie. Realizarea benevolă, corectă a rolului social contribuie
la încadrarea socială şi la conştientizarea propriei identităţi. Rolul poate fi achiziţionat prin învăţare
socială, fapt care îl face pe individ să-l accepte şi să-i urmeze cu plăcere prescripţiile, sau impus lucru
care poate provoca un conflict intern - nevroze, frustrare, stres extern - respingere a rolului, încălcare a
cadrului lui.

1.4. Structura personalităţii

Din întreaga analiză reiese că prin concurenţa factorului endogen cu cel exogen, se ajunge la
„un rezultat al dezvoltării depline şi unitare a însuşirilor persoanei”, la o construcţie proprie prin care
cineva se „distinge ca individualitate” manifestându-se printr-un comportament „tipic şi unic”, deci ca
personalitate.
Personalitatea se caracterizează prin două trăsături fundamentale: prin stabilitate, ceea ce
înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăire interioară relativ neschimbată în timp, şi prin
integrare, adică prin formarea unei unităţi şi totalităţi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite,
purtând numele de plasticitate şi reprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităţii, pentru ca
persoana să poată face faţă unor schimbări capitale ale condiţiilor de viaţă şi să se adapteze la ele.
Privită ca formă de organizare cu o anumită funcţionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea
este în fond aşa cum s-a anticipat, o structură.

12
 În descrierea ştiinţifică a personalităţii, psihologia apelează la conceptele de structură şi de
proces. Structurile sunt aranjamente, organizări mai mult sau puţin stabile ale unor părţi în cadrul
sistemului; procesele sunt funcţii ce se evidenţiază prin intermediul părţilor. Personalitatea ne apare ca
un ansamblu de structuri; structura fiind un ansamblu autoechilibrat şi, deci, relativ invariant de relaţii.
Schimbările care se produc în cadrul interacţiunii cu condiţiile concrete de mediu alcătuiesc procesele
sau dinamica actuală a personalităţii. Multe dintre structurile care alcătuiesc sistemul general al
personalităţii, nu sunt direct observabile sau măsurabile, ci se relevă prin eforturi teoretice, de
abstractizare convenţională, apărând astfel ca modele ipotetice.
Se emite principiul evidenţei comportamentale a structurilor şi proceselor personalităţii.
Reacţiile comportamentale care se folosesc în calitate de mesaje ale conţinutului intern al
personalităţii, sunt foarte diferite: reacţii involuntare, de natură reflex-necondiţionată, care intră în
categoria expresiilor emoţionale, manifestări empatice, relatări verbale, produsele activităţii, etc.
Fiecare dintre aceşti indicatori externi dobândeşte o anumită valoare informaţională în aproximarea
structurilor particulare sau generale ale personalităţii, dar nici unul nu le exprimă integral. De aceea, se
impune colaborarea lor şi aplicarea unor procedee statistice speciale de ponderare şi ierarhizare.
În cadrul sistemului personalităţii, delimităm două grupe de componente: calităţile şi
structurile. Primele se referă la modul specific de închegare şi manifestare a personalităţii, iar
structurile ne indică determinarea substanţială, de conţinut a personalităţii. Printre calităţi se numără:
consistenţa, gradul de dezvoltare a structurii, mobilitatea şi integrarea. Consistenţa se referă la
stabilitatea liniilor generale de conduită ale subiectului în decursul timpului, la pregnanţa şi unitatea
tabloului său dinamic. Nu se poate vorbi de personalitate în afara unor trăsături stabile, prin care să
poată fi recunoscută în ciuda variaţiilor circumstanţiale. Stabilitatea priveşte atât configuraţia fizică,
cât şi pe cea psihică. Calitatea consistenţei trebuie căutată în structurile care condiţionează
comportamentele deschise, ori, asemenea structuri nu se relevă în actele mărunte, episodice, ci în
conduite mari, sistematice: conţinutul activităţii, motivele, atitudinile. Ea desemnează stilul activităţii.
În fiecare categorie de sarcini şi tipuri de comportamente se poate vorbi de existenţa unui stil
specific: stilul activităţii motorii, concretizat într-o anumită configuraţie valorică a amplitudinii,
ritmului mişcărilor, stilul cognitiv, evidenţiat în căile sau modalităţile de organizare şi desfăşurare a
proceselor de percepţie şi gândire, indiferent de conţinutul lor informaţional. Stilul constituie filtrul
prin care subiectul modulează în felul său specific diferite situaţii obiective cu care vine în contact,
care-l solicită sau pe care le solicită.
Limita consistenţei este dată de plasticitatea sau mobilitatea structurii. Aceasta exprimă
posibilitatea reorganizării unor structuri particulare sau generale sub influenţa schimbării conţinutului
relaţiilor subiectului cu lumea. Plasticitatea este în linii mari o funcţie de vârstă: valoarea ei scade pe
măsura înaintării în vârstă. La copii şi la tineri, structurile se caracterizează printr-o plasticitate
ridicată, corespunzător, consistenţa personalităţii lor este mai puţin pregnantă, iar la bătrâni, ele tind
spre osificare, conservatorism. Din punct de vedere adaptativ, este la fel de importantă atât formarea
unei consistenţe de valoare ridicată, cât şi dezvoltarea „potenţialităţii pentru schimbare”. C. Rogers
susţine că ideea reorganizării şi modelării structurii personalităţii nu trebuie abandonată nici la vârstele
cele mai înaintate, psihoterapia prezentând un procedeu eficient de plasticizare chiar şi la subiecţii
aparent rigizi.
Structurile de bază ale personalităţii sunt: motivaţia, cogniţia şi controlul. Motivaţia dă
orientarea, selectivitatea şi semnificaţia conduitei. Pentru definirea profilului personalităţii, esenţiale
sunt motivele derivate şi condiţionate social-istoric. Ele plasează personalitatea pe o traiectorie de
mişcare semnificativă şi-i determină aşa numitele piscuri de integrare. Structura personalităţii este o
organizare plurimotivată, adică integrată pe un câmp mai larg de semnificaţii. Se disting însă niveluri
diferite de stabilitate şi pregnanţă pentru diferite motive, de aceea se poate vorbi de o ierarhie a
motivelor, în cadrul căreia anumite componente sunt mai relevante pentru structura personalităţii decât
altele. Structurile cognitive sunt considerate ca instrument de realizare a personalităţii, plasând
subiectul la scară obiectivă a competenţelor şi valorilor. Asociate cu structurile motivaţionale şi
afective, ele alcătuiesc construcţiile complexe ale aptitudinilor sau capacităţilor. Aptitudinea reprezintă
o organizare selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaţionale şi executive, care permite

13
omului desfăşurarea cu succes a unei acţiuni într-un moment dat. A poseda aptitudini înseamnă a
rezolva la indici de performanţă optimi o categorie sau alta de sarcini. Prin urmare, termenul are un
sens diferenţial, referindu-se nu numai la simplul fapt al reuşitei într-o activitate oarecare, ci şi la
gradul acestei reuşite: cât de mult în raport cu alţii. Întrucât indicatorul principal de relevare a
aptitudinii este performanţa, structura ei nu poate fi redusă la o sumă de predispoziţii şi calităţi
înnăscute, de ordin fiziologic, ci trebuie concepută ca un ansamblu integrat de operaţii care susţin un
comportament specific.
Metoda analizei factoriale a demonstrat că şi aşa numitele aptitudini simple, legate de
rezolvarea unui câmp limitat de situaţii problematice, presupun participarea mai multor laturi ale
substructurilor cognitive, motivaţionale şi afective. Cu cât o aptitudine are o sferă mai largă de
cuprindere în planul activităţii, cu atât organizarea sa devine mai complexă, angajând tot mai multe
dimensiuni ale personalităţii.
În sistemul general al personalităţii, un loc important îl ocupă construcţia specială a
mecanismelor de comandă şi control asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor comportamentului.
Aceste structuri reglatoare îndeplinesc următoarele funcţii: simplă inhibiţie prin impulsuri frenatorii
dirijate; transformarea sferei de acţiune a motivului, exprimarea unui motiv printr-un alt act
comportamental decât cel specific lui; amânare-reportarea realizării unui motiv în funcţie de
circumstanţe; selecţie şi programare, în cadrul unor motive concurente;
Gradul de control devine un important indicator în caracterizarea structurii personalităţii. Din
acest punct de vedere, oamenii pot fi împărţiţi în trei grupe:
 normal controlaţi: se caracterizează printr-un relativ echilibru între tendinţa reflexivă,
analitică, critică şi tendinţa spre acţiune, îmbinând într-o formulă optimă principiul libertăţii cu cel al
necesităţii, imperativul subiectiv cu cel obiectiv;
 subcontrolaţi: se caracterizează prin supraestimarea impulsului spre acţiune şi subestimarea
condiţiilor obiective ale realizabilităţii lor, ca urmare ei se comportă impulsiv, după glasul primei
dorinţe; pentru ei este mai important să acţioneze decât să gândească asupra oportunităţii acţiunii, de
aceea lucrurile li se par mult mai simple ca în realitate;
 supracontrolaţi (cenzuraţi); aceştia se caracterizează printr-un comportament de tip
reflexiv, bazat pe considerarea tuturor condiţiilor pro şi contra, pe anticiparea nu numai a rezultatului
imediat, ci şi a consecinţelor derivate lui.
De aici pot genera o serie de trăsături specifice, precum prudenţa, conservatorismul,
tradiţionalismul, conformismul, pedanteria, scrupulozitatea, rezervarea, timiditatea, etc. Aceste
structuri de control nu se reduc la componentele temperamentale; ele se elaborează în timpul evoluţiei
individuale, ca rezultat al acţiunilor dinamice dintre succes şi insucces.

1.5. Evaluarea personalităţii. Schiţa istorică

Dezvoltarea capacităţii de a înţelege şi de a face predicţii privind comportamentul oamenilor a
fost susţinută deopotrivă de interese personale imediate, dar şi de interese sociale mai generale.
Domeniul evaluării personalităţii – ca efort sistematic de înţelegere şi predicţie a comportamentului
indivizilor – are o lungă istorie.
Metode preştiinţifice
a) Astrologia – încercarea de a prezice viitorul prin observarea stelelor şi a altor corpuri cereşti
– îşi are originea în Mesopotamia de acum două milenii şi jumătate. Convingerea că stelele sunt, de
fapt, zei puternici i-a condus pe antici la credinţa că problemele oamenilor pot fi prorocite studiind
cerul, că personalitatea şi cursul evenimentelor din viaţa fiecărui pot fi determinate prin consultarea
horoscopului (configuraţia stelelor în momentul naşterii). Au apărut horoscoape care prezic
evenimente pe termen scurt (o zi, o săptămână etc.), dar şi adevărate manuale pentru perioade mai
lungi. Dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice a redus foarte mult interesul pentru astrologie, deşi
horoscoapele continuă să stârnească pasiunea multor oameni. Ideea că vieţile oamenilor sunt
predeterminate de configuraţia stelelor în momentul naşterii pare foarte naivă şi nu există nici un
argument serios în favoarea vreunei relaţii între personalitatea cuiva şi momentul naşterii sale. De ce
atunci persistă această credinţă (spre disconfortul multor psihologi)? Un posibil argument ar fi aşa-

14
numitul efect Barnum. Alt argument îl constituie fascinaţia generală pe care unele idei legate de
cosmos sau cu referite la supranatural o exercită asupra oamenilor. În plus, s-a creat o adevărată
industrie care aduce profituri uriaşe prin exploatarea acestor credinţe.
Pentru a elucida mecanismele psihologice care asigură succesul astrologilor, Van Rooij (1994)
a realizat un experiment interesant. Autorul a pornit de la „postulatul” astrologic conform căruia
persoanele născute sub un semn „pozitiv” (Berbec, Gemeni, Leu, Balanţă, Săgatător, Vărsător) ar fi
personalităţi extravertite, în timp ce persoanele născute sub un semn „negativ” (Taur, Rac, Fecioară,
Scorpion, Capricorn, Peşti) ar fi personalităţi introvertite. Pentru a verifica această afirmaţie, Van
Rooij a utilizat două eşantioane de peste 200 persoane. Concluziile cercetării au fost următoarele:
persoanele cărora astrologia le este familiară îşi atribuie automat caracteristicile postulate de credinţa
populară; astfel, autodescrierile spontane confirmă faptul că ei se aseamănă portretelor astrologice. Se
poate spune deci că astrologii au mai puţine şanse să se înşele cu persoanele care cred în astrologie.
b) Tehnica bioritmurilor – similară astrologiei este tehnica bioritmurilor – o metodă de
predicţie dezvoltată iniţial de Wilhelm Fliess (coleg al lui Freud) şi promovată ulterior de George
Thommen (1973). Conform teoriei bioritmurilor, eficienţa de fiecare zi este determinată de poziţia a
trei „cicluri”: fizic, emoţional, mental - care sunt fixate în funcţie de momentul naşterii şi care, prin
urmare, nu pot fi modificate. Pentru că fiecare din aceste cicluri are perioada sa, pot apărea zile foarte
proaste, când toate ciclurile au o curbă descendentă, sau zile foarte bune, când acestea au o curbă
ascendentă. Utilizând computerele programate să calculeze respectiv ale respectivele cicluri, oamenii
pot să identifice aproape instantaneu eficienţa lor potenţială pentru orice zi.
Nu există nici o dovadă clară a faptului că această schemă ar putea furniza informaţii utile şi
numeroase studii empirice au demonstrat că, într-adevăr, aşa stau lucrurile. Desigur, modificări ale
nivelului energetic şi motivaţional se produc. Ceea ce este de neconceput, după cercetările recente din
domeniul biologiei, este ca structura acestei schimbări să fie strict legată de momentul naşterii. Totuşi,
la fel ca şi în cazul astrologiei, „teoria” bioritmurilor şi-a găsit numeroşi adepţi, generând o industrie
profitabilă.
c) Chiromanţia – se referă la determinarea caracteristicilor unui individ prin interpretarea
variatelor neregularităţi, linii, adâncituri, semne etc. ale mâinii. Chiromanţia a funcţionat ca un
adevărat sistem standardizat de cunoaştere a personalităţii în China – cu trei milenii înaintea naşterii
lui Hristos. În chiromanţie, cea mai mare importanţă o au liniile palmei şi ridicăturile dintre aceste
linii. Fiecare „semn” este interpretat într-o manieră specifică. Astfel, dacă „Movila lui Saturn” este
mare, atunci putem vorbi despre înţelepciune, bogăţie, prudenţă. Prin „citirea” acestor semne,
chiromanţistul furnizează o descriere a personalităţii uşor de înţeles. În diverse cărţi se găsesc totuşi
hărţi destul de diferite ale celor două mâini. Absenţa completă a oricărei explicaţii rezonabile pentru
diversele interpretări – combinată cu faptul, demonstrat, că ridicăturile palmei şi celelalte caracteristici
ale mâinii pot fi schimbate de exerciţiile fizice ori muncile dominant manuale – justifică includerea
chiromanţiei în categoria superstiţiilor.
Totuşi, există mulţi oameni care afirmă că practică această străveche artă şi în multe librării
mai pot fi broşuri cu informaţii din domeniul chiromanţiei. Se pare că multe din succesele prezentate
de chiromanţi depind, totuşi, de abilitatea lor de a interpreta o serie de indicatori care se referă la voce,
ţinută generală şi îmbrăcăminte, şi care sunt mai relevanţi pentru evaluarea personalităţii decât
„semnele” din palmă. Dar există şi posibilitatea ca „specialistul” în chiromanţie să ofere afirmaţii
generale comune („Deşi aveţi o mare afecţiune pentru părinţi, au existat momente de mare dezacord.”)
care sunt valabile pentru orice client.
d) Frenologia – arta evaluării personalităţii prin măsurarea aspectului exterior craniului a
cunoscut o dezvoltare deosebită în urma lucrărilor lui Franz Joseph Gall, medic şi anatomist german –
în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Teza principală a lui Gall era că în creierul omului se află
locul în care se realizează controlul comportamentul. Această idee este astăzi acceptată de majoritatea
psihologilor. Totuşi, în secolul XIX modul de funcţionare a creierului nu era pe deplin înţeles, iar
teoriile existente atunci acordau prioritate ideilor localizaţioniste conform cărora în creier arii strict şi
bine delimitate în realizarea unor funcţii şi procese. Diversele denivelări observate la suprafaţa

15
craniului – spune Gall – corespund mărimii şi gradului de dezvoltare a unor arii cerebrale şi deci pot fi
utilizate pentru evaluarea unor caracteristici ale individului, inclusiv a trăsăturilor de personalitate.
De pildă, o protuberanţă a craniului în zona „prieteniei” va indica un individ sociabil prietenos.
La fel ca astrologia şi chiromanţia, frenologia dă practicienilor ei posibilitatea de a realiza o evaluare
completă a personalităţii. Teza de bază privind specificitatea funcţională a ariilor cerebrale şi
modelarea craniului în funcţie de acesta a fost categoric invalidată de cercetările ştiinţifice ulterioare,
discreditând astfel teoria care fundamentează frenologia. Gall a utilizat un demers empiric pentru
dezvoltarea teoriei sale. El a încercat, cu ajutorul observaţiei, să relaţioneze comportamentul de
funcţionarea cerebrală şi forma craniului. Pentru a-şi culege informaţiile, el a examinat craniile unor
persoane vii dar a procedat şi la autopsie pentru craniul şi creierul decedate. Gall a studiat şi craniile
persoanelor internate în spitale pentru boli psihice, în închisori, ale elevilor din şcoli şi din alte locuri
unde putea găsi indivizi cu deficienţe deosebite sau cu o înzestrare aptitudinală excepţională, sperând
să identifice relaţii constante între forma craniului şi caracteristicile psihocomportamentale.
Deşi cercetările lui Gall se înscriu printre primele încercări lăudabile de dezvoltare a unei
ştiinţe empirice a evaluării personalităţii, ele evidenţiază şi pericolul utilizării unor observaţii
personale neverificate ca singură sursă de informaţii într-un demers ştiinţific. Nevoia unei validări
concurente a observaţiilor personale – adică a unei demonstrări obiective a aceleiaşi relaţii în situaţii
independente de către alţi observatori – este deosebit de stringentă în continuare.
În mod paradoxal, nu lipsa validităţii ştiinţifice a ideilor lui Gall a determinat cele mai serioase
obiecţii, ci conflictul cu unele idei filosofice umaniste. Criticii teoriei lui Gall au subliniat că poziţia
lui Gall nu era doar ipotetică, ci netestabilă, de nedovedit, şi că, acceptând totuşi că ar putea fi
dovedită, ea ar fi imorală. Confirmarea frenologiei – evidenţiază aceşti critici – ar implica o acceptare
a ateismului şi fatalismului şi o negare a responsabilităţii morale. Asemenea idei sunt în acord şi cu
perspectivele moderne asupra determinismului comportamentului uman.
Validitatea ştiinţifică a teoriei frenolologice a fost contestată de multe cercetări. Amintim doar
cercetarea efectuată cu un secol în urmă (1901) de Charles Goring care, utilizând metode statistice
extrem de sofisticate, a comparat 3000 criminali din închisorile britanice cu 1000 studenţi de la
Universitatea Cambridge. Aceste comparaţii nu au evidenţiat diferenţe fizice semnificative între
grupurile amintite.
Utilizarea semnelor fizice stabile pentru evaluarea caracteristicilor personalităţii este comună
atât chiromanţiei, cât şi frenologiei. Căutarea unor relaţii clare între unele atribute fizice ale individului
şi caracteristicile personalităţii sale îşi are originea în teorii mai vechi privind relaţia dintre spirit şi
corp. Amintim, ca exemplu teoria „umorilor” a lui Hipocrate (400 î.Hr.) şi Galenus (150 d.Hr.).
aceştia, în concordanţă cu filosofia epocii, care considera că întreaga natură din patru elemente
fundamentale (aer, pământ, foc şi apă) au afirmat că în corpul amestecul „umorilor” (hormones) ce
reprezintă aceste determină temperamentul. În funcţie de dominanţa uneia dintre cele patru „umori”
(sânge, bilă neagră, bilă galbenă, flegmă) temperamentul poate fi sanguin, melancolic, coleric sau
flegmatic.
Deşi cercetările moderne privind fiziologia corpului uman au făcut din teoria „umorilor”o
teorie deosebită, ideea că personalitatea umană reprezintă o reflectare a corpului fizic poate fi regăsită
în lucrările moderne ale lui Sheldon şi ale colegilor săi Sheldon, Stevens & Tucker, 1940). Teoria
somatotipurilor a lui Sheldon împarte oamenii în trei tipuri mari: Ectomorful – care este subţire şi
fragil; Mezomorful (atletic) – are oasele şi muşchii mari şi o constituţie „pătrată”; Endomorful – are
organele digestive şi alte cavităţi ale corpului mari, o constituţie „rotunjită”, dar este relativ slab ca
dezvoltarea oaselor şi muşchilor.
Conform acestei teorii, fiecare tip ideal are o personalitate specifică. Astfel: endomorful se
caracterizează printr-un tip de personalitatea viscerotor: relaxare, dragoste pentru confort, reacţie lentă,
gurmand, sociabilitate, amabilitate, automulţumire, somn adânc, are nevoie de ceilalţi, când este
tulburat; mezomorful este caracterizat prin trăsături de personalitate de tip somatotor: autoafirmare
puternică, dragoste pentru aventură, energie, nevoie de exerciţiu, îi place să domine, dragoste pentru
risc şi noroc, maniere directe, curaj, caracter zgomotos, nevoie de acţiune când are probleme;
ectomorfului i se asociază trăsături de personalitate de tip cerebrotor. Cerebrotonul este reţinut în

16
postură şi mişcare, are reacţii rapide, este încordat, anxios, inhibat, întrovertit, singuratic. Deoarece
majoritatea indivizilor sunt combinaţii ale acestor trei tipuri constituţionale (ecto-, endo-, mezomorf),
caracteristicile personalităţii lor sunt determinate de proporţiile relative ale factorilor constituţionali în
somatotipul lor individual.
Teoria lui Sheldon a fost subiectul unor controverse considerabile şi argumentele pentru
validitatea ei sunt în cel mai bun caz echivoce (Herman, 1992). În prima sa cercetare, Sheldon
pretindea că există un grad foarte înalt de asociere înalt de asociere între trăsăturile de personalitate şi
tipurile constituţionale (coeficientul de corelaţie raportat era de peste 0,80). Studii ulterioare au arătat
că această pretenţie este excesivă. Câteva cercetări nu au găsit nici o corelaţie semnificativă, în timp ce
altele au constatat o corespondenţă moderată în direcţia aşteptată (Allport, 1981). Trebuie să admitem,
totuşi că teoria lui Sheldon se înscrie pe linia vechilor preocupări de a descoperi o relaţie clară între
spirit şi corp.
Abordarea ştiinţifică
Evaluarea ştiinţifică a personalităţii îşi are originea în: 1. studiul diferenţelor individuale cu
ajutorul măsurării psihologice. Studiul diferenţelor individuale a primit un puternic impuls din
cercetările lui Ch. Darwin asupra evoluţiei. Pentru a studia efectele ereditaţii era necesară identificarea
clară a diferenţelor individuale cu privire la acele comportamente care aveau, în concepţia lui Darwin,
o valoare adaptativă şi asigurau supravieţuirea speciei umane. Apoi, Sir Francis Galton s-a interesat de
transmiterea ereditară a acestor diferenţe şi şi-a dedicat ultima parte a vieţii studiului respectivei
probleme. Deşi au existat şi înaintea lui încercări de categorizare şi măsurare a ceea ce Galton a numit
„facultăţi intelectuale”, Galton rămâne iniţiatorul măsurării factorilor nonintelectuali, cunoscuţi în mod
obişnuit sub numele de caracter şi temperament.
Galton nota într-o lucrare din 1884 că ceea ce este numit caracter poate fi considerat „ceva”
bine definit şi durabil şi de aceea este rezonabilă încercarea de a-l măsura. El a propus ca pentru
măsurarea caracterului să se utilizeze o abordare asemănătoare cu cea folosită în evaluarea capacităţii
intelectuale. Galton a şi discutat unele metode pentru măsurarea „emoţiei” şi „temperamentului”
utilizând ceea ce astăzi s-ar putea numi „probe comportamentale”. De exemplu, el a sugerat măsurarea
emoţiei cu ajutorul unor instrumente care să înregistreze schimbările fiziologice în timpul unor situaţii
stresante din viaţa reală (Allport, p. 981).
În Statele Unite, cel care a iniţiat studiul diferenţelor individuale a fost James McKeen Cattell,
care îşi luase doctoralul cu W. Wund. După o scurtă colaborare cu Galton, Cattell s-a întors în SUA în
1888 unde şi-a început cercetările la laboratorul de Psihologie al Universităţii din Pennsylvania. Deşi
interesul său principal era orientat asupra psihofizicii, percepţiei şi timpului de reacţie, Cattell a
influenţat puternic dezvoltarea unor tehnici de măsurare psihologică, inclusiv a unor teste de
personalitate.
Aproape în acelaşi timp, în Franţa, Alfred Binet, entuziasmat de lucrările lui Galton asupra
diferenţelor individuale, a început o serie de cercetări asupra unor persoane de excepţie din domeniul
artei şi ştiinţei. Binet (ale cărui cercetări iniţiale erau influenţate de ideile frenologiei) a considerat că
diferenţele individuale privind inteligenta nu-şi au originea în diferenţele dintre unele procese psihice
simple, aşa cum credea Galton, ci în particularităţile unor funcţii cognitive mai complexe, cum ar fi:
atenţia, înţelegerea frazelor, memoria etc. Cercetările lui, efectuate la cererea Ministerului Educaţiei
din Franţa, s-au finalizat cu construirea binecunoscutei „Scări metrice a inteligentei”. Unele dintre
probele incluse în această scară solicită persoanelor examinate alcătuirea unor scurte povestiri pornind
de la câteva imagini şi identificarea unor pete de cerneală - probe care au precedat ceea ce astăzi
numim teste „proiective” de personalitate.
Am putea spune, astfel, că înainte de 1915 cercetările privind personalitatea au fost precedate
de măsurarea unor deprinderi şi abilităţi care au stimulat interesul pentru studiul diferenţelor
individuale. Temperamentul şi caracterul erau considerate entităţi „reale”, precum timpul de reacţie şi
atitudinile perceptive, incluse aproape în aceeaşi categorie cu unele caracteristice fizice precum
înălţimea şi greutatea. Galton a introdus – ca metodă de studiu al personalităţii – utilizarea unor
eşantioane de comportament din situaţii reale de viaţă şi cercetările lui au stimulat interesul pentru
acest domeniu atât în Statele Unite, cât şi în Franţa. Doi dintre urmaşii lui Galton, K. Pearson şi Ch.

17
Spearman, au jucat un rol important în dezvoltarea unor proceduri statistice care, ulterior s-au dovedit
a fi instrumente utile în cercetările asupra personalităţii. Aproape în acelaşi timp, un alt cercetător
englez, Weeb (1915) a fost primul care a utilizat pentru prima dată, pentru evaluarea unui număr mare
de subiecţi, datele obţinute de la persoane care cunoşteau bine subiecţii respectivi – introducând astfel
o tehnică impusă mai târziu sub numele de tehnica experţilor evaluatori. Tot lui Weeb i se atribuie şi
utilizarea în premieră a ceea ce s-a numit ulterior metoda biografică - o analiză a unor texte scrise în
care subiecţii îşi povesteau viaţa. Paralel cu studiile şi cercetările menţionate, o scrie de alţi cercetători
au început să fie din ce în ce mai implicaţi în evaluarea comportamentului uman etichetat ca
„anormal”.
2. Cercetările din domeniul psihopatologiei au fost stimulate, pe de o parte, de problemele
practice ridicate de diagnosticarea, clasificarea şi categorizarea diverselor manifestări psihopatologice
şi, pe de altă parte, de nevoia înţelegerii, clarificării şi influenţării mecanismelor psihologice care stau
la baza acestor manifestări. Se consideră că printre proceduri utilizate pentru evaluarea personalităţii
persoanelor cu manifestări psihopatologice se numără proba asociativ-verbală.
Utilizată iniţial de E. Kraepelin (1892), proba asociaţiei verbale libere a fost propusă de
Sommer (un coleg al lui Kraepelin) ca probă de diagnostic diferenţial între diverse tipuri de tulburări
mintale, în tehnica asociaţiei libere, subiectului i se prezintă un cuvânt-stimul, de cele mai multe ori
dintr-o listă standardizată de cuvinte, şi i se cere să răspundă cât mai repede posibil cu primul cuvânt
care îi vine în minte. Lista de cuvinte i se poate prezenta subiectului de mai multe ori deoarece variaţia
răspunsurilor la acelaşi stimul poate fi un indicator diagnostic util. Se înregistrează, de asemenea,
timpul de reacţie la fiecare prezentare.
Proba asociativ-verbală a fost utilizată şi de C. Jung. Acesta a alcătuit o listă standardizată de
cuvinte considerată şi azi ca fiind utilă în detectarea anumitor domenii conflictuale sau generatoare de
tulburări. În interpretarea rezultatelor erau utilizaţi o serie de indicatori: timpul de reacţie, lipsa
răspunsului, reacţii emoţionale diverse (bâlbâială, înroşire etc.).
Utilizând un grup de control alcătuit din 1000 persoane considerate normale şi un aparat
statistic complex, Kent şi Rosanoff (1910) au raportat răspunsurile subiecţilor bolnavi psihic la
răspunsurile subiecţilor din grupul de control şi au constatat că psihoticii dau în mod semnificativ mai
puţine răspunsuri comune, obişnuite, decât persoanele normale şi că aceste diferenţe au nu numai o
semnificaţie statistică, ci şi una clinică. Astfel, testul asociativ-verbal poate fi considerat primul
instrument psihometric utilizat pentru identificarea persoanelor cu tulburări emoţionale, deşi ulterior a
fost relativ puţin folosit în acest scop.
În aceeaşi perioadă, alţi cercetători (medici, psihologi) au redactat liste cu simptome ce puteau
fi utilizate pentru identificarea unor tulburări psihice (Heymans şi Wiersma -1906, Hoch şi Amsden -
1913, Wells - 1914). Aceste liste au stimulat apariţia primelor inventare de personalitate, bazate pe
autoevaluare. Primul inventar de acest tip a fost cel alcătuit de Robert S. Woodworth (1919) şi s-a
numit Woodworth Personal Data Sheet.
Acest inventar, creat în timpul primului război mondial, a reprezentat o încercare de a
standardiza interviul psihiatric pentru a-1 adopta unei testări pe loturi largi de subiecţi. Obiectivul lui
era acela de diagnosticare a capacităţii soldaţilor de a se adapta satisfăcător la factorii de stres şi la
constrângerile vieţii militare, întrebările inventarului au fost formulate astfel încât să identifice
simptome nevrotice obişnuite, precum şi simptome observate la persoanele care nu erau capabile să se
adapteze la rigorile disciplinei militare şi războiului. Inventarul a cuprins iniţial peste 200 de itemi
care, după mai multe testări, au fost reduşi la 116. Dintre variatele adaptări şi revizii care au urmat, cea
mai cunoscută este Woodworlh - Mathews Personal Data Sheet. Această variantă are 76 de itemi
repartizaţi pe mai multe scale: emotivitate, tendinţe obsesive şi psihastenice, tendinţe schizoide,
tendinţe paranoide, tendinţe depresive şi hipohondrice, tendinţe impulsive şi agresivitate, tendinţe spre
instabilitate, tendinţe antisociale, hernii sunt transparenţi, fără a exista o preocupare pentru controlul
atitudinii subiectului faţă de probă. Se răspunde prin „Da” sau „Nu”, majoritatea răspunsurilor „Da”
fiind cele prin care subiectul îşi recunoaşte respectiva manifestare sau fapt psihic.
Urmând exemplul lui Woodworth, alţi clinicieni au adaptat chestionarul lui la alte grupuri de
subiecţi (elevi, delincvenţi, tineri, studenţi) în general prin modificarea formulărilor întrebărilor.

18
 Am putea spune că, după 1920, a început să se impună o abordare fermă, structurată, bazată pe
cercetări empirice, în domeniul evaluării şi măsurării personalităţii. Liniile principale ale acestei
dezvoltări, deşi nu totdeauna foarte clare, au urmat, în general, evoluţia ideilor şi teoriilor psihologice.
3. Psihanaliza. După cum se ştie, teoria psihanalitică consideră că cel mai important şi cel mai
util mijloc de a înţelege personalitatea cuiva este analiza elementelor profunde ale funcţionării sale şi
nu a elementelor superficiale uşor accesibile observaţiei. Pentru psihanalişti, informaţiile bazate pe
autoevaluări sunt foarte puţin utile. Perspectiva psihanalitică este oarecum completată de ideile
promovate de psihologia gestaltistă conform căreia personalitatea individului este mai mult decât suma
simplă a comportamentelor şi trăsăturilor.
Aceste idei au influenţat dezvoltarea metodelor de evaluare clinică a personalităţii. H.
Rorschach, psihiatru elveţian, a utilizat percepţia unor pete de cerneală pentru a studia unele probleme
psihologice teoretice, dar a descoperit că rezultatele obţinute pot fi utilizate în diagnosticul psihiatric al
unor tulburări psihice (1921). Percepţia petelor de cerneală fusese utilizată şi înaintea lui Rorschach ca
material pentru stimularea asociaţiei libere, dar analiza rezultatelor se limita doar la conţinutul tematic.
Contribuţia lui Rorschach a fost încercarea de a analiza într-o manieră sistematică producţia
subiectului examinat cu ajutorul unor aspecte formale ale petelor (culoare, formă, mişcare etc.) şi al
observării faptului dacă subiectul îşi baza răspunsul pe întreaga imagine a petei sau doar pe unele
elemente ale ei. El considera că diferenţele perceptive se aflau în relaţie cu diferite procese psihologice
sau „structuri” ale personalităţii. Lucrările lui H. Rorschach au impulsionat atât utilizarea petelor în
diverse cercetări, cât şi dezvoltarea altor tehnici în care se utilizează stimuli slab structuraţi pentru
provocarea unor comportamente-răspuns utilizate pentru evaluarea personalităţii.
Tehnica petelor de cerneală a lui Rorschach a găsit mulţi adepţi în special printre clinicienii de
orientare psihanalitică ce o utilizează ca mijloc de investigare a inconştientului. Deşi Rorschach
afirmase că „testul nu poate fi considerat ca mijloc de acces în profunzimile inconştientului”, tehnica
propusă de el a devenit cea mai utilizată procedură de explorare a conţinutului şi structurii aspectelor
profunde ale personalităţii de către clinicienii de orientare psihanalitică.
Mai târziu, L.K. Frank (1939) a utilizat pentru a denumi tehnica lui Rorschach şi alte tehnici
similare folosite pentru examinarea aspectelor profunde ale personalităţii – termenul de tehnici
proiective. În concepţia lui Frank, metodele proiective sunt cele care pun subiectul în faţa unei situaţii
pentru care există puţine structuri culturale bine definite ale răspunsurilor posibile, astfel încât el
trebuie să proiecteze asupra acestei situaţii ambigue „felul în care vede viaţa,... Înţelesuri, semnificaţii,
structuri şi, în special,... sentimente”. Frank considera aceste metode ca fiind indirecte, deoarece ele
ating uşor patternurile organizării interne şi structura personalităţii fără să le dezintegreze sau să le
modifice modul în care există, manifestându-se într-o manieră asemănătoare razelor X, care
vizualizează structurile somatice inaccesibile ochiului liber, fără să le distrugă.
Între celelalte tehnici proiective, amintim Testul de apercepţie tematică (Murray, 1935, 1938,
1943), Testul de apercepţie pentru copii (Bellak, 1953), Tehnica petelor de cerneală a lui Holtzman.
4. Psihometria. Concomitent cu dezvoltarea tehnicilor proiective, alţi cercetători s-au orientat
spre dezvoltarea şi rafinarea inventarelor de personalitate. Aceste cercetări s-au centrat îndeosebi pe
evaluarea unor trăsături sau aspecte restrânse ale personalităţii şi au profitat de dezvoltarea tehnicilor
statistice şi de o mai bună înţelegere a problemelor complexe legate de fidelitatea şi validitatea
măsurătorilor.
Adepţii acestei orientări au subliniat avantajele inventarelor:
 administrarea rapidă pe un grup mare de persoane;
 posibilitatea de a utiliza uşor proceduri statistice pentru stabilirea normelor şi a consistenţei
interne a relaţiei dintre scorurile testului şi alte măsurători ale comportamentului etc. Au fost
evidenţiate şi o serie de limite ale acestora, între care posibilitatea falsificării răspunsurilor şi faptul că
inventarele vizează doar aspecte superficiale ale personalităţii sunt cele mai importante.
În primele inventare de personalitate un item era considerat valid dacă provoca răspunsuri
diferite la subiecţi care făceau parte din categorii diferite. Astfel, Inventarul de adaptare Jeli (Bell
Adjustement Inventory), apărut în 1939, conţine itemi care diferenţiază relativ bine subiecţii bine

19
adaptaţi de cei inadaptaţi. Adaptarea era considerată din perspectiva mai multor domenii (mediu
familial, sănătate, supunere, emoţionalitate, ostilitate).
În aceeaşi perioadă, s-a dezvoltat un demers empiric de selectare a itemilor: răspunsurile erau
examinate în funcţie de puterea lor de discriminare a subiecţilor care făceau parte din grupuri diferite,
în forma finală a testului erau incluşi doar itemii care demonstrau o bună diferenţiere între grupuri.
Această tehnică a fost utilizată de Edward K. Strong pentru construirea primului Chestionar de interese
(Strong Vocational Inlerest Blank - 1927) - un model de construcţie a unui inventar cu ajutorul unui
demers empiric, model utilizat în bună măsură şi de Bernreter (1939) pentru construirea inventarului
de personalitate care-i poartă numele. Hathaway şi McKinley (1940, 1951) au utilizat şi ei un demers
empiric pentru construirea binecunoscutului MMPI (Minnesota Multiphasic Personality Inventory).
Dezvoltarea unui număr foarte mare de inventare de personalitate s-a datorat, pe de o parte,
cererii sociale de rezolvarea unor probleme concrete (aşa au apărut inventarele de adaptare, cele de
interese etc.) şi, pe de altă parte, operaţionalizării unor teorii privind structura personalităţii şi
diferenţele individuale (includem aici inventarele care măsoară introversiunea – extroversiunea,
masculinitatea / feminitatea şi cele care au la bază diverse teorii privind diferenţele individuale).
5. Psihologia industrială şi vocaţională. În timp ce psihologia clinică s-a centrat îndeosebi
asupra evaluării gradului de inadaptare ori a diverselor tulburări psihice care puteau fi descrise cu o
etichetă psihiatrică, alţi psihologi s-au orientat spre evaluarea caracteristicilor personalităţii ce asigurau
succesul profesional. Inventarul de interese al lui Strong, deja amintit, este un exemplu în acest sens.
Cercetările ulterioare ale lui Strong şi ale succesorilor lui au contribuit la dezvoltarea inventarului
iniţial, numit acum Strong Interest Inventory..Strong a identificat un număr de interese care corelau
diferit cu succesul în anumite ocupaţii specifice. Corelaţia semnificativă dintre anumite interese şi
succesul profesional în anumite domenii a fost confirmată de multe cercetări ulterioare şi a făcut din
Inventarul lui Strong un puternic instrument de selecţie şi orientare profesională.
Deoarece a devenit evident că succesul profesional este determinat de capacitatea individului
de a-şi asuma diverse roluri în grupul de muncă, studiul relaţiilor inter-personale a devenit din ce în ce
mai important. Acest fapt a determinat apariţia unor noi tipuri de inventare de personalitate orientate
spre evaluarea unor aspecte ale funcţionării psihice cotidiane precum sociabilitatea, dominanţa,
flexibilitatea şi diverse dimensiuni ale stilului interpersonal. Între inventarele de personalitate a căror
dezvoltare este determinată cel puţin în parte de nevoile psihologiei industriale şi vocaţionale amintim:
Inventarul de personalitate California (CPI) realizat de Gough (1957, 1987), Scările orientării
fundamentale a relaţiilor interpersonale (Fundamental Interpersonal Relations Orientations Scales) -
instrument realizat de Schutz (1967), Inventarul de personalitate al lui Hogan (Hogan Personality
Inventary) realizat de Hogan în 1992 etc.
Alţi psihologi au evidenţiat rolul unor evenimente biografice în realizarea unor predicţii privind
succesul profesional în anumite domenii. Acest fapt a condus la realizarea unor formulare biografice
ponderate (G.W. England, 1961).
Altă modalitate de evaluare a personalităţii este tehnica probelor comportamentale utilizată
deja de Galton (după cum am amintit). În domeniul psihologiei industriale şi vocaţionale,
comportamentele care ne interesează sunt provocate în laborator sau în spaţii controlate. Ideea de bază
a acestei tehnici este simplă: frecvenţa sau uşurinţa cu care comportamentele sunt actualizate în
situaţiile test corelează cu frecvenţa cu care ele se manifestă în situaţii reale de viaţă. Cea mai
complexă formă de utilizare a probelor comportamentale este procedura centrelor de evaluare.
Centrele de evaluare nu sunt, cum s-ar putea înţelege, locuri geografice, ci constituie un ansamblu de
metode de evaluare bazate pe observarea directă a comportamentelor provocate conform unei anumite
metodologii funcţie de scopul evaluării.
6. Behaviorismul modern. În perioada 1920 – 1945 foarte mulţi psihologi erau de formaţie
behavioristă, de aceea inventarele alcătuite de ei erau gândite ca substitute ale observaţiei, iar
întrebările puneau accentul mai ales pe ceea ce au făcut decât pe ceea ce au simţit sau gândit oamenii
în anumite situaţii (Cronbach, 1970). După anii 60 a existat o tendinţă accentuată de a extinde
perspectiva behavioristă şi în domeniul psihologiei clinice, dominată de practicieni care utilizau mai
ales inventarele bazate pe autoraportări şi tehnici proiective, care puneau accentul pe identificarea

20
structurii şi predispoziţiilor interioare ale personalităţii. Această tendinţă a fost stimulată şi de
dezvoltarea unor tehnici de modificare a comportamentului şi a terapiei comportamentale.
Behavioriştii au pus accentul pe determinaţii situaţionali al comportamentului şi au afirmat că,
în multe cazuri, autocaracterizările şi autopredicţiile sunt la fel de precise ca şi evaluările sau
predicţiile de evaluatori antrenaţi. De aceea psihologii behaviorişti preferă, în locul testelor şi
inventarelor tradiţionale sau mai noi, să dezvolte tehnici de evaluare „croite pe măsură”, în care o
anumită situaţie stimul – cea de care se interesează psihologul – este reprodusă într-o manieră cât mai
precisă şi mai detaliată posibil, de exemplu, pentru evaluarea evoluţiei intensităţii fricii în cursul
terapiei este identificată populaţia stimulilor potenţiali care provoacă frica apoi un eşantion
reprezentativ de stimuli anxiogeni va fi prezentat persoanei într-o varietate de moduri. Astfel, în
evaluarea fricii de un animal, itemii includ descrieri, diapozitive, fotografii sau filme, imagerii dirijate
şi, în sfârşit, contactul cu animalul respectiv.
7. Psihologia socială. Una dintre temele centrale ale psihologiei sociale este percepţia
persoanei adică felul în care persoanele obişnuite „naive”– nonpsihologii – înţeleg şi evaluează
intenţiile şi motivele oamenilor, atracţiile şi respingerile interpersonale, precum şi alte caracteristici
importante. Având în vedere faptul că psihologii clinicieni au fost mai întâi oameni obişnuiţi,
evaluatori „naivi” ai celorlalţi şi că aceste patternuri evaluative bazale pot continua să funcţioneze şi să
interacţioneze cu strategiile de abordare ştiinţifică a personalităţii, este util să amintim aici câteva
consideraţii privind percepţia socială a persoanei. Cercetările din domeniul psihologiei sociale au
deteminat faptul că primele impresii pe care ne le formăm despre ceilalţi sunt influenţate de
caracteristici exterioare uşor observabile: vârstă, sex, rasă, îmbrăcăminte etc. Atractivitatea fizică are
şi ea un rol foarte important în formarea impresiilor despre ceilalţi (Dion, Berscheid, Walster, 1972).
Un fapt important descoperit în domeniul percepţiei persoanei este acela că informaţiile pe care
le avem despre ceilalţi tind să se organizeze în jurul unei trăsături centrale. Într-un experiment de
referiment de referinţă în domeniu, Asch (1946) a demonstrat că dimensiunea cald – rece are un rol
central în formarea impresiei despre ceilalţi. Într-un alt studiu Rosenberg şi Sedlak (1972) au
descoperit că imaginea despre ceilalţi este structurată de trei dimesiuni: evaluarea (bun – rău), potenţia
(puternic – slab) şi activitatea (activ – pasiv, energic – leneş).
Deseori ne întrebăm de ce oameni (inclusiv noi înşine) se comportă într-un anumit fel. De ce
fac ei ceea ce fac? Răspunzând la aceste întrebări facem atribuiri: adică identificăm cauzele
comportamentelor noastre şi ale celorlalţi; astfel, comportamentele pot fi înţelese şi explicate.
Deoarece noi nu putem observa decât comportamente, cauzele lor sunt, de cele mai multe ori, expresia
unor raţionamente. Atunci când explicăm comportamentul nostru sau pe al altuia, putem face atribuiri
situaţionale – atribuind comportamentul unor cauze externe, aparţinând situaţiei, sau putem face
atribuiri dispoziţionale, atribuind comportamentul unor cauze interne, precum trăsături de
personalitate, motive sau atitudini.
Cercetările de psihologie socială au demonstrat că există diferenţe suprinzătoare între
modalităţile în care facem atribuiri referitoare la comportamentul propriu şi la al celorlalţi. Atunci
când încercăm să explicăm comportamentul celorlalţi ne concentrăm atenţia îndeosebi asupra
personalităţii lor şi mai puţin asupra factorilor care operează în situaţia în care ei se află, iar când
explicăm propriul comportament avem tendinţa de a utiliza atribuiri situaţionale. De asemenea,
explicaţie pe care le dăm comportamentelor noastre sunt diferite în funcţie de gradul de succes la care
au condus. Astfel, avem tendinţa să atribuim cauze interne succeselor noastre şi să putem insuccesele
pe seama cauzelor externe, situaţionale. Depresia tinde să schimbe acest mecanism atribuit: depresivi
îşi atribuie succesele unor cauze externe instabile, iar insuccesele, unor cauze interne stabile.
Teoria atribuirii are implicaţii deosebite în practica evaluării clinice a personalităţii. Psihologii
realizează mai multe atribuiri în legătură cu comportamentul clienţilor, iar terapia depresiei, de pildă,
vizează, între altele, şi corectarea erorilor atribuţionale manifestate de pacienţi.
De asemenea, dezbaterea ştiinţifică privind cauzele comportamentului uman (trăsături de
personalitate / situaţie) nu poate fi complet separată de informaţiile pe care le furnizează cercetările din
domeniul atribuirii.

21
 TEMA 2. ASPECTE TEORETICE SI METODOLOGICE ALE PERSONALITATII

2.1. Prima categorie de divergenţe de ordin metodologic

din cadrul psihologiei personalităţii
Conceptul de personalitate apare ca integrator semantic de ordin superior, el coordonând şi
corelând funcţional-dinamic conţinuturile noţiunilor referitoare la multitudinea componentelor
bioconstituţionale, a proceselor, stărilor şi condiţiilor psihice particulare şi a componentelor socio-
culturale. Sinteza conceptuală ne obligă astfel să nu hipostaziem percepţia, memoria, gândirea etc.,
transformându-le în realităţi sui generis, de sine stătătoare, ci să le considerăm permanent ca
manifestări şi dimensiuni ale unui sistem integral supraordonat - personalitatea. Cu toate că acest
aspect este suficient de evident pentru a fi (aproape) unanim acceptat, în comunicarea cotidiană, ca şi
în domeniul cunoaşterii ştiinţifice, termenul ca atare de personalitate se foloseşte în accepţiuni foarte
diferite, dobândind astfel un Caracter înalt polisemantic.
Deosebirile semantice se evidenţiază în cadrul principalelor discipline socio-umane care şi-l
includ în sistemul lor conceptual: sociologia, politologi, etica, istoria, pedagogia, psihologia. Să luăm,
de pildă, sociologia şi psihologia: prima foloseşte termenul respectiv în sens diferenţial-restrictiv,
atribuindu-1 indivizilor care, prin contribuţia adusă într-un sector sau altul al culturii materiale şi
spirituale se ridică deasupra celorlalţi; cea de a doua, dimpotrivă, foloseşte acest, termen în sens larg,
pentru a desemna orice om normal ca membru al unei comunităţi sociale (personalitatea exprimând, în
acest caz, modul specific de organizare psiho-comportamentală a omului în contextul vieţii sociale, al
culturii şi istoriei).
Reţinem, aşadar, că psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la orice om
normal fiecăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate”. Dar, deşi există un consens în
ceea ce priveşte sfera noţiunii, în cadrul psihologiei şi al lucrărilor din acest domeniu întâlnim mari
diferenţe între autori în ceea ce priveşte conţinutul care se introduce în sfera astfel acceptată.
Diferenţele sunt generate atât de perspectiva metodologică din care se abordează personalitatea ca
„obiect” de investigaţie ştiinţifică şi de explicare / interpretare teoretică generalizatoare, cât şi de
natura conţinuturilor după care, şi prin intermediul cărora, se defineşte noţiunea ca atare.
Fondatorul psihologiei personalităţii, ca domeniu relativ distinct de cercetare şi cunoaştere,
trebuie socotit psihologul german W. Stern prin lucrarea Die menschliche Personalichkeit (1923). De
atunci, asistăm la creşterea continuă a interesului şi preocupărilor pentru studiul personalităţii în cadrul
unei ramuri speciale a psihologiei – psihologia personalităţii. Dar, ca şi în cazul psihologiei generale,
şi în psihologia personalităţii s-au făcut şi se fac puternic resimţite divergenţele de ordin metodologic.
O primă divergenţă a fost generată de modul de înţelegere şi rezolvare a problemei raportului
particular (individual, concret), general (universal). Astfel, rămânând sub influenţa principiului „ori-
ori”, „sau-sau”, gândirea psihologică a operat prin opunerea particularului - generalului, sau invers, şi
prin direcţionarea cercetărilor fie către un pol, fie către celălalt. Apare, ca urmare, marea divergenţă
metodologică dintre (orientarea idiografică) (idios - propriu, specific), potrivit căreia cercetarea
personalităţii trebuie să se centreze pe evidenţierea, analiza şi explicarea individualului, a „omului
concret în situaţii concrete”(G. Politzer, 1947), şi (orientarea nomotetică) (nomos - lege, normă,
nomothetikos - promulgare de legi), potrivit căreia psihologia personalităţii, dacă se doreşte a intra în
categoria ştiinţelor autentice, trebuie să se ocupe exclusiv de dezvăluirea generalului şi de formularea
unor legi cu aplicabilitate generală.
Dilema ştiinţă - unicitate (nomotetic – idiografic) a dus la formularea a două soluţii diferite.
1. Soluţia cea mai tranşantă este aceea care propune ca generalul să aparţină ştiinţei, iar
individualul artei. Ea vizează, de fapt admiterea unor limite ale ştiinţei şi ne apare ca o soluţie
disperată. Normal este ca psihologia sa tindă spre stăpânirea completă a fenomenelor, atât abstracte,
cât şi concrete.
2. O altă soluţie susţinută îndeosebi de autori germani (E. Spranger, 1927; O. Dithey, 1928),
este aceea de a admite existenţa a două psihologii distincte: una nomotetică, şi alta ideografică. Prima
a fost declarată o ştiinţă a „elementelor”, iar cea de a doua - o psihologie a „structurii”, prima bazându-

22
se pe metoda analizei şi explicaţiei cauzale, a doua - pe metoda „înţelegerii” a „comprehensiunii”. Este
în afara oricărei îndoieli că individul întruchipează un sistem al unităţii structurate. De asemenea este
indiscutabil că ştiinţa vizează şi tinde spre universal şi nu spre particular. Dar nu este mai puţin evident
faptul că personalitatea este o unitate indisocială a individului, unicului, particularului, tipicului şi
generalului.
Individualul luat în sine şi absolutizat nu poate fi înţeles şi explicat; înţelegerea şi explicarea
oricărui lucru presupune raportarea lui la un cadru de referinţă, la un etalon. La rândul său, generalul
personalităţii nu există decât în forme individuale. Particularul este ceea ce este în virtutea faptului că
reprezintă o combinaţie de universale. În consecinţă, soluţia pe care trebuie s-o adopte psihologia
personalităţii, ca de altfel şi psihologia generală, este cea a împletirii demersului individual – concret
cu cel general. Această direcţie s-a conturat şi tinde să se impună în prezent sub denumirea de
ideografic (ideo - ceea ce este văzut, formă, unitate complexă). Admiţând că toţi oamenii simt alcătuiţi
din aceleaşi trăsături sau componente (universale), combinaţia acestora se realizează într-o formulă
unică (sau aproape unică). Luând universalele (trăsăturile) în sine, ele nu permit să prevedem în mod
absolut comportamentul în plan individual (structura emergentă). Chiar dacă trăsătura este definită ca
ceea, ce predispune şi condiţionează din interior o persoană să se comporte într-un anume fel,
interacţiunea ei cu altele poate să modifice semnificativ dependenţa iniţială. Dar nu este mai puţin
important de subliniat că, în virtutea universalităţii trăsăturilor, investigând un număr mare de
persoane, reuşim să punem în evidenţă anumite apropieri şi asemănări între ele şl să le grupăm în
tipuri sau clase. Unicitatea este expresia combinării unor componente şi trăsături generale. Referindu-
se la aceasta. G. Allport vine cu un exemplu edificalor. El ia doar două dimensiuni generale –
inteligenţa şi dominanţa, urmărind modul lor de reprezentare şi combinare la două persoane concrete:”
Observând tabloul de mai sus, putem spune: persoana este foarte inteligentă, dar obedientă, dar
persoana Y este proastă, dar dominatoare. Până aici totul pare a ti în regulă. Dar să ne întrebăm: nu
poate dimensiunea A să interacţioneze cu dimensiunea B, în aşa fel încât să se formeze un nou element
(efect)? De pildă, nu poate fi X un discipol inteligent, iar Y un agresor stupid? Iar specificul conduitei
lor va fi modificat ulterior de alte trăsături (dimensiuni) care le aparţin, în aşa fel, încât, structura
emergentă să nu poată fi predictibilă pornind de la universale?
Problema individualităţii nu va consta atunci în modul în care se compară inteligenţa sau
dominanţa persoanei X cu aceleaşi trăsături abstracte de la alte persoane, ci în modul în care
inteligenţa lui X este legată de dominanţa sa, de valorile sale, de conştiinţa sa şi de restul personalităţii
sale. Acest mod intern de structurare / organizare este cel care răstoarnă ştiinţa convenţională a
universalelor (G. Allport, 1981. p. 21). Ştiinţa convenţională este derutată de faptul că nu poate vedea
modul în care organizarea internă a individului s-ar putea insera în paradigma nomotetică a legilor
generale. Dar, cum, pe bună dreptate, subliniază G. Allport, o afirmaţie universal adevărată şi, de
aceea, cu putere de lege, este aceea că structurile personale ale individualităţii sunt unice. Această
afirmaţie ar trebui admisă ca primă lege a psihologiei personalităţii. (G.Allport). Apoi, devine
metodologic fertilă căutarea printre principiile generale ale biologiei şi psihologiei dinamice a acelor
procese care generează unicitatea. Genetica, mai ales, ne oferă din plin asemenea legi generale care
generează unicitatea.
În fine, nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că organizarea în plan individual a
comportamentului îşi are propriile sale legi. Nu este nevoie să studiem fiecare caz individual în parte
pentru a ne da seama de existenţa unor regularităţi legice ale vieţii şi comportamentul. Acestea
caracterizează fiecare existenţă individuală şi pot fi surprinse printr-o cunoaştere mai mult sau mai puţi
aprofundată: cu cât suntem mai mult timp alături de cineva şi mai apropiaţi, cu atât reuşim să ne
formăm nişte expectaţii mai veridice şi să emitem predicţii mai realiste în legătură cu modul său de
reacţie şi comportare în diferite situaţii (şi, pentru aceasta, nu avem neapărat nevoie de cunoaşterea
naturii umane în general). În acest punct, ne confruntăm cu problema raportului dintre regularităţile
statistice, şi cele legice (în sensul legii dinamice) ale personalităţii individuale. Orientarea nomotetică
tinde să favorizeze pe cele dintâi şi să le neglijeze pe celelalte, deoarece măsurătorile sale cu
semnificaţie statistică sunt raportabile la o populaţie mare şi nu la un caz individual luat separat.

23
 C. Kluckhohn. H.A. Murray şi D.M. Schneider (1953) au propus o altă cale pentru ieşirea din
dilema general – particular. Ei au pornit de la întrebarea „cum cunoaştem o persoană?”. Răspunsul,
parţial, cel puţin, este dat comparând-o său raportând-o la trei serii de norme. Astfel, fiecare om este
sub anumite aspecte: ca toţi ceilalţi oameni (norme generale); ca unii oameni (norme de grup); ca nici
un alt om (norme idiosincratice). (Apud G. Allport, 1981). Este adevărat că psihologia personalităţii
trebuie să opereze cu toate aceste trei alegorii de norme, dar şi formula de mai sus ascunde o capcană
metodologica, întrucât eraloanele de referinţă generale, de grup, idiosineratice au o semnificaţie
ralativă, determinările (măsurătorile) fiind limitate situaţional. (De exemplu, norma generală se
desprinde şi se formulează pe baza evaluării nu a tuturor persoanelor individuale, ci doar a unui
eşantion restrâns dintr-o populaţie actuală). În plus, formula respectivă lăsa să se înţeleagă ca cele trei
deteminaţii – generalul, grupalul (tipicul) şi individualul se află în relaţie de simplă juxtapunere şi că
fiecare din ele reprezintă ceea ce rămâne după înlăturarea (scăderea) celorlalte două. Or, am arătat
deja, lucrurile stau cu lotul altfel: într-o personalitate concretă nu există trei sisteme distincte (general,
individual) ci unul singur care integrează în manieră emergentă toate cele trei genuri de determinaţii.
Psihologia personalităţii trebuie să accepte şi existenţa psihologiei diferenţiale în calitate de
cadru de referinţă, deoarece diferenţele interindividuale (respectiv, variabilitatea intragrupală) au un
caracter la fel de obiectiv şi legic ca şi universalele şi ele constituie veriga de legătură dintre unicitate
şi generalitate.
O a două divergenţă importantă de ordin metodologic a fost generată de modul de abordare
şi rezolvare a raportului de determinare, condiţionare în cadrul sistemului personalităţii dintre factorii
biologiei (primari, naturali) şi cei sociali şi istorici (secundari, culturali). Astfel, în psihologia
personalităţii, s-au delimitat şi s-au confruntat în mod direct orientarea biologică, care atribuie rolul
determinant atât în structurarea personalităţii, cât şi în desfăşurarea activităţii şi comportamentului
factorilor biologici (trebuinţelor biologice primare, instinctelor), şi orientarea sociologist –
culturologică, potrivit căreia personalitatea trebuie considerată exclusiv produsul acţiunii sau
moştenirii condiţiilor şi factorilor socio-culturali generaţi istoriceşte.
1) Orientarea biologistă este reprezentată cel mai bine de freudism (psihanaliză), prin
conceptele şi teoria despre inconştient şi despre sine, în opoziţie cu supraEul, şi, ulterior, de
biopsihologie, care încearcă să derive în mod direct trăsăturile de personalitate din gene (aşa cum, în
plan biologic, atât funcţionările normale, cât şi diferitele maladii au la bază anumite gene, tot astfel, în
plan psihologic, diferitelor capacităţi şi trăsături trebuie să le corespundă anumite gene specifice.
Depistarea acestor gene ar oferi răspunsul complet la întreaga problematică a psihologiei
personalităţii). (J. R. Williams, 1956, 1960).
2) Orientarea sociologist – culturologică îşi are originea în psihologia mulţimilor (Le Bonne, E.
Durkheim), care postula existenţa unor pattern-uri psihocomportamentale ancestrale, tipice
comunităţilor umane, şi în studiile de antropologie culturală comparativă (A. Kardiner, 1945, R.
Linton, 1945, G. Mead, 1934, M. Mead, 1970).
Ambele orientări păcătuiesc prin absolutizare şi exclusivism ceea ce impune găsirea unei noi
paradigme în care să se considere la fel de necesare şi legice atât determinaţiile biologice, cât şi cele
socio-culturale şi istorice. O asemenea paradigmă oferă metodologia interacţionist – sistemică.
Aceasta exclude din start absolutizarea unor componente sau determinaţii în detrimentul celorlalte,
punând în prim plan relaţia de interacţiune şi condiţionare reciprocii nonlineară. În acelaşi timp, sub
aspect dinamic evolutiv, paradigma interacţionist – sistemică care reclamă admiterea caracterului
stadial şi ierarhic al procesului de devenire şi integrare a personalităţii, cu modificarea periodică a
raporturilor de pondere şi de dominanţă dintre factorii biologici şi cei socio-culturali. În orice monent,
înşă, personalitatea rămâne o unitate bio – psiho – socială (culturală). Influenţa exercitată de mediul
socio – cultural se decantează întotdeauna prin mecanismele şi structurile biologice, la rândul său,
influenţa – organizării – biologice – interne – asupra – formării – funcţiilor psihocomportamentale de
relaţie, începând cu percepţia şi terminând cu atitudinile, este mediată şi decantată prin normele,
modelele şi etaloanele socio-culturale interiorizate şi integrate până la momentul dat sau existente în
plan obiectiv extern. Dar, în virtutea principiului subordonării şi integrării înferiorului de către
superior (în plan evolutiv), în evoluţia istorică şi ontogenetică a personalităţii trebuie să admitem

24
introducerea treptată a controlului legilor socio-culturale asupra legilor biologice. Aceasta înseamnă
că, în ultimă instanţă, explicarea adevăratei esenţe a personalităţii umane trebuie făcută prin prisma
legilor istorico-socio-culturale.
A treia divergenţă importantă în modul principial de abordare a personalităţii o consemnă
între orientarea atomar-descriptivă şi cea sintetic-structuralistă.
Prima derivă şi se subordonează paradigmei asociaţioniste, potrivit căreia explicarea unei
organizări psihice de nivel superior trebuie să constea în descompunerea ei în elemente şi în studiul
acestora separat.
Cea de a doua îşi are originea şi se subordoneazâ paradigmei gestaltiste, potrivit căreia orice
organizare are un caracter prediterminat (imanent) şi integral, studiul ei trebuind să dezvăluie
specificul acestei integralităţi şi legile interne de structură.
Întrucât cele două orientări s-au delimitat prin separarea şi absolutizarea termenilor raportului
„parte-întreg”, nici una nu poate fi acceptată ca atare.
Corectă, din punct de vedere metodologic, nu poate fi decât o paradigmă interacţionist-
sistemică, în care se recunoaşte şi se operează atât cu partea, cât şi cu întregul, fără a reduce partea la
întreg (ceea ce ar însemna negarea existenţei ei) sau întregul la parte (ceea ce ar însemna reducerea
întregului la o simplă sumă aritmetică de părţi în sine independente). Ca organizare sistemică,
personalitatea se subordonează definiţiei generale a sistemului: „un ansamblu de elemente distincte
aflate într-o relaţie nonîntâmplătoare (legică), din care derivă o emergenţă de structură ireductibilă”.
A patra divergenţă metodologică derivă din modul de a concepe şi prezenta organizarea
internă a personalităţii. S-a constituit astfel două tendinţe: 1) tendinţa plană şi 2) tendinţa ierarhică.
Prima concepe organizarea internă a personalităţii în mod linear, echipotenţial, toate
elementele componente fiind la fel de importante şi înşirându-se unele lângă altele precum mărgelele
pe aţă. Accentele diferenţiatoare le pune cercetătorul, în funcţie de ipoteza şi obiectivul pe care şi-l
stabileşte. În principiu, sarcina psihologiei rezidă în a identifica şi a lua sub lupa analizei cât mai multe
asemenea elemente. Tendinţa plană şi-a găsit concretizarea în elaborarea teoriei şi a modelului
trăsăturilor (G. Allport, Cattell, Murray). Inventarul liniar al trăsăturilor, fără determinarea ponderilor
sau a gradului lor de intensitate, reprezintă imaginea fidelă şi suficientă a organizării interne a
personalităţii.
Tendinţa ierarhică se bazează pe admiterea raportului inferior-superior şi a principiului
subordonării pe verticală. Ca urmare, ea concepe şi prezintă organizarea internă a personalităţii printr-
un model multinivelar, supraetajat: niveluri bazale, niveluri intermediare, niveluri terminale sau
supraordonate. Între niveluri se instituie diferenţieri de ordin genetic şi funcţional. Astfel, se
delimitează nivelurile de natură ereditară, înnăscută şi nivelurile de natură secundară, dobândite,
apoi, după importanţă funcţională, se disting niveluri inferioare şi niveluri superioare sau niveluri
auxiliare şi niveluri principale (determinante). Observăm că, şi în acest caz, se procedează de o
manieră dihotomică, luându-se o singură dimensiune a organizării – orizontală sau verticală - şi
absolutizându-le. În realitate, procesul integrării sistemice a personalităţii se realizează atât pe
orizontală (în plan), obţinându-se structuri monomodale, cât şi pe verticală (ierarhic), rezultând
structurile plurimodale şi transmodale înglobate (unitatea în diversitate).
Menţionăm şi a cincea divergenţă, legată de dimensiunea temporală a personalităţii, care a
delimitat şi opus orientarea statică şi orientarea dinamică.
Orientarea statică îşi are rădăcinile în concepţia nativistă şi frenologică (Franz Gall 1758-
1828), care consideră funcţiile şi capacităţile psihice ca datum-uri înnăscute, predeterminate, care
rămân ca atare invariante de-a lungul timpului. Un punct de vedere similar îl găsim şi la şcoala
gestaltistă, care consideră structura ca fiind o entitate imanentă şi invariantă, lipsită de geneză şi de
evoluţie. Preocuparea principală a orientării statice va fi aceea de a dezvălui constantele organizării
interne a personalităţii şi de a demonstra că aceasta rămâne identică, egală cu sine însăşi, de-a lungul
întregii succesiuni a momentelor temporare.
Orientarea dinamică se întemeiază pe admiterea caracterului devenit şi evolutiv al organizării
interne a personalităţii şi a principiului variabilităţii temporare intraindividuale. Esenţial pentru
psihologie este să pună în evidenţă şi să caute să descopere legităţile dinamicii situaţionale şi

25
temporale a comportamentului. Spre deosebire de cea statică, orientarea dinamică nu este omogenă, în
cadrul ei delimitându-se cel puţin trei variante: una internalistă, una proiectiv-externalistă şi cea de a
treia, impusă de teoria sistemelor, interacţionistă.
Varianta internalistă porneşte de la teoria instinctualistă a lui W. Mc. Dougall (1908) şi este
amplu reprezentată de psihanaliză. Caracteristica sa definitorie rezidă în localizarea sursei dinamicii
personalităţii exclusiv în descărcările energetice spontane, care se produc în interiorul inconştientului.
Acestea fac să se actualizeze pulsiuni, tendinţe şi trebuinţe diferite, care modifică orientarea
comportamentamentală actuală a sistemului personalităţii. Nucleul dinamogen cel mai important este,
după S. Freud, instinctul erotico-sexual (complexul libidoului). Dinamica personalităţii apare totuşi ca
o determinaţie secundară, de vreme ce ni se spune că de-a lungul întregii vieţi, inconştientul,
întruchipat în cele două instanţe ale personalităţii - sinele şi supraeul, rămâne neschimbat, nefiind
expus evoluţiei ulterioare.
Varianta proiectiv-externalistă a fost formulată şi dezvoltată de către K. Lewin, pe baza teoriei
câmpurilor. Dinamica personalităţii este imprimată din afară de acţiunea forţelor câmpului extern, în
care individul poate să-şi identifice anumite obiecte-scop, asupra cărora să-şi proiecteze tendinţa
determinantă actualizată. În interiorul spaţiului fizic, se delimitează şi se individualizează spaţiul
psihologic, care se măsoară în intensitatea tensionării interioare, care, la rândul ei, este proporţională
cu dificultatea sau cu numărul sau complexitatea obstacolelor (barierelor) ce trebuie surmontate pentru
atingerea obiectivului. Ca şi în cazul variantei internaliste, dinamica personalităţii este o manifestare
pur fenomenologică, experienţială, ea neafectând structura de fond care rămâne constantă.
Depăşirea unilateralităţii celor două variante o realizează cea de a treia, varianta
interacţionistă. Aceasta pune problema dinamicii personalităţii în cu totul alţi termeni decât cele
dintâi. Anume, dinamica unui sistem, indiferent de natura lui substanţial-calitativă, este o funcţie de
timp. Ea rezultă din dependenţa fundamentală, bazală, a oricărui sistem de acţiune a legii timpului:
sistemul îşi modifică starea sa iniţială ca simplu răspuns sau efect al scurgerii ireversibile a timpului.
Din acest punct de vedere toate sistemele reale sunt dinamice, mulţimea sistemelor statice
(independente de timp) fiind vidă. Chestiunea care se pune în acest caz este aceea de a stabili cu ce fel
de sistem dinamic avem de a face. Iar în interiorul clasei sistemelor dinamice, se delimitează două
subclase: a) subclasa sistemelor cu organizare dată, neevolutive (ex. sistemele maşiniste, sistemele
neînsufleţite) şi b) subclasa sistemelor cu autoorganizare, evolutive (toate organismele vii). Rezultă că
personalitatea este un sistem dinamic cu autoorganizare, evolutiv. Ca atare, analiza, ei reclamă, în
primul rând, situarea în interiorul unuia din cele trei segmente care compun traiectoria dinamicii
generale: 1) ascendent (evolutiv); 2) staţionar (relativă stabilitate în planul organizării interne şi al
manifestării comportamentale); 3) descendent (involutiv).
Dinamica devine astfel o determinaţie bazală absolută, ea implicând şi organizarea sau
structura internă, iar statica - o determinaţie relativă. În abordarea personalităţii trebuie să luăm în
consideraţie ambele determinaţii, explicaţia constând în relaţionarea adecvată a dinamicii şi staticii
funcţionale a sistemului. Aici ne vine în ajitor metodologia sistemico – cibernetică prin procedeele
profilului de stare şi portretului fazic.

2.2. A doua categorie de dispute şi divergenţe

Cea de-a doua categorie de dispute şi divergenţe ţine de conţinutul care se introduce în stera
noţiunii de personalitate şi de modul de a defini propriu-zis personalitatea. Trebuie să remarcăm, de la
început, existenţa unui număr foarte mare de definiţii. Încă în 1937, G. Allport indica nu mai puţin de
50 de definiţii diferite ale noţiunii de personalitate, iar în 1951 Mc. Cleland inventaria peste 100.
Aceasta arată, o dată în plus, complexitatea extraordinară a ceea ce vrem să definim, adică a realităţii
pe care o desemnăm prin termenul de personalitate.
Din capul locului este clar că o definiţie prin gen proxim şi diferenţă specifică este practic
imposibilă. De aceea, suntem obligaţi să recurgem la alte procedee - de tip enumerativ, descriptiv,
funcţional, valoric (axiologic), cumulativ, corelativ, structuralist, sistemic etc. Rezultazul va fi,
inevitabil, o definiţie în sine corectă, dar fragmentară şi cu aplicabilitate limitată, parţială. În lucrarea
sa „Structura şi dezvoltarea personalităţii” G. Allport intreprinde un efort de sistematizare a

26
definiţiilor care se confruntă pe scena ştiinţifică. În esenţa, el împarte aceste definiţii în trei grupe:
definiţii prin efect extern, definiţii prin structură internă şi definiţii pozitiviste sau formale.
Definiţiile din prima grupă (prin efect extern) se centrează pe latura fenomenologică a
personalităţii identificând şi reţinând acele calităţi şi trăsături prin care o persoană concretă oarecare
determină o anumită impresie sau un anumit efect (pozitiv sau negativ) asupra celor din jur.
Corespunzător, personalitatea este definită ca: - suma totală a efectului produs de un individ asupra
societăţii; - deprinderi sau acţiuni care influenţează cu succes alţi oameni; - răspunsuri date de alţii la
un individ considerat ca stimul; - ce cred alţii despre tine. Sâmburele relaţional al acestui gen de
definiţii rezidă în faptul că numai prin judecăţile altora despre noi personalitatea noastră este cunoscută
ca atare. Dacă prin modul nostru de a fi şi de a ne manifesta nu producem nici o influenţă asupra celor
din jur, atunci, pe bună dreptate, se întreabă Allport: cum am putea fi cunoscuţi? Dar dacă influenţăm
oameni diferiţi în moduri diferite, înseamnă oare că avem mai multe personalităţi? Mai curând, aceasta
înseamnă că un observator poate să-si formeze despre noi o părere corectă, iar altul - una eronată.
Rezultă de aici că în interiorul fiinţei noastre trebuie să existe ceva care să constituie adevărata noastră
„natură” (chiar dacă aceasta poate fi şi variabilă). Allport observă că definiţiile prin efect extern
confundă personalilatea cu reputaţia şi cineva poate avea mai multe reputaţii (în contacte relaţionale
diferite).
Definiţiile din cea de a doua grupă (definiţii prin structură internă) se întemeiază pe
consideraţia de principiu că personalitatea trebuie să fie o entitate obiectivă, existentă cu adevărat,
indiferent de modul în care influenţează sau este percepută de alţii. Deşi este deschisă spre lume şi
suferă influenţele acesteia, personalitatea are o consistenţă proprie, o structură internă specifică. Ea nu
trebuie confundată cu societatea şi nici cu percepţiile pe care alţi oameni le au despre ea. W. Stern este
menţionat ca primul autor care încearcă a defini personalitatea prin trimitere la structura internă; el
afirmând că personalitatea este „o unitate multiformă dinamică”. Unii adaugă acestui tip de definiţie o
undă de „valoare”: personalitatea este ceva ce trebuie apreciat (Goethe, Kant): personalitatea este
singurul lucru din lume care are o „valoare supremă”, fiind astfel impusă necesitatea respectării
integralităţii umane. Psihologii occidentali, renunţă însă la scoaterea în prim plan a dimensiunii
integralităţii şi demnităţii, preferând definiţii mai sobre şi descriptiviste, de genul: personalitatea este:
„suma totală a tuturor dispoziţiilor, impulsurilor, tendinţelor, dorinţelor şi instinctelor biologice
înnăscute ale individului, precum şi a dispoziţiilor şi a tendinţelor dobândite prin experienţă” (M.
Prince, 1924). După cum se poate observa cu uşurinţă, definiţia de mai sus ne prezintă personalitatea
ca o realitate obiectivă accesibilă studiului, dar ea nu reuşeşte să surprindă integrarea în structură a
componentelor specificate.
Încheiem seria definiţiilor prin structura internă cu formularea pe care ne-o propune însuşi
G.Allport: „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic (1981). Această formulare
pune în evidenţă următoarele aspecte esenţiale care nu pot lipsi dintr-o teorie generalizată a
personalitătii: a) personalitatea nu este nici un conglomerat, nici o sumă statică de elemente în sine
independente, ci o organizare dinamică emergentă; b) personalitatea nu este nici pur psihică, nici pur
biologică (nervoasă), ci o unitate complexă psihofizică; c) ca organizare sistemică supraordonată,
personalitatea include sisteme particulare, diferenţiate şi la rândul lor integrate - deprinderi,
sentimente, concepte, stări de motivaţie, etc.; d) personalitatea se manifestă, se dezvăluie în ceea ce
gândeşte, simte şi face omul.
Definiţiile din cea de a treia grupă (definiţiile pozitiviste) au la bază convingerea autorilor lor
că „structura internă” este inaccesibilă ştiinţei. Nu putem cunoaşte „unitatea multiformă dinamică”
existentă cu adevărat „acolo”. Chiar dacă există, structura internă pur şi simplu nu poate fi studiată
direct. Cele ce ştim despre personalitate sunt numai „operaţiile” noastre. Cel mai bun lucru pe care
putem să-l facem este să formulăm ipoteze şi să conceptualizăm rezultatele măsurătorilor efectuate. Iar
conceptualizarea nu trebuie să treacă dincolo de limitele metodelor ştiinţifice pe care le folosim.
Printre reprezentanţii recunoscuţi ai orientării pozitiviste se numără D. Mc. Clelland, care dă
următoarea definiţie: „Personalitatea este conceptualizarea cea mai adecvată a comportamentului unei
persoane în ţoale detaliile sale, pe care omul de ştiinţă o poate da la un moment dat”. Personalitatea

27
este redusa la un „construct”, la ceva ce poate fi gândit, dar nu există ca atare „acolo undeva”.
Mergând mai departe pe această linie, unii psihologi (behavioriştii) susţin că nici n-ar trebui să apelăm
la termenul de personalitate, fiindcă, în cazul în care nu cunoaştem destul despre „stimul” şi despre
„răspuns”, nu ar trebui să ne mai complicăm cu o „variabilă intermediară” ca personalitatea. Pe lângă
clasificarea lui G. Allport, care are la bază criteriul conţinutului, se impune să luăm în seamă şi pe
aceea realizată după criteriul sferei. Se delimitează astfel încă două categorii de definiţii: reducţionist -
unidimensionale şi multidimensional - globale.
Definiţiile reducţionist - unidimensionale reduc personalitatea la una din componente, de cele
mai multe ori la componenta dispoziţională (afectiv-motivaţională), la temperament sau la caracter
(atunci când se face distincţie între acestea două). Majoritatea chestionarelor şi probelor proiective
care se folosesc pentru investigarea şi diagnosticarea personalităţii sunt axate pe evidenţierea factorilor
dispoziţionali sau temperamental - caracteriali. De pildă, în teoria lui H. Eysenck, întreaga
personalitate este redusă la interacţiunea şi jocul a două dimensiuni temperamentale polare:
introversie-extraversie şi stabilitate - instabilitate.
Definiţiile multidimensional - globale prezintă personalitatea ca entitate complexă, eterogenă,
după natura substanţial - calitativă a „elementelor” care o compun. Un exemplu de acest gen este
definiţia propusă de G.Allport. Şi mai relevante sunt următoarele două definiţii: „Personalitatea este
unitatea bio-psiho-socială constituită în procesul adaptării individului la mediu şi care determină un
mod specific, caracteristic şi unic de comportare în diversitatea situaţiilor externe (Mischel, 1968:
Wiggins, 1971) şi: „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare, determinat
biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată” (M. Golu, 1972, 1993).
Considerăm că, din punct de vedere metodologic, definiţiile de tip global sunt mai adecvate decât cele
reducţioniste, ele reflectând mai veridic rolul integrator supraordonat al conceptului de personalitate,
în raport cu celelalte concepte prin care se desemnează diferitele componente particulare.
Definiţia globală, aptă să îndeplinească ulterior, pentru abordările concrete funcţia de cadru de
referinţă şi să oblige la corelarea şi integrarea datelor particulare, nu ponte fi decât cea care prezervă
realitatea integrală a fiinţei umane, în unitatea şi intercondiţionarea complexă, nonliniară, a celor trei
determinaţii şi „subansamble” esenţiale - biologic, psihic şi socio-cultural.
Schema–bloc a sistemului personalităţii
Figura 2.1.
PERSONALITATEA

Subsistemul Subsistemul Subsistemul

din mediul
Influienţe

natural

Influienţe din bioconstitu- psihic socio-cultural

mediul social ţional
(Eul fizic) (Eul psihic) (Eul social)

E evident faptul că ea personalitatea trebuie să facă obiectul a cel puţin trei grupe de ştiinţe:
biologice, psihologice şi socio-culturologice. Ca urmare, Personologia sau ştiinţa personalităţii nu
poate fi decât o construcţie interdisciplinară integrată, în care să se articuleze, într-o structură
teoretico-explicativă unitară, datele celor trei grupe de discipline. Operaţia de corelare şi integrare
interdisciplinară este cu atât mai uşoară, cu cât disciplinele particulare implicate nu-şi absolutizează
propria abordare, pe care o consideră din capul locului complementară celorlalte.
Rezultă că psihologia nu-şi poate revendica dreptul de monopol sau de exclusivitate în studiul
personalităţii. Domeniul său de competenţă îl reprezintă doar componenta psihică. În acest caz,
psihologia personalităţii trebuie să-şi focalizeze atenţia asupra modului în care procesele, funcţiile şi
stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: dinamico - energetică,
relaţional - socială şi instrumental performanţională. Procesul integrării pe cele trei coordonate duce
la elaborarea a trei subsisteme funcţionale interdependente, care definesc domeniul de studiu al
psihologiei personalităţii, şi anume: temperamentul, caracterul şi aptitudinile.

28
 TEMA 3. ABORDAREA SI EXPLICAREA PERSONALITATII.

3.1. Perspectiva de abordare a personalităţii. Implicaţii teoretice şi practice

În analiza şi interpretarea concretă a unei realităţi, oricare ar fi ea (fizică, umană, socială), o
mare importanţă o are concepţia, teoria de la care se porneşte, care este acceptată şi transpusă în
practica cercetării sau acţiunii sociale. Această afirmaţie este cu atât mai adevărată atunci când avem
în vedere o realitate atât de complexă şi dinamică cum este personalitatea umană. Iată de ce ne
propunem să facem o trecere în revistă a principalelor perspective de abordare a personalităţii, stăruind
asupra implicaţiilor lor teoretice şi practice. În evoluţia ideilor, concepţiilor şi teoriilor asupra
personalităţii, patru perspective sau modalităţi de abordare ni se par a fi conturat mai pregnant până în
momentul de faţă.
1. Perspectiva atomistă e bazată pe de o parte, pe descompunerea personalităţii în elementele
sale componente în vederea studierii legităţilor lor de funcţionare iar, pe de altă parte, pe descoperirea
elementului primar, ultim sau constituantului fundamental al acestea. Concepţia behavioristă asupra
personalităţii umane, deşi tindea spre surprinderea omului integral, în cele din urmă recurgea la
studierea unora dintre funcţiile particulare ale acestuia gesturi, vorbire, obiceiuri ajungându-se în felul
acesta la pulverizarea unităţii şi integrităţii personalităţii într-o multitudine de elemente sau părţi
constituante. La fel, unele tipologii mai ales cele constituţionale, prin încercarea de a identifica doar un
singur element morfologic, considerat ca fiind esenţial, sărăceau şi goleau personalitatea atât de
bogăţia şi varietatea componentelor sale, cât şi de diversitatea relaţiilor dintre acestea. O asemenea
modalitate de abordare a personalităţii a fost practicată nu doar pe la începuturile psihologiei
ştiinţifice, ci s-a continuat până în zilele noastre. Dacă vom deschide un manual oarecare de
psihologie, la capitolul „personalitate” vom întâlni doar câteva informaţii introductive generale, apoi
tratarea separată şi oarecum în sine a celor trei elemente componente ale personalităţii (temperament,
caracter, aptitudini), însă analiza funcţională a diferitor elemente luate separat dă rezultate pozitive
numai când ni le reprezentăm (sau când le considerăm) ca verigi intermediare ale unui întreg. Din
păcate, tocmai acest lucru lipseşte interpretării atomiste, ea rămânând tributară diviziunii excesive a
elementelor şi separatismului acestora.
2. Perspectiva structurală porneşte nu de la o parte, ci de la un întreg, nu de la elemente
componente, ci de la modul lor de organizare, aranjare, ierarhizare în cadrul sistemului sau structurii
globale. Psihologia configuraţionistă (gestaltistă) sau cea organismică, de exemplu, concepeau
personalitatea ca fiind o structură globală, unitară, ce dispune de subsisteme integrale, astfel încât ceea
ce se petrece într-o parte a structurii influenţează ceea ce se va petrece într-o altă parte a ei.
Personalitatea e interpretată în termeni de trăsături sau de factori. Interesează însă nu trăsăturile sau
factorii în sine, ci modul lor de corelare. Din perspectiva acestei modalităţi interpretative,
personalitatea devine „un ansamblu de trăsături” sau o „configuraţie de trăsături”. În acest sens este
celebră definiţia dată personalităţii de Guilford, sub influenţa lui Prince (1924) „Personalitatea unui
individ este o configuraţie specifică de trăsături”, însă unicitatea şi originalitatea personalităţii provin
nu din natura, felul sau numărul trăsăturilor, ci din modul concret de organizare, structurare şi
interrelaţionare a acestora. Perspectiva structurală asupra personalităţii este superioară celei atomiste
cel puţin din două puncte de vedere:a) ea subliniază caracterul unitar şi global al personalităţii apărut
ca urmare a interacţiunii părţilor sau elementelor sale componente; b) ea sugereză dinamica acestui
întreg tocmai datorită modului concret şi diferit de structurare şi evoluţie în timp a elementelor
componente.
Kurt Lewin unul dintre promotorul acestei perspective, desprindea existenţa în trei stadii în
evoluţia structurilor personalităţii:1) stadiul structurilor primare, globale, puţin diferenţiate şi slab
saturate în conexiuni interne; 2) stadiul structurilor semidezvoltate, caracterizate prin constituirea şi
diferenţierea unor sisteme de legături noi, prin diversificarea funcţională în interiorul structurilor
iniţiale, prin creşterea coeficientului de interdependenţă corelativă; 3) stadiul structurilor dezvoltate,
maturizate în care apar clar delimitate şi individualizate diferite tipuri de structuri şi maximal
amplificate conexiunile de tip reglator dintre ele.

29
 Deşi pare paradoxal, perspectiva structurală de interpretare a personalităţii se întâlneşte cu cea
atomistă şi chiar tinde să se confunde la un moment dat cu ea. Faptul acesta apare de îndată ce
cercetătorii sunt interesaţi nu atât de stabilirea relaţiilor dintre trăsăturile şi factorii de personalitate, ci
de descoperirea şi inventarea cât mai multora dintre ei. Până în momentul de faţă au fost descoperiţi nu
numai foarte mulţi factori de personalitate, ci şi extrem de diverşi, de variaţi de la un autor la altul.
French (1953), analizând 109 lucrării publicate pe această temă, a identificat 400 factori de
personalitate, care ar putea fi reduşi la 200, dacă i-am regrupa după denumirile de sinonime. Guilford
(1959) a enumerat 55 factori principali, fără a-i mai socoti pe cei care se referă la aptitudini. Cattell
(1957) a menţionat 100 factori de personalitate, stabiliţi cu certitudine. O asemenea multitudine şi
diversitate de factori, insuficient corelaţi şi ierarhizaţi, ar putea duce mai mult la subminarea unităţii
personalităţii, decât la constituirea şi închegarea ei. În sfârşit, nu putem trece peste faptul că
perspectiva structurală se concentrează în exclusivitate pe studierea interiorităţii personalităţii, pe
structurile şi condiţiile sale psihologice interne, pierzând din vedere sau neglijând factori care concură
la formarea ei. Chiar dacă printre „factori de personalitate”unii autorii introduc şi factori de „mediu”,
importanţa şi semnificaţia acestora este mult diminuată: „experienţa şi mediu cultural nu împrumută
decât învelişul exterior” scria Richard Meili. De asemenea, valoarea factorilor de mediu este
particularizată doar la anumite domenii ale vieţii psihice. Se explică astfel structura personalităţii, dar
nu şi geneza ei.
3. Perspectiva sistemică a fost introdusă în psihologie ca urmare a apariţiei şi dezvoltării
ciberneticii, porneşte de la interpretarea personalităţii ca un sistem, ca un ansamblu de elemente aflate
într-o interacţiune ordonată şi deci nonîntămplătoare. Deşi s-ar părea, cel puţin la prima vedere, că
noua perspectivă este aproape identică cu cea dinainte sau chiar cu cea atomistă, lucrurile nu stau
deloc aşa. Punctul de plecare sau principalul cadru de referinţă în analiza sistemică trebuie să-l
constituie sistemul, cu toate relaţiile, interacţiunile şi intercondiţionările sale, deci cu particularităţile şi
legităţile sale ireductibile. Practic, nu putem vorbi de elemente în sine, deoarece ceea ce într-un
context este element, în alt context devine sistem. Şi, mai departe: deoarece elementele se unesc între
ele formând subsisteme, adică ansambluri ce dispun de legături interne trainice. Elementul devine
important pentru sistem numai în relaţii, în legătura sa cu alte elemente sau numai în măsura în care la
rândul lui este interpretat ca sistem, deci ca ansamblul altor interacţiuni şi interdependenţe. Aşadar,
elementul nu este eliminat din analiza ştiinţifică, ci i se acordă un sens relativ, el fiind „ceva ce se află
în relaţie de apartenenţă sau incluziune faţă de altceva, nemaidesemnând ceva ultim, indivizibil,
metodologiei asociaţionist-atomiste.” Din perspectivă sistemică, personalitatea apare ca fiind unitatea
integrativă superioară care serveşte drept cadru de referinţă pentru studiul şi interpretarea diferitelor
dimensiuni ale sistemului psihic, ca fiind un sistem supraordonat ce nu se poate reduce şi nici
confunda cu diferite procese şi funcţii psihice, ce nu poate fi alipită structurilor biologice sau
psihocomportamentele primare, în sfârşit, ca un sistem dinamic hipercomplex ce presupune organizare
ierarhică plurinivelară, independenţă relativă faţă de elementele componente. Din moment ce orice
sistem dispune de „intrări-stări-ieşiri”, înseamnă că acestea vor fi întâlnite şi la nivelul personalităţii.
De altfel, ele au şi fost studiate de diferite şcoli psihologice. Introspecţia, într-o oarecare măsură,
psihanaliza s-a concentrat asupra investigării stărilor personalităţii, în timp ce behaviorismul a
absolutizat în cercetările sale „intrări şi ieşiri” neglijând aproape total interioritatea psihică a omului,
adică personalitatea sa. Probleme care se pune este însă nu aceea a studierii mai mult sau mai puţin
izolate a acestora, ci tocmai în interacţiunea lor. „Ne pare evident că un studiu complet trebuie să ţină
seama de toate cele trei mărimi caracteristice” scriau C. Bălăceanu şi E. Niculau.
Chiar cei doi autori citaţi, după ce fac această declaraţie de principiu recurg la un studiu
atomist al deferitelor elemente componente ale personalităţii (percepţie, atenţie, memorie, motivaţie,
limbaj). Se creionează, astfel, o viziune sistemică asupra elementelor personalităţii, nu şi asupra
personalităţii ca atare. Totuşi, prin accentul pus pe relaţia dintre cele trei categorii de mărimi (intrare,
stare, ieşire), perspectiva sistemică subliniază şi mai mult caracterul sintetic, unitar şi integrator a
personalităţii. Totodată, ea realizează o mare deschidere spre influenţele exterioare care, odată preluate
şi interiorizate, devin structuri interne de personalitate şi influenţează direct comportamentul omului.
Perspectiva sistemică are pentru interpretarea personalităţii o mare semnificaţie metodologică, ea

30
orientând şi ghidând direcţia şi sensul demersurilor investigate. Dat fiind însă faptul că se realizează la
niveluri de generalitate mult prea înalte, pierde adeseori din vedere elementele şi contextele concrete,
situaţionale ale existenţei personalităţii, golind-o astfel de conţinut.
4. Pespectiva psihosocială este orientată spre surprinderea personalităţii concrete, aşa cum se
manifestă ea în situaţiile şi conjuncturile sociale particulare, în sistemul interrelaţilor şi al psihologiei
colective, în funcţie de atributele psihosociale ale omului, adică de statutele şi rolurile sale, de
nivelurile sale de aspiraţie şi aşteptare, de structura atitudinilor şi opiniilor sale. Ea se concentrează
asupra analizei, interpretării şi explicării a două aspecte: 1) asupra felului cum personalitatea umană,
aşa cum s-a constituit ea la un moment dat, se raportează şi se relaţionează cu o altă personalitate; 2)
asupra modului cum, tocmai în urma asemenea interacţiunii, personalitatea se formează pe sine însuşi.
Omul, ca fiinţă socială prin excelenţă, nu poate exista decât în cadrul relaţiilor sociale, iar ansamblul
acestor relaţii sociale aşa cum a fost preluat, interiorizat şi sedimentat de către fiecare individ în parte,
constituie însuşi „esenţa personalităţii”. Evident, este vorba de toate tipurile de relaţii în care e implicat
individul, adică atât de cele macrosociale (economice, politice, juridice, morale, religioase), cât şi de
cele microsociale (familiale, şcolare, profesionale, stradale.). Calitatea personalităţii depinde de
calitatea relaţiilor sociale, ca urmare dacă dorim să formăm personalitatea, mai întâi trebuie să
construim şi să amenajăm corespunzător relaţiile sociale cu mediul în care acesta îşi desfăşoară
activitatea.
Omul nu trăieşte într-un vacuum social, el se implică direct în multitudinea şi varietatea
relaţiilor sociale concrete pe care le găseşte sau pe care le creează. Aşa încât, dacă intenţionăm să
studiem personalitatea concretă a omului, e necesar să ştim cum se raportează ea la alţii, ce anume
preia sau respinge, care este influenţa relaţiilor sociale interiorizate asupra comportamentului actual al
omului. A. Kardiner vorbea de existenţa „personalităţii de bază” înţeleasă ca o configuraţie
psihologică particulară, comună tuturor membrilor unui grup social, unei societăţi şi manifestată într-
un stil de viaţă. Acest „nucleu de bază” al personalităţii se formează însă tocmai prin asimilarea
condiţiilor exterioare de viaţă. Ideea apare şi mai clar conturată la R. Linton care susţinea existenţa
unor personalităţi de statut, adică acelor personalităţi ce se formează ca urmare a deţinerii unor statute,
a asumării unor roluri de către indivizi, statute şi roluri care, prin sistemul de îndatoriri conţinute şi
cărora individul trebuie să le facă faţă îşi pun amprenta atât asupra structurii interne a personalităţii,
cât şi asupra manifestărilor sale exterioare. Jean Stoetzel consideră că în abordarea personalităţii
putem utiliza două puncte de vedere, unul substanţialist, care ne arată conţinutul personalităţii, osatura
şi carnaţia sa, din ce anume se compune, şi altul situaţional,care indică modul de manifestare a
personalităţii, felul cum se implică ea în relaţiile şi situaţiile sociale. Între aceste două modalităţii de
abordare există însă o foarte strânsă interacţiune: manifestările personalităţii în relaţiile interumane
sunt în funcţie de substanţa sa, iar substanţa personalităţii se creează treptat, tocmai prin preluarea şi
sedimentarea efectelor unor asemenea manifestării. Între structurile interpersonale şi cele
intrapersonale ale personalităţii există o puternică corelaţie”. Amploarea relaţiilor persoanei cu mediul
social îşi pune pecetea asupra structurii intrapersonale a persoanei, iar combinaţiile interne ale
însuşirilor de personalitate - formate şi stabilizate în timp - reglează volumul şi măsura activismului
contactelor sociale ale persoanei, exercită o mare influenţă asupra formării propriului mediu de
dezvoltare a persoanei”. Se desprindere din cele de sus că perspectiva psihosocială presupune o triplă
interpretare a personalităţii: 1) situaţională; 2) relaţională; 3) grupală.
A interpreta personalitatea situaţional înseamnă a o raporta permanent la situaţia în care se află,
pe care o produce, ale cărei influenţe le generează, dar le şi suportă, înseamnă a considera
personalitatea ca produs al împrejurimilor, al situaţiilor sociale, dar şi stăpână a împrejurimilor,
capabilă de cunoaştere, dirijare şi depăşire a lor. A interpreta personalitatea relaţional înseamnă a o
„scoate” din graniţele şi limitele sale proprii şi a o pune în faţa altei persoane pentru a vedea cum se
acomodează cu aceasta, cum cooperează cu ea, înseamnă a confrunta o persoană cu o altă persoană.
În sfârşit, a interpreta personalitatea grupal înseamnă a lărgi numărul persoanelor cu care
aceasta vine în contact, a o raporta la psihologia de grup, la scopurile şi activităţile comune ale
grupului, a o face „părtaşa” la viaţa în grup, a considera grupul nu doar ca un simplu context în care
individul există şi activează, ci ca un veritabil instrument de formare a personalităţii.

31
 Iată deci că viziunea psihosocială, fără a fi lipsită de unele limite, concretizate în tendinţa de a
dizolva uneori persoana în roluri, de a o „pierde” în multitudinea diferitelor situaţii sociale, de a deveni
un fel de „marionetă” a împrejurărilor, contribuie totuşi la înţelegerea mult mai nuanţată a constituirii
treptate a personalităţii, a selectării, a sedimentării şi cristalizării în sine a influenţelor mediului extern,
îndeosebi a celui social. Totodată, ea permite interpretarea mult mai concretă şi mai nuanţată a
personalităţii, apropiind-o de modul în care există şi activează în diferite tipuri de medii sociale şi
împrejurări particulare. Nici una dintre cele patru perspective de abordare a personalităţii, luată în sine,
nu este capabilă să explice şi să interpreteze adecvat realitatea pe care o avem în vedere. Dacă ne este
permisă o comparaţie, am putea spune că în perspectiva atomistă, din cauza copacilor nu se vede
pădurea, în cea structurală, dimpotrivă, din pricina pădurii nu se văd copacii, în perspectiva
psihosocială, mulţimea frunzelor, asemănătoare mulţimii rolurilor nu ne permite sesizarea copacului,
în sfârşit, în perspectiva sistemică personalitatea, văzută mult prea de sus, apare ca o pată neagră, cu
contururile clar delimitate, cu posibilitatea sesizării a ceea ce se întâmplă în interiorul ei.
Totuşi, posibilităţile interpretativ-explicative ale celor patru perspective de abordare a
personalităţii nu sunt egale. Din punctul nostru de vedere, ultimele două perspective analizate, cea
sistemică şi cea psihosocială, corelate între ele, sunt mult mai apte pentru a conduce la interpretarea
multilaterală şi adecvată personalităţii. Prin accentul pus pe relaţia dintre interior şi exterior; dintre
interpersonal şi intrapersonal; dintre persoană şi situaţie; dintre intrări, stări şi ieşiri, perspectiva
sistemică şi cea psihosocială se influenţează reciproc, îmbogăţindu-se una pe alta. Astfel, prin luarea
ca punct de plecare - în cercetarea şi acţiunea practică a personalităţii interpretate ca fiinţă vie,
concretă, empirică, însă tratată total, integral, perspectiva psihosocială colorează, amplifică valoarea
perspectivei sistemice, iar aceasta din urmă devine mai concretă. Aşadar, în măsura în care perspectiva
psihosocială face apel şi se pătrunde de câştigurile metodologice ale perspectivei sistemice, iar aceasta
adoptă o manieră mai concretă de analiză a omului, neseparat, nerupt de contextele sociale, ci integrat
în ele, atunci ne putem aştepta ca personalitatea umană să se releve atât în structura, cât şi în dinamica
sa autentică, atât intrapersonal, cât şi interpersonal.
Cele două perspective, dacă le-am reuni intr-una singură, numită perspectiva sistemico-
psihosocială, oferă posibilităţi explicativ-interpretative mult mai ample, bogate şi pertinente ale
problematicii procesului instructiv-educative, conducându-ne spre înţelegerea multilaterală, complexă
şi nuanţată a şcolii, a clasei de elevi şi a personalităţii elevilor. Astfel şcoala nu mai apare ca o
instituţie oarecare, ci ca un adevărat organism social, ca un sistem social, ca o organizaţie socială de-
sine-stătătoare, anume creată pentru instruirea şi educarea şcolarilor. Caracterizată pe de o parte,
printr-o structură formală, prescrisă, subordonată scopurilor pentru care a fost creată iar, pe de altă
parte prin procesele funcţional-actualizatoare ale structurii datorită intrării în acţiune a indivizilor care
o populează (profesori, elevi), şcoala ca organizaţie se prezintă ca un sistem ce dispune de subsisteme
articulate între ele (clasele de elevi), ce preiau influenţele sistemului şi le produc, ce reflectă climatul
psihosocial al întregului, îl reproduc şi îl prelungesc în fiecare dintre ele, îl generează şi îl amplifică.
La rândul ei, clasa de elevi nu mai apare ca o simplă colecţie de indivizi sau doar ca o simplă „celulă”
restrânsă şi autonomă de viaţă, ci ca un grup social, cu interrelaţii atât în interiorul său – centrate pe
realizarea scopurilor comune, - cât şi în afara sa, cu celelalte clase de elevi şi cu întreaga organizaţie.
Ea mediază, filtrează relaţiile dintre organizaţie şi fiecare membru al său, reglează activităţile
personale şi colective, incorporează în sine valorile organizaţiei şi le transformă în modele acţionale
pentru membrii săi, facilitează achiziţionarea atitudinilor şi comportamentelor ce au primit aprobarea
întregii colectivităţi, produce, creează modele acţionale dezirabile care vor fi un bun al întregii
organizaţii. Prin toate aceste funcţii, clasa de elevi constituie un fragment al organizaţiei sociale,
păstrând calităţile întregului şi contribuind la crearea lor.
Aceeaşi modalitate complexă dar şi concretă de analiză o aduce perspectiva sistemico-
psihsocială şi asupra personalităţii elevilor. Aceasta nu mai apare ca un tot nediferenţiat, global, ci că
unul ce dispune de subsisteme, structurate la diferite niveluri şi funcţionând intercorelat. Avem în
vedere nu numai personalitatea aşa cum se manifestă, ci şi aşa cum este în realitate sau cum şi-o
imaginează / doreşte persoane respectivă. Apoi, ne interesează şi felul cum personalitatea noastră este
văzută (percepută, apreciată, valorizată) de alţii, comportamentul nostru fiind direct influenţat de o

32
asemenea „proiecţie”. În sfârşit, ne interesează şi părerea / imaginea pe care o avem noi despre alţii –
ca produs al propriei noastre personalităţi şi deci ca element structural al ei – care intervine ca factor
reglator în relaţia cu aceştia. Combinarea acestor feţe ale personalităţii, interrelaţiile dintre ele vor
conduce la structurarea diferitelor tipuri de personalităţi sau la o anumită funcţionare a relaţiilor
interpersonale.

3.2. Modelul sintetic-integrativ al personalităţii

Sunt două categorii de contribuţii aduse în studiul personalităţii: una dintre ele vizează
concepţia asupra personalităţii şi Eu-lui, cealaltă se amplasează în planul instrumentelor de cunoaştere
şi de terminare a personalităţii şi Eu-lui. Avem în vedere, în primul rând, elaborarea unui model
sintetic-integrativ al personalităţii care se axează pe prezentarea mai întâi a ”faţetelor” personalităţii şi
apoi pe structurarea lor în ”tipuri” de personalităţi, model care este urmat de o metodologie concepută
cu scopul determinării tipurilor de personalitate stabilite.
În al doilea rând avem în vedere concentrarea pe problematica Eu-lui considerat ca nucleu a
personalităţii. Propunem două tipuri de abordări: una diacronică ce urmăreşte evoluţia istorică a
concepţiilor referitoare la EU, alta sincronică orientată pe surprinderea problemelor Eu-lui, cele mai
multe dintre ele controversate: natura psihică a Eu-lui, relaţia dintre Eu şi conştiinţă, dintre Eu şi
personalitate, tipurile de Euri.

3.2.1. Premisele şi ipotezele modelului sintetic-integrativ al personalităţii

De-a lungul timpului asupra personalităţii au fost elaborate o multitudine de teorii. Fie că se
numesc pozitiviste, psihanalitice, personaliste, existenţialiste, umaniste, dinamiste, factoriale,
socioculturale, fie că interpretează omul ca fiinţă re-activă sau pro-activă. Se concentrează asupra
descoperirii şi inventării elementelor componente ale personalităţii (teorii atomiste) sau asupra
structurilor şi sistemelor acestora (teorii structurale şi sistemice), în sfârşit, fie că au o deschidere mai
mare spre social, spre ceilalţi oamenii, spre contacte interpersonale şi grupale (teorii psihosociale)
toate, aproape fără excepţie, încearcă să surprindă esenţa personalităţii, originalitatea şi unicitatea sa.
Deşi în vederea atingerii acestui scop se merge pe căi diferite, se folosesc concepţii şi metode diferite,
ce atrag după sine o varietate şi o diferenţiere extrem de mare a teoriilor respective, chiar
neconcordanţe şi contradicţii, nu putem trece cu vederea că fiecare teorie reprezintă un progres, în
raport cu precedenţa. Este evident că teoriile structurale le integrează şi pe cele atomiste, depăşindu-le
astfel, la fel cum cele psihosociale le concretizază, le umple de conţinut pe cele sistemice. De
asemenea, nu se poate neglija faptul că fiecare teorie o completează pe alta, temperându-i excesele şi
realizând, în cele din urmă, un fel de echilibrare. Allport aprecia că deşi pozitivismul „a adus o lumină
de date mărunte în detrimentul unei concepţii coerente despre persoana umană ca totalitate”, a luat o
serie de „precauţii sănătoase” împotriva „speculaţiei nedisciplinate”, pentru care trebuie să fim
recunoscătorii. Apoi dacă pozitivismul înclină spre fragmentare şi impersonalitate, această tendinţă
poate fi temperată de accentul pus de către teoriile personaliste şi cele sistemice pe dispoziţiile
personale şi unitate, pe interpretarea omului ca reprezentând o „unitate creatoare”.
În ciuda faptului că teoriile asupra personalităţii se integrează, completează şi echilibrează
reciproc, nici una dintre acestea luate în sine, nu este satisfăcătoare. Astfel, teoriile pozitiviste
interpretează omul în termenii bine cunoscuţi în stimul şi reacţie al behaviorismului, neglijând
interioritatea psihică a omului, în timp ce psihanaliza, dimpotrivă, se implică în structurile sale
inconştiente, accentuând excesiv determinismul intrapsihic. Prezenţa unei asemenea situaţii creează
derută şi neîncredere.
Şi totuşi, dificultatea în conceperea personalităţii provine nu din limitele fiecărui teorii în parte
sau din aceea că, de cele mai multe ori, o abordare a fost utilizată în detrimentul celorlalte. După
părerea noastră, dificultatea constă în insuficienta considerare, în analiza şi interpretarea personalităţii,
a înseşi personalităţii. Psihologii, în încercarea de a inventaria cât mai multe elemente componente ale
personalităţii (indiferent dacă acestea se numesc însuşiri, trăsăturii, factori), în încercarea de a depista
structurile, sistemele şi subsistemele personalităţii (subsistemul cognitiv, subsistemul dinamico-
energetic, cel afectiv-motivaţional.), ca şi dorinţa de a organiza personalitatea (în structurii, niveluri,

33
dimensiunii) pierd, cel mai adeseori personalitatea. Or, în personalitatea totală integrală a omului -
pe care o putem concepe din perspectiva filosofiei, pe de o parte, ca personalitate concretă, iar pe de
altă parte, ca ideal al realizării - semnificaţie au nu atât însuşirile,” configuraţiile de trăsături,
structurile, sistemele, subsistemele personalităţii, ci modul particular de integrare şi utilizare
comportamentală a acestora. Astfel, o mare importanţă are ce este omul în realitate, ce crede el că
este, ce doreşte să fie, ce gândeşte despre alţii, ce consideră că gândesc alţii despre el,
comportamentul său manifestat fiind în funcţie de unul dintre aceste elemente sau de modul particular
de integrare şi funcţionare a acestora. Se ştie din experienţa cotidiană, că unii oameni se comportă aşa
cum sunt, în timp ce alţii, aşa cum îşi închipuie că sunt sau cum cred că aşteaptă alţii să se comporte.
Pe de o parte, în relaţiile interpersonale contează nu atât cum este omul în realitate, ci aşa cum se
manifestă el în contactele cu alţii, deci nu atât însuşirile sau trăsăturile sale ascunse, „ţinute sub cheie”,
ci cele ce se exteriorizează care sunt făcute „publice”. Aceasta ne face să credem că în personalitatea
totală a omului există de fapt, mai multe faţete ale acestuia. Astfel, am putea identifica: 1)
Personalitate reală (PR), aşa cum este în realitate; 2) Personalitatea autoevaluată (PA), adică
imaginea pe care individul o are despre sine; 3) Personalitatea ideală (PI), imaginea dorită, cea pe
care individul aspiră să şi-o formeze; 4) Personalitatea percepută (PP), imaginea individului despre
alţii; 5) Personalitatea proiectată (Ppro), ce crede individul că gândesc alţii despre el; 6)
Personalitatea manifestată (PM), cea exteriorizată, obiectivată în comportament. Toate aceste faţete
a personalităţii nu deţin o valoare în sine, ci aceasta apare din interacţiunea lor. Relaţii de tip
cooperator, conflictual sau compensator dintre ele vor duce la acea configuraţie unică pe care o
denumim personalitatea integrală, totală a omului.
Modelul sintetic-integrativ al personalităţii pe care îl propunem implică două tipuri de
demersiuni: 1) analitic, vizând descrierea şi caracterizarea succintă a fiecărei faţete a personalităţii; 2)
sintetic, ţinând spre surprinderea tipurilor de personalitate reieşite din interacţiunea şi configurarea
specifică a componentelor desprinse. Aceasta şi ne propunem să realizăm în continuare.

3.2.2. Abordarea analitică a personalităţii

1. Personalitatea reală (PR) este constituită din ansamblul proceselor, funcţiilor, tendinţelor,
însuşirilor şi stărilor psihice de care dispune omul la un moment dat şi pe care le poate pune oricând în
disponibilitate, fapt care îi asigură identitatea durabilitatea în timp. Mai concret ea cuprinde: totalitatea
elementelor biologice, psihologice, sociale, relaţionate şi integrate între ele, ceea ce i-a şi determinat
pe unii autori să definească omul (deci şi personalitatea sa) ca o fiinţă complexă biopsihosocială:
structurile de bază, fundamente ale personalităţii, sintetizate de către Kardiner în noţiunea de
„personalitatea de bază”, ca expresie a realităţii socio-culturale concrete în care trăieşte individul, dar
şi cele supraadăugate datorită multitudinii de statute şi roluri concrete deţinute şi puse în funcţie de
individ, incluse de Liton în aşa numita „personalitate de statut”, componentele şi stările psihice
profund conştiente, raţionale, dar şi cele mai puţin conştiente (subconştiente) sau pur şi simplu
inconştiente. Toate acestea se organizează în două dimensiuni esenţiale ale personalităţii, şi anume:
1) dimensiunea intrapersonală, psiho-individuală formată din totalitatea însuşirilor,
predispoziţiilor, atitudinilor, gândurilor şi montajelor psihice proprii, specifice unei persoane date,
izvorâte din traseul şi destinul său individual, din trăsăturile sale cognitive, motivaţionale sau
dinamico-energetice, distincte faţă de cele ale altor persoane;
2) dimensiunea interpersonală, psihosocială formată din acelaşi ansamblu de însuşiri rezultate
însă prin interiorizare, sedimentare şi cristalizare, din contactele interpersonale şi grupale ale
individului, din confruntarea lui cu alte personalităţi, cu alte stiluri comportamentale. În personalitatea
particulară a omului aceste dimensiuni nu sunt izolate, separate, ca nişte etaje suprapuse, ci într-o
permanentă interacţiune. Ele nu numai că se influenţează reciproc, ci se topesc unele în altele,
specificul personalităţii derivând tocmai modalitatea concretă - şi foarte diferită de la individ la individ
- de realizare a unui asemenea proces. Experienţa proprie, individuală, se împleteşte, se armonizează,
se detaşează la experienţa altora; concepţiile, gândurile, atitudinile şi opiniile intime se confruntă cu
cele ale altor persoane, corectându-se sau adâncindu-se; mentalităţile şi prejudecăţile originale
psihoindividual sunt întărite sau schimbate şi „dărâmate” psihosocial. Deşi între cele două dimensiuni

34
ale personalităţi reale există o strânsă interdependenţă, nu este exclus ca una dintre ele să dispună de
un fundament mai solid, devenind precumpănitoare. La o persoană altruistă, deschisă spre alţii, spre
contacte sociale sincere, dezinteresate, va fi mai puternică dimensiunea interpersonală, în timp ce la
una egoistă, egocentrică, orientată şi centrată excesiv pe sine, pe propriile sale interese, mai puternică e
dimensiunea psihoindividuală. N-ar fi exclus ca între cele două dimensiuni ale personalităţii să se
instaleze (temporar sau permanent) şi o relativă contrarietate sau chiar o opoziţie absolută. Unele
persoane sunt atât de altruiste, încât „se uită de sine” sau se „sacrifică pe sine”, în timp ce altele sunt
atât de egoiste, încât în afară de ele şi de propriile interese nu sunt preocupate de nimic. Diverse
deformări sau destructurări ale personalităţii au la bază, probabil, asemenea opoziţii grave între cele
două dimensiuni ale ei.
Aşadar, personalitatea reală a individului – reprezentată de ansamblul atributelor psihice
existente obiectiv - este personalitatea neutră, nemascată, cea care îl caracterizează şi îl reprezintă
cel mai profund, autentic, chiar dacă el şi-o cunoaşte sau nu, şi-o acceptă sau nu, şi-o exteriorizează
sau nu.
2. Personalitatea autoevaluată (PA) cuprinde totalitatea reprezentărilor, ideilor, credinţelor
despre propria sa personalitate, incluse, de regulă, în ce se numeşte „imaginea de sine”. Cu alte
cuvinte e vorba de felul cum se pricepe individul, se crede el despre sine, ce loc îşi atribuie în raport cu
ceilalţi. Imaginea de sine reprezintă un integrator şi organizator a vieţii psihice a individului, cu rol
major în alegerea valorilor şi scopurilor, ea este nucleul central al personalităţii, reper, constantă
orientativă a ei, element definitoriu al statutului şi rolului social (Nicolae Bogatu). Contrar părerii unor
autori care afirmă că imaginea de sine este o reflectare (adecvată sau eronată) a personalităţii reale a
individului, a felului său concret de a fi, noi considerăm că acestea se originează nu doar în
personalitatea reală, ci şi în alte faţete ale ei. Uneori îşi trage seva din personalitatea ideală, alteori din
cea manifestată sau cea proiectată. Cercetările de psihologie socială au arătat că un copil care crede că
alţii îl apreciază fiind simpatic, sociabil, va sfârşi prin a introduce aceste trăsături în imaginea de sine;
la fel, copii mai puţin populari, se preţuiesc ei însuşi mai puţin. De astfel, sub raport evoluativ,
imaginea de sine cunoaşte o traiectorie specifică. În copilărie ea este pregnant dependentă de ceea ce
individul ar dori să fie şi mai puţin de ce este în realitate, pentru ca la vârstele mai înaintate ea să se
construiască în funcţie de ce omul este şi a fost, de ceea ce el face şi a făcut. Indiferent însă de
„rădăcinile” sale, semnificativ pentru imaginea de sine rămâne caracterul adecvat sau inadecvat al
reflectării pe care îl presupune. Nu credem că imaginea de sine e automat eronată sau că nu reprezintă
fidel realitatea. În fond, ea este în funcţie de capacitatea de cunoaştere de sine a omului. Or, dacă
această capacitate este formată şi dezvoltată corespunzător, nu este exclus ca imaginea de sine să fie
cât mai adecvată. Nu este mai puţin adevărat că, în mod curent, mult mai răspândite sunt situaţiile de
supraapreciere sau subapreciere a propriilor însuşiri şi trăsături, de „dilatare” sau de „îngustare”
nepermisă a lor; deci cele de formare a imaginii de sine. Deşi atât un tip de percepţie, cât şi celălalt pot
avea fiecare rol pozitiv, stimulativ-formativ „dilatarea” reprezentînd tendinţa de apropiere a
personalităţii reale de cea dorită, scondată de a se obţine în viitor, iar „îngustarea” e tendinţa de
apreciere mai severă, mai critică, deci mai obiectivă - ambele rămân, în esenţă, formule de reflectare
eronată, care se cer de a fi corectate cu timpul, pentru a asigura adaptarea corespunzătoare la
solicitările mediului înconjurător.
3. Personalitatea ideală (PI) este cea pe care individul doreşte să o obţină. Ea se referă nu la
ceea ce este un individ în realitate sau la ceea ce se crede el despre sine, ci la ceea ce ar dori să fie,
cum ar dori să fie, ea reprezentând personalitatea proiectată în viitor, idealul ce trebuie atins, modelul
pe care individul şi-l propune să-l construiască în decursul vieţii sale. Având prin excelenţă un caracter
prospectiv, personalitatea ideală dispune de importante forţe şi funcţii stimulative. Ea îl impulsionează
pe individ spre acţiune, spre căutarea, decelarea şi reţinerea celor mai bune şi favorabile conţinuturi
informaţionale, căi şi mijloace acţionale, forme psihocomportamentale care să asigură o eficientă şi
rapidă adaptare la solicitările mediului social. Modelul de personalitate are valoare de scop şi mai ales
de ghid orientativ în raport cu conduita concretă a individului. El permite achiziţionarea şi punerea în
funcţie anticipată a unor comportamente. De exemplu, un copil îşi propune să semene cu tatăl său sau
cu o altă persoană din anturajul său, imediat, el va imita şi traduce în propriul său comportament

35
trăsături percepute şi admirate la „modelul său”, cu mult înainte de a ajunge la statutul (de vârstă,
profesional, familial, etc.) al acestuia. Pe baza şi prin intermediul învăţării sociale personalitatea ideală
are toate şansele de a deveni, de a se converti în personalitatea reală. Sub raport educaţional, problema
esenţială este cea a valorii persoanei luate drept model de personalitate, a însuşirilor şi trăsăturilor ei
psihocomportamentale. Cu cât acestea vor fi mai „realiste”, mai apropiate şi în acord cu natura
intrinsecă a persoanei date, cu atât probabilitatea convertirii lor în realitate va fi mai mare. Altfel,
discrepanţa marcată între real şi dorit, între potenţialităţi şi aspiraţii, între existent şi dezirabil, ar putea
duce, cu timpul, la instalarea unor dereglări în perturbări psihocomportamentale.
4. Personalitatea percepută (PP) cuprinde ansamblu reprezentărilor, ideilor, aprecierilor cu
privire la alţii. Aşa cum individul îşi elaborează o imagine de sine, tot aşa el îşi formează o informaţie
despre alţii, care îl ghidează în comportamentele sale faţă de aceştia. Dacă o persoană crede că alta
este deschisă, sinceră, se va comporta ca atare cu ea, dacă, dimpotrivă, o consideră ca fiind nesinceră,
intrigantă etc., va manifeste reticenţe faţă de ea. Se pare că mecanismul esenţial al formării unei
asemenea imagini este atribuirea. Teoriile atribuirii formate de psihologia socială (Heider, Jones şi
Davis, Kelley etc.) au o mare revelenţă pentru explicarea ei. Imaginea despre altul şi mai ales
corectitudinea şi incertitudinea acestei sunt în funcţie, pe de o parte, de capacitatea persoanei
cunoscute de a se exterioriza, de a se lăsa cunoscută, iar pe de altă parte de capacitatea persoanei
cunoscătoare de a descifra esenţialul în informaţiile care se oferă. Din perspectiva problemei pe care
tratăm suntem înclinaţi să credem că o mare însemnătate are capacitate din urmă. Aceasta deoarece
imaginea despre alţii este o creaţie proprie a persoanei cunoscătoare, deci ea va fi influenţată şi va
depinde maximal de posibilităţile şi limitele psihofiziologice ale celui ce cunoaşte, de scopul,
motivaţiile, aspiraţiile sale, de felul de selecţionare, organizare şi structurare a indicilor perceptivi,
influenţate, la rândul lor, de ordinea perceperii indicilor, de relevanta lor, de stările psihologice
temporare ale celui care percepe, de atitudinile sau caracteristicile personale ale acestuia. La fel de
importante în aprecierea celorlalţi sunt şi serii de clişee stereotipi perceptive „ce deformează judecata
personală, impunându-se ca un fel de adevăr obiectiv. Totodată s-a demonstrat experimental că sunt
persoane care în condiţii de deficit informaţional cu privire la o altă persoană, reuşesc s-o cunoască
foarte bine datorită capacităţilor perceptiv-descriminative de care dispun, în timp ce altele, chiar în
condiţii de exces sau abundenţă a informaţilor, nu ating o asemenea performanţă.
Allport consideră că unii oameni dispun doar de capacitatea de judecată stereotipă (sensibilitate
faţă de un altul generalizat), în timp ce alţii dispun de o sensibilitate interpersonală. „Ne hazardăm să
emitem ipoteza – scria el - că cei mai buni evalatori au ambele tipuri de abilităţi”. Percepţia altuia sau
imaginea despre altul se înscrie ca un „dat” (fapt) esenţial în personalitatea individului, reglându-i
nemijlocit relaţiile cu alţii. Deşi în fazele iniţiale ale actelor interpersonale ea este extrem de mobilă,
chiar fluctuantă, datorită mobilităţii şi fluctuaţiilor situaţionale ale relaţiilor şi comportamentelor
persoanelor implicite în relaţii, cu timpul, anumiţi invarianţi comportamentali ai altor persoane pătrund
în ea, o cristalizează şi stabilizează acordând-i valoare de criteriu în conduitele interpersonale.
5. Personalitatea proiectată (Ppro) cuprinde ansamblul gândurilor, sentimentelor,
aprecierilor pe care crede un individ că le are, le nutreşte. Ca o construcţie de excelenţă a individului
dat, ea este după Valeriu Ceaşu „imaginea de sine atribuită lumii” (ce gândesc eu că cred alţii despre
mine). Raportată la planul relaţiilor interpersonale, ea implică ghicirea alegerilor sau respingerilor
făcute de o altă persoană (transparenţă) sau de întregul grup (transpătrundere) referitoare la sine,
presupunând un gen de empatie, deci de transpunere în stări psihice ale altcuiva. O asemenea imagine
este uneori expresia celor mai intime dorinţe ale individului de a apărea în „ochii lumii”, iar alteori
reflexul imediat al comportamentului celorlalţi faţă de persoana respectivă. Un elev poate crede că
profesorul său îl consideră ca fiind inteligent, fie că el doreşte nespus de mult acelaşi lucru, fie pentru
că profesorul respectiv i-a atribuit de nenumărate ori această calitate. Şi într-un caz şi în altul
„imaginea de sine atribuită lumii” îl conduce pe individul dat la elaborarea şi punerea în funcţiune a
unor conduite de expectivă, el aşteptându-se ca ceilalţi să se comporte faţă de el corespunzător
imaginii pe care crede că o au alţii despre el. Or, aşa cum afirmă V. Ceauşu: această imagine este cea
mai nesigură, şi cea mai neverificabilă ca valoare de cunoaştere. Ea ne face să plutim în incertitudine,
să fim nesiguri, să emitem conduite în contratimp. Nu este exclus totuşi ca această imagine să se

36
apropie de reflectarea veridică a adevărului. Oricum ar fi, corectă sau incorectă, imaginea de sine
atribuită lumii este un veritabil reglator a conduitelor interpersonale, cei doi parteneri trebuind să
ţină seama şi de felul cum crede fiecare că se reflectă în ochii celuilalt.
6. Personalitatea manifestată (PM) este reprezentată de ansamblul şi însuşirilor ce-şi găsesc
expresia în modalităţile particulare, proprii, specifice de exteorizare şi obiectivare comportamentală.
Prin conţinutul său, personalitatea manifestată este o construcţie psihocomportamentală sintetică,
deoarece cuprinde fie aspecte, laturi, părţi din fiecare faţetă a personalităţii, fie toate faţetele articulate
şi integrate intre ele. Manifestarea personalităţii este dictată atât de interioritatea psihică a
individului, cât şi de particularităţile şi „cerinţele” situaţionale în care aceasta acţionează. Există
norme de grup, reguli sociale care cer ca anumite comportamente să se exteriorizeze, în timp ce altele
să fie reţinute, inhibate; unele comportamente sunt acceptate, altele nu; ceea ce este acceptat într-un
grup sau i se permite unei persoane cu un anumit statut, îi poate fi refuzat altui grup sau altei persoane
cu un alt statut. Personalitatea manifestată este punctul de intersecţie intre individual şi social, între
interioritatea psihică a individului şi normativitatea societăţii. Într-o asemenea intersecţie se pot
produce confluenţe, armonizări, dar şi disocieri, dezacorduri, fapt care acordă personalităţii totale a
individului o traiectorie existenţială proprie. Oricum ar fi, personalitatea manifestată rămâne faţeta cu
caracter integrator cel mai pronunţat, cu deschiderea cea mai evidentă spre social, cu crescute
posibilităţi de investigare şi cunoaştere obiectivă.

3.2.3 Abordarea sintetic-integrativă a personalităţii

ce se axează pe structurarea „faţetelor” personalităţii în „tipuri” de personalităţi
Cele de până acum ne-au evidenţiat faptul că faţetele personalităţii dispun de o natură, structură
şi funcţionalitate proprii, distincte, care le individualizează pe unele în raport cu altele. Astfel, PR şi
PM sunt faţetele „mai obiective” ale personalităţii, în timp ce toate celelalte sunt faţetele ei subiective;
primele cinci ar putea fi subordonate punctului de vedere „substanţialist” de descriere a personalităţii,
ultima celui „situaţional”. Primul (substanţialist) indică conţinutul personalităţii; al doilea modul de
manifestare în relaţiile şi situaţiile sociale (Jean Stoetzel). Unele din faţetele personalităţii cuprind mai
ales integratori cognitivi şi valorici (îndeosebi sisteme de imagini a individului), altele, integratori
aptitudinali (cu precădere PR şi PM). Totodată, a reieşit, implicit că faţetele personalităţii nu sunt
izolate, separate unele de altele, ci că dimpotrivă se întrepătrund reciproc, se intersectează şi se
convertesc unele în altele. Datorită relaţiilor de cooperare sau conflictuale dintre ele, de prelungire a
unora în altele sau de compensare a lor, ca şi celor de asociere sau de discrepanţă, personalitatea
umană capătă o „înfăţişare” aparte. Dacă în cele de mai sus o înfăţişare globală unitară a personalităţii
a fost doar sugerată, fiind implicat contextual şi în comentariile făcute, dorim ca în continuare să ne
referim explicit la ea. Avem în vedere felul concret, particular cum se intrică faţetele personalităţii
unele în altele, cum se „cristalizează” şi se „solidifică” în personalitatea umană, conducând, în cele din
urmă, la închegarea unor tipuri de personalitate. Pentru aceasta este necesar să luăm în considerare
toate faţetele personalităţii, şi nu doar pe unele dintre ele. Pe noi ne preocupă mai mult structura şi
funcţiile personalităţii globale reieşind în urma relaţiilor şi interrelaţiilor dintre faţetele acesteia.
Din această perspectivă considerăm că în urma procesului de intricare, cristalizare şi
solidificare a faţetelor personalităţii, apar următoarele tipuri de personalitate:
1. Tipul unitar şi armonios dezvoltat, ce se caracterizează prin coerenţă de sens a tuturor
faţetelor personalităţii. Este vorba despre omul a cărui personalitate autoevaluată este concordantă cu
cea reală; de cel care îşi construieşte personalitatea ideală (dorită) în deplin consens cu posibilităţile de
care dispune, evitând decalajele; de omul care îşi elaborează imagini corecte, foarte apropiate de
adevăr, despre ceilalţi; de cel care anticipă coerent gîndirile sau sentimentele altora despre el; în
sfârşit, de omul care îşi manifestă în comportament toate aceste faţete ale personalităţii sale, aşa cum
sunt ele fără a ascunde, omite sau truca ceva. Toate acestea acordă personalităţii respective integritate
şi constanţă, permiţându-i să trăiască în armonie cu sine şi cu ceilalţi (cu lumea).
2. Tipul instabil caracterizat prin acţiunea independentă, necorelată şi sistematică a faţetelor
personalităţii. Acesta este omul despre care în limbajul curent se spune: ”nu ştiu ce să cred despre el, o
dată se comportă într-un fel, altă dată cu totul altfel”. Este vorba de o instabilitate generalizată, adică

37
atât între faţetele personalităţii, cât şi în interiorul fiecăruia dintre ele. Pentru primul caz, tipică este
situaţia când imaginea de sine uneori este concordată cu personalitatea reală, alteori nu, chiar dacă este
vorba de una şi aceeaşi trăsătură; personalitatea ideală este uneori într-un „periculos” decalaj faţă de
personalitatea reală, în timp ce alteori ea se apropie de aceasta; imaginea despre alţii se schimbă
extrem de frecvent, fără motive întemeiate. Pentru cel de-al doilea caz, următoarea situaţie ni se pare a
fi tipică: uneori imaginea de sine este mult şi nejustificat dilatată, în timp ce alteori aceasta este
nepermis îngustă, tendinţe de supraapreciere şi cele de subapreciere înlocuindu-se cu rapiditate unele
pe altele; uneori personalitatea reală se manifestă în comportament, alteori nu, chiar dacă situaţia
respectivă o cere cu necesitate. Personalitatea instabilă îşi trăieşte dramatic propria sa existenţă,
fiind, în acelaşi timp, greu acceptată şi tolerată de ceilalţi. Ea îşi creează ei şi celorlalţi grave
probleme de adaptare şi integrare socială, afectând eficienţa grupului.
3. Tipul dedublat cu marcante discrepanţe între interior şi exterior, latent şi manifestat, real şi
imaginar, esenţă şi aparenţă. La fel ca şi în cazul tipului instabil, dedublarea se poate realiza atât în
interiorul fiecărei faţete a personalităţii, cât şi între acestea. Astfel, una poate fi imaginea de sine a
individului pe care acesta şi-o atribuie în mod efectiv, cu care se identifică, în care crede, cu care este
de acord. Şi cu totul altă imagine de sine pe care, dintr-un motiv sau altul, el o afişează în afară (una
poate fi imaginea intimă despre cineva şi cu totul alta cea făcută cunoscută acestuia sau celor din
anturajul său). La fel de dramatice pot fi dedublările personalităţii care intervin, de regulă, între
personalitatea reală şi cea manifestată, între grupul de imagini ale individului (de sine, de altul, de sine
atribuită lumii) şi personalitatea manifestată. Aceştea sunt oamenii ce gândesc una şi alta spun, una
gândesc, spun şi alta fac, unele le sunt atitudinile şi credinţele reale şi altele cele mărturisite,
exteriorizate. Permanenta dublicitate, mascare şi trucare în care se complac, dacă este bine ascunsă,
poate asigura acestor persoane o existenţă satisfăcătoare, dacă însă este descoperită de alţii, conduce la
consecinţe neplăcute (tensiuni nervoase, crize şi drame interioare la persoana dedublată;
comportamente de marginalizare, şi uneori chiar de suprimare a ei, la ceilalţi.
4. Tipul accentuat caracterizat prin excrescenţa unei sau alteia dintre faţetele personalităţii,
care uneori le subordonează pe toate celelalte, alteori, pur şi simplu, le anulează. Există persoane la
care contează ce sunt în realitate, nu ce cred ei sau alţii despre aceasta, de aceea toate faţetele
personalităţii vor fi „asimilate”, „absorbite”, subordonate de personalitatea lor reală, de crezul lor „de a
fi ei înşişi”. La alte persoane, dimpotrivă, imaginea de sine mult hipertrofiată, le absoarbe şi le
subordonează pe toate celelalte. Imaginea excelentă pe care unele persoane şi-o fac despre ele însele le
orbesc, le fac, pe de o parte, să nu mai ţină seama de felul cum sunt în realitate, iar, pe de altă parte, fie
să-i ignore pe alţii, fie să considere (evident în mod eronat) că aceştia au aceeaşi părere bună despre
ele pe care o au ele însele. Acestea sunt persoanele „închipuite” care îşi atribuie însuşiri, calităţi pe
care nu le au şi pe care nici alţii nu le recunosc. Există apoi persoane care neglijându-se pe sine, se
comportă aşa cum cred ele că aşteaptă alţii să se comporte. În toate aceste cazuri se ajunge la o
oarecare sărăcie, simplificarea şi unilateralizare a personalităţii, la închistarea ei într-o serie de scheme
comportamentale rigide, steriotipe care accentuează şi uneori chiar falsifică personalitatea. Asemenea
persoane se cred neînţelese, ignorate, persecutate, lezate. De aceea, pentru a-şi apăra personalitatea
ultragiată şi pentru a trăi cel puţin în armonie cu sine, îşi elaborează comportamente insinuante,
agresive, mitomane, fac permanent apel la autoritate etc.

3.2.4. Consecinţele modelului sintetic-integrativ al personalităţii

1) În plan metodologic. Modelul sintetic-integrativ al personalităţii, pe care l-am abordat,
presupune conceperea unitară, integrală a personalităţii. Avem însă în vedere nu orice fel de unitate, ci
unicitatea în diversitate a personalităţii, concretizată în unitatea şi diversitatea faţetelor acestuia, a
relaţiilor şi interdependenţelor dintre ele. Aceasta înseamnă că faţetele personalităţii nu pot fi
concepute independent unele de altele sau de întreaga configuraţie psihică a unei persoane, dar nici nu
pot fi reduse sau topite într-o masă omogenă, amorfă, fără nici o diferenţiere interioară. Din contra,
tocmai o asemenea diferenţiere şi specializare, concomitent interfaţete şi intrafaţete, acordă
personalităţii un „spor” de unicitate. Ea este cea care conduce la conturarea unor tipuri de

38
personalitate, ce dispun de structuri şi funcţionalităţi diferite, de grade diferite de originalitate,
adaptabilitate şi eficienţă.
2) În plan diagnostic. Diagnosticarea personalităţii totale, integrale este o operaţie destul de
greu de realizat. Deşi s-ar părea, cel puţin la prima vedere, că multitudinea de metode utilizate în
investigarea personalităţii ne-ar conduce la descoperirea şi descifrarea acesteia, în realitate asistăm la
pulverizarea ei, la surprinderea doar a unor aspecte, laturi, de fiecare dată altele, în funcţie de
instrumentul utilizat. Apoi, mai mulţi psihologi, utilizând instrumente diferite, ar putea identifica
„personalităţii” diferite, chiar şi atunci când se raportează la unul şi acelaşi individ. Modelul sintetic -
integrativ al personalităţii pe care l-am propus are în planul diagnosticării acesteia următoarele
categorii de consecinţe: a) fie construirea unui instrument diagnostic nou, sintetic, care să permită
surprinderea integrală şi dintr-o dată a personalităţii; b) fie aplicarea mai multor instrumente
diagnostice în măsură să furnizeze informaţii despre fiecare faţetă a personalităţii, care să fie mai apoi
integrate de psiholog într-o imagine unitară. După cunoştinţa noastră nu există elaborat încă un
instrument sintetic de diagnosticare a personalităţii totale, cele mai multe dintre acestea reuşind să
surprindă, uneori cu o precizie mai mare, alteori cu una mai mică, doar o faţetă a personalităţii.
Astfel: 1) probele de laborator şi testele proiective diagnostichează personalitatea reală; 2)
inventarele sau chestionarele de personalitate surprind imaginea de sine; 3) testul sociometric care
cuprinde şi întrebări de motivaţie a alegerilor şi respingerilor furnizează informaţii cu privire la
imaginea despre alţii; 4) teste de percepţie socială adaptate ne indică imaginea de sine atribuită lumii;
5) categoriile informaţional-comunicaţionale elaborate de Bales arată cum se manifestă personalitatea
(tensional-conflictual; cooperator-adaptivă; ca solicitator sau ca furnizor de informaţii, opinii şi
sugestii în grup).
Totuşi, încercările de elaborare a unor instrumente de diagnosticare a mai multor faţete ale
personalităţii nu lipsesc cu desăvîrşire. De exemplu, chestionarul de evaluare interpersonală, elaborat
şi utilizat de Bales, conduce la obţinerea atât a imaginii de sine, cât şi a imaginii despre alţii. Deşi
elaborarea unui instrument diagnostic-sintetic ar fi extrem de utilă, se pare că, cel puţin deocamdată,
cea de-a doua cale de diagnosticare a personalităţii este mai fluctuantă.
3) În planul interpersonal. Considerăm că modelul propus deschide mari perspective în
abordarea relaţiilor interpersonale dintre oameni, atât prin raportarea reciprocă a faţetelor personalităţii
partenerilor intraţi în interacţiune, cât şi prin raportarea reciprocă a tipurilor de personalitate descrise.
De exemplu, imaginea de sine şi de altul (despre B) a lui A, intrată în interacţiune cu imaginea de sine
şi despre altul (despre A) a lui B, duce la obţinerea mai multor tipuri de relaţii interpersonale (de
compatibilitate absolută, dacă ambele imaginii sunt pozitive, de incompatibilitate, dacă ele sunt
inversate, adică A are o părere bună despre sine şi proastă despre B, iar B bună despre sine şi proastă
despre A. De asemenea, putem explica şi anticipa mult mai corect relaţiile dintre două persoane cărora
le cunoaştem tipul de personalitate, decât dacă un asemenea fapt ar lipsi. Într-un fel interacţionează
tipul unitar şi armonios dezvoltat cu cel accentuat şi cu totul altfel cu cel dedublat. Se nasc astfel
armonizări interpersonale sau, dimpotrivă, conflicte şi tensiuni, se creează premisele funcţionalităţii
normale, fireşti sau mai puţin normale a relaţiilor interpersonale.
4) În plan psihopatologic. Pe baza modelului propus credem că s-ar explica mai bine şi unele
tulburări de personalitate, destructurări şi inovaţii ale acesteia. Disocierile din structura internă a
diferitelor faţete ale personalităţii şi mai ales cele dintre faţetele ar putea constitui una dintre
numeroasele cauze de ordin psihic ale tulburărilor personalităţii.
5) În plan educativ-formativ. Cunoscând componenţa şi structura personalităţii din perspectiva
sintetic-integrativă propusă, vom concepe mai bine ansamblul mijloacelor şi măsurilor de intervenţie
educativă în vederea formării adecvate, a ameliorării sau corectării diferitor insuficienţe sau
excrescenţe nedorite ale personalităţii. Tipul de personalitate care ne interesează din punct de vedere
educativ este tipul unitar şi armonios dezvoltat, aşa încât toate acţiunile instructiv-educative trebuie
subordonate obţinerii acestuia.

39
 TEMA 4. EUL SI CUNOASTEREA LUI

4.1. Patru etape în evoluţia concepţiilor despre Eu

Stabilirea modelului sintetic – integrativ al personalităţii şi elaborarea metodologiei de
determinare a tipurilor de personalitate a ridicat în faţa noastră o problemă: care este elementul central,
fundamental al personalităţii, cărui fapt se datorează unitatea, instabilitatea dedublarea şi accentuarea
personalităţii? În acord cu alţi autori am ajuns la concluzia că nucleul personalităţii îl prezintă Eu-l
fără investigarea căruia n-am putea înţelege nici structura, nici rolul personalităţii. De altfel, cu mulţi
ani în urmă, Allport scria: „ psihologia personalităţii ascunde o enigmă teribilă - problema Eu-lui. O
teorie completă a personalităţii nu poate ignora această problemă a naturii subiective (simţite) a Eu-lui,
ci trebuie să o abordeze”. Fără îndoială că o asemenea abordare este mai mult decât necesară, numai că
în calea realizării ei apar o multitudine de dificultăţi. Unele dintre ele provin din chiar negarea
existenţei Eu-lui (prin considerarea lui ca o abstracţie, o ipostază, un principiu spiritual necontrolat de
nici o metodă ştiinţifică - de behaviorism; prin plasarea lui în inconştient - de psihanaliză; prin
substituirea lui cu o serie de sisteme impersonale - de neopozitivismul structuralist). Altele, de fapt
cele mai multe, din neconcordanţa terminologiei utilizate: Ego - în latină, self, I, me - în engleză, Je,
moi, soi - în franceză, Eu, mine, sine, sinea - în română. Unii autori preferă să diferenţieze Self-ul de
Egou alţii folosesc un termen în locul celuilalt. Eul este însoţit de diverse adjective care, pe lângă
precizări şi diferenţieri, introduc şi distorsiuni. Anderson preferă conceptul de Eu imperial, Greenwald
pe cel de Eu totalitar, iar polonezul Josef Kozieleki, nemulţumit de ambele, propune un al treilea, Eul
hubristic. Shapiro apreciază că e necesar să luăm în considerare nu doar eul, ci şi sub-Eul (în special
cel format în copilărie). În sfârşit, Allport propune înlocuirea termenului de Eu (care cuprinde doar
aspecte particulare ale acestui-ia) cu cel de proprium, concept integrator şi mult mai cuprinzător decât
primul. Traducerea unei lucrări dintr-o limbă în alta introduce noi dificultăţi. Selful lui James devine în
traducerea franceză le Moi, în timp ce selful lui Mead devine le Soi. Nici dicţionarele nu ne ajută prea
mult. Din unele termenul Eu lipseşte, iar în cele în care este prezent se dă doar accepţiunea
psihanalitică. Chiar o serie de lucrări care tratează problematica Eu-lui se referă în exclusivitate la
perspectiva psihanalitică. Toate aceste împrejurări introduc dificultăţi, barează sau bruiază abordarea
ştiinţifică a Eu-lui. Şi totuşi aceasta trebuie întreprinsă. După părerea noastră, lămurirea ei s-ar putea
obţine prin două tipuri de demersuri investgative: unul istoric, vizând schiţarea principalelor achiziţii,
cât şi a progreselor ştiinţifice realizate de-a lungul timpului; altul problematizat, constând în analiza
aspectelor controversate ale Eu-lui în vederea decelării unor puncte de vedere (relativ) unitare. În acest
studiu ne propunem să întreprindem abordarea istorică a Eu-lui. După câte ne dăm seama, concepţiile
despre eu au parcurs în evoluţia lor 4 etape: 1) psihofilosofică (până la 1900); 2) psihanalitică şi
interacţionistă (între 1900-1940); 3) autonomistă şi psihoumanistă (între 1940-1980); 4) psihosocială
(din 1980 până în zilele noastre). Evident, este vorba de punctele nodale ale acestei evoluţii care au
reuşit să atragă spre ele sau să-şi subordoneze o multitudine de concepţii elaborate de-a lungul istoriei.
Prima etapă (până la 1900) caracterizată mai degrabă prin practicarea unei psihologii
filosofice decât a uneia pozitive este dominantă în Europa de numele şi lucrările lui Bergson, iar în
America de cele ale lui James, ambii interpretând eul prin prisma stărilor de conştiinţă şi a părţilor lui
constitutive. Bergson, în Eseu asupra faptelor imediate de conştiinţă, pornind de la premisa existenţei
a două forme de multiplicitate a stărilor de conştiinţă (numerică şi calitativă), a două aprecieri distincte
ale duratei(omogene, dar şi cu momente heterogene), a două aspecte ale vieţii conştiente (unul cu
elemente bine definite, altul în care succesiunea implică fuziune şi organizare), consideră că acestea
din urmă constituie eul fundamental, eul profund, care nu are nici un raport cu cantitatea, stările de
conştiinţă din care este compus fiind calităţi pure, forme interne indistincte. Cum însă omul trăieşte în
societate, acţionează, foloseşte limbajul, aceste stări de conştiinţă se multiplică, se transformă în
lucruri sau în obiecte, detaşându-se în felul acesta atât unele de altele, cât şi de noi înşine şi formând
treptat un eu secund a cărui existenţă are momente diferite şi se exprimă în cuvinte. Acesta este eul
social „refractat şi subdivizat, raportat la exigenţele vieţii sociale... umbra Eu-lui fundamental
proiectată în spaţiul omogen”. Deşi prin această afirmaţie s-ar părea că Bergson introduce forţat
multiplicitatea numerică pe care iniţial o respinsese, el atrage atenţia că în fapt era vorba de unul şi

40
acelaşi Eu care „trece însă în revistă stări distincte şi care fixându-şi în continuare atenţia asupra lor,
va face ca ele să se dizolve unele în altele, aşa cum se topeşte un fulg de nea în contactul prelungit cu
mâna”. Şi mai departe el scria: ”Nu am nici un interes de a introduce confuzia acolo unde ordinea este
lege, de a tulbura acest aranjament ingenios de fapte şi de a vorbi de un „imperiu într-un imperiu”. O
viaţă interioară cu momente distincte, cu stări net caracterizate, răspunde mai bine exigenţelor
sociale”. Aceasta evident, pentru că stările interne pot fi denumite, exteriorizate şi obiectivitate,
antrenate în curentul vieţii sociale. Dat fiind faptul că mare parte din timp noi trăim exterior nouă
înşine, mai mult în spaţiu decât în timp, mai mult pentru lumea exterioară decât pentru cea interioară,
perceperea propriului nostru eu (e vorba de eul fundamental) devine extrem de dificilă, acesta fiind
perceput ca „o fantomă decolorată”, deci ca Eu social. Distincţia dintre cele două tipuri de Euri va fi
productivă sub raport ştiinţific ea fiind preluată mai târziu şi de alţi cercetători.
William James, în lucrarea sa fundamentală, Principii de psihologie (1890), face pentru prima
dată distincţia dintre Eu ca obiect al cunoaşterii şi Eu ca subiect al cunoaşterii, deci între cel ce este
cunoscut şi cel care cunoaşte, introducând, totodată, o viziune complexă în interpretarea Eu-lui care e
analizat în termeni de părţi constitutive, ca sumă totală nu doar a ceea ce individul consideră despre
sine (despre corpul său sau despre trăsăturile şi abilităţile sale spirituale), ci şi despre familia, prietenii,
activităţile sale. ”În sensul cel mai larg - scria el - cuvântul Eu desemnează tot ceea ce un om
recunoaşte ca fiind al său, nu numai corpul şi facultăţile psihice, ci şi îmbrăcămintea, familia, prietenii,
operele de artă, toate aceste obiecte dându-i aceleaşi emoţii”. Ca atare, Eul este analizat după
următoarea schemă: elementele sale integrate (Eul material, Eul social, Eul spiritual); sentimentele şi
emoţiile provocate de Eu sau conştiinţă, valorile sale (mulţumire, nemulţumire, orgoliu, suficienţă,
vanitate, amor propriu, modestie, umilinţă) ;actele prin care Eul tinde să se afirme şi să se apere
(instinctele de conservare, de expansiune, apărare, etc.). Prin raportarea Eu-lui şi la alte elemente decât
cele corporale şi spirituale, ca şi prin viziunea sa complexă asupra structurii acestora, James a anticipat
şi facilitat, totodată, alte concepte ce vor fi introduse mai târziu în psihologie (conceptul de grup de
referinţă, elaborat de Sherif; conceptul de „proprium” propus de Allport.)
A doua etapă (între 1900-1940), psihanalitică şi interacţionistă, este susţinută în Europa de
Sigmund Freud şi continuatorii săi, iar în America de George Herbert Mead, care au elaborat concepţii
contradictorii şi totuşi complementare dintr-un anumit punct de vedere. Dat fiind faptul că opera şi
concepţia lui Freud sunt îndeobşte cunoscute, nu vom stărui în amănunt asupra lor. La Freud, Eul
apare prin diferenţierea Sinelui în contact cu realitatea externă el este un fel de excrescenţă a Sinelui.
Atât sub raport structural, cât şi funcţional, Eul este verigă intermediară între Sine şi realitatea
exterioară: pe de o parte, Eul ţine sub control tendinţele instinctive, brutale ale Sinelui; pe de altă
parte, observă lumea exterioară şi caută cele mai propice ocazii de satisfacere a tendinţelor
inconştiente. Eul este, aşadar, subordonat în totalitate Id-ului şi realităţile externe. În loc să le domine,
este dominat; în loc să le controleze, este controlat. El îndeplineşte ordinele imperative şi impulsive ale
Idului căutând supape acceptabile de satisfacere a lor în realitatea externă. Aflat între Id şi realitatea
externă el este strivit de ambele. Rolul precar al Eu-lui în raport cu cele două instanţe este sesizat de
însuşi Freud care, în lucrarea Inhibiţie, simptome şi angoasă (1926), arată că Eul „face pe mortul”
pentru a nu intra în conflict cu Sinele sau cu supra-Eul. Şi totuşi, în ultima sa lucrare (Abriss der
Psychoanalyse, 1938) Freud considera că „Eul trebuie să expulzeze Sinele” sau „Acolo unde se află
sinele, el trebuie făcut să devină eu” - proclama Freud înţelegând în cele din urmă, că sensul existenţei
umane constă tocmai în autoconstrucţia Eu-lui, a cărui menire este de a aboli şi depăşi inconştientul.
Din păcate, aşa după cum constată Eu,”această necesitate a rămas în opera sa literară moartă”.
În ceea ce priveşte evoluţia concepţiilor despre Eu în această perioadă pe continentul american,
lucrurile nu sunt atât de simple cum par la prima vedere. Muzafer Sherif, la care ne-am mai referit,
aprecia că au existat ani de relativă neutilizare şi lipsă de respect faţă de conceptul de Eu, care se
înscriu exact între limitele pe care le avem în vedere. Or, dacă am lua în considerare numai contribuţia
lui G.H. Mead la cercetarea problematicii Eu-lui (într-o lucrare mai restrânsă, The social Self (1913), şi
mai ales într-una mai amplă, celebra Mind, Self, and Society (1934)) şi ar fi suficient pentru întreaga
perioadă. Este de mirare faptul că Sherif trece cu atâta uşurinţă peste contribuţia magistrală a lui Mead
la studierea problematicii Eu-lui, cu atât mai mult cu cât acesta inaugural o nouă perspectivă de

41
abordare a Eu-lui, şi anume pe cea interacţionistă. Nemulţumit de behaviorismul naturalist şi
mecanicist al lui Watson şi fructificînd o idee mai veche a lui Baldwin („Eul şi alter-eul se nasc
împreună”), Mead ca reprezentant al behaviorismului social s-a orientat spre analiza unor fenomene
psihice (conştiinţa, spiritul, Eul), interpretare nu ca substanţe, ci ca funcţii psihice ce se nasc în
procesele sociale, în asumarea şi jucarea rolurilor, în comunicarea interpersonală şi de grup. După
părerea noastră, contribuţiile majore aduse de Mead în studiul Eu-lui se circumscriu următoarele
problematici:
- Susţinerea cu tărie a originii sociale a Eu-lui (el nu există de la naştere, ci se constituie
progresiv în experienţa activităţii sociale, nefiind altceva decât altul internalizat, iar experienţa socială,
rezultatul asumării şi jucării rolurilor, ca procese integrate în viaţa socială). Eul se naşte ca urmare a
„reciprocităţii perspectivelor” dintre Eu şi Altul, dintre Eu şi Mine, dintre Eu şi Altul generalizat, adică
societatea. Omul sesizează, preia şi interiorizează din societate, în urma asumării şi jucării rolurilor,
experienţele, atitudinile şi simbolurile semnificative ale altora, ale grupurilor sociale în care trăieşte
transformându-le, astfel, în experienţe şi atitudini proprii. „Structura Eu-lui unei persoane reflectă
modelul general de comportament al grupului social, căruia individul îi aparţine”, scria Mead. Prin
aceasta, autorul american a eliberat psihologia de „individualism”, a amplasat în locul conştiinţei
închise, orientată exclusiv spre sine însuşi, conştiinţa deschisă, orientată spre alţii, spre experienţa lor
socială.
- Precizarea mecanismelor psihologice prin care se construieşte Eul, mai important fiind cel al
comunicării. Cu ajutorul ei, realizată prin gesturi simbolice transformate în limbaj, individul intră în
relaţii nu numai cu alţii sau cu societatea, ci şi cu sine însuşi. În felul acesta se preia, se interiorizează
experienţa socială şi atitudinile altuia generalizat, formându-se Eul. În virtutea comunicării realizată cu
alţii, omul devine conştient de el însuşi, constituindu-se ca obiect pentru sine, deci ca Eu. În
conştientizarea de sine, locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual-cognitive. Prin formularea
acestei ideii, Mead se diferenţiază de James şi Coley care considerau că fundamentul Eu-lui se află în
experienţa afectivă, în sentimentul de sine. „Esenţa Eu-lui, arată Mead, este de ordin cognitiv, ea
rezidă în conversaţia prin gesturi interiorizate care constituie gândirea”. Deşi sublinierea rolului
comunicării ca instrument în formarea Eu-lui, a gândirii, a acţiunii reflexive ca fundament al Eu-
luireprezintă un câştig important, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că neglijarea aspectelor
motivaţionale de personalitate nu e în măsură să ofere o imagine completă asupra Eu-lui. Reducerea
acţiunii sociale la comunicare şi a comunicării la limbaj, identificarea simbolurilor cu toate
„expresiile” conduce, după cum remarca Gurvitch, spre raţionalism, fapt confirmat, de altfel, de
concepţia lui Mead asupra „altuia generalizat” care pierde din vedere diferenţele sociale dintre oameni
şi prefigurează idedentificarea societăţii cu o raţiune universală.
- Conturarea proprietăţilor Eu-lui: de a fi obiect pentru el însuşi, fapt care îl diferenţiază de alte
obiecte şi corpuri, de a fi relaţional în sensul că nu există decât în relaţie cu ceilalţi membri ai grupului
cu care intră în interacţiune, de a fi un ansamblu de atitudini preluate de la ceilalţi membri ai societăţii,
de a fi unic chiar dacă interiorizează experienţa comunităţii care este aceeaşi pentru toţi –el nu este
incompatibil de a avea propria sa individualitate, modelul său unic - arată Mead – deoarece fiecare Eu
reflectă un aspect, o latură din realitate ce pot fi diferite de cele reflectate de un alt individ. În fapt,
fiecare Eu reflectă din punctul său de vedere unic. Aşadar, originea socială, constituţia şi structura
comună a Eu-lui nu exclud variaţiile şi diferenţele, nu interzice individualitatea distinctă a fiecărui Eu,
dimpotrivă, o presupun, în sfârşit, proprietatea de a fi o formă de adaptare care se „atinge” nu doar pe
sine, ci şi ambianţa socială care îl ajută să se organizeze. Tot acest ansamblu de proprietăţi este în
măsură de a preciza mai bine atât natura, cât şi specificul Eu-lui în raport cu alte formaţiuni psihice.
- Operarea distincţiei dintre Mine, Eu, Sine. Minele este fiinţa biologică a omului, ansamblu de
atitudini bine organizat şi structurat în individ ca urmare a contactelor lui interpersonale, deci
atitudinile altora pe care ni le asumăm noi înşine. Eul este reacţia organismului la atitudinile altora.
Minele este un personaj convenţional care există întotdeauna şi permite individului să intre în
experienţa altora. Eul este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale, prin care se aduc
modificări atât Minelui, cât şi societăţii. Reacţia Eu-lui poate fi comună, obişnuită, conformistă, dar şi
nouă, deosebită, novatoare în raport cu cele de până atunci ;primele există în experienţa socială a

42
individului, celelalte nu; unele conservă existenţa individului, altele o schimbă, o modifică. Eul poate
dispune aşadar, de Mine, însă nu la întâmplare. „Există, scria Mead, un control social care stabileşte
limitele, fixează condiţiile care îi permit Eu-lui să utilizeze sau să dispună de Mine ca mijloc de
realizare a scopurilor comune”. Când acţiunile Eu-lui scapă de sub controlul social se ajunge la
degradarea Eu-lui. Minele şi Eul sunt aspecte distincte, însă corelative. Am putea spune că Minele este
structura care se exprimă în Eu, iar Eul, expresia structurii. Cele două concepte sunt foarte apropiate
de ceea ce în psihologia socială denumim statut şi rol. Minele şi Eul constituie împreună Sinele, adică
personalitatea individului. Rolul activ revine însă Eu-lui care, aşa cum arătăm, duce la schimbarea
concomitentă a Sinelui şi a Mediului social, dar şi la degradarea acestora.
- Introducerea conceptului de Eu total. Pentru a determina o asemenea realitate Mead vorbeşte
de existenţa unui Eu unificator sau Eu complet compus dintr-o serie de părţi sau faţete elementare, din
Euri elementare. Un asemenea Eu total se defineşte în raport cu comunitatea din care face parte
individul, cu situaţia în care el se găseşte, cu ansamblul relaţiilor pe care le întreţine şi le traversează.
Dacă procesele sociale sunt unitare, atunci şi Eul va fi unitar, dacă din potrivă, procesele sociale sunt
dezorganizate, disociate, atunci şi Eul va fi disociat, dedublat. Structura Eu-lui reflectă, aşadar,
structura societăţii, a grupului. Mai mult decât atât, chiar modul de exteriorizare al Eu-lui va fi
determinat de specificul proceselor sociale. De regulă, se exprimă acea faţetă a Eu-lui care este
necesară, corespondentă tipului de relaţii sociale în care este implicat individul. „Există o mare
diversitate de Euri corespondente diferitelor relaţii sociale”, scria Mead. Când unitatea complet se
distruge, când Eul se disociază sau se dedublează în Euri elementare, datorită disoluţiei proceselor
sociale, atunci vom asista la degradarea personalităţii. Am stăruit mai mult asupra contribuţiei lui
Mead deoarece ea reprezintă momentul de vârf nu numai în raport cu problematica Eu-lui, ci chiar cu
întreaga psihologie de până atunci şi cu cea care va urma. Într-adevăr, concepţia lui Mead nu este doar
nouă şi pertinentă sub raport ştiinţific, mai ales prin orientarea ei spre social, dar şi deschizătoare de
noi piste investigative ce se vor dovedi productive peste ani.
A treia etapă (între 1940-1980), pe care am numit-o „autonomistă” şi „psihoumanistă”, este
reprezentată de ceea ce s-a numit „psihologia Eu-lui” şi „psihologia umanistă”. Continuatorii lui
Freud, nemulţumiţi că acesta îşi concentrase atenţia aproape în exclusivitate asupra Sinelui, a
pulsiunilor inconştiente, rămânând prizonierul inconştientului, şi, mai ales nesatisfăcuţi de totala
dominare şi subordonare a Eu-lui de Sine sau de realitatea externă, deplasează centrul de greutate
tocmai pe analiza Eu-lui, considerat ca fiind esenţial în structura personalităţii. Dat fiind faptul că se
postulează autonomia Eu-lui atât în raport cu celelalte structuri de personalitate, cât şi în raport cu
realitatea, psihologia practicată de ei a fost numită psihologia Eu-lui (ego psychology). Printre
fondatorii acestei orientări ar putea fi consideraţi H.Hartman, R.M.Loewenstein, E. Kris, iar printre
susţinătorii ei D. Rappaport, G. Klein, B.Gill, R.R.Holt, R. White. Punctul de pornire al psihologiei
Eu-lui îl reprezintă articolul lui H. Hartman Psihologia Eu-lui şi problema adaptării, publicat în 1939,
imediat după moartea lui Freud. Deşi în interiorul acestei orientări există numeroase variante, poziţia
lor generală este aceeaşi. În esenţă este vorba despre considerarea Eu-lui ca dispunând de o
independenţă, de o autonomie în raport cu celelalte formaţiuni ale personalităţii, dar şi cu mediul
înconjurător. Eul este autonom atât prin originea, cât şi prin funcţionarea sa, adică prin felul în care îşi
utilizează sursele de energie de care dispune. Cât priveşte originea Eu-lui, acesta e înnăscut ca şi
Sinele, dar se va diferenţia treptat de el. Astfel, dacă într-o stare iniţială aparatele specifice Sinelui
există amestecate cu cele specifice Eu-lui (capacitatea de a percepe, învăţa, memoriza, gândi, acţiona)
mai târziu, ca urmare a formării unor aparate achiziţionate (deprinderi, mecanisme de apărare), Eul îşi
va căpăta o tot mai mare autonomie. Dacă în prima fază, este prezentă o „autonomie primară” a Eu-lui,
în cea de-a doua, putem vorbi despre o „autonomie secundară” ce permite organismului adaptarea
raţională la mediu înconjurător. Funcţia esenţă a Eu-lui este, aşadar, cea de adaptare. Accentul pus pe
adaptare derivă din concepţia mai generală a acestei orientări potrivit căreia psihanaliza nu este altceva
decât o psihologie generală, ca atare ea trebuie să-şi pună în primul rând problema adaptării. Cât
priveşte planul funcţional al Eu-lui, autonomia acestuia apare din faptul că el îşi utilizează energia, de
care dispune de la naştere şi pe care o păstrează în propriile sale structuri sau întru-un rezervor de
„libidou neutralizat” cu scopuri independente de originile sexuale şi agresive, dat fiind faptul că aceste

43
scopuri nu presupun cu necesitata o reducere a tensiunii. De altfel, Hartman vorbeşte de existenţa
unei” sfere fără conflicte a Eu-lui”. Psihologii Eu-lui nu pun accent în dezvoltarea acestuia pe tensiuni,
conflicte, opoziţii, ci pe existenţa unui continuum ierarhic de forţe şi structuri prezente la toate
nivelurile ierarhice. În felul acesta dialectica lui Freud e înlăturată şi înlocuită cu creşterea organică în
interiorul unei structuri ierarhice. Dacă la Freud forţele iraţionale determinau voinţa şi eliminau
funcţionarea Eu-lui, la noua orientare, voinţa şi energia libidinală „desexualizată” alimentează Eul
pentru ca acesta să poată funcţiona normal. Prin capacitatea sa de selectivitate în raport cu solicitările
mediului (care nu este neapărat orientat spre reducerea tensiunii) Eul îşi dobândeşte autonomia şi faţă
de acesta. Unii autori (P. A. Bertocci şi mai ales J. MacMurray) merg şi mai departe cu autonomia Eu-
lui considerându-l ca o forţă centrală în cadrul personalităţii, ca un fel de entitate care cunoaşte,
doreşte, se străduie, vrea. MacMurray, de exemplu, în cartea sa, The self as agent (1957), ajunge la
concluzia că Eul este centrul energiei personale. Pe bună dreptate, Allport arată că „dacă admitem Eul
ca o forţă separată care cunoaşte, vrea, doreşte suntem în pericol de a crea o personalitate în cadrul
personalităţii, de a postula „un omuleţ în piept care trage sforile”. De aceea, probabil că nu
considerarea Eu-lui ca „un factor intern care conduce din umbră” reprezintă soluţionarea complicatelor
probleme psihologice ale individului, ci integrarea lui în structurile personalităţii. Contribuţii
importante şi mult mai echilibrate la problematica Eu-lui aduce şi Erik Erikson care introduce
conceptele de ego identity şi ego qualities primul punând accent pe identitatea de sine (mai ales a
adolescenţilor), celălalt pe calităţile ce-i permit omului să se opună şi să triumfe asupra hazardului, să
depăşească crizele sociale şi să-şi dezvolte personalitatea.
Deşi „psihologia Eu-lui” a devenit, după cum constată Erich Fromm, „cea mai influenţată şi
mai prestigioasă în teritoriul mişcării psihanalitice”, observăm că ea nu-şi propune depăşirea
psihanalizei, ci doar completarea şi revizuirea ei. Mai, mult decât atât, nu este vorba de o revizuire de
fond, dialectică, cum o denumeşte Fromm, ci de una ortodoxă, adică a spiritului său, şi nu a
conceptelor. „Ortodoxia conservă învăţăturile în forma lor originală, le apără de critici şi de polemici,
dar le „reinterpretează”, pune accentul pe lucruri diferite sau operează adăugiri pe care pretinde a le fi
găsit deja în cuvintele maestrului”. O revizuire severă a sistemului freudian, o scoatere din „criză a
psihanalizei” ar fi constat tocmai în coborârea adâncă în structurile inconştientului, în sondarea
fenomenelor patologice pe care le produce societatea tehnologică cibernetizată, care au luat locul
impulsurilor sexuale de care vorbea Freud. Conformismul „psihologiei Eu-lui” i-a determinat pe unii
analişti s-o taxeze ca reprezentând „un regres în raport cu esenţa psihanalizei” (E.Fromm) sau ca o
„etapă sterilizantă şi regresivă” (S. Nacht). Aşa stau lucrurile dacă „psihologia Eu-lui” este raportată la
psihanaliză; dacă o raportăm însă la problematica generală a Eu-lui trebuie să reţinem şi să apreciem
eforturile făcute pe direcţia surprinderii unităţii, coerenţii şi continuităţii Eu-lui, ca şi pe cea a
sublinierii funcţiilor adaptive ale acestuia.
Prin jurul anilor 1950, 1960 începe să se contureze şi să intre pe scena confruntărilor ştiinţifice
o nouă orientare psihologică, şi anume psihologia umanistă, considerată chiar de către fondatorul ei
(A. H. Maslow) ca reprezentând „cea de-a treia forţă în psihologie”, alături de psihanaliză şi
behaviorism. Dacă până acum Eul fusese negat sub diferite forme (de behaviorism şi psihanaliză) sau
hipertrofiat (de psihologia Eu-lui), de data aceasta se încearcă redimensionarea locului şi rolului lui în
structura personalităţii. Dacă până acum se pusese accent excesiv pe Eul angoasat, nevropat, psihopat,
de data aceasta este luat în considerare Eul omului normal, al unui om ce este membrul unei anumite
societăţi, ce trăieşte în diverse tipuri de grupuri sociale, ce sete implicat şi este nevoit să facă unei
multitudini de relaţii sociale. În sfârşit, dacă până nu demult Eul era interpretat dintr-o perspectivă
predominant teoretică, de data aceasta pe prim plan trec preocupările de ameliorare a existenţei Eu-lui
într-o lume hipertehnicizată şi cu numeroase probleme sociale, politice, economice, demografice şi
mai ales umane. Dat fiind faptul că în alte studii am analizat pe larg contribuţiile şi limitele”
psihologiei umaniste”, nu vom mai stărui aici în amănunt asupra lor. În ceea ce priveşte Eul, în esenţă,
este vorba de accentul pus pe eforturile ce trebuie depuse (individual şi social) pentru a se ajunge la
forme superioare de Euri, implicit de personalităţi sau modalităţi existenţiale. Se vorbeşte astfel despre
Eul autoactualizat (Maslow), deci despre Eul care ajunge la realizarea de sine, fază în care el trăieşte o
„experienţă de vârf”, adică viaţa omului este dominată de valoarea perfecţiunii, succesului, împlinirii,

44
calmului, satisfacţiei, liniştii interioare, pe de o parte, şi lipsă de teamă, de anxietate, frustrări şi
insatisfacţii, pe de altă parte, de asemenea, despre Eul autentic (Rogers), adică desore Eul aşa cum este
în realitate, netrucat, nemascat sau disinuat. Atingerea stadiului de Eu autoactualizat sau de Eu autentic
nu se poate obţine însă în orice fel de societate, iată de ce susţinătorii psihologiei umaniste au fost
nevoiţi să lege conceptul de Eu de conceptul de societate, considerând că numai într-o societate Eu-
psihică s-ar putea ajunge la o deplină realizare a personalităţii umane. Nu trebuie trecute cu vederea
nici unele contribuţii metodologice aduse de psihologii umanişti în studiul Eu-lui. Rogers preia Q
technique, intodusă de W. Sephensen (1953) pentru studierea Eu-lui individual, o adaptează
necesităţilor terapeutice sub forma a ceea ce el numeşte Q Sort şi măsoară diferenţele dintre
perceperea Eu-lui real şi eul ideal. Deşi psihologia umanistă îşi are scăderile ei, nu trebuie să trecem
peste eforturile depuse în vederea surprinderii caracterului unitar al fiinţei umane şi a nevoii realizării
de sine-idei ce devin un leitmotiv al psihologiei contemporane.
A patra etapă (începând cu 1980 până în present), psihosocială, se caracterizează printr-o
expansiune extraordinară a problematicii Eu-lui în perimetrul preocupărilor ştiinţifice. Faptul cel mai
spectaculos îl prezintă însă redescoperirea Eu-lui de către psihologia socială. De la Mead, fondatorul
concepţiei interacţioniste asupra Eu-lui, psihologia socială nu s-a mai oprit decât cu totul accidental
asupra acestuia. Începând însă cu anii 1980 o avalanşă de lucrări îşi face resimţită nu doar în
psihologia socială generală, ci şi în cea experimentală. În 1980 D. M. Wegner şi R. R. Wlacher
editează o importantă Lucrare asupra Eu-lui în psihologia socială; în 1985 Ph. Shaven editează o alta
cu titlul Eul, situaţiile şi comportamentul social, care tratează despre natura personalităţii, a Eu-lui şi
situaţiilor sociale, despre formele cunoaşterii de sine şi ale încrederii în ea, despre efectele interacţiunii
dintre persoană şi situaţie asupra deciziilor, comportamentelor altruiste, sănătăţii, percepţiei şi
evaluării altora. În anii imediat următori, alţi autori publică lucrări interesante pe problematica Eu-lui
(K. J. Gergen, 1986, Krysia Yadley şi Terry Honness, 1987), iar cei doi din urmă, de exemplu, publică
un volum integrativ, interdisciplinar, cu participare internaţională în care analizează implicaţiile Eu-lui
şi Identităţii în procesele emoţionale, comportamentele sociale, perturbările psihologice ale
personalităţii. La fel de interesante de problematica Eu-lui sunt şi revistele de specialitate.
Semnificativ din acest punct de vedere ni se pare a fi faptul că „Jornal for the theory of social
behavior” publică în doi ani consecutivi (1985, 1986) numere tematice speciale cu un titlu generic
grăitor de la sine: Redescoperirea Eu-lui în psihologia socială. Implicaţii teoretice şi metodologice. La
fel, British Journal of Social Psychology îşi consacră unul dintre numere (3 pe 1986) relaţiei dintre
individ şi societate, conţinând studii cu privire la Eu. Manifestările ştiinţifice internaţionale îşi sporesc
şi ele interesul pentru problematica Eu-lui, interpretată dintr-o perspectivă psihosocială. De exemplu,
la cea de-a 7-a Conferinţă generală a asociaţiei Europene de psihologie socială experimentală (Varna,
19-23 mai 1987) problematica Eu-lui a constituit obiectul unei sesiuni tematice cu titlul Eul şi
conceptul de Eu, la care au prezentat comunicări psihosociologi din Franţa, Polonia, Olanda. Italia,
Bulgaria.
În ce constă, de fapt, această redescoperire a Eu-lui de către psihologia socială, ce anume a
impulsionat-o ? Mai întâi, necesitatea interpretării situaţionale şi interrelaţionare a Eu-lui, raportat la
viaţa şi relaţiile colective ale oamenilor şi nu doar la componentele interioare ale vieţii psihice. Mai
apoi, nevoia deplasării centrului de greutate spre implicaţiile practice ce vizează direct viaţa şi
existenţa concretă a oamenilor. De data aceasta, cercetătorii se întreabă nu atât ce este Eul, ci care este
rolul lui în viaţa personală şi socială a oamenilor. De exemplu, Jean-Paul Codal (Franţa) încearcă să
răspundă în comunicarea prezentată la cea de-a 7-a conferinţă generală a E.A.E.S.P. la unele întrebări,
de tipul: cum modifică referirea la sine modul de percepere a mediului fizic şi social; cum afectează
autoreferinţa procesele de comparare socială şi de comportament? J. B. Pryor şi J. D. Day, editorii
lucrării Dezvoltarea cogniţiei sociale apărută în 1985, arătau că deşi de pe vremea lui James s-a crezut
că Eul joacă un rol deosebit în procesele psihologice, cercetările recente s-au întors la acest concept
teoretic cu întrebări mai calificate: când sensul Eu-lui unei persoane are importanţă? când atitudinile şi
valorile personale, concepţiile despre moralitate, noţiunile despre corectitudine influenţează gândirea
şi comportamentul? Schimbarea de optică este evidentă aşa încât nu mai stăruim asupra ei. În al treilea
rând, redescoperirea Eu-lui de psihologia socială a fost impulsionată de necesitatea ieşirii din propria

45
matcă şi raportarea la alte domenii de cercetare. Or, în momentul de faţă, intersecţia dintre psihologia
socială şi psihologia genetică s-a dovedit a fi de mare interes ştiinţific, una din cele mai promiţătoare
direcţii de cercetare în domeniul cunoaşterii sociale. D. K. Lapsley şi S. M. Quintana arătau că
psihologia socială tratează categoriile ei teoretice ca şi când acestea n-ar avea nici o istorie
ontogenetică şi nici o promisiune pentru dezvoltarea viitoare, iar psihologia genetică abia de curând a
început să cerceteze bazele sociale ale dezvoltării ontogenetice. Pentru a remite o asemenea situaţie,
psihologia socială ar trebui să devină mai genetică, iar aceasta din urmă mai psihosocială. Studiul
autorilor citaţi, sugestiv intitulat Teme integratoare în teoriile sociale şi genetice ale Eu-lui, se înscrie
în coordonatele comuniunii celor două planuri, fapt ce permite elaborarea unei concepţii complete
asupra Eu-lui.
Deşi redescoperirea Eu-lui de către psihilogia socială este astăzi o realitate, argumentele
invocate fiind credem suficient de convingătoare, ea n-a avut totuşi loc pe o cale firească, ci oarecum
pe una ocolită. Aceasta i-a şi determinat pe unii autori să vorbească despre redescoperirea
„inadvertentă” a Eu-lui de psihologia socială. Susan Hales care a publicat în 1985 un articol cu titlul
de mai sus, arată că multe rezultate obţinute în cercetările de psihologie socială experimentală nu se
încadrau în paradigmele existenţei, ceea ce ia determinat pe diverşi autori să le explice prin invocarea
nevoii de stimulare a Eu-lui la subiecţii investigaţi care prezentau faţă de alţi subiecţi din experiment
sau chiar faţă de experimentator imagini de sine favorabile. Pe această bază, validitatea experimentelor
psihosociale din anii 1960 a fost contestată, precipitându-se astfel o „criză a confidenţei”. Se conchide
că motivul de organizare a imaginii despre sine nu este numai un puternic reglator al
comportamentului, ci şi un element esenţial implicat în întreaga cercetare din ştiinţele sociale. Aceasta
i-a şi determinat pe psihologii sociali să se orienteze asiduu asupra cercetării imaginii de sine şi a
rolului ei în comportamentele personale şi interrelaţionale ale oamenilor.
Alături de redescoperirea Eu-lui de către psihologia socială, etapa pe care o avem în vedere se
mai caracterizează şi printr-o mare expansiune a problematicii Eu-lui în alte domenii ale psihologiei.
Dacă în domeniul psihiatriei şi psihologiei patologice sau medicale ea era prezentă, acum capătă o
amploare şi mai evidentă, Eul fiind conectat cu cele mai diverse fenomene, cum ar fi: anxietatea,
stressul, depresia, obsesiile, fobiile, perturbările psihosomatice. Se vorbeşte chiar şi despre un Eu
alcoolic, despre diviziunea şi restabilirea lui, ca şi despre faptul că dramele şi conflictele interne ale
alcoolicului reflectă dihotomiile şi contradicţiile din societate. Mai semnificativ este faptul că
discipline psihologice mai puţin interesante în trecut de problematica Eu-lui devin astăzi maximal
preocupate de studiul ei. Psihologia vârstelor, psihologia handicapaţilor, psihologia etnologică şi
comparată au introdus în preocupările lor ştiinţifice problematica Eu-lui. O simplă răsfoire a revistei
„Psychological Abstacts” pe anul 1987 ar putea fi pregătitoare din acest punct de vedere. Iată doar
câteva titluri: Efectul vîrstei asupra conceptului de Eu (la copii preşcolari); Eul la tinerii delicvenţi;
stima de sine la copii handicapaţi; Conceptul de Eu la copii nigerieni; Studiul comparativ al Eu-lui la
femei şi bărbaţi; Conceptul de Eu la femeile sedentare, etc. În eforturile generale de cercetare a Eu-lui
trebuie încadrate şi cele ale psihologilor români.”Eul şi lumea” este titlul unui capitol dintr-o lucrare
publicată de Valeriu Ceauşu în 1983. O asemenea efervescenţă ideatică nu este desigur conjuncturală,
dimpotrivă, ea reflectă nevoia ştiinţei psihologice de autoperfecţiune şi mai ales autoimplicare în
rezolvarea complicatelor probleme umane pe care le ridică impactul omului cu revoluţia tehnico-
ştiinţifică, însoţit de modificarea sensibilităţii, raţiunii, mentalităţilor şi comportamentelor sale,
implicit a Eu-lui său.
Sumara trecere în revistă a concepţiilor referitoare la Eu elaborate de-a lungul timpului (păcat
că multe altele, mai puţin structurate şi influente în epocă, multe alte nume de autori - Titchener,
Ausubel, Janet, Wallon, Piaget, etc. n-au putut fi amintite) ne-a conturat nu doar câmpul problematic
al Eu-lui, ci şi amploarea şi complexitatea sa; nu doar comulativitatea cercetării (ştiinţei) psihologice,
ci şi progresul realizat de ea, înnoirile aduse prin trecerea de la un autor la altul, de la o concepţie la
alta; nu numai starea existentă la un moment dat, ci şi direcţiile probabile de evoluţie (confirmate sau
infirmate, părăsite sau preluate, ignorate sau redescoperite); nu doar o sumă de idei, ci şi articulaţiile
între ele apărute firesc ca urmarea continuităţii logice sau în urma opoziţiei, a ciocnirii dintre poziţiile
adverse, asociate cu procese de comparare şi decantare; nu numai probleme în legătură cu care există

46
un oarecare acord al cercetărilor, ci şi cele controversate. La o analiză mai atentă am putea constata că
acestea din urmă sunt chiar mai numeroase decât primele. Iată de ce considerăm că pentru a elucida
cât mai mult problematica Eu-lui este necesar să se stăruie în continuare tocmai asupra unor asemenea
controverse care, deşi originale în trecutul ştiinţei, nici până astăzi nu şi-a găsit soluţionarea definitivă.
Ne propunem ca acest lucru să-l facem cu un alt prilej.

Conceptul de sine (conceptul de Eu)

Figura 4.1.
Conceptul de sine - reprezintă ansamblul tuturor reprezentărilor
individului despre sine însoţite de aprecierea acestora.
Componentele conceptului de sine

descriptiv - imaginea de sine apreciativ - atitudinea faţă de

sau viziunea asupra propriei sine, de propriile calităţi sau
fiinţe acceptarea de sine
Conceptul de sine - ansamblu de montaje orientate
asupra propriei fiinţe.

conceptul de sine se manifestă prin

convingeri, care pot atitudini afective reacţii exprimate

fi întemeiate sau faţă de convingerile prin acte
neîntemeiate respective comportamentale
(elemente (elemente afectiv-
cognitive) valorice)

Structura conceptului de sine (Schemă globală după R. B. Burns)

Figura 4.2.
Conceptul de sine

Eul în calitate de Eu în calitate de

subiect, generator obiect (aspect care
interacţiune
al procesului înglobează
perpetuă
cunoaşterii de sine conţinutul per-
soanei)

autoaprecierea sau tendinţe imagine de sine

acceptarea sinelui comportamentale

Conceptul de Eu ca un ansamblu de
montaje în raport cu sine

Eul real - repre- Eul ideal - reprezentarea Eul de oglindă - reprezentarea

zentarea persoanei persoanei cu referinţă la persoanei cu referinţă la modul,
despre conţinuturile acele modele ideale la cum este percepută de către cei
ei manifeste care aspiră din jur

în aspect fizic, social, intelectual, emoţional

47
 4.2. Locul şi rolul Eu-lui în structura personalităţii:
probleme controversate
Creşterea interesului cercetătorilor pentru problematica Eu-lui este generată, după părerea
noastră, mai întâi de nevoia căutării unui concept integrator în teoria personalităţii şi mai apoi de
necesitatea lămuririi cât mai complexe şi adecvate a acestuia, în acord cu cuceririle actuale ale ştiinţei
psihologice şi ândeosebi a ramurilor ei aplicative. Şi cum realizarea acestui deziderat este destul de
dificilă, se recurge la emiterea unor alternative de ipoteze contradictorii, la reţinerea şi negarea altora,
astfel intenţia iniţială se transformă în cele din urmă în contrariul ei. În loc de unitate întâlnim
diversitate, în loc de convergenţă, puncte de vedere divergente, în loc de armonizarea ideilor, insistăm
la absolutizarea sau unilateralizarea lor. Acest fapt a redus cu pregnanţă din evoluţia concepţiilor
despre Eu schiţată într-un alt material. Cum însă analiza istorică, diacronică, îşi are dezavantajele ei, în
acest studiu ne propunem să abordăm sincronic problematica Eu-lui insistând asupra unor controverse
(mai vechi sau mai noi) cu intenţia de a surprinde locul şi rolul Eu-lui în structura personalităţii.

4.2.1 Eul şi natura sa psihică

Unul dintre psihologii umanişti, C. E. Moustakas (1959), considera într-o lucrare dedicată Eu-
lui că „este mai uşor să simţi Eul decât să-l defineşti”. Şi totuşi definiţiile na-u lipsit şi continuă să nu
lipsească. Ele sunt însă atât de diverse, cu accente atât de diferite, încât par a fi descurajatoare. În
continuare redăm câteva din ele.
Eul este un luptător pentru scopuri... Eul nu este decât gândirea momentului, întotdeauna
diferită de gândirea imediat anterioară (W. James, 1890); Eul rămâne veşnic simţire subiectivă...Eul
este simţire comună tuturor oamenilor, dar în limitele conştiinţei individuale, căci el este un fapt de
conştiinţă, trăit şi actual. (Constantin Rădulescu-Motru, 1927); Eul este entitate unică, personaj ascuns
privirii din afară, agent al acţiunilor noastre originare şi libere (Vasile Pavelcu, 1946); Eul este ceva de
care suntem imediat conştienţi, regiunea, caldă, centrală, strict personală a vieţii, un fel de nucleu al
fiinţei noastre (G. W. Allport, 1981); Eul este forma supremă a fiinţei noastre conştiente...; conştiinţa
reflexivă constituită într-un sistem de valori proprii persoanei....; forma problematică a fiinţei noastre
conştiente (H. Ey, 1963) Eul este o combinaţie de conştiinţă şi alegeri (J. T. F. Bugental, 1965); Eul
este un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii: a ceea ce noi dorim pentru noi
înşine, a ceea ce noi credem că datorăm altora şi lumii în general, a expresiei noastre personale ăi a
capacităţii de a ne autorealiza, a autoevaluării (Charllote Buhler, 1967). Eul este conştiinţa de sine,
nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şi imaginea de sine, atitudinile conştiente
sau inconştiente faţă de valori (Paul Popescu-Neveanu, 1978); Eul este individualitate conştientă de
sine şi afirmată....sediul ansamblului de motivaţii, percepţii, a conştiinţei şi acţiunilor, care
condiţionează adaptarea la mediu... nu este o entitate fizică, ci un produs (Norbert Sillamy, 1980); Eul
desemnează sediul conştiinţei, persoana (Madeleine Grawitz, 1983); Eul este obiectul al propriei sale
cunoaşteri şi evaluări... reglator al memoriei şi al biografiei personale (D. K. Lapsley, S. M. Quintana,
1985); Eul este centrarea psihică a insului, nuclearizarea psihică a acestuia, autoreflectarea sa în
propria-i conştiinţă (Ion Alexandrescu, 1988).
Din multitudinea unor asemenea puncte de vedere se conturează cel puţin trei modalităţi
distincte de definire a Eu-lui; prin sublinierea locului şi rolului lui în structura personalităţii; prin
stabilirea proprietăţilor lui; prin referiri la componenţa şi structura lui psihică. Nu este deloc greu să
observăm că în legătură cu primele două modalităţi de definire a Eu-lui există o mai mare concordanţă
de păreri, marea majoritate a autorilor relevând locul şi rolul său central, de nucleu al personalităţii,
unitatea, stabilitatea lui etc. Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eu-lui, aici
opţiunile fiind nu doar relativ diferite, ci şi extrem de contradictorii. Eul este simţire sau gândire,
emoţie sau reflexie? - iată marea întrebare care i-a preocupat pe cei mai mulţi autori. În ciuda
diversităţii de păreri nu este însă greu să sesizăm şi ceea ce este constant, invariant în concepţiile şi
definiţiile amintite. Astfel, majoritatea lor, dacă nu chiar toate, precizează că Eul este fapt de
conştiinţă, dar nu orice fel de conştiinţă, ci o conştiinţă reflexivă, însoţită deci de gândire. Apoi, deşi se
vorbeşte de conştiinţa imediată, sau de conştiinţa superioară, se arată că în cazul Eu-lui este vorba
despre conştiinţa de sine. În sfârşit, deci se fac referiri la o serie de tendinţe fundamentale, variate prin

48
natura şi finalitatea lor, nu se uită să se specifice că esenţial pentru individ este intenţionalitatea sa,
orientarea spre realizarea scopurilor. Dacă la aceasta adăugăm şi momentul alegerii, al opţiunii deci al
deciziei care implică raţiunea vom înţelege şi mai bine că tendinţa generală este de a se conserva
„conştiinţa şi gândirea” în structura psihică a Eu-lui. Chiar şi acei autori care credeau că „Eul rămâne
veşnic simţire subiectivă” sau că la „rădăcina unui Eu abstracţie se află un Eu simţire, intuiţie”,
consideră că în urma procesului de limpezire a Eu-lui de elemente primitive, acesta „prinde schelet” şi
se transformă într-o formă superioară. ”Eul ieşit din conştiinţa intuiţiei clare ne va da persoana
energetică, a profesionistului de vocaţie”, în timp ce Eul simţire dă structura mistică a omului primitiv,
care este ca un polip lipsit de vertebre - era de părere Constantin Rădulescă-Motru. Iată deci cum
gândirea, reflexivitatea, intenţionalitatea, procese prin intermediul cărora omul se cunoaşte pe sine, se
gândeşte pe sine, apar ca elemente primordiale ale Eu-lui. În felul acesta se păcătuieşte însă prin
unilateralizare şi se intră în contradicţie cu datele furnizate de psihologia genetică sau de cea
patologică. Prima arată că până a se ajunge la Eul reflexiv, conştient de sine, se parcurg o serie de faze
iniţiale, preparatorii în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă. Cea de-a doua precizează că
atunci când structurile superioare ale personalităţii se alterează, funcţionale rămân cele afective. Nu
este întâmplător faptul că unii autori sesizând lipsa suportului motivaţional-atitudinal din structura
psihologică a Eu-lui s-au orientat tocmai asupra acestuia. Muzafer Sheriff (1968) definea Eul ca fiind
„o formaţiune dobândită în preparaţia psihologică a individului, constând din atitudini intercalare pe
care individul le-a dobândit în relaţia cu propriul corp şi părţile sale, cu capacităţile sale, cu obiectele,
cu persoanele, familia, grupurile, valorile sociale, scopurile şi instituţiile care definesc şi
reglementează modul său de relaţionare cu ele în situaţii şi activităţi concrete”. Când Eul, adică această
„constelaţie de atitudini”(angajamente, poziţii personale, acceptări, respingeri, expectaţii reciproce,
identificări cu persoane, valori. scopuri etc.), intră în activitate, atunci comportamentul dobândeşte
direcţionalitate pozitivă sau negativă, devine mai consistent şi selectiv. Deşi o asemenea interpretare a
Eu-lui este superioară multora dintre cele amintite ea nu a căpătat teren decât o dată cu
„redescoperirea” Eu-lui de către psihologie. În momentul de faţă Eul este conceput ca organizator al
cunoaşterii şi ca reglator al conduitei dispunând însă, atât într-un caz, cât şi în altul, de o puternică
bază afectiv-motivaţională. Este studiat rolul Eu-lui, în procesele de prelucrare a informaţiei, se
formulează teorii asupra Eu-lui în care locul central îl au emoţiile şi prelucrarea preconştientă a
informaţiei, se analizează procesele Eu-lui (inteligenţa reflexivă, „pierderea” Eu-lui în lumi imaginate,
utilizarea particulară a mecanismelor de apărare) bazate pe implicarea concomitentă a aspectelor
cognitive, afective şi motivaţionale. A. Pratkains şi A.G.Greenwald (1985), rezumând cercetările din
ultima decadă privitoare la Eu ca „organizator al cunoaşterii”, constată că acesta este interpretat în
termenii a patru caracteristici: 1. Eul este o structură de cunoaştere; 2. conţinutul acestei structuri
variază de la o persoană la alta; 3.Eul este focar al perspectivei afective; 4. Eul dispune de faţete
difuze / publice, personale şi colective), fiecare contribuind la perspectiva afectivă a Eu-lui. Toate
aceste caracteristici sugerează că Eul este o schemă atitudinală centrală, complexă, specific personală.
După părerea autorilor, considerarea Eu-lui ca organizator al cunoaşterii ar putea aduce date noi,
contribuind astfel la lămurirea multor probleme care înainte păreau a fi ciudate. H. Markus (1987)
analizând structura Eu-lui, acţiunile lui (fixarea scopurilor, pregătirea cognitivă pentru acţiune, ciclul
cibernetic), procesele interpersonale mediate de Eu (prelucrarea informaţiilor, reglarea afectelor,
motivaţiei) şi proceselor informaţionale (percepţia socială, alegerea situaţiei şi a partenerului,
strategiile de interacţiune) ajunge la concluzia că Eul este o structură activă, interpretativă, permanent
implicată în reglarea comportamentului. Conceptul de Eu, apreciază el, apare în literatura de
specialitate ca o componentă critică a sistemului afectiv şi cognitiv a individului. La rândul său, Susan
Hales (1986), într-un studiu incitat referitor la necesitatea regândirii problematicii psihologiei, susţine
opinia că teoriile şi cercetările viitoare care nu vor lua în considerare consecinţele motivaţionale ale
proceselor autoreflexive şi experienţelor afective însoţitoare, vor fi inadecvate. Remarcăm cum
imaginea unilaterală sau cel mult compozită a Eu-lui, bazată pe asamblări de fragmente, este din ce în
ce mai mult părăsită şi înlocuită cu imaginea lui globală, complexă, unitară.
Şi totuşi o întrebare persistă: care e natura psihică a Eu-lui? Dintre toate teoriile formulate în
psihologia socială cea care ar răspunde mai bine la întrebarea de sus este, după părerea noastră, teoria

49
constructelor personale a lui G. Kelly. După cum se cunoaşte, constructul este o imagine, un model al
lumii, un discriminant creat de persoană, care dă sens şi direcţionalitate comportamentului. Spre
deosebire de concept care reflectă ceea ce e invariant în realitate, constructul e o reprezentare
personală a lumii, folosită pentru a-i da sens, pentru a o anticipa, un fel de „unealtă spirituală” prin
care discriminăm, organizăm şi anticipăm realitatea. Bun sau rău, inteligent-prost, cum sunt - cum aş
vrea să fiu, demn de încredere - nedemn de încredere, cum obişnuiam să fiu - cum sunt acum;
reprezintă constructele personale, care după opinia lui Bannister, „nu sunt nişte simple moduri de
etichetare a universului nostru, ele sunt căi de încercare de a-l înţelege şi de a-l anticipa”.
Interrelaţionate între ele, constructele dau naştere unui sistem de constructe, unei reţele complexe,
ierarhice şi extrem de personale. Dacă sistemul noţiunilor este aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi,
dat fiind faptul că noţiunile reflectă esenţialul din realitate, sistemul constructelor este diferenţiat de la
un individ la altul. De exemplu, unii dintre noi am putea asimila şi subordona constructul de
„inteligent-prost” constructului de „bun-rău”, în timp ce alţii nu. Păstrând proporţiile şi asumându-ne
riscurile oricărei comparaţii, am putea considera că Eul este un construct sintetic şi personal care
izvorăşte din simţire, urcă la reflexieşi se exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-
motivaţional. Prin intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sine însuşi, se
evaluează şi îşi anticipă comportamentul. Prin termenul de construct aplicat la Eu vizăm nu doar
produsul obţinut la un moment dat, ci chiar procesul prin intermediul căruia el se obţine. Avem în
vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare şi integrare succesivă a diferitelor componente ale
vieţii psihice până la nivelul conştiinţei de sine, adică până la Eu.

4.2.2. Eul şi conştiinţa

Dacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între ele existând un
adevărat abis (pentru Sartre, de exemplu, Eu nu este nici formal, nici material în conştiinţă, ci în afara
sa, în lume), psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă, manifestă tendinţa de a le identifica, de a
le considera ca fiind sinonime. Că nici una dintre aceste poziţii nu este corectă, nu e prea greu de
demonstrat. Mult mai în acord cu realitatea ar fi să considerăm Eul şi conştiinţa ca fiind distincte,
totuşi complementare, existând concomitent de-a lungul întregii vieţi conştiente a individului.
Constantin Rădulescu-Motru a sesizat acest fapt încă din 1927. „Eul se produce înăuntrul conştiinţei şi
devine un factor important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa întreagă.
Conştiinţei îi rămâne o activitate şi dincolo de Eu... biologiceşte, conştiinţa precede Eul...fără Eu însă
ea ar fi fost lipsită de un preţios instrument de adaptare... eul este un transformator al conştiinţei şi nu
conştiinţa întreagă”. Caracterul transformator al Eu-lui în raport cu conştiinţa este evidenţiat de două
dintre proprietăţile lui. Eul este lipicios, adică se identifică uşor cu diverse stări de conştiinţă; totodată,
el este şi organizator deoarece în momentul în care s-a lipsit de o stare de conştiinţă, şi o organizează,
adică introduce în ea ordinea subiectivă.
La rândul său, Allport, după ce definea Eul ca nucleu al personalităţii, scria: „conştiinţa este
mai largă decât Eul personalitatea mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg decât
personalitatea”. Dar poate nicăieri relaţia dintre Eu şi conştiinţă mai bine şi mai sugestiv decât la Ey.
Gânditorul francez luând ca punct de plecare fiinţa conştientă arată că înaintea ei există o subiectivitate
confuză, o simţire, un câmp de experienţă, în timp ce la un nivel superior de dezvoltare al ei există Eul
ca „rezultantă structurală şi istorică a ei”, deci ca o subiectivitate conştientă de ea însăşi, care
integrează experienţa trecută a individului. „Numai devenind conştientă de ea însăşi, conştiinţa devine
stăpână pe experienţa sa, prin obiectivarea în propriul Eu”. Eul se află deci nu la baza fiinţei noastre
conştiente, ci în „vârful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică definirea lui ca o „formă superioară de
conştiinţă”. Nu trebuie să deducem de aici că între subiectivitatea confuză care precede fiinţa
conştientă şi subiectivitatea clară care apare ca urmare a procesului evolutiv al conştiinţei ar exista o
prăpastie. Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini în subiectivitatea confuză, nu se dezvăluie deplin decât
în reflexie. Individul se ridică prin cunoaşterea de sine la conştiinţa de sine. Dar chiar ajuns în formele
sale superioare sau în formele ultime ale organizării sale, Eul conservă primele lui configurări ca pe
nişte condiţii şi permanentei sale construcţii, ori ca baze preistorice ale fiinţei sale. Se degajă din cele
de mai sus ideea că Eul este o construcţie treptată, realizată în timp, bazată pe integrări succesive ale

50
stărilor anterioare în cele superioare care devin premise sau condiţii pentru acestea din urmă. Totodată,
trebuie să înţelegem că celelalte forme ale conştiinţei (conştiinţa obiectelor, a altor persoane) capătă o
nouă înfăţişare şi funcţionalitate odată cu apariţia Eu-lui. Sunt create astfel premisele raporturilor
dintre sine şi altul, a relaţiilor interpersonale, ca legături psihologice, conştiente şi directe dintre
oameni. În sfârşit, prin integrarea succesivă în sine a experienţelor trecute, eul îşi sporeşte nu doar
„puterile” sale de influenţare şi dirijare a conştiinţei, ci îşi creează propriul său sistem de informaţii şi
de valori. Aşa încât în trecerea omului de la subiectivitatea difuză la subiectivitatea conştientă de sine
trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a Eu-lui, ci unul de autoformare,
autoconstrucţie a Eu-lui, care evidenţiază traiectoria axiologică a persoanei. Din acest punct de vedere,
Eul ne apare ca fiind nu doar un simplu nucleu al personalităţii, cum îl considera Allport, sau ca un
simplu sistem central al ei în interpretarea Charlottei Buhler, ci ca un adevărat sistem de valori. aşadar,
dacă la început individul se confundă cu propria sa experienţă, pe parcurs, o dată cu apariţia Eu-lui, el
şi-o controlează şi valorizează.
Rezumând, putem afirma următoarele: conştiinţa este infrastructura Eu-lui, în timp ce Eul este
suprastructura conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eu-lui, reprezentând una dintre premisele
sale fundamentale, Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o dată apărut ridică conştiinţa
la un nivel superior de vivacitar, optimalitate şi adaptibilitate. Eul îşi trage seva din conştiinţă,
gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat propriile-i componente, dar o şi controlează, introduce
ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi dă un sens, o direcţionează, iar în cele din urmă o
depăşeşte.

4.2.3. Eul şi persoana / personalitatea

Şi în legătura cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate au apărut cele două binecunoscute
poziţii contrare, de confruntare de distingere a lor.
Pentru Titchener (1910) „termenul de Eu... desemnează combinaţia particulară a talentului,
temperamentului şi caracterului, altfel spus, a constituţiei intelectuale, emotive şi active, care
constituie un spirit individual”, cu alte cuvinte, el este identic cu personalitatea.
La Guilford (1955) personalitatea este o construcţie bazată pe Eul liber, ceea ce duce în final la
confundarea ei cu Eul. Cât priveşte separarea Eu-lui de personalitate, aceasta este întâlnită mai ales la
filosofi.
Madeleine Grawitz, prezentând accepţiunea filosofică a Eu-lui, arată că acesta este
„personalitatea profundă a individului”, deci nu toată personalitatea, ci doar cea profundă. Nici în
psihologie nu lipsesc însă interpretările relativ asemănătoare.
S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: ”Fiecare persoană este subiect în sensul Eu-lui”, dar
noţiunea de persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect în acest sens
specific, îngust”. Când se referă la sens restrâns, deci ca Eu, Rubinstein are în vedere subiectul
activităţii conştiente, voluntare. Or, arată el, conţinutul psihic al persoanei umane nu este epuizat de
motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând diversitatea tendinţelor care nu au devenit conştiente,
ca şi stimulările activităţii involuntare.
Separarea Eu-lui de persoană / personalitate îşi are originea după părerea noastră, într-o
controversă ceva mai veche, şi anume în cercetarea diverşilor psihologi de a răspunde la întrebarea:
Eul este anterior sau posterior personalităţii? P. Janet, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică
a copilului, au răspuns fără nici un dubiu: eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul
şi nu la începutul evoluţiei psihice. Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: eul premerge
personalităţii, bunul simţ ne spune că eul este anterior personalităţii; eul este sâmburele catalizator al
personalităţii, fermentul şi nu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu constitutivă. În sfârşit, nu
trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şi gratuită, potrivit căreia Eul
nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără ca personalitatea să se resimtă. Titchener nota,
de exemplu, că în experienţa sa proprie nu a întâlnit Eul nici în gândirea conştientă, concentrată, nici
în faptele conştiente care corespund rutinei de fiecare zi, mai mult, nici chiar în situaţiile presupuse a
da naştere la conştiinţa de sine în sensul controlului de sine. Concluzia lui este că Eul este ceva
accesoriu şi că el nu apare în viaţa conştientă a omului decât ca un „vizitator fortuit”. Prima dintre

51
aceste concepţii este criticată pentru că în locul Eu-lui psihologic, al Eu-lui simţire, pune Eul moral,
confundă Eul cu conştiinţa. Cea de-a doua, pentru că nu este consecventă cu ea însăşi. Motru
considera, de pildă, că ”personalitatea noastră de astăzi este produsul plămădit după legile fixate de
istoria omenirii”. Eul nu face decât să determine ceea ce demult era pregătit să se desfăşoare. Eul
cheamă la viaţă personalitatea. Or, dacă Eul cheamă personalitatea la viaţă înseamnă că aceasta este
anterioară Eu-lui. Cea de-a treia concepţie este învinuită de „daltonism sufletesc”(cum este posibil ca
unii să fie torturaţi de Eu, iar alţii să nu-l cunoască deloc?), de faptul că înlocuieşte Eul psihologic cu
Eul metafizic.
Revenind la relaţia dintre eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este asemănătoare
celei dintre Eu de conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana / personalitatea nu sunt nici despărţite,
ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu coincid, nu reprezintă unul şi acelaşi
lucru, nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul personalităţii, doar un fapt de conştiinţă individuală,
pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi trage şi îşi interiorizează numeroasele sale elemente
sociale, profesionale, chiar cosmice. Iată cât de bine era intuită distincţia dintre Eu şi
persoană/personalitate de către Rădulescu-Motru: ”Personalitatea se cristalizează în jurul Eu-lui, dar în
structura sa în afară de Eu se cuprind şi alte elemente sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care
dezvăluie încotro merge anticiparea sufletului. Personalitatea este maşinăria solidă care mijloceşte
realizarea anticipaţiei. Eul trăieşte în clipita actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Unul este
momentul, celălalt vectorul forţei„. Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce trebuie subliniat în
primul rând este unitatea şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/personalitate. „Fără Eu - scria în
continuare Rădulescu-Motru - personalitatea omului ar fi o sistematizare oarbă de tendinţe,
asemănătoare instinctele; fără personalitate, Eul omului ar fi un caleidoscop fără valoare”. Iar
concluzia lui era fără nici un dubiu: Eul şi personalitatea trebuie să meargă împreună. Dinamica Eu-lui
influenţează dinamica personalităţii, ridicarea lui echivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul
principiilor morale şi ideale, în timp ce coborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia
personalităţii. De asemenea, nivelul de dezvoltare a Eu-lui influenţează nivelul de dezvoltare al
personalităţii: când Eul este mai dezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a
gândirii, se amplifică posibilitatea de direcţionare al întregului comportament al persoanei; când însă
Eul este mai puţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată. Aşadar,
Eul şi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne năştem nici cu
Eu, nici cu personalitate, ci vom dobândi Eul vom deveni personalităţi. Nu este deloc întâmplător
faptul că omul devine personalitate, atunci când ajunge la conştiinţa de sine, deci când se formează ca
Eu, şi nici faptul că degradarea Eu-lui duce inevitabil şi invariabil la degradarea personalităţii.
Pe de altă parte, Eul stabileşte o bază contextuală şi o perspectivă mai amplă de interpretare a
persoanei/personalităţii. Putem considera că Eul conţine şi exprimă persoana/personalitatea: o conţine
în sensul că îi posedă corpul, numele, obiectele, activităţile, trebuinţele, dorinţele, aspiraţiile,
sentimentele, convingerile, valorile, rolurile sociale; o exprimă în sensul că o face cunoscută în afară,
altora, lumii; o defineşte din interior, simţind-o, gândind-o – şi o reprezintă în exterior, implicând
acţional şi social. Mai recent cognitiviştii din psihologia socială interpretează eul ca sistem dinamic al
atribuirii autoreferente” (V. M. Convington, 1985), acestea din urmă fiind activate nu doar de
consideraţii raţionale, ci şi de nevoia superioară de a obţine acceptarea Eu-lui în forma unei
persoane/personalităţi competente, valoroase. Aceasta duce, în final, la conceperea Eu-lui ca mijloc de
promovare a comportamentelor acceptate social. Deschiderea Eu-lui şi a personalităţii de către alţii,
către societate este evidentă. Implicarea socială a individului este maximal dependentă de gradul de
distinctivitate a Eu-lui personal în raport cu Eul altora. Maria Jarymowicz (1987) arată că dacă
autodistinctivitatea lipseşte, atunci individul este tentat să şi-o caute, să se centreze pe sine, să devină
egocentric limitându-şi astfel gradul de implicare socială. Dacă, dimpotrivă, ea este prezentă, se
instituie într-o condiţie necesară a decentrării, fapt care facilitează implicarea socială.

4.2.4. Eul, tipurile de Euri şi de personalitate

La unul şi acelaşi individ există unul sau mai multe Euri? - iată o altă problemă îndelung
controversată, care persistă şi în prezent. Aparent ea este simplă, răspunsul celor mai multor autori

52
convergând spre acceptarea ideii că ar exista mai multe Euri. Dificultăţile încep de îndată ce se
încearcă inventarierea şi desemnarea lor. Parcurgerea literaturii de specialitate arată că Eurile sunt
clasificate şi diferenţiate între ele după:
a) caracteristicile şi proprietăţile lor: consistente şi inconsistente (Rogers, 1951); complet sau
total actualizate şi incomplet sau parţial actualizate (Maslow, 1954); stabile şi fragile (Pavlencu,
1970); slabe şi puternice (Hare, 1986);
b) locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund, fundamental
care exprimă intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, superficial, cu rol de raportare
şi implicare a individului în viaţa socială (Bergson, 1888); individual (egoist, temporal) şi spiritual
(Eul valoare), adică subiectul ce se poate gândi pe sine cu aceeaşi obiectivitate ca şi pe alţii, în el
având loc identificarea subiectului cu valoare şi recunoaşterea sa în valoare (Pavelcu, 1946); Eul
intim-format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit, acestea fiind fundamentale
pentru el; Eul social - care înglobează sistemele de valori împărţite de individ cu alte grupuri sociale,
cum ar fi valorile de clasă, profesionale etc.; Eul public – angajat în contractele umane sau în
activităţile în care automatismele sunt suficiente (Lewin).
Clasificarea lui Lewin este deosebit de interesantă deoarece sugerează dinamica Eurilor.
Acestea nu sunt statice, constante, ci într-un continuu proces de restrîngere sau de dilatare, în funcţie
de particularităţile sociale, de trăsăturile de personaliteta ca şi de gradul de distanţă socială. De
exemplu, unele persoane sunt deschise faţă de altele chiar în planul Eu-lui intim, în timp ce altele sunt
repliate pe ele însele, apărându-se şi închizându-se în ele însele, chiar în planul Eu-lui public. La
introvertit Eul social se estompează şi toată personalitatea lui este absorbită de Eul intim. Din raţiuni
total opuse, Eul social este aproape inexistent la extravertiţi la care Eul public acoperă tot spaţiul lor
viztal.
c) structura lui psihologică internă (sistemul de imagini presupus): Eul subiectiv - imaginea de
sine a individului; Eul reflectat - imaginea de sine reflectată în alţii în funcţie de părerile lor (Florian
Znanniecki, 1920); Eul autentic - diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe
care le joacă; el este cel pe care individul l-ar putea avea dacă şi-ar actualiza fiinţa unică purtată în
interiorul său; Eul ideal - ceea ce vrea să fie sau să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de
alţii, a face faţă presiunilor mediului său; Eul actual - ceea ce este în prezent, un fel de compromis
între aspiraţiile profunde şi presiunile mediului spre uniformitate; este un Eu sclerozat deoarece multe
dintre resursele individului nu au fost încă actualizate (Bernard Mailhiot, 1968); Eul ideal - ca
proiecţie a imaginii de sine, aşa cum persoana gândeşte că ar trebui să fie (Paul Popescu-Neveanu,
1978); Eul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine a
individului, cum crede că este); Eul aspiraţie sau dorinţă (cum ar vrea să fie); Eul real - cum este
(Liviu Antonesei, 1987).
d) interpretarea lor în termeni de „parte” sau „întreg” sau „element” sau „totalitate”: Eul
total şi Eul elementar - de fapt, părţi ale primului (Mead, 1934); Eul vigil, treaz, care apare în starea de
veghe şi Eul oniric, din timpul somnului - ambele dând naştere Eu-lui total, care este un Eu divizat şi
totuşi unitar (Jean Giullaumin, 1979); Eul totalitar, prin care se sugerează organizarea interioară a Eu-
lui, dar şi rolul lui în controlul structurilor cognitive ale subiectului şi a istoriei sale personale
(Greenwald, 1980). Caracterul totalitar al Eu-lui este evidenţiat de trei proprietăţi ale acestuia:
egocentricitatea – constă în faptul că informaţia care priveşte Eul ocupă o poziţie privilegiată în
memorie: se ştie că fiecare persoană memorează mai bine acţiunile proprii decât pe cele ale altora;
benefectanţa – termen inventat de autor pentru a desemna prin el tendinţa omului de a-şi considera Eul
eficace şi competent, fapt ce se remarcă în următoarele: reamintirea succeselor şi nu a eşecurilor;
acceptarea responsabilităţilor care conduc la succese şi nu la eşecuri; negarea tendinţei de a face rău
cuiva; exacerbarea tendinţei de a se identifica cu victorioşii şi de a se dezafilia de păguboşi;
conservatorismul cognitiv – adică rezistenţa la schimbarea manifestată prin intermediul a două
procese: cel al confirmării – tendinţa de a selecta şi reţine informaţiile care confirmă ipotezele,
credinţele, opiniile persoanei; cel al „rescrierii memoriei”– cel mai ciudat proces al Eu-lui totalitar,
după cum îl consideră autorul, ce constă în schimbarea conţinuturilor memoriei, concomitent cu
întărirea şi menţinerea iluziei că nimic nu s-a schimbat.

53
 c) criterii combinate care le reunesc aproape pe toate cele de mai înainte. Merită a fi
menţionată în acest sens intuiţia de geniu a lui James care a făcut o clasificare cvasicompletă a Eurilor
„strângând” la un loc mai multe criterii. El vorbeşte de existenţa unui Eu material, a unui Eu spiritual
şi a unui Eu social, care reunite dau Eul natural, de fapt Eul total al individului. Eurile nu sunt însă
statice, ci într-o continuă mişcare, ceea ce duce la ierarhizarea lor după principii morale sau la
rivalitatea lor, la apariţia unor conflicte. În aceste situaţii din urmă este necesar ca Eul cel mai adevărat
real, am spune noi, sau cel mai autentic, cel mai tare, cel mai profund să „aleagă un număr şi să-şi
joace viaţa”, intrarea lui în acţiune soldându-se cu volatilizarea tuturor celorlalte Euri. Cum însă James
înţelege că Eul nu poate fi interpretat în sine, ci raportat la dimensiunea timp, el arată că dacă raportăm
Eul la prezent întâlnim un Eu actual, imediat, definit; dacă îl raportăm la viitor, atunci întâlnim Eul
virtual, îndepărtat, nedeterminat. El consideră chiar că individul tinde să avantajeze întotdeauna eul
virtual, tocmai pentru a-l depăşi pe cel actual. R. C. Wylie (1984), tot dintr-o perspectivă
sintetizatoare, stabileşte şase tipuri de Euri: eul personal; Eul social; Eul ideal vizavi de cel personal;
Eul ideal vizavi de cel social – şi două tipuri de evaluare a Eurilor reieşite din combinarea situaţiei 1
cu 3 şi 2 cu 4. Şi acum să revenim la întrebarea formulată mai înainte: există mai multe Euri sau doar
unul singur? În ceea ce ne priveşte, considerăm că dacă Eul este nucleul personalităţii, sistemul ei
central, dacă el este cosubstanţial personalităţii, apărând şi devenind odată cu ea, în sfârşit, dacă el
conţine şi exprimă personalitatea, nu se poate ca între el şi personalitate să nu existe o strânsă
interacţiune, ca structura şi funcţionalitatea lui să nu fie corespondentă structurii şi funcţionalităţii
personalităţii. Iată de ce credem că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nu există mai multe
personalităţi, ci una şi aceiaşi personalitate ce conţine „faţete” diferite, tot aşa într-una şi aceiaşi
personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui, de „faţete”
distincte. Mai mult decât atât, credem că între structura personalităţii şi structura Eu-lui există o
simetrie perfectă. Aşa încât la cele şase faţete ale personalităţii asociem şase faţete ale Eu-lui, şi
anume: 1. Eul real (aşa cum este); 2. Eul autoperceput (cum crede că este); 3. Eul ideal (cum ar vrea
să fie); 4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi); 5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii); 6.
Eul actualizat (cum se manifestă). Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate,
instabile, dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Eu
evidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege că dacă o personalitate
este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei – adică Eul – este instabil.
Cercetările recente au pus ăn evidenţă faptul că discrepanţele dintre diferitele „faţete” ale Eu-
lui (prezente îndeosebi în Eurile instabile, dedublate şi accentuate) corelează cu o serie de
vulnerabilităţi emoţionale interpretate ca stări psihologice negative, de discomfort psihic ale
personalităţii. De exemplu, E. T. Higgins (1987) arată că discrepanţele între Eul real şi Eul ideal se
asociază cu apariţia unor emoţii raportate la respingeri, dezamăgiri, insatisfacţii, în timp ce
discrepanţele dintre Eul real şi Eul „aşteptat” (corespondent la ceea ce ar trebui sau s-ar cuveni să fie)
duce la instalarea unor stări emoţionale negative de teamă, frică, agitaţie. Aşadar, trecerea pe prim plan
a anumitor „faţete” ale Eu-lui, acoperirea întregii scene existenţiale de către ele, armonizarea sau
dimpotrivă discrepanţa lor afectează profund (pozitiv sau negativ) personalitatea şi comportamentul
său.
Astfel:
1. Conceperea Eu-lui ca fiind un construct psihic complex derivat din interpretarea elementelor
cognitive, afectiv - motivaţionale şi atitudinale, depăşeşte interpretarea lui unilaterală prin reducere fie
la simţire, fie la reflexie.
2. Considerarea Eu-lui ca existând consubstanţial cu personalitatea, formarea şi devenirea lui
producându-se concomitent cu formarea şi definirea personalităţii, depăşeşte modalitatea veche de
interpretare a lui ca fiind anterior sau posterior personalităţii.
3. Postularea punctului de vedere potrivit căruia la unul şi acelaşi individ există un singur Eu,
cu „faţete” diferite, intercorelate între ele, ţinteşte spre sublinierea unităţii relative a personalităţii,
contrar pulverizării şi fragmentării ei într-o multitudine de Euri.
4. Existenţa unei simetrii între structura şi tipologia personalităţii şi structura şi tipologia Eu-lui
un cadru mai larg şi mai dialectic de exemplificare şi interpretare a ambelor realităţi psihologice.

54
 TEMA 5. TEORIILE PERSONALITĂŢII

5.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei

Multă vreme, psihologia nu a fost recunoscută ca ştiinţă şi o parte importantă a preocupărilor ei
a fost îndreptată spre înţelegerea personalităţii umane. De fapt, obiectivul fundamental al studierii
personalităţii este înţelegerea existenţei umane din perspectivă psihologică. Pentru a atinge acest
obiectiv, psihologia ştiinţifică preferă sa opereze cu relaţii şi concepte simple, a introdus testul empiric
şi a folosit metode de cercetare cit mai precise. Dar această orientare, necesară, a limitat varietatea
conceptelor şi metodelor utilizate in studierea personalităţii.

Teorii de personalitate
Figura 5.1.
Teoria - un sistem de idei, principii şi construcţii mintale
consonante, elaborat de către savanţi pentru a analiza şi
interpreta diversele manifestări ale individului uman.

Componente ale teoriei

- Structura personalităţii
- Motivaţia
- Dezvoltarea personalităţii

Caracteristicile moderne ale studiului ştiinţific al personalităţii sunt date de procesul de

transformare a speculaţiilor despre natura umană în concepte care pot s-o studieze empiric. Efortul de
restabilire a „ştiinţei persoanei” este orientat fie spre „cunoaşterea cauzelor comportamentului şi
dezvoltării”, fie spre „a ne cunoaşte pe noi înşine obiectiv” (Hjelle, A. L. Ziegler, J. D., 198I, pp. 3-4).
Pentru atingerea acestui deziderat sunt necesare informaţii ştiinţifice, intuirea exactă a perspectivelor
cunoaşterii, mai ales când metodele ştiinţifice sunt inerent limitate.
Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii, se pune
problema evaluării acestora.
Alternative posibile ale teoriilor personalităţii
Figura 5.2.
Există teorii de personalitate axate pe:

structuri ale personalităţii motivaţie dezvoltarea personalităţii

structura personalităţii poate fi
reprezentată în termeni a unor
calităţi identice, care se găsesc la
baza comportamentului (G.
Allport, R. Cattell, G. Eysenk)
structura personalităţii poate fi
descrisă ca o totalitate de
trăsături care constituie o
categorie relativ independentă,
desemnată ca tip de
personalitate. (C. G. Jung)
personalitatea este privită prin
prisma aspectelor dinamice ale
comportamentului individului
uman modelul reducţionist-
motivaţional al lui S. Freud.
modelul motivaţional -
ierarhic al Iui A. Maslow.
fenomenul personalităţii este
analizat în baza proceselor de
schimbare, modificare,
transformare a aspectelor
motivaţionale individului pe
parcursul vieţii (Teoria lui E.
Erikson, K. Rogers).

Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentru
evaluare. După frecvenţa utilizării lor in interpretările psihodiagnostice, (A. Cosmovici (1992, pp. 16-
24) grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriile psihodinamice şi
teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un caz sau altul, nu duc la o imagine
de ansamblu de care vorbesc adepţii metodelor clinice”. Intr-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei
categorii evidenţiază importante limite în explicarea structurii persoanei. Problema rămâne deschisă,

55
punctele de vedere teoretice oferă o mare eterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari
diversităţi de opinii este legată de prezumţiile de bază asupra naturii umane.
Toate marile teorii ale personalităţii au poziţii diferite faţă de aceste prezumţii şi nici o teorie
nu poate fi înţeleasă in afara acestor referiri. Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativ comune, cu
dimensiuni bipolare, in care teoreticienii plasează termenii de bază, specifici conceptelor elaborate.
Concret, este vorba de un continuum bipolar in care se poziţionează orice teorie a personalităţii şi care
cuprinde următoarele aspecte:
a) LIBERTATE – DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţele
mediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau comportamentul este cauzat de acţiunea
unor evenimente şi nu există libertate;
b) RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana este
capabilă să acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determina acţiunea sau este
direcţionat de forţe iraţionale ?
c) HOLISM – ELEMNTARISM: din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fi explicat
studiind persoana in totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile sale componente. Poziţia
elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelor particulare independente de
ansamblu;
d) CONSTITUŢIONALISM – ENVIROMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţa aspectelor
ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi a comportamentului;
e) SCHIMBARE – UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil de
schimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale de schimbare
in timp;
f) SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură de
experienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;
g) ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI – ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se referă la
cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni ori sunt simple
răspunsuri la o serie de stimuli externi?
h) HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE: această dimensiune este in legătura cu motivaţia umana.
Sunt indivizii motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şi realizarea
unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spre dezvoltare, căutare şi auto-
acuzare?
i) COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeni
ştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţile cunoaşterii?

Poziţia teoreticienilor faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane după A. L.

Hjelle şi J. D. Ziegler (1981)
Tabelul 5.1.
Puternic Moderat Slab Mediu Slab Moderat Puternic
1 LIBERTATE Adler Allport Bandura Erikson Freud
2 DETERMINISM Maslow Kelly Skinner
Rogers Murray
1 RAŢIONALITATE Maslow Adler Freud
2 IRAŢIONALITATE Rogers Erikson
Bandura
Allport
Murray
Kelly
1 HOLISM (în totalitate) Adler Allport Bandura Skinner
2 ELEMENTARISM Maslow Murray
(aspect particular) Rogers Kelly
Erikson Freud
1 CONSTITUŢIONALIM Rogers Maslow Adler Skinner
(aspect ereditar) Kelly Allport Bandura
2 ENVIROMENTALISM Freud Murray Erikson
(influienţa mediului)
1 SCHIMBARE Skinner Allport Murray Adler
2 UNIFORMITATE Bandura Kelly Freud

56
 Erikson
Maslow
Rogers
1 SUBIECTIVITATE Adler Murray Allport Bandura Erikson Skinner
(experienţă subiectivă) Maslow
2 OBIECTIVITATE Rogers
(factori subiectivi) Kelly
1 STIMULARE INTERNĂ Adler Freud Bandura Skinner
2 STIMULARE EXTERNĂ Maslow Murray
Rogers Erikson
Allport
1 HOMEOSTAZIE Freud Erikson Adler
2 HETEROSTAZIE Murray Maslow
Rogers
Allport
1 COGNOSCIBILITATE Freud Allport Murray Adler
2 INCOGNOSCIBILITATE Skinner Erikson Maslow
Bandura Rogers
Kelly

Pentru evaluarea unei teorii sunt folosite şase criterii de diferenţiere:

VERIFICABILITAEA - o teorie este cu atât mai valoroasă, cu cât conceptele folosite s-au verificat
in investigaţii independente. Aceasta înseamnă ca o teorie trebuie să posede concepte clare, explicit
definite logic, care s-o deosebească de altele. Importanţa empirică a teoriei poate fi logic dedusă, iar
ipotezele verificate experimental. O bună teorie trebuie verificată empiric, iar această verificare va
conduce la modificarea teoriei, dacă este necesar;
VALOAREA EURISTICA - acest criteriu se referă la măsura în care o teorie stimulează direct
cercetarea şi din acest punct de vedere ele diferă foarte mult. Există unele formulări teoretice
interesante, dar lipsite de suport euristic (teoria lui Maslow, de exemplu). De obicei, aserţiunile
acestora sunt insuficiente pentru a defini concepte operaţionale şi nu se precizează maniera in care ele
pot fi supuse testului emipiric;
CONSISTENŢA INTERNĂ - o bună teorie nu va prezenta contradicţii interne, trebuind să evite pe
cât posibil predicţiile inconsistente care duc de obicei la o neînţelegere a conceptelor de către
investigator. Existenţa mai multor prezumţii asupra naturii umane micşorează posibilitatea de a
construi o teorie a personalităţii cu o consistenţă interna ridicată;
ECONOMICITATEA CONCEPTELOR - orice teorie poate fi apreciată din punctul de vedere al
numărului de concepte la care se recurge în explicaţie. Economicitatea înseamnă folosirea unui număr
cât mai mic de concepte pentru explicaţie. O teorie care construieşte câte un nou concept pentru
fiecare aspect al comportamentului este o teorie săracă;
COMPREHENSIVITATEA COMPORTAMENTULUI UMAN - se referă la numărul şi diversitatea
fenomenelor explicate. O teorie este cu atât mai comprehensivă cu cât explică mai multe aspecte ale
comportamentului şi dacă prin aceasta tinde să favorizeze exactitatea. Nici o teorie, existentă până in
prezent, nu poate explica toate comportamentele umane. Orice investigator trebuie să decidă care
fenomen descris are importanţă centrală pentru comportamentul uman şi care fenomen poate fi
explicat prin altă teorie. Pentru completarea lor reciprocă trebuie să alegem acele concepte care într-
adevăr duc la înţelegerea comportamentului uman;
SEMNIFICAŢIA FUNCŢIONALA - orice teorie trebuie judecată şi după măsura în care îi ajută pe
oameni să înţeleagă comportamentele cotidiene, să se cunoască pe ei înşişi in relaţiile lor
interpersonale.

57
 Evaluarea teoriilor personalităţii pe baza celor şase criterii de diferenţiere după Hjelle, A. L.,
Ziegler, J. D. (1981)
Tabelul 5. 2.
Scazut Moderat Ridicat
VERIFICABILITAEA Maslow Murray Skinner
Freud Kelly Bandura
Adler Rogers
Erikson
Allport
VALOAREA EURISTICA Erikson Adler Skinner
Allport Murray Bandura
Kelly Rogers
Maslow Freud
CONSISTENŢA INTERNĂ Freud Adler
Allport Murray
Maslow
Bandura
Rogers
Kelly
Skinner
Erikson
INŢELEGEREA Murray Freud
COMPORTAMENTULUI Maslow Adler
Bandura
Rogers
Kelly
Skinner
Erikson
Allport
SEMNIFICAŢIA Murray Adler Freud
FUNCŢIONALA Kelly Erikson Rogers
Allport Bandura Maslow
Skinner

Cunoaşterea poziţiei fiecărei teorii faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane, uşor
sesizabilă folosind procedeul de analiză prezentat, relevă importante diferenţieri între teoreticieni.
Orice interpretare a unui comportament se realizează folosindu-se un model teoretic a cărui valoare
trebuie să fie bine cunoscută pentru a oferi psihologului posibilitatea alegerii conceptelor care explică
cât mai bine conduita umană. Este preferabil să ne sprijinim pe metode şi procedee pe care teoria le
poate evalua obiectiv. Valoarea empirică, testarea ipotezelor teoretice, preocupare de bază a
psihologilor contemporani, reprezintă prima sursă de apreciere pentru determinarea valorii unei teorii.
În general, teoreticienii personalităţii au dificultăţi în a determina, chiar moderat, validitatea empirică,
ei preferând poziţii teoretice. În anumite cazuri, teoriile personalităţi au accentuat aspectul biologic,
emoţional, inconştient, cognitiv, social şi al factorilor culturali în comportamentul uman, limitând prin
aceasta valoarea comprehensivă a teoriei. Orice continuator competent poate mări această valoare
euristică, transformând esenţa conceptelor într-o formă care să permită dezvoltare activităţii de
cercetare.
Considerăm utilă trecerea în revistă a principalelor limite ale teoriilor personalităţii şi a valorii
lor pentru cunoaşterea psihologică a persoanei.
TEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilor
psihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei. Tipurile psihanalitice
reprezintă aspecte parţiale ale personalităţii, care bazându-se pe date morfologice, ignoră în general
aspectele socio-culturale.
Minkowski, atrage atenţia că „cel care vorbeşte de tipuri constituţionale sau constituţii îşi
atrage reproşul de a fi considerat fatalist” (Ionescu. G., 1973). Constituţia trebuie considerată ca un tot
mobil, deschis spre ambivalenţă într-un, continuu efort adaptativ.

58
 G. Allport (1970) consideră că „doctrinele psihologice nu susţin nimic mai mult decât că
anumiţi oameni se aseamănă cu alţii într-o anumită privinţă”. Dar, existând foarte multe criterii fie
clasificare a indivizilor, constatăm că am putea situa o persoană în sute de tipuri posibile, nereuşind să-
i surprindem structura interna, unică de organizare. Referitor la tipurile ideale, autorul arata că acestea
nu cuprind persoane reale, fiind obţinute prin metode raţionale şi nu empirice.
A. Cosmovici, ocupându-se de problema tipologiilor, prezintă câteva puncte de vedere critice
la adresa acestor teorii:
 Psihicul este influenţat de constituţia biologica, dar şi psihicul, şi constituţia sunt
influenţate de mediu. Nu putem găsi frecvent deosebiri prea nete între indivizi, existând puţine tipuri
extreme (Cosmovici. A., 1974, pp. 99-100);
 Majoritatea tipologiilor sunt insuficiente, deoarece în structurile psihice imaginate putem
încadra un număr mic de persoane, restul având însuşiri intermediare (Cosmovici A., Caluschi M.,
1985) ;
 Deficienţa principală a tipologiilor elaborate este aceea de a fi disociat teoriile de trăsături.
Tipologiile ori vizează structuri de trăsături, ori categorii de motive. Aspectul şi constanţa diferitelor
trăsături sunt subordonate motivaţiei persoanei.
În concluzie, tipologiile oferă o imagine lacunară, parţială a personalităţii, cu o dominantă
explicativă constituţională neglijând aspectele motivaţionale şi influenţele socio-culturale în explicarea
persoanei. Nu s-au realizat criterii de tipologizare a indivizilor în diferite structuri; varietatea de tipuri
în raport cu diferite criterii impune necesitatea unei sinteze.
TEORIILE TRĂSĂTURILOR consideră trăsătura o tendinţă de a reacţiona relativ constant în
anumite situaţii. Cunoaşterea personalităţii a fost direcţionată spre descrierea trăsăturilor, izolarea lor
prin analiza factorială, metode experimentale şi calcul statistic. Utilizarea frecventă a testelor, a
calculului matematic riguros a dus la unele rezultate contradictorii, ceea ce a determinat o critică
severă adusă analizei factoriale. Confuzia frecventă a noţiunii de „trăsătură” a personalităţii, cu
adjectivele care caracterizează personalitatea, insuficientă distincţie dintre trăsături şi noţiunile
utilizate în caracterizarea personalităţii au determinat confundarea personalităţii cu elementul ei
structural, caracterul (Ionescu, G., 1973).
Analiza factorială caută să desprindă însuşirile de ambianţă, ceea ce constituie o forţare a
realităţii, o îndepărtare de adevărul vieţii (Cosmovici, A., 1992). Factorii sunt priviţi ca entităţi unitare,
constante, imuabile şi independente, între care ar exista relaţii extrem de simple. Factorialiştii nu admit
interferenţa factorilor sau îmbinarea lor reciprocă. Această metodă se bazează în exclusivitate pe
notele finale, arătând că există o corespondenţă între serii de rezultate, dar nu se arată prin ce mijloace
s-a ajuns la performanţele respective. Analiza corelaţiilor nu arată daca potrivirea consfinţită de un
coeficient ridicat se datorează aceloraşi subiecţi (Cosmovici, A., 1976). Aceste teorii au fost criticate
de partizanii metodei genetice, care susţin ca „răspunsul unui individ într-o situaţie dată nu poate fi
apreciat pe baza trăsăturilor, ci pe baza răspunsurilor anterioare la situaţii similare” (Ionescu, G.,
1973). Modul de a reacţiona al unei persoane nu este constant, schimbându-se odată cu situaţia, ceea
ce presupune cunoaşterea persoanei în situaţii cât mai variate. Orice trăsătură izolată prin teste are
consecinţe comportamentale în funcţie de contextul situaţional şi de interacţiunea cu celelalte trăsături.
Teoriile trăsăturilor nu prezintă interacţiunea diferitelor aspecte psihologice ale persoanei, nu exprimǎ
influenţa mediului în formarea personalităţii şi, deşi se declară dinamice, par statice
TEORIILE COMPORTAMENTULUI incluzând teoriile behavioriste şi non-behavioriste, consideră
comportamentul ca fiind determinat de factori situaţionali şi folosesc pentru cunoaşterea acestuia
metoda observaţiei şi testele de aptitudini.
Skinner, de exemplu, foloseşte o sarcinǎ simplă aplicatǎ la un număr mare de subiecţi, animale
sau oameni, pentru a stabili validitatea empirică a principiilor condiţionării operante. Analizele
experimentale ale comportamentului stabilesc legi precise şi cuantificabile care sunt aplicabile
comportamentului individului actual. O alta problemǎ legată de orientarea metodologică este aparatura
experimentalǎ automatǎ şi definirea controlului asupra condiţiilor subiective în care comportamentul
individului este observat şi înregistrat. Cercetările lui Skinner reprezintă o sursă de date pentru
stabilirea empirică a legilor învăţării, cu determinări de mare precizie, a controlului condiţiilor şi

59
variabilelor care afectează comportamentul. Cercetările sale au aplicaţii efective în toate domeniile
psihologiei (psihofarmacologie, tehnologie educaţională, management industrial, tratament terapeutic),
cu o anumită reţinere în ceea ce priveşte condiţiile artificiale şi experimentarea în condiţii de izolare a
subiectului.
Dezavantajul fundamental al teoriilor comportamentului constă în subestimarea factorilor
interni, subiectivi şi neglijarea aspectelor motivaţionale. Progresul presupune sistematizarea situaţiilor,
realizarea unei taxonomii a situaţiilor (Cosmovici, A., 1992). Rezolvarea problemei întâmpinǎ
dificultăţi, deoarece sensul situaţiei depinde de subiect. De asemenea, mai apare problema
corespondenţelor dintre situaţia reală şi situaţia de laborator, neexistând o identitate între cele douǎ
tipuri de manifestări.
TEORIILE PSIHODINAMICE îşi orientează preocupările spre aspectul motivaţional şi al reacţiilor
defensive. Din punctul de vedere al validităţii conceptuale, se pune problema testării ştiinţifice a
ipotezelor derivate din teoria psihanaliticǎ. Problema verificării obiective şi sistematice a conceptelor
centrale a fost neglijatǎ mult timp.
Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empiricǎ, de care se ocupă mulţi psihologi în
prezent, folosind conceptele psihanalitice ca bază pentru îmbogăţirea observaţiilor clinice, fără a fi
necesară o verificare experimentalǎ independentǎ. Mulţi cred că metoda care contribuie la verificarea
ipotezelor psihanalitice este interviul clinic, verbalizările pacienţilor cu suferinţe intense, terapia de
lungă duratǎ. Analiştii consideră că experienţele relatate de pacienţi sunt relevante şi confirmă teoria.
De asemenea, observaţiile clinice şi studiul de caz au folosit ca metodă pentru dezvoltarea şi testarea
formulărilor psihanalitice, dar ele au deficienţe severe asociate cu utilizarea lor de către terapeut. Se
fac eforturi pentru a remania obiectiv setul terapeutic, analistul ne fiind un observator imparţial;
„...observatorul clinic este întrebat la întâlnirea cu experimentalistul despre obiectivitate” (Hjelle,
A.L., Ziegler, J.D., 1981).
L. Silverman (1976) face o amplă prezentare a dificultăţilor în acceptarea datelor clinice ca
bază pentru suportul empiric al teoriei psihanalitice: raportările psihanalitice nu furnizează de obicei
detalii asupra materialului clinic în maniera expusă de pacient pentru a putea ţine seama de ele şi a
examina bazele inferenţelor; de asemenea, acest material este supus rareori unei structuri replicabile,
necesare pentru evaluarea procedurii; nu se intervine de obicei în colectarea şi evaluarea datelor, se
minimalizează efectul tendinţei, al predispoziţiei.
În afara aspectelor legate de validitatea empirică a teoriilor personalităţii, D. Fiske (1978) aratǎ
că neclaritatea în înţelegerea persoanelor şi comportamentelor este generată de faptul ca „cercetătorii
se străduiesc să înţeleagă propriile impresii, atribute despre persoanele care se comportǎ, utilizează
concepte derivate din experienţa cotidiană şi experienţa clinică”. In acelaşi timp, fiecare datǎ, scor şi
statisticǎ descriptivǎ este sintetizată din elemente eterogene, procedându-se la o aglomerare de date, şi
nu la integrare a lor. Se fac extrapolări nepermise şi generalizări nesistematice.
H. Paicheler (1984), se întreabă daca diferenţa dintre psiholog şi observatorul naiv este
tranşantă. „Omul de pe stradă nu utilizează el însuşi, într-o manieră implicită, reguli de organizare ce
stabilesc reguli de corespondenţă intre trăsăturile atribuite sau nu se referă la modele sau tipuri
ideale?”. Se constată că impresia pe care ne-o formăm despre altă persoană rezultă din funcţionarea
structurilor definite de o reprezentare socială a persoanei. „Reprezentarea socială reflectă, ca orice
teorie ştiinţifică, dezbaterile şi înfruntările ce există între grupurile sociale.”
În concluzie, această diversitate a punctelor de vedere indică clar faptul că înţelesul
conceptului de personalitate se extinde în psihologie dincolo de termenul de „imagine superficială”.
Aceasta înseamnă că în psihologia actuală conceptul de personalitate se referă la aspectele esenţiale şi
de durată ale persoanei. Pornind de la această observaţie constatăm că definiţiile teoretice ale
personalităţii au câteva aspecte comune:
1) Multe definiţii descriu personalitatea ca un anume tip de structură sau organizare ipotetică.
Comportamentul, sau cel puţin o parte a acestuia, poate fi organizat şi integrat prin personalitate. Cu
alte cuvinte personalitatea este o abstracţie bazată pe inferenţe derivate din observarea
comportamentului.

60
 2) Multe definiţii pun accentul pe nevoia de a înţelege semnificaţia diferenţelor individuale.
Aşadar, personalitatea este văzută ca unicitatea palpabilă a tuturor individualităţilor. În acest fel
studierea personalităţii permite diferenţierea unei persoane de alta prin trăsături speciale sau
combinaţii ale acestor trăsături.
3) Multe definiţii evidenţiază importanţa abordării personalităţii în termenii istoriei personale a
individului sau a perspectivei în dezvoltare. Personalitatea reprezintă un proces de evoluţie cu variaţii
sub influenţa internă sau externă, incluzând particularităţi biologice şi genetice, experienţe sociale şi
schimbări ale circumstanţelor din mediu.
Orice definiţie a personalităţii depinde de cadrul teoretic care stă la baza elaborării ei. Pentru a
înţelege o teorie particulară acesta trebuie inclusă în toate principiile psihologiei generale. Apoi se vor
căuta toate interrelaţiile dinamice dintre aceste principii. De exemplu, trebuie să cunoaştem cum
percepţia este legată de învăţare, cum învăţarea se leagă de motivaţie, motivaţia de dezvoltare ş.a.m.d.
Psihologia contemporană deschide noi perspective în studierea şi cunoaşterea personalităţii. Dintre
acestea cele mai importante şi care merită să fie evidenţiate sunt:
1. Studiul proceselor cognitive şi al relaţiilor acestora cu alte aspecte ale funcţionării
psihice.
Din acest punct de vedere, psihologii au început să se orienteze spre procesele simbolice
cognitive din trei motive (Pervin, 1978):
 A devenit evident pentru psiholog faptul că modelul întăririi stimul – răspuns nu este
adecvat pentru explicarea tuturor rezultatelor obţinute în cercetarea proceselor de învăţare. Se învaţă şi
în absenţa întăriri la fel de bine ca şi în prezenţa acesteia. Procesul de învăţare la un adult nu este
identic cu cel al unui copil sau al unei maimuţe. Aceastǎ abilitate de a utiliza simbolurile şi de a gândi
abstract evidenţiază faptul că procesul de învăţare este diferit ca tip, şi nu numai ca grad, aspect care a
fost demonstrat pe organisme simple;
 A doua raţiune a emergenţei spre orientarea cognitivă în psihologie este influenţa celorlalte
persoane în procesul dezvoltării psihice. J. Piaget arată că dezvoltarea intelectuală a copiilor,
competenţa şi abilitatea de a face judecăţi morale asupra comportamentului urmează o secvenţă de
dezvoltare precisă. Un copil procesează constant informaţia din mediu, o asimilează şi o potriveşte în
structurile preexistente. In acelaşi timp, prin asimilare, copilul poate schimba structurile în
concordanţă cu noile informaţii din mediu ;
 A treia raţiune este legată de apariţia computerului care a produs schimbări în câmpul
psihologiei. În acest fel, conceptul-cheie este procesarea de informaţii. Computerele sugerează noi
moduri de procesare a ideilor care ar putea fi investigate. Utilizarea modelului computer pentru
reprezentarea minţii umane a determinat introducerea în psihologie a noţiunilor „imput”, „procesare
mediată la nivel central”, „output”, „feedback”
Toate aceste aspecte au determinat o creştere a interesului cercetătorilor pentru conceptul de
„stil cognitiv”. Acesta se referă la modurile diferite în care indivizii procesează informaţia şi la relaţia
dintre aceste procesări şi alte aspecte ale funcţionării psihice. „Stilul cognitiv” este o altă cale de
conceptualizare a organizării ierarhice a structurii şi dinamicii personalităţii. Termenul include
conceptul de sine al individului (individual’s self-concept), sistemul de credinţe individuale, concepţia
despre lume, răspunsurile tipice şi idealurile.
Un „stil cognitiv” se referă la specificul individual şi acurateţea percepţiei, stilul de gândire,
comportamentul direcţionat spre scop şi centrarea atenţiei. Stilul cognitiv organizează experienţa
emoţionala a persoanei, tipul de emoţii pe care o persoană este probabil că le are, intensitatea lor şi
felul în care persoana le face faţă. Orientarea cognitivistă prezintă şi dezavantaje în sensul că nu există
instrumente adecvate pentru măsurarea fenomenelor cognitive şi nu se ştie prea mult despre impactul
factorilor cognitivi asupra altor categorii ale experienţei (comportament şi emoţii). Ar trebui
identificate variabilele care influenţează dezvoltarea, menţinerea şi schimbarea stilului cognitiv
particular.
2. Studierea producţiilor deosebite, a talentului şi creativităţii.
Acest aspect sugerează faptul că studiile trebuie să se orienteze spre evidenţierea a ceea ce
persoana poate să devină, adică a „potenţialului uman in evoluţie”. Acest concept este important

61
pentru cunoaşterea funcţionalităţii optime a persoanei, al cărei obiectiv este identificarea şi definirea
personalităţii normale şi adaptarea maximă a individului pentru realizarea potenţialitǎţilor de care
dispune.
3. Studiul determinanţilor fiziologici şi neurologici.
Comportamentul este influenţat de factori genetici, biochimici, farmacologici şi
neurofiziologici care produc schimbări remarcabile în conceptele şi metodele care ghidează cercetarea
psihologică. Studiile psihologice vizează interacţiunea dintre comportament şi bazele biologice, felul
în care aceste procese biochimice şi neurofiziologice influenţează funcţionarea psihică (cogniţia,
imaginaţia, afectele, senzaţiile). Investigaţia trebuie să meargă pe linia stabilirii coerenţei dintre
semnificaţia factorilor fiziologici, acordul psiho-biologic în termeni de dezvoltare, comportament,
experienţă individuală.
4. Studii asupra procesului de autoreglare.
Abilitatea omului de a-şi controla viaţa personală, de a da importanţă contextului în care
trăieşte, duce la necesitatea examinării sistematice a posibilităţilor individului de a-si regla propriul
comportament. Această reglare a comportamentului se face după scopuri şi standarde autoimpuse, iar
reacţiile subiectului la propriile performanţe sunt autocritice sau produc satisfacţie. Studierea
persoanei trebuie să ţină seama de regulile prioritare şi de felul în care o persoană îşi alege o strategie
comportamentală. Se impune studierea tipurilor de planuri individuale pe care subiecţii le fac pentru
controlul paşilor unor secvenţe complicate subordonate unui scop de lungă durată. Atenţia trebuie
canalizată spre procesele psihice care-i fac pe indivizi capabili să-şi construiască succesiuni de
secvenţe ale activităţii. Dar care va fi teoria pe care psihologul practician se bazează când îşi propune
cunoaşterea şi înţelegerea persoanei? La această întrebare nu există un răspuns ferm, aşa cum nici o
teorie nu epuizează sfera cunoaşterii şi explicaţiei. Situaţia particulară, sinteza datelor in faza finală a
cunoaşterii, prin reunificarea tuturor datelor analizei, va reorienta psihologul spre aderarea la un punct
de vedere teoretic. Aceasta presupune eliminarea tuturor ideilor preconcepute, o încercare de detaşare
de un punct de vedere prestabilit sau dominant al gândirii sale. Utilizarea testului în cunoaştere, va
direcţiona psihologul spre teoriile comportamentului sau ale trăsăturilor. Dar sinteza finală a datelor
observate poate oferi explicaţii psihanalitice, cognitiviste sau de altă natură. Important este ca
diagnosticul să fie valid, predicţia cât mai exactă, iar consilierea un sprijin real pentru subiect.

62
 TEMA 6. TEORIILE PERSONALITATII IN PSIHOLOGIA RUSA

6.1. Noţiune de personalitate de pe poziţia psihologiei activităţii

(A. N. Leontiev, S. L. Rubinştein)
În psihologia rusă criza bazelor metodologice ale psihologiei a fost învinsă prin introducerea
teoriei activităţii în studierea psihicului. Categoria activităţii este utilizatǎ în studierea diverselor
ramuri ale realităţii psihice. A. N. Leontiev (1903-1979) dezvoltând ideile lui Vâgotski (1896-1934) şi
Rubinştein (1888-1960) afirma că personalitatea, conform teoriei activităţii, este un produs al
dezvoltării sociale. În cadrul activităţii are loc trecerea obiectului în forma, chipul lui subiectiv. De
rând cu aceasta în activitate are loc trecerea activităţii în rezultatele ei obiective, în produsele ei.
Astfel, activitatea este un proces în timpul căreia are loc trecerea bilateralǎ „subiect ←→ obiect”. În
cadrul activităţii omul acţionează asupra naturii, obiectelor şi asupra altor oameni. În raport cu
obiectele omul apare ca subiect, iar în raport cu alţi oameni - ca personalitate. Teoria aceasta are
tangenţe cu teoriile comportamentalǎ, umanistǎ şi cognitivǎ. Se neagǎ cercetarea biologicǎ şi
psihologicǎ a însuşirii personalităţii, sursa primordialǎ a dezvoltării personalităţii fiind activitatea.
Deosebirea principalǎ dintre teoria activităţii şi teoria comportamentalǎ constǎ în faptul cǎ în calitate
de mijloc al învăţării aici nu apare reflexul, dar interiorizarea, graţie căreia are loc însuşirea experienţei
social-istorice. Activitatea este obiectualǎ şi subiectualǎ.
Obiectualitatea este caracteristică pentru activitatea umanǎ şi se manifestǎ prin noţiunile:
limbă, roluri sociale, valori. Rubinştein menţiona cǎ activitatea este o activitate reala, practicǎ, creativǎ
şi independentǎ.
Subiectualitatea se caracterizează prin faptul ca omul singur e responsabil de activitatea sa. Ea
se manifestă prin tendinţe, necesitǎţi, motive, relaţii, scopuri ce determinǎ orientarea şi selectivitatea
activităţii. Reprezentanţii acestei teorii considerǎ cǎ personalitatea se formează şi se dezvoltǎ pe
parcursul întregii vieţi în măsura în care omul continuǎ sǎ joace roluri sociale, sǎ fie inclus în
activitatea socialǎ. Copilăria şi adolescenţa sunt considerate cele mai importante etape din viaţa
omului ce contribuie la formarea personalităţii. Reprezentanţii acestei teorii considerǎ cǎ
personalitatea are schimbări pozitive graţie progresului social. Locul de baza în personalitate îl ocupa
conştiinţa, iar structura conştiinţei nu este înnăscută, ci se formează în copilăria timpurie în procesul
comunicării şi activităţii. Inconştientul se manifestă doar în cazul operaţiilor automatizate. Conştiinţa
depinde de viaţa şi relaţiile sociale, de activitate şi condiţiile concrete în care este inclusǎ persoana.
Lumea internǎ este atât subiectivǎ cât şi obiectivǎ. În aceasta teorie în calitate de elemente ale
personalităţii apar anumite însuşiri (sau calităţi de personalitate). Se consideră că însuşirile
personalităţii se formează în rezultatul activităţii, care se realizează întotdeauna intr-un context concret
socio-istoric (A.N. Leontiev, 1975). Astfel, însuşirile personalităţii sunt determinate social (exemplu:
insistenţa se formează în cadrul activităţii în care subiectul manifestǎ independenţă). Numărul de
însuşiri ale personalităţii sunt infinite şi depind de diversitatea tipurilor de activitate în care este inclus
omul ca subiect. Numărul de blocuri ale personalităţii şi conţinutul lor într-o măsură considerabilǎ
depind de concepţiile teoretice ale autorilor (exemplu: Bojovici (1997) în personalitate evidenţiază
doar un singur bloc central – sfera motivaţionalǎ a personalităţii); Platonov (1987) în structura
personalităţii include patru substructuri: orientarea, aptitudinile, caracterul şi autocontrolul:
1) Orientarea personalităţii – sistemul unor motive stabile ale personalităţii (interese, idealuri,
fixări etc.);
2) Aptitudinile personalităţii – însuşiri individual psihologice ce asigurǎ succesul activităţii.
Sunt aptitudini generale şi speciale. Aptitudinile interacţionează între ele, una din ele fiind de baza, iar
celelalte auxiliare. Oamenii se deosebesc între ei nu numai după nivelul aptitudinilor generale, dar şi
după combinarea aptitudinilor speciale (un muzician bun poate fi slab la matematicǎ etc.);
3) Caracterul personalităţii – totalitatea însuşirilor morale şi volitive ale personalităţii. Se
deosebesc următoarele tipuri de caracter: a) moral volitiv; b) amoral volitiv; c) moral abulic; d) amoral
abulic;

63
 4) Autocontrolul personalităţii – totalitatea însuşirilor autoreglării legate de conştientizarea
personalităţii. Blocul acesta efectuează control asupra celorlalte blocuri: intensificarea sau diminuarea
activităţii, corecţia acţiunilor şi faptelor, planificarea activităţii etc.(Covaliov A.G, 1965)
Toate substructurile personalităţii interacţioneazǎ şi formează însuşiri integre şi sistemice.
Locul de bazǎ le aparţine însuşirilor existenţial–vitale ale personalităţii. Aceste însuşiri sunt legate de
reprezentările integre ale personalităţii despre Sine, Eul propriu, conţinutul vieţii şi responsabilitate
etc. Astfel, în limitele teoriei activităţii personalitatea este un subiect conştient, ce ocupǎ o anumita
poziţie în societate şi îndeplineşte roluri sociale utile, iar structura personalităţii este o ierarhie
complicat organizatǎ a anumitor blocuri şi însuşiri sistemice complexe existenţial – vitale ale
personalităţii. La întrebarea „De ce unii oameni sunt mai agresivi decât alţii?”, reprezentanţii teoriei
acestea răspund astfel ”Deoarece la oamenii acestea în procesul activităţii (instruire, muncǎ, joc) într-
un anumit mediu social s-au format intenţii conştiente de a le provoca altor oameni daune fizice sau
psihice, iar mecanismele de autocontrol s-au dovedit a fi nedezvoltate. În baza teoriei activităţii au fost
elaborate concepţiile instruirii şi educaţiei, printre care şi învăţătura despre schimbarea activităţii
dominante (B. Elkonin), metoda formǎrii pe etape a acţiunilor intelectuale (Galperin).

6.2. Comunicarea şi formarea personalităţii (B. F. Lomov, B. G. Ananiev)

Comunicarea urmează sǎ fie analizatǎ în calitate de formǎ specificǎ a activităţii omului şi unul
din reglatorii principali al comportamentului social. Comunicarea influenţează asupra formǎrii
personalităţii, asupra caracteristicilor ei de conţinut şi formale, asupra proceselor, stărilor şi însuşirilor
psihice. Aptitudinea de comunicare constǎ in priceperea: de a înţelege oamenii; de a aprecia corect
psihologia altor oameni; de a reacţiona adecvat emoţional la stările şi comportamentele oamenilor.
Se deosebesc următoarele nivele de comunicare:
1) Definiţia – comunicare neînsoţită de reacţii emoţionale;
2) Identificarea - identificarea cu alte persoane şi acceptarea rolului altor persoane;
3) Empatia.
Rolul comunicării şi formarea personalităţii a fost menţionat de către A.A. Bodaleov (1979);
Measişev (1960); B.G. Ananiev (1977); B.F. Lomov (1971).

6.3. Psihologia atitudinilor şi tipologia personalităţilor

6.3.1. A. F. Lazurski
Personalitatea, ca sistem de atitudini a fost cercetată de către A.F.Lazurski (1874-1917) şi
V.N.Measişcev (1892-1973). Pentru istoria ştiinţei psihologice prezintă un interes incontestabil şcoala
ştiinţifică a lui Aleksandr Fiodorovici Lazurski (l871 1917). Aceasta e învăţătura despre deosebirile
psihologice individuale. A. F. Lazurski a fost psiholog rus, discipolul şi colaboratorul lui V. M.
Behterev, profesor la Institutul de psihoneurologie din Peterburg.
L. S. Vîgotski în prefaţă la lucrarea lui A. F. Lazurski „Psihologie generală şi experimentală”
(1925) scria că lucrarea apare în perioada când şi ştiinţa psihologică rusă, şi predarea disciplinelor
psihologice în instituţiile de învăţământ superior treceau printr-o criză gravă. Menirea cărţii era de a da
şcolii un îndreptar la cursul de psihologie şi a-i ajuta astfel lectorului şi studentului să iasă din criză.
Autorul manualului împărtăşea calea transformării psihologiei empirice într-o ştiinţă exactă.
Interesele de bază ale lui A. F. Lazurski se aflau în domeniul psihologiei personalităţii şi a
caracterului. El a propus un tip deosebit de experiment „experimentul natural” (1918), care îmbină
particularităţile observării a experimentului. A. F. Lazurski scrie că efectuând observări asupra elevilor
în timpul lecţiilor lor, de exemplu, în timpul jocurilor mobile, muncii manuale sau gimnasticii pot fi
alese asemenea jocuri sau procedee, în care se manifestă deosebit de caracteristic cutare sau cutare
particularităţi individuale: rapiditatea mişcărilor, coordonarea lor, aptitudinea de a se adapta mai mult
sau mai puţin repede şi a căpăta deprinderea pentru anumite mişcări complicate. El considera că
observările trebuie să facă faţă cerinţelor cercetării exacte. Pentru aceasta e necesar, înainte de toate,
de a alege acele jocuri, acele condiţii şi reguli ale jocurilor mobile, în cazul cărora s-ar obţine date ce
sunt cele mai caracteristice pentru determinarea individualităţii. Aceste condiţii trebuie studiate în

64
prealabil detaliat pentru a şti în care atmosferă îl plasăm noi pe copil şi ce putem aştepta în acest caz
de la copii de tipuri diferite. O condiţie esenţială a experimentului natural, care îl deosebeşte de cel de
laborator, este faptul că însuşi copilul nu trebuie să bănuiască defel că asupra lui se fac experimente. În
astfel de condiţii copilul se poartă firesc, iar cercetătorul ocupă o poziţie activă. Folosind planul
elaborat, el poate să schimbe condiţiile şi conţinutul activităţii. Anume această posibilitate de a genera
spontan procesele psihologice şi a le orienta în cutare sau cutare direcţie caracterizează această metodă
drept experimentală.
Lazurski utiliza pe larg metoda experimentului natural la studierea particularităţilor individuale
ale copiilor în procesul învăţării la lecţie şi în cadrul activităţilor extraşcolare.
În felul acesta el a schiţat următoarele componente ale metodei experimentale: l) alegerea
tipului de activitate; 2) studierea detaliată a acestei activităţi; 3) observarea asupra manifestărilor
copilului în condiţiile de activitate alese; 4) analiza rezultatelor activităţii şi întocmirea caracteristicilor
personalităţii asupra persoanelor supuse încercării.
Experimentul natural, elaborat de A. F. Lazurski, se aplica de asemenea pe larg şi în clinică în
cadrul organizării timpului liber al bolnavilor, a lecţiilor şi distracţiilor cu scop special se propuneau
probleme de calculat, rebusuri, texte cu litere şi silabe omise.
Ideea înaintată de A. F. Lazurski a atitudinilor în înţelegerea naturii personalităţii a constituit
un important pas înainte în comparaţie cu interpretarea tradiţională a personalităţii ca o totalitate a
funcţiilor psihice (Vezi: „Schiţe de ştiinţă a caracterului”, 1916; „Clasificarea personalităţii”, 1922).
Această idee a devenit teza iniţială pentru psihologii şcolii din Peterburg, din care făceau parte
asemenea psihologi de seamă, ca V. N. Measişcev (1893 1973), B. G. Ananiev (1907 1972) ş. a. V. N.
Measişcev a elaborat teoria general-psihologică a personalităţii, baza căreia o constituie psihologia
atitudinilor omului („Problemele principale şi starea actuală a psihologiei atitudinilor omului”, 1960),
B. G. Ananiev problemele tabloului general al dezvoltării psihologice a omului („Cu privire la
problemele ştiinţei despre om contemporane”, 1977).
Atitudinile personalităţii A. F. Lazurski le caracterizează după următoarele criterii: l) fiecare
atitudine este „atitudinea faţă de ceva”, adică faţă de o anumită categorie a fenomenelor sau aspect al
realităţii, de exemplu, atitudinea faţă de natură, animale, oameni, obiecte; 2) orice atitudine se
caracterizează prin faptul în ce mod reacţionează omul la cutare sau cutare obiecte, ce iubeşte el şi ce
urăşte, ce-l pasionează şi faţă de ce e indiferent aceasta este caracteristica subiectiv-emoţională a
atitudinilor, care include şi forma reactivă, pasivă a atitudinilor; 3) atitudinile se caracterizează de
asemenea printr-o influenţă obiectivă activă asupra obiectului, şi anume prin faptul cu ce mijloace şi în
care direcţie personalitatea se străduie să transforme anumite obiecte.
Reacţiile emoţionale şi mijloacele influenţei active ale atitudinilor personalităţii se deosebesc la
Lazurski după următoarele criterii: l) după orientarea spre obiect ele se împart în pozitive, negative şi
neutre; 2) după gradul de intensitate; 3) după forma de manifestare: a) specificarea detaliată a
obiectelor atitudinii (dragostea faţă de stepă, faţă de mare); b) specificarea caracterului psihologic al
atitudinii faţă de obiect: bunăoară, dragostea faţă de natură ca o desfătare pasivă cu ea sau se manifestă
în tendinţa de a interveni activ în viaţa ei; 4) după mijlocul de realizare a atitudinii, de exemplu,
tendinţa de a stăpâni se realizează cu ajutorul ameninţării sau înfricoşării sau pe calea autorităţii
morale; 5) după forma de satisfacere a atitudinii, de exemplu, tendinţa de a stăpâni poate fi satisfăcută
prin înjosirea subalternilor sau prin exigenţă, conjugată cu respectul faţă de aceştia; 6) după gradul de
diferenţiere a reacţiilor psihice la anumite obiecte; 7) după volumul atitudinilor, adică după numărul de
obiecte sau aspecte ale obiectului, spre care e orientată atitudinea.
Lazurski distinge atitudinile personalităţii de atitudinile temporare, pur întâmplătoare,
nestatornice ca stabile, obişnuite, bine înrădăcinate. Atitudinile personalităţii caracterizează psihicul în
ansamblu, ci nu unele procese emoţionale sau volitive aparte. Atitudinile, în opinia lui, caracterizează
conţinutul psihologic al personalităţii. De remarcat că cu cât e mai înalt nivelul personalităţii, cu atât e
mai mare importanţa, pe care o capătă pentru Lazurski caracteristica conţinutului personalităţii,
caracteristica atitudinilor ei faţă de lumea exterioară (exopsihică).
Lazurski, introducând noţiunea atitudinilor personalităţii, pentru prima dată în istoria
psihologiei s-a apropiat de caracteristica personalităţii din punctul de vedere al interacţiunii ei active

65
cu realitatea înconjurătoare. După conţinutul lor atitudinile personalităţii caracterizează orientarea
acesteia. În afară de aceasta, el pentru întâia oară a demonstrat că în trăsăturile caracterului se
manifestă orientarea, înseamnă că atitudinile determină caracterul.
În lucrările lui A. F. Lazurski a fost făcută una dintre primele încercări serioase în psihologie
de a da o tipologie a personalităţilor concretă şi euristică, pe baza căreia a fost elaborată (împreună cu
S. L. Frank) o programă desfăşurată de cercetări empirice a omului. Au trecut peste 70 de ani de la
apariţia lucrării sale, însă şi până azi ea prezintă pentru psihologie un mare interes, cucerindu-ne prin
subtilitatea observărilor, originalitatea gândurilor, exemplele grăitoare, materialul factologic enorm
(„Clasificarea personalităţilor”, 1923).
La baza clasificării personalităţilor A. F. Lazurski a pus următoarele criterii: l) principiul
adaptării active a personalităţii la mediul înconjurător; 2) conţinutul psihic al personalităţilor, care e
determinat de predominarea funcţiilor psihice principale, care îşi lasă asupra întregului caracter al
individului dat o amprentă specifică.
Conform primului criteriu A. F. Lazurski a stabilit trei niveluri psihice care se ridică consecutiv
(jos, mijlociu, superior), conform celui de-al doilea un şir întreg de diferite tipuri şi varietăţi ale lor.
Totodată, el sublinia că adaptarea omului la mediul înconjurător (apropo, noţiunea de mediu el o
folosea în sensul cel mai larg al cuvântului) poate să fie mai mult sau mai puţin completă, profundă,
multilaterală, iar gradul şi volumul acestei adaptări sunt determinate atât de condiţii exterioare, cât şi
de rezerva înnăscută de forţe fizice şi spirituale („gradul de înzestrare”). Adaptarea la mediu presupune
şi intensificarea elementului activismului în atitudinea omului faţă de mediul înconjurător. Dacă
indivizii slab înzestraţi de obicei se supun în întregime influenţei din partea mediului, adaptându-se
pasiv la condiţiile şi cerinţele lui, apoi firile bogat înzestrate, dimpotrivă, influenţează activ asupra
vieţii ce-i înconjoară, adaptându-se şi refăcând-o conform doleanţelor şi tendinţelor lor.
A. F. Lazurski subliniază că şi căile de adaptare la fel vor fi diferite, în funcţie de deosebirile
calitative dintre indivizi. Acestea sunt deosebirile în ceea ce priveşte temperamentul, caracterul.
Analizând manifestările personalităţii, el a utilizat termenii „endopsihic” şi „exopsihic” (pentru prima
dată împreună cu S. L. Frank în 1912), în prezent ei sunt folosiţi pe larg în psihologie. Endopsihicul
exprimă interdependenţa interioară a elementelor şi funcţiilor psihice, ca şi cum mecanismul interior al
personalităţii, „În corespundere cu aceasta şi acel aspect al personalităţii, care iese la iveală în aceste
manifestări şi care e denumit, de obicei, cu termenul „grad de înzestrare intelectuală”, îl vom numi
endopsihic”. Această noţiune include totalitatea unor astfel de funcţii psihice (psihofiziologice) de
bază şi aptitudini, ca receptivitatea, memoria, atenţia, activitatea combinativă (gândirea şi imaginaţia),
emotivitatea, capacitatea pentru efort volitiv, impulsivitatea sau chibzuinţă actelor volitive, rapiditatea,
forţa şi abundenta mişcărilor etc.
În opinia lui Lazurski, nucleul personalităţii, baza ei o constituie endopsihicul, el reflectându-se
într-o mare măsură asupra manifestărilor exopsihice, conţinutul cărora se determină prin atitudinea
personalităţii faţă de obiectele exterioare, faţă de mediu. (Mediul reprezintă natura, lucrurile materiale,
alţi oameni, grupele sociale, bunurile spirituale, ştiinţa, arta, religia şi chiar viaţa psihică a omului
însuşi, deoarece ultima la fel poate servi drept obiect al unei anumite atitudini din partea
personalităţii). De aici reiese că individualitatea omului e determinată nu numai de specificul
trăsăturilor lui endopsihice, ci, într-o măsură nu mai mică, şi de atitudinile lui faţă de fenomenele
înconjurătoare, de faptul cum reacţionează fiecare om la cutare sau cutare obiecte, ce iubeşte şi ce
urăşte, ce-l interesează şi faţă de ce e indiferent, adică, conform terminologiei lui Lazurski, de
manifestările lui exopsihice.
Ridicarea nivelului psihic se caracterizează prin următoarele indicii: l) numărul general al
producţiei psihice, abundenţa ei, diversitatea, complexitatea («volumul interesului») sau, dimpotrivă,
prin sărăcia, uniformitatea, primitivismul unor manifestări psihice aparte; 2) intensitatea unor
manifestări psihice aparte; 3) prezenţa într-o măsură mai mare sau mai mică a caracterului conştient al
lor şi conţinutului de idei; 4) coordonarea mereu crescândă a elementelor psihice, ea alcătuind în
totalitatea sa personalitatea umană, care la nivelul înalt asigură unitatea personalităţii.
Atitudinea (raportul) dintre personalitate şi mediul înconjurător la diferite niveluri este diferită.
La nivelul de jos influenţa din partea mediului înconjurător şi a circumstanţelor exterioare este, fără

66
îndoială, dominantă. Pe reprezentanţii nivelului de jos A. F. Lazurski îi caracterizează drept insuficient
de adaptabili: mediul îşi lasă asupra lor amprenta, adaptându-i cu forţa la aspiraţiile şi cerinţele sale.
Ca rezultat, personalitatea adesea nu oferă şi acel puţin, pe care ea l-ar fi putut oferi în cazul unei
atitudini mai independente faţă de mediu.
Reprezentanţii nivelului psihic mijlociu posedă o capacitate de adaptare mai mare, ei pot să-şi
găsească locul lor în mediul înconjurător şi să-l folosească în scopuri proprii, pot asigura nu numai
bunăstarea materială, ci şi un anumit confort fizic şi spiritual.
La nivelul psihic superior oamenii talentaţi, foarte dotaţi posedă într-o măsură şi mai mare date
pentru a se adapta la mediul înconjurător, dobândind pentru sine foloase materiale şi comodităţi. În
unele cazuri anume aşa se întâmplă. Totuşi, la acest nivel oamenii, de obicei, nu se limitează la
adaptarea la mediu, ci tind să-l transforme în corespundere cu idealurile şi tendinţele lor, o asemenea
creaţie e însoţită aproape întotdeauna de o luptă perseverentă şi diferite lipsuri. Concentrarea forţelor
psihice într-o direcţie anumită în legătură cu conţinutul de idei sporit al tendinţelor îi determină pe
aceşti oameni să desconsidere uneori confortul material şi mersul liniştit al vieţii, de aceea ei se
pomenesc adeseori aranjaţi în plan social mai rău decât oamenii obişnuiţi.
Lazurski a subliniat în mod deosebit gândul despre aceea că nivelul psihic nu determină tipul
personalităţii, căci tipurile principale se întâlnesc la toate nivelurile, deşi manifestările personalităţii
vor fi diferite în funcţie de indiciile expuse mai sus.
Şi încă un moment important: Lazurski nu pune semnul egalităţii între nivelul dezvoltării
psihice a personalităţii şi aprecierea ei etico-socială. Chiar şi la cele mai înalte trepte ale dezvoltării
psihice există tipurile sale deformate şi degradarea lor psihică adesea se dovedeşte a fi mai dăunătoare
în plan social şi mai respingătoare din punctul de vedere al moralei. În calitate de criteriu al aprecierii
morale el înaintează năzuinţa mai mare sau mai mică spre perfecţionare, tendinţa spre ridicarea
nivelului psihic. Această tendinţă e la fel de valoroasă în psihicul strălucit şi variat al omului foarte
dotat şi în sufletul sărac, primitiv al individului ce aparţine nivelului psihic de jos.
În felul acesta, după părerea lui Lazurski, personalitatea reprezintă ceva întreg, ca fiind legat, o
unitate organizată. Aptitudinile, voinţa, sentimentul, raţiunea, memoria, atenţia toate acestea constituie
laturi aparte ale unei structuri integrale comune. Tulburarea cutărei sau cutărei laturi a vieţii psihice se
răsfrânge asupra întregului psihic al omului. El distingea endopsihicul şi exopsihicul. Endopsihicul
constituie nucleul subiectiv al personalităţii. Exopsihicul determină atitudinile omului faţă de realitatea
înconjurătoare. Clasificarea personalităţii se bazează pe nivelurile de dezvoltare şi pe conţinutul
manifestărilor psihice dominante.

6.3.2. V. N. Measişcev
V. N. Measişcev {1893 - 1973) psiholog, doctor habilitat în medicină, profesor universitar.
După absolvirea facultăţii de medicină a Institutului psihoneurologic din Petrograd (1919) a activat la
Institutul de cercetări ştiinţifice „V. M. Behterev” din acelaşi oraş.
Cercetările ştiinţifice ale lui V.N. Measişcev cuprind un cerc vast al psihoneurologiei,
psihofiziologiei, psihologiei generale şi pedagogiei, însă cea mai mare importanţă pentru psihologia
contemporană o are teoria patogenetica a nevrozelor elaborată de Measişcev, precum şi teoria lui
general-psihologică a personalităţii, baza căreia o constituie psihologia atitudinilor omului.
Measişcev, la fel ca şi Lazurski, a elaborat problema atitudinilor. Dar în mod diferit:
atitudinile personalităţii sunt determinate de relaţiile sociale. Pe om îl caracterizează sistemul,
atitudinilor lui personale individuale, care e condiţionat social. El a subliniat gândul că personalitatea
se află într-o dependenţă deosebit de evidentă faţă de condiţiile sociale ale dezvoltării omului.
Atitudinile determină personalitatea, ci nu caracterul, ca la Lazurski.
Ele au un caracter generalizator şi universal. Totul în psihic el defineşte ca atitudini: orice
proces psihic conţine în sine o anumită atitudine şi e condiţionat de această atitudine, de exemplu,
atitudinea emoţională, volitivă. Prin aceasta se explică caracterul selectiv al fiecărui proces.
Atitudinile psihologice ale omului în formă desfăşurată reprezintă un sistem integral de
fenomene individuale, selective, conştiente ale personalităţii cu diferite aspecte ale realităţii obiective.

67
Acest sistem decurge din întreaga istorie a dezvoltării omului, el exprimă experienţa personală a
acestuia şi determină din interior acţiunile şi trăirile lui.
Din diversitatea atitudinilor personalităţii el evidenţiază atitudinile dominante, care
caracterizează orientarea acesteia (socială sau individuală). Analizând atitudinile dominante,
Miasiscev evidenţiază următoarele atitudini: a) atitudinea omului faţă de oameni, b) atitudinea lui faţă
de sine şi c) atitudinea faţă de obiectele lumii exterioare. Categoria atitudinii faţă de oameni este
decisivă şi determinantă şi poartă un caracter de corelaţie.
Sistemul corelaţiilor cu cei din jur determină situaţia obiectivă a copilului şi maturului în
mediul social înconjurător, rolul lor diferit în cadrul lui, atitudinea lor faţă de anturajul social.
Personalitatea, formându-se în interacţiune cu oamenii, nu numai că îşi satisface trebuinţele, ci şi îşi
regulează comportarea.
De acum la vârsta fragedă, în legătură cu existenţa necesităţilor şi interdicţiilor sociale, la copil
apare conştientizarea factorului obligatoriu şi celui interzis. Pe lângă formula „vreau” sunt însuşite
formulele „se poate”, „nu se poate”, „trebuie”, „e necesar”. Apare o corelaţie diferită a lumii
exterioare şi celei interioare comportarea „pentru sine” şi „pentru alţii”.
V. N. Measişcev subliniază în mod deosebit gândul despre aceea că succesul formării
personalităţii este determinat în legătură cu trebuinţele personalităţii si cerinţele din partea celor din
jur. Lipsa cerinţelor şi satisfacerea impecabilă a trebuinţelor formează copilul, preadolescentul şi în
continuare adolescentul cu o nedezvoltare a caracterului social obligatoriu al atitudinilor. Creşterea
personalităţii constă în transformarea atitudinii personale în una principială, în cazul căreia are loc
trecerea imperceptibilă de la acţiunea dependentă (de dragul conducătorului) la acţiunea independentă
(de dragul principiului).
În lucrarea „Personalitatea şi nevrozele” (1960) el scrie că gradul superior de dezvoltare a
personalităţii şi atitudinilor ei e determinat de nivelul atitudinii conştiente faţă de anturaj şi de
autoconştiinţă ca atitudine conştientă faţă de sine însuşi. Pornind de la definirea conştiinţei ca grad
suprem de dezvoltare a psihicului, „noi trebuie să ajungem la concluzia că psihologia personalităţii şi a
atitudinilor ei este cu precădere psihologia conştiinţei”. De aceea psihologia personalităţii şi a
atitudinilor a lui Measişcev este un antipod al învăţăturii lui S. Freud despre psihologia
inconştientului. El afirmă importanţa problemei despre integralitatea conştiinţei. Atitudinea nu poate fi
făcută nici impersonală, nici parţială. Atitudinea este întotdeauna expresia personalităţii în ansamblu,
ea întotdeauna vizează personalitatea şi e integrală. Atitudinea îşi are întotdeauna obiectul său, de
aceea ea e plină de conţinut. E important şi faptul că personalitatea şi atitudinile ei se exprimă, înainte
de toate, în acţiuni practice, de aceea adevărata faţă a omului se dezvăluie întotdeauna în fapte.
Analizând problema cercetării psihologice a personalităţii, Measişcev subliniază în mod
deosebit faptul că ea trebuie studiată în ansamblu, ci nu unele procese şi funcţii aparte. Totodată,
personalitatea se cunoaşte în cea mai mare măsură prin faptul care sunt motivele şi scopurile activităţii
ei. Personalitatea se manifestă în cea mai mare măsură în faptul ce e cel mai important pentru ea, spre
ce tinde ea cu putere şi perseverenţă şi se manifestă cel mai pregnant în momentele critice. A studia
personalitatea în atitudinile ei individuale cu colectivul în activitatea de muncă o asemenea abordare a
problemei determină caracterul intervenţiei experimentale active la studierea personalităţii.
Atitudinile conştiente ale personalităţii au fost puse la baza instruirii şi educaţiei, precum şi la
baza tratării bolnavilor în psihoterapie. Measişcev subliniază că atitudinile personalităţii nu trebuie
considerate un stereotip. Atitudinea conştientă, venind din trecut, se orientează spre perspectivă. De
aceea ea nu trebuie identificată nici cu stereotipul, nici cu montajul psihologic. Această problemă e
legată cu formarea la elevi a atitudinii faţă de învăţătură, şcoală, colectiv, activitatea de muncă.
Measişcev astfel caracterizează stadiile dezvoltării atitudinilor omului: anteatitudinii - perioada
iniţială, care se manifestă în selectivitate, când copilul îşi exprimă în vorbire „vreau” „nu vreau”- l său;
al doilea stadiu al dezvoltării atitudinilor se caracterizează prin mobilitate situativă, adică atitudinea se
schimbă uşor sub influenţa stării emoţionale trecătoare. La acest stadiu atitudinile sunt strâns legate cu
fapta şi reacţia, următorul stadiu de dezvoltare a atitudinilor se caracterizează nu numai prin
dezvoltarea funcţională, ci şi prin schimbări calitative, apar atitudini, condiţionate de trebuinţele
necesităţii. În felul acesta, dezvoltarea atitudinilor se caracterizează la început prin diferenţiere, apoi

68
prin emoţionalitate şi, în sfârşit, prin conştientizare. La un nivel înalt de dezvoltare atitudinile devin
formaţiuni relativ independente, şi anume interese, aprecieri şi convingeri.
Structura personalităţii, după Measişcev, o constituie corelaţia tendinţelor ce vizează conţinutul
ale personalităţii (manifestarea distinctă a unor anumite trebuinţe), care permite a vorbi despre
caracterul armonios, integralitate, unitate sau duplicitate, dezintegrare, lipsa unităţii personalităţii. El
evidenţiază două perechi de tendinţe care determină personalitatea: prima tendinţă are caracter
individual-personal şi social-colectiv, a doua caracter ideologic-moral şi instinctiv-fiziologic.
Principalele criterii de tipologie şi clasificare a personalităţilor el consideră atitudinea
componentelor de orientare individualistă şi colectivistă, precum şi calităţile structurale principale ale
personalităţii: integralitatea şi consecvenţa interioară sau caracterul contradictoriu şi neorganizarea.

6.4. Teoria orientării în psihologia personalităţii (D.N. Uznadze)

Psihologul gruzin D. N. Uznadze (1886-1950) a utilizat noţiunea de orientare (montaj
psihologic) în calitate de principiu universal de studiere a psihicului. Orientarea este o tendinţă
determinantă, o stare internă de consimţământ a omului de a percepe, aprecia şi acţiona într-un mod
anumit în raport cu obiectele şi fenomenele realităţii. În viziunea lui Uznadze, orientarea personalităţii
prezintă ceva intermediar dintre lumea fizică şi conştiinţă. Orientările asigură nu numai starea de
consimţământ faţă de o anumită activitate orientată spre satisfacerea unei sau altei necesităţi, dar sunt
şi factori care orientează şi determină conţinutul conştiinţei.
Prin orientare se subînţelege modul de a satisface într-un anumit fel trebuinţa. Orientarea este
hotărârea de a depune o oarecare activitate, hotărâre, de care personalitatea nu este conştientă, dar cu
ajutorul căreia poate fi satisfăcută o anumită trebuinţă.
Prezenţa şi legităţile orientării au fost evidenţiate cu ajutorul următoarei metodici
experimentale. Subiectului experimental i s-a format necesitatea cognitivă de a rezolva o problemă. De
exemplu, i s-a propus să compare de câteva ori la rând (10-15 ori) între ele, prin pipăit, două bile
inegale, dintre care una era mai mare şi alta mai mică. După aceea ele erau înlocuite cu două bile
egale. În această ultimă probă, care constituia partea critică a experimentului, la subiectul experimental
apărea iluzia că bilele nu sunt egale. Faptul se explică prin aceea, că percepţia bilelor obiectiv egale se
realizează în condiţiile unei subiective pregătiri, că bilele din nou vor fi inegale, adică, fiind orientat
spre o necesitate, să realizeze într-un anumit fel actul comparării. Rezultate asemănătoare s-au obţinut
şi în experimentul în care participa vederea subiectului. Orientarea care ia naştere la fixarea a două
obiecte inegale cu ochiul stâng s-a extins şi asupra celui drept etc. D.N. Uznadze a descoperit, că
orientarea ea naştere în sistemul nervos central şi nu este un produs numai al părţii sale periferice.
Toate aceste experienţe au permis să concluzionăm că orientarea este o particularitate a
activităţii personalităţii. Ca rezultat al repetării situaţiilor de orientare treptat se formează un şir de
orientări bine fixate, care, fără ca omul să bănuiască, determină în multe cazuri poziţia lui în viaţă. În
viaţa obştească psihologia, de asemenea scoate în evidenţă formele de comportare în care se manifestă
orientări fixe ale personalităţii, în parte, asemănătoare cu faptele găsite de D.N. Uznadze. De aşa
natură sunt, bunăoară, orientările elevilor din clasa întâi faţă de învăţătoare: orientările se manifestă
sub forma hotărârii de a îndeplini orice indicaţie dată de ea, fără nici un simţ critic faţă de orice faptă a
ei, chiar şi de aşa natură care, apărute la un alt om, ar fi produs la copii o împotrivire.
Tot prin orientare se explică la unii oameni atitudinea faţă de contabili, ca faţă de nişte oameni
duri şi pedanţi, faţă de savanţi – ca faţă de nişte oameni distraţi şi nepractici, faţă de lucrătorii
comerţului – ca faţă de vicleni. Orientările faţă de diferite fapte din viaţă pot fi pozitive şi negative.
Orientările pot fi mai mult sau mai puţin inconştiente. În unele cazuri, când omul trebuie să-şi dea
seama de poziţia sa şi să o formuleze, orientarea inconştientă se manifestă deja ca o convingere, adică
un motiv pe deplin conştient al activităţii.

69
 ACTIVITĂŢI
1. Completaţi definiţia: Personalitatea – omul ca subiect al relaţiilor sociale şi ...
2. Enumeraţi componentele de bază a conştiinţei de sine a personalităţii.
3. Completaţi afirmaţiile:
A. Fondatorul primului laborator experimental de psihologie este...
B. Metoda de autoobservare în psihologie se numeşte...
4. Scrieţi într-un tabel teoreticienii care au definit termenul de personalitate şi care este esenţa
definiţiei lor.
5. Reprezentaţi schematic legăturile principale ce contribuie la integrarea personalităţii.
6. Numiţi ipostazele în care este privit subiectul uman.
7. Reprezentaţi într-un tabel conţinutul următoarelor modele:

Modelul personalităţii într-o accepţiune vastă Modelul personalităţii ce se axează pe forţele

umane

8. Rezumaţi într-un tabel influenţa factorului ereditar şi factorului social asupra formării
personalităţii.
9. Explicaţi sensul termenului „personalitate de bază” şi cine şi cum contribuie la formarea
ei.
10. Rezumaţi într-un tabel conţinutul mecanismelor socializării.
11. Explicaţi care este rolul identificării în comportamentul social.
12. Argumentaţi, în baza unui exemplu propriu, de ce identificarea socială şi personală sunt
parte a procesului de autodeterminare şi autocunoaştere.
13. Reprezentaţi schematic clasificarea grupului social.
14. Argumentaţi, în baza unui exemplu propriu, că sunteţi o persoană socializată.
15. Descrieţi, pe scurt, statusurile Dvs. sociale.
16. Reprezentaţi schematic rolurile Dvs. sociale.
17. Reprezentaţi schematic componentele sistemului personalităţii.
18. Descrieţi structura de control proprie Dvs. asupra motivelor, scopurilor şi mijloacelor
comportamentului şi trăsăturile specifice de personalitate care generează din aceasta.
19. Scrieţi câte 5 calificative pentru fiecare metodă preştiinţifică de studiere a personalităţii.
20. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre metodele preştiinţifice de studiere a
personalităţii şi teoriile lui Hipocrate, Galenus şi Sheldon.
21. Rezumaţi într-un tabel toţi cercetătorii menţionaţi în text, care şi-au adus aportul în
abordarea ştiinţifică a personalităţii şi care este aportul lor ştiinţific.

Nr. Cercetătorii Aportul ştiinţific

22. Descrieţi personalitatea de pe poziţia realităţii psihice, sociale şi spirituale.

23. Stabiliţi corelaţia dintre noţiunile de bază şi noţiunile ce exprimă însuşirile, particularităţile şi
alte caracteristici ale lor.
1. Activitate А. Constanţă
2. Personalitate В. Activism
3. Atenţie С. Deprindere
4. Senzaţie Д. Motiv
5. Percepţie Е. Analizator
F. Individ
G. Involuntar
Н. Apercepţie
70
 24. Numiţi fondatorul psihologiei personalităţii.
25. Rezumaţi într-un tabel conţinutul succint al divergenţelor de ordin metodologic din cadrul
psihologiei personalităţii.
26. Numiţi ştiinţa care generează unicitatea.
27. Argumentaţi veridicitatea paradigmei interacţionist – sistemice.
28. Reprezentaţi într-un tabel deosebirile din cadrul următoarelor orientări:

Nr. Orientarea Deosebirea

1. idiografică şi nomotetică
2. biologistă şi sociologist-culturologică
3. atomar-descriptivă şi sintetic-structuralistă
4. plană şi ierarhică
5. statică şi dinamică

29. Rezumaţi într-un tabel conţinutul succint al: definiţiilor prin efect extern; definiţiilor prin
structură internă; definiţiilor pozitiviste sau formale.
30. Efectuaţi alegerea.
1. Structura personalităţii este constituită din: A. Orientarea personalităţii
B. Însuşirile psihice
C. Procesele psihice
D. Priceperi, cunoştinţe, experienţă
E. Individualitate
F. Stările psihice

31. Stabiliţi corespondenţele dintre noţiunile de bază şi noţiunile ce exprimă însuşirile,

particularităţile şi alte caracteristici ale lor.

1. Gândirea A. Analiza
2. Personalitatea B. Concepţia despre lume
3. Activitatea C. Concentrarea
4. Atenţia D. Modalitatea
5. Senzaţia E. Post-voluntar
6. Percepţia F. Interesul
G. Acţiunea
Н. Sensibilizarea
I. Constanţa
J. Iluzia

32. Scrieţi în tabel 15 termeni ce se referă la conştiinţa de sine şi sensul lor.

Nr. Termenii Sensul

33. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre termenii: conştiinţă, inconştient, subconştient,

conştiinţă de sine.
34. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre principalele perspective de abordare a
personalităţii.
35. Descrieţi personalitatea Dvs. conform perspectivei sistemico-psihosociale.
36. Scrieţi un eseu pe tema „Configuraţia sintetic–integrativă a personalităţii mele”,
descriind faţetele personalităţii Dvs. (demersul analitic) şi tipul de personalitate (demersul sintetic).
37. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre instrumentele de diagnosticare şi faţetele
personalităţii.

71
 38. Rezumaţi într-un tabel conţinutul succint al celor patru etape de evoluţie a concepţiilor
despre Eu.
39. Reprezentaţi schematic contribuţia lui Mead în studiul Eu-lui.
40. Aranjaţi în ordine alfabetică numele savanţilor ce s-au ocupat de „Psihologia Eu-lui.”
41. Descrieţi care este rolul Eu-lui în structura personalităţii.
42. Reprezentaţi schematic modalităţile distincte de definire a Eu-lui.
43. Argumentaţi că Eu-l este o schemă atitudinală centrală, complexă şi specific personală.
44. Explicaţi care este natura psihică a Eu-lui.
45. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre Eu şi conştiinţă.
46. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre Eu şi personalitate.
47. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre structura şi tipologia personalităţii şi structura
şi tipologia personalităţii Eu-lui.
48. Completaţi tabelul, utilizând informaţia din text:

Nr. Clasificarea Eu-lui Tipurile de Euri corespunzătoare fiecărei clasificări

49. Reprezentaţi schematic conţinutul bipolar în care se poziţionează teoriile personalităţii.

50. Scrieţi câte 3 calificative pentru fiecare criteriu de diferenţiere, utilizat în evaluarea teoriilor
personalităţii.
51. Folosind prezumţiile de bază asupra naturii umane (informaţia din tabelul 5.1.) descrieţi
teoriile lui Rogers şi Erikson.
52. În baza criteriilor de diferenţiere (informaţia din tabelul 5.2.) evaluaţi teoria personalităţii
după Freud şi Kelly.
53. Rezumaţi într-un tabel perspectivele psihologiei contemporane în studierea şi cunoaşterea
personalităţii.
54. Stabiliţi corespondenţele dintre orientările psihologiei şi obiectul lor de cercetare.
1. Psihologia conştiinţei. А. Cunoaşterea
2. Behaviorismul В. Psihicul
3. Freudismul С. Autoactualizarea personalităţii
4. Psihologia gestaltistă D. Inconştientul
5. Psihologia umanistă Е. Conştientul
6. Psihologia cognitivă F. Structurile integre ale psihicului
7. Psihologia sovietică G. Comportamentul
55. Stabiliţi deosebirea dintre teoria comportamentală a personalităţii şi teoria activităţii.
56. Descrieţi personalitatea Dvs. de pe poziţia psihologiei activităţii.
57. Scrieţi care sunt componentele structurii personalităţii la fiecare teoretician a teoriei
activităţii.
58. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre structura personalităţii după S. L. Rubinştein,
L. Bojovici şi K. K. Platonov.
59. Completaţi componentele schemei activităţii psihologice după A. N. Leontiev.
1) Necesitate
2) ?
3) ?
4) ?
5) Condiţie
6) ?
7) Acţiune
60. Descrieţi particularităţile structural–caracterologice, conţinutul, elementele de bază şi
potenţialul de bază a personalităţii Dvs.

72
 CONCLUZII

Studiul ştiinţific al personalităţii umane relevă o situaţie oarecum paradoxală: deşi

personalitatea reprezintă preocuparea esenţială a psihologiei, înseşi obiectul ei de studiu, totuşi
psihologii nu au ajuns la un consens în privinţa structurii şi dinamicii acesteia. Există o diversitate de
concepţii, teorii şi moduri de abordare a personalităţii umane, fiecare insistând asupra unor aspecte şi
neglijând, sau tratând insuficient altele. Complexitatea personalităţii umane, a structurii şi dinamicii ei,
a generat dificultăţi şi chiar controverse în încercarea multor autori de a surprinde şi circumscrie
cognitiv această realitate psihologică.
Ca realitate psihologică, personalitatea umană a suscitat interes dintotdeauna. De la apariţia lor,
oamenii au observat că sunt diferiţi unii de alţii, în ciuda faptului că au şi unele elemente comune.
Diferenţele individuale erau considerate de oamenii societăţilor primitive şi arhaice ca fiind normale,
naturale, "în firea lucrurilor", fără să-şi pună însă în mod expres problema explicării lor. Cu toate
acestea "apariţia conceptului modern de personalitate şi studierea procesului de formare a
personalităţii sunt fenomene foarte recente ... mai noi chiar decât studiile despre cultură şi societate"
(Linton, 1968).
G. Allport (1981) consideră că "personalitatea înseamnă ceea ce o persoană este în mod real,
indiferent de modul în care ceilalţi îi percep calităţile sau de metodele prin care le studiem". De
asemenea, Susan Cloninger (1998) arată că cel mai adesea personalitatea este definită ca fiind
"funcţionarea psihologică a unei persoane individuale”. O poziţie asemănătoare adoptă şi M. Zlate
(1994) care arată că personalitatea este "totalitatea psihologică ce caracterizează şi individualizează un
om particular. Astfel, personalitatea este "realitatea complexă şi dinamică a fiecăruia dintre noi (Zlate,
1994), ansamblul organizat al proceselor, stărilor şi funcţiilor psihice ale individului, care determină
modul său propriu de a gândi, simţi şi acţiona, adică modul său de a fi.
Desemnând o realitate complexă, conceptul de personalitate are mai multe accepţiuni. M. Zlate
(1994) identifică trei accepţiuni ale noţiunii de "personalitate": 1) accepţiunea antropologică - cea care
se referă la natura şi esenţa fiinţei umane. Potrivit acesteia esenţa umană o constituie ansamblul
relaţiilor sociale, reglementată de anumite norme şi valori, pe care individul le "transferă în
inferioritatea sa, le sedimentează şi le solidifică în sine, transformându-le într-un bun propriu".
Calitatea mediului social în care trăieşte individul determină calitatea personalităţii sale; 2)
accepţiunea psihologică potrivit căreia personalitatea este "un ansamblu de condiţii interne" cu rol de
mediere şi filtrare a solicitărilor externe la care este supus omul în decursul existenţei sale. Aceste
"condiţii interne" se structurează - prin diferenţiere şi integrare - în mod particular la nivelul fiecărei
persoane, cristalizându-se sub forma unor însuşiri sau trăsături psihice, relativ stabile care permit
anticiparea a ceea ce va face un individ într-o situaţie dată; 3) accepţiunea axiologică care are în
vedere omul ca valoare recunoscută, ca fiinţă care valorizează şi creează valori, capabilă de
autorealizare.
Încercând să identifice elementele componente care alcătuiesc şi generează sistemul organizat
numit personalitate, J. Szczepanski (1972) constată că acestea au origini diferite, sunt de natură
diferită, şi anume: 1) elemente biogene reprezentate de înzestrarea biologică transmisă ereditar, 2)
elemente psihogene care ţin de memorie, voinţă, inteligenţă, imaginaţie, temperament, caracter etc.; 3)
elemente sociogene referitoare la: a) idealul cultural al personalităţii, impus de către societate în
procesul socializării şi educării; b) rolurile sociale îndeplinite care constau în efectuarea unor activităţi
diverse; c) eul subiectiv sau imaginea (şi evaluarea) de sine a persoanei constituită sub influenţa altor
oameni cu care interacţionează persoana în cauză; d) eul - reflectat, "descifrat" din imaginile altora
despre o anumită persoană (ceea ce aceasta din urmă îşi imaginează că alţii cred despre ea).
Aşadar, vorbind despre personalitatea cuiva, a unui individ, trebuie să luăm în considerare
ansamblul caracteristicilor sale, începând cu cele morfologice, constituţionale, continuând cu cele
psihice şi psihosociale, şi terminând cu cele sociale. Toate elementele structurale ale personalităţii
formează un ansamblu unitar, un sistem cu un anumit coeficient de integrare şi coerenţă internă. La
nivelul omului, biologicul, psihologicul şi socioculturalul sunt indisociabili astfel încât, "abordarea
personalităţii trebuie să fie cu necesitate, integrativă şi integrală." (Popescu-Neveanu, 1994).
73
 Sintetizând, putem spune că personalitatea reprezintă o unitate bio-psiho-socio-culturală, un
mod particular de structurare, la nivelul persoanei, a acestor elemente. Totodată personalitatea este o
individualitate puternic conturată, impunătoare prin activitatea sa (în primul rând prin creaţia sa) care-i
conferă o valoare deosebită recunoscută şi apreciată, ca atare, de ceilalţi.
O privire generală asupra majorităţii caracterizărilor şi a definiţiilor date personalităţii,
evidenţiază prezenţa unor idei (Montmolin, 1965) sau caracteristici (Perron, 1985) de bază: a) ideea de
totalitate sau globalitate; personalitatea cuiva este privită de majoritatea autorilor ca un ansamblu de
trăsături/caracteristici care permit descrierea acelei persoane, identificarea ei printre ceilalţi; b) ideea
de individualitate care se referă la caracterul unic, original ai personalităţii pe baza căruia putem
diferenţia un individ de altul; c) ideea de concret, potrivit căreia cunoaşterea personalităţii ne permite
să realizăm anumite predicţii cu privire la ceea ce va face în mod concret, un individ într-o anumită
situaţie; d) ideea de unitate şi coerenţă, personalitatea presupunând o anumită organizare şi
interdependenţă a elementelor sale componente, având caracterul de sistemic; e) ideea de permanenţă
(stabilitate) temporală în sensul că trăsăturile definitoriale personalităţii reprezintă constante ale
comportamentului său care arată că, deşi persoana se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează totuşi
identitatea sa psihoindividuală; f) ideea de organizare ierarhică a trăsăturilor de personalitate: unele
trăsături sunt mai puternice, se manifestă mai pregnant, devenind dominantele comportamentale ale
individului, altele sunt mai slabe, se manifestă mai şters fiind determinate. Trăsăturile dominante sunt
expresia unei orientări atitudinal-valorice concretizată într-o concepţie (filosofie) proprie despre lume
şi viaţă.
M. Golu (1993) consideră că în psihologia personalităţii pot fi identificate patru orientări
principale, cărora li se subsumează diverse teorii şi modele teoretico-explicative, şi anume: a)
orientarea biologistă; b) orientarea experimentalistă; c) orientarea psihometrică; d) orientarea
socioculturală şi antropologică.
Succinta trecere în revistă a principalelor orientări în studiul personalităţii ne dă prilejul
realizării unor constatări şi precizări semnificative dintre care cele mai importante ar fi: nu există un
mod unic de abordare a personalităţii, o singură paradigmă explicativ-interpretativă care să pornească
de la presupoziţii fundamentale despre fiinţa umană acceptată de către toţi autori; fiecare orientare
accentuează asupra unui aspect, asupra unei laturi a personalităţii, neglijând sau diminuând rolul
celorlalte; constituirea unei psihologii a personalităţii bazată pe o teorie comprehensivă, unanim sau
cel puţin în majoritate acceptată este departe de a fi realizată, iar speranţa că ea ar putea apărea este,
deocamdată, mică; studierea unei realităţi deosebit de complexe cum este personalitatea umană
reclamă mai degrabă complementaritatea orientărilor şi tipurilor de abordare a acesteia decât
cantonarea pe o anumită poziţie sau alta care sunt, inevitabil, restrictive şi limitative; orice demers în
studiul ştiinţific al personalităţii, fie el cu caracter teoretic-interpretativ, sau practic-explicativ, pentru a
fi mai larg acceptat, trebuie să pornească de la ideea că omul este ceea ce este graţie relaţiei
(relaţionalii) cu mediul (natural şi sociocultural) şi activităţii sale desfăşurate în diverse contexte
situaţionale ce alcătuiesc mediul existenţial al acestuia.
În activitatea şi relaţionarea sa cu mediul, omul dă curs unor solicitări externe (cerinţe,
condiţionări, constrângeri etc., exercitate de mediu) şi unor solicitări interne (dorinţe, trebuinţe,
aspiraţii, tendinţe etc.), structura sa bio-psiho-socio-culturală fiind rezultatul interacţiunii şi integrării
acestor două tipuri de solicitări. Personalitatea unui om se edifică, se dezvoltă şi se schimbă graţie
dinamicii raportului dintre solicitările externe şi cele interne. Ideea interacţiunii dinamice dintre
individ şi mediul său este o idee-pivot prezentă tot mai des în diversele teorii de abordare a
personalităţii. Din raţiuni de ordin teoretico-metodologice, dar şi practic-aplicative, constituirea şi
utilizarea unor modele de abordare a personalităţii constituie o modalitate mult mai adecvată de
studiere a personalităţii; prin caracterul său fenomenologic dar şi prin virtuţile sale teoretico-
explicative, conceptul de model s-a impus în psihologia personalităţii. Considerăm că se mai face un
pas înainte în direcţia realizării dezideratului fundamental al psihologiei personalităţii, acela de a
constitui un model (şi un concept) al "personalităţii integrative" (P. Popescu-Neveanu, 1988), un
"model al modelelor, unitar şi sintetic" (Pavelcu, 1982).

74
 PARTEA 2. TEORIILE PERSONALITĂŢII

INTRODUCERE

Complexitatea structurii şi dinamicii personalităţii umane a generat multiple direcţii de

cercetare şi moduri variate de abordare a acesteia, în cadrul căreia s-au evidenţiat destule dificultăţi în
ceea ce priveşte investigarea şi explicarea diverselor aspecte şi componente ale personalităţii.
Aspectele ce ţin de orientarea personalităţii nu sunt în suficientă măsură studiate. Unii autori au
în vedere componentele orientative ale personalităţii umane pe care însă fie doar le menţionează, fie le
abordează insuficient; alţii, dimpotrivă, acordă atenţia cuvenită acestor aspecte fără a insista asupra
jocului şi rolului lor în structura şi dinamica de ansamblu a personalităţii.
Caracteristicile moderne ale studiului ştiinţific al personalităţii sunt date de procesul de
transformare a speculaţiilor despre natura umană în concepte care pot s-o studieze empiric. Efortul de
restabilire a „ştiinţei persoanei” este orientat fie spre „cunoaşterea cauzelor comportamentului şi
dezvoltării”, fie spre „a ne cunoaşte pe noi înşine obiectiv”. Pentru atingerea acestui deziderat sunt
necesare informaţii ştiinţifice, intuirea exactă a perspectivelor cunoaşterii, mai ales când metodele
ştiinţifice sunt inerent limitate. Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor
personalităţii, se pune problema evaluării acestora.
În aceast compartiment vom analiza acele aspecte care determină diferentele caracteristice
dintre oameni. Suntem complet diferiţi, şi totuşi avem cu toţii unele lucruri în comun. Relevarea
trăsăturilor comune, a însuşirilor specifice grupurilor de persoane şi a celor care sunt în mod distinct
individuale este o parte fascinantă a psihologiei şi toate teoriile psihologice contribuie la aceasta.
Cunoaşterea poziţiei fiecărei teorii faţă de prezumţiile de bază asupra naturii umane, uşor
sesizabilă folosind procedeul de analiză prezentat, relevă importante diferenţieri între teoreticieni.
Orice interpretare a unui comportament se realizează folosindu-se un model teoretic a cărui valoare
trebuie să fie bine cunoscută pentru a oferi psihologului posibilitatea alegerii conceptelor care explică
cât mai bine conduita umană. Este preferabil să ne sprijinim pe metode şi procedee pe care teoria le
poate evalua obiectiv. Valoarea empirică, testarea ipotezelor teoretice, preocupare de bază a
psihologilor contemporani, reprezintă prima sursă de apreciere pentru determinarea valorii unei teorii.
În general, teoreticienii personalităţii au dificultăţi în a determina, chiar moderat, validitatea empirică,
ei preferând poziţii teoretice. În anumite cazuri, teoriile personalităţi au accentuat aspectul biologic,
emoţional, inconştient, cognitiv, social şi al factorilor culturali în comportamentul uman, limitând prin
aceasta valoarea comprehensivă a teoriei. Orice continuator competent poate mări această valoare
euristică, transformând esenţa conceptelor într-o formă care să permită dezvoltare activităţii de
cercetare.
Vom analiza câteva dintre principalele teorii asupra personalităţii, care au fost elaborate de
către psihologi cu scopul de a explica diferenţele dintre oameni, modul de dezvoltare şi împlinire a
personalităţii. Printre aceste teorii se numără: Teoria psihodinamică a personalităţii, Freud S.;
Psihologia analitică, Jung C.; Psihologia individuală, Adler A.; Psihanaliza socială a personalităţii,
Horney K.; Abordarea interpersonală, Sullivan H.; Teoria alienării, Fromm E.; Teoria identităţii,
Erikson E.; Behaviorismul clasic (radical), E. Torndike, G. Watson; Behaviorismul operant, Skinner
B.; Behaviorismul cognitiv, E. Tollman; Behaviorismul hipotetico-deductiv, K Holl.; Teoria social-
cognitivă a personalităţii, A. Bandura.; Teoria cognitiv-afectivă a personalităţii, J. Rotter; Concepţia
lui A. Maslow asupra persoanei; Teoria fenomenologică a personalităţii, C. Rogers; Teoria
intenţionalităţii, Ch. Buhler; R. May; Teoria factorială a personalităţii, R. Cattell; Teoria factorială a
tipurilor de personalitate, Eysenck H; Psihologia individualităţii, Allport G. şi Psihologia cognitivă a
personalităţii, Kelly G..
Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specific de referinţă şi un început
unic care să deducă întreaga construcţie a personalităţii.

75
 Obiective
 Să descrie corespondenţele dintre conceptele de bază privind structura personalităţii, după
Freud.
 Să descrie manifestările complexului deranjant, complexului de abandon şi complexului de
culpabilitate.
 Să stabilească corespondenţele dintre anxietatea obiectivă, anxietatea obiectivă şi
anxietatea morală.
 Să cunoască specificul mecanismelor de apărare ale Eu-lui descrise de Freud.
 Să cunoască stadiile psihosexuale ale personalităţii, după Freud.
 Să stabilească impactul teoriei lui Freud asupra dezvoltării teoriei şi practicii psihologice şi
psihiatrice
 Să stabilească conexiuni dintre psihologia analitică şi psihanaliză.
 Să cunoască principiile fundamentale folosite de Jung pentru explicarea funcţionării
energiei psihice
 Să cunoască corespondenţele dintre inconştientul personal şi inconştientul colectiv.
 Să descrie tehnicile de bază utilizate de Jung pentru evaluarea personalităţii.
 Să compare stilurile fundamentale de viaţă, după Adler.
 Să identifice stilul personal fundamental de viaţă.
 Să stabilească care este influenţa familiei (experienţa cu mama, cu tata, ordinea naşterii în
familie) asupra dezvoltării personalităţii.
 Să descrie aspectele pozitive şi negative ale orientărilor de caracter după E. Fromm
 Să cunoască esenţa concepţiei lui Horney asupra dezvoltării umane.
 Să stabilească similarităţile, privind personalitatea, dintre conceptele lui Sullivan, Horney şi
Adler.
 Să descrie mecanismele psihice de evadare după E. Fromm.
 Să descrie conţinutul trebuinţelor psihologice după E. Fromm
 Să descrie stadiul de dezvoltare psiho-socială la care se află.
 Să identifice punctele comune dintre conceptele behaviorismului clasic, operant şi cognitiv.
 Să cunoască obiectul de studiu al psihologiei umaniste.
 Să evalueze personalitatea după manifestarea nevoii de actualizare a sinelui.
 Să deducă conexiuni dintre dintre teoria lui Maslow şi teoria lui Walter Cannon.
 Să descrie trăsăturile de personalitate după Cattell.
 Să determine corespondenţele dintre datele L, Q şi T, după Cattell.
 Să stabilească similarităţile dintre teoria lui Cattell şi teoria lui Allport.
 Să cunoască teoreticienii care s-au ocupat de stadiile de dezvoltare a personalităţii şi
stadiile descrise de către fiecare din ei.
 Să observe şi să definească corect constructele personale pe care le utilizează oamenii,
după Kelly.
 Să identifice punctele comune dintre ideile lui Kelly şi cele ale altor teoreticieni.
 Să generalizeze meritele şi neajunsurile fiecărei teorii studiate ale personalităţii.
 Să descrie procesul complex de devenire a „personalităţii optimale”.

76
 TEMA 7. ORIENTAREA PSIHODINAMICĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

7.1. Freud S. Teoria psihodinamică a personalităţii

7.1.1. Viaţa lui Freud (1856 – 1939)
Sigmund Freud s-a născut pe 6 mai 1856, în Freiberg, Moravia. Tatăl lui a fost un neînsemnat
comerciant de lână. Când afacerile sale din Moravia au decăzut, familia s-a mutat la Leipzig,
Germania, şi mai târziu, când Freud avea 4 ani, la Viena, Austria. Freud avea să rămână acolo pentru
aproape 80 de ani. Când Freud s-a născut, tatăl său avea 40 de ani, iar mama sa (a treia soţie a tatălui)
avea doar 20 de ani. Tatăl era sever şi autoritar. Ca adult, Freud îşi aminteşte de ostilitatea, furia şi ura
resimţite încă din copilărie faţă de tatăl său. Mama sa era suplă şi atractivă, protectoare şi iubitoare.
Freud declară că a simţit atracţie sexuală, pasionala pentru ea. Această situaţie l-a condus către
dezvoltarea conceptului de Complex Oedipian, pane importantă a sistemului său de personalitate şi
parte integrantă a copilăriei sale. Aşa cum vom vedea teoria lui Freud reflectă multe din experienţele
copilăriei sale.
Freud a fost admis la liceu cu un an înaintea vârstei normale şi a fost constant lider în clasă.
Vorbind fluent germana şi ebraica, a obţinut masteratul în latină, greacă, şi franceză la terminarea
şcolii, dar a studiat singur italiana şi spaniola.
A manifestat interes pentru multe domenii, inclusiv istoria militară, dar când a fost nevoit să-şi
aleagă o carieră, din cele câteva permise unui evreu în Viena, el a ales medicina. Nu şi-a dorit să fie
medic, dar a considerat că studiile medicale îl vor conduce spre o carieră în cercetarea ştiinţifică, ceea
ce i-ar fi adus faima dorită.
Freud a început să studieze efectele cocainei, prea puţin cunoscută în acea perioadă. A folosit el
însuşi drogul şi insista ca şi logodnica, surorile şi prietenii lui să-l încerce. A devenit entuziast în
legătură cu această substanţă, numind-o” medicament miraculos” şi ”substanţă magică” ce putea
vindeca multe afecţiuni. A căpătat multă notorietate ca rezultat al susţinerii cocainei în articole şi
cursuri, dar avea să regrete mai târziu când oamenii de ştiinţă dovedeau că această substanţă putea
provoca dependenţă. Pentru mulţi ani istoricii au crezut că din 1887 Freud a renunţat la a mai folosi
cocaina, dar de fapt el a continuat să folosească drogul cel puţin încă 10 ari, până la jumătatea vârstei.
Freud şi-a început practica în 1881 ca neurolog clinician manifestând interes pentru explorarea
personalităţilor celor care sufereau dezechilibre emoţionale.
A studiat la Paris pentru câteva luni alături de J. M. Charcot, unul dintre pionierii hipnozei.
Charcot a fost de asemenea cel care 1-a ”indus” pe Freud în legătură cu posibilele baze sexuale ale
nevrozei. O altă influenţă asupra lui Freud a avut-o Josef Breuer, un medic vienez care obţinuse
succese remarcabile la pacienţii cu disfuncţii mentale, încurajându-l să vorbească despre simptomele
lor. Freud, care nu era mulţumit de evoluţia hipnozei (nu a fost niciodată un bun hipnotizator), s-a
orientat către ”terapia de discuţie” a lui Breuer pe care a găsit-o eficientă. Astfel s-a născut ”libera
asociere”, principala metodă a lui Freud de a pătrunde în inconştient.
Din 1896 Freud a fost convins că nevrozele au drept cauză primară conflictele sexuale. Freud
credea că aceste traume sexuale timpurii erau cauza comportamentului nevrotic la maturitate. După
aproximativ un an de la publicarea teoriei, Freud concluziona că în multe din cazurile de abuz sexual
în copilărie, pacienţii au raportat că acesta nu a avut loc cu adevărat, în aceste condiţii Freud afirma că
pacienţii au povestit de fapt fanteziile lor şi nu ceea ce a avut loc în realitate. La început, acest fapt a
constituit o întorsătură extraordinară, părând că fundamentul teoriei nevrozelor a fost răsturnat. Cum ar
fi putut o traumă sexuală din copilărie să cauzeze comportamentul nevrotic, dacă experienţa nu a avut
loc cu adevărat?
După o perioadă de reflecţie, Freud avea să afirme că de fapt fanteziile relatate de pacienţi erau
pentru ei cât se poate de reale. Ei credeau că aceste evenimente avuseseră loc cu adevărat. Freud
concluziona astfel că având în vedere focalizarea pe sex a fanteziilor, acesta rămâne cauza nevrozelor
adultului.
Este un paradox interesant faptul că Freud, care susţinea importanţa sexului în viaţa
emoţională, a experimentat el însuşi conflicte sexuale. Atitudinea sa cu privire la sex a fost negativă. A

77
scris în legătură cu pericolele reprezentate de sex, chiar şi pentru aceia care nu erau nevrotici şi sfătuia
oamenii să depăşească ceea ce el numea ”nevoia comună animalică pentru sex”. Actul sexual era
degradant, scria el, deoarece contamina mintea şi trupul. Aparent el şi-a abandonat viaţa sexuală la
vârsta de 41 de ani, scriindu-i unui prieten că ”excitaţia sexuală nu mai este de folos unei persoane ca
mine”.
Problemele sexuale personale s-au manifestat printr-o formă de nevroză, în acelaşi mod în care
credea că îi afectează şi pe pacienţii săi. În jurul a 40 de ani, Freud a experimentat un episod nevrotic
sever, pe care îl descrie ca implicând ”stări mentale alterate neînţelese de către conştiinţă - gânduri
întunecate, îndoieli vagi, brăzdate ici şi colo de raze de lumină”. Îl îngrijora moartea temându-se
pentru inima sa şi devenind anxios în legătură cu călătoriile şi spaţiile deschise.
Timp de trei ani Freud şi-a făcut psihanaliza studiindu-şi visele. Aceasta a fost perioada cea
mai fecundă privind dezvoltarea teoriei personalităţii. Astfel, teoria lui Freud a fost formulată iniţial pe
baze intuitive, descrise din experienţele şi amintirile sale. Apoi el a construit evidenţe mult mai
raţionale şi empirice în urma muncii sale cu pacienţii, examinându-le experienţele şi amintirile din
copilărie prin studii de caz şi analiza viselor. Pe baza materialelor obţinute el a prezentat un tablou
coerent al dezvoltării personalităţii individuale, ca şi procesele şi funcţiile sale.
Când naziştii au venit la putere în Germania în 1933, şi-au exprimat sentimentele faţă de Freud
arzând public cărţile sale, alături de operele altor autori cunsideraţi duşmani ai regimului ca Albert
Einstein şi Ernest Hemingway. În 1938 naziştii au ocupat Austria. După arestarea fiicei sale Anna,
Freud a fost de acord să plece la Londra.
Starea sănătăţii lui Freud s-a înrăutăţit dramatic, dar mintea lui a rămas lucidă continuând să
muncească până în ultimele zile ale vieţii. La sfârşitul lui septembrie 1939 medicul i-a promis că nu-l
va lăsa să sufere fără sens. El i-a administrat lui Freud trei injecţii cu morfină în următoarele 24 de ore,
fiecare doză mai mare decât era necesar pentru sedare, punând astfel sfârşit anilor lungi de suferinţă.

7.1.2. Instinctele: Forţele propulsive ale personalităţii

Freud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine internă,
organică. Instinctele sunt elementele de bază ale personalităţii, forţele motrice care conduc
comportamentul şi îi determină direcţia. Instinctele sunt o formă de energie - energie fiziologică
transformată - care leagă nevoile corpului de dorinţele mentale. Instinctul nu este o stare a
organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare mentală, este
dorinţă.
Teoria lui Freud poate fi considerată ”homeostatică” deoarece ea sugerează că noi suntem
motivaţi în a păstra starea de echilibru fiziologic, sau balanţa, de a păstra corpul liber de tensiuni Freud
a grupat instinctele în două categorii: instinctele vieţii (de supravieţuire: ”Eros”) şi instinctele morţii
(“Thanatos”). Primele servesc scopul supravieţuirii individului şi speciei prin căutarea satisfacerii
nevoilor de hrană, aer, apă şi sexuale. Ele sunt orientate în acelaşi timp spre creştere şi dezvoltare.
Energia psihică, manifestată prin instinctele vieţii, este libidoul. Acesta poate fi ataşat sau investit în
obiecte, concept numit de Freud - catexie. Spre exemplu, dacă îţi place colegul(a) de cameră, Freud ar
spune că libidoul tău este catectat spre el sau ea. Cel mai important instinct de supravieţuire, în
concepţia lui Freud, este pulsiunea sexuală, pe care o defineşte în termeni generali. El nu se referă doar
la erotism, ci include aproape toate comportamentele şi gândurile de plăcere, îşi descrie viziunea ca
lărgind, extinzând conceptul de sexualitate.
În opoziţie cu instinctele vieţii Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele morţii. O
componentă a instinctelor morţii este agresivitatea, dorinţa de moarte îndreptată către sine sau alte
persoane şi lucruri. Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să ucidem. Freud a ajuns la
concluzia că agresivitatea implică o anumită latură sexuală a naturii umane.
Freud a dezvoltat ideea de instincte ale morţii târziu, atunci când interesul lui pentru acest lucru
devine personal. Problemele sale fiziologice şi psihologice, cât şi cancerul, s-au agravat, a fost martor
la măcelul din Primul Război Mondial, iar una din fiicele sale a murit la vârsta de 26 de ani, lăsând în
urmă doi copii. Toate aceste evenimente l-au afectat şi rezultatul lor a fost acela că moartea şi

78
agresivitatea au devenit teme majore ale teoriei sale. Conceptul de instincte ale morţii s-a bucurat de o
acceptare limitata, chiar şi în rândul discipolilor devotaţi ai lui Freud.
În rezumat: toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată din
instincte; acestea asigură energia, motivaţia şi direcţia pentru toate laturile personalităţii.

7.1.3. Concepte de baza privind structura personalităţii: trei sisteme interacţionale

Teoria psihanalitică, plecând de la observarea comportamentului pacienţilor cu tulburări de
personalitate, imaginează organizarea psihismului uman pe trei niveluri: inconştientul, preconştientul
şi conştientul.
Inconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul dorinţelor şi
actelor refulate (reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor primare.
Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile, deprinderile care nu sunt în prezent
conştiente, dar care pot fi actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului acţionează ca un fel
de „filtru” care permite accesul în conştiinţă doar acelor impulsuri şi tendinţe care sunt acceptabile
pentru ea.
Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este reprezentat de
un flux continuu de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este de a răspunde
cerinţelor realităţii, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament acceptabil din punct de
vedere social.
Pentru Freud, personalitatea are trei componente fundamentale: SINELE - partea biologica a
personalităţii; EUL - partea psihologica a personalităţii; SUPRAEUL - partea morala a personalitatii,
contribuţia societăţii în formarea personalităţii.
SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalităţii este Sinele, cel mai vechi dintre cele trei
sisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naştere. Se supune principiului plăcerii, ce
vizează obţinerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului, durerii şi
tensiunii. Sinele îşi satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un flux continuu de
evenimente, care cer o satisfacere imediata şi directă. Sinele este un rezervor al instinctelor, forţe
înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât şi psihice (dorinţele).
Freud considera cele trei componente ale personalităţii ca fiind rezultatul libido-ului definit ca
”dorinţă fizică”, ”tendinţă erotică”, ”dorinţă sexuală”, ”motiv al vieţii sexuale”.
EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune principiului
realităţii, care vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susţine autoconservarea. Fiinţele
echipate doar cu Sine ar avea dificultăţi în supravieţuire. Este periculos să satisfaci o trebuinţă imediat
ce ea apare cu orice obiect aparent satisfăcător care este disponibil. Eul funcţionează la un nivel mintal
mai înalt decât Sinele, folosindu-se de procese secundare. Acestea implică operaţii intelectuale
precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea deciziilor. Eul menţine legătura cu realitatea şi cu
conştiinţa, dar nu este în totalitate conştient. Eul este mai degrabă o ”armă” a Sinelui decât o entitate
independentă. Atunci când vorbea de relaţia dintre Sine şi Eu, lui Freud îi plăcea să folosească
metafora ”calului şi a călăreţului”: energia calului (Sinele) trebuie controlată de călăreţul lui (Eul). La
acţiunea nevoilor imperioase ale Sinelui, Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate, definită ca o
stare neplăcută de disconfort emoţional. Eul urmăreşte micşorarea acestor stări de anxietate şi
menţinerea controlului Sinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează
personalitatea, ţinând în frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conştiinţei. În opinia lui
Freud, aceste mecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de anxietate datorată unui
supracontrol al instinctelor).
SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor şi standardelor impuse
de societate. Acţionează în conformitate cu principiul moralităţii. Ca şi Eul, se dezvoltă din energia
Sinelui. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra impulsurilor Sinelui, prin direcţionarea
energiei spre inhibarea instinctelor sexuale şi agresive. Conţinutul fiecărui Supraeu este specific
fiecărei persoane şi rezultă din introspecţie, un proces prin care personalitatea se conformează
normelor şi standardelor impuse de părinţi sau de alte persoane (preoţi, profesori), încercându-se o
identificare cu aceştia. În cadrul personalităţii, Supraeul poate fi o forţă relativ independentă şi

79
dominatoare. Poate acţiona împotriva Sinelui şi Eu-lui, conformând excesiv personalitatea la normele
sociale. Rezultatul este reprezentat de tipurile de comportament anxios precum şi de tendinţa de
perfecţiune totală în absolut tot ceea ce facem. Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă interior,
unde luptătorii sunt Sinele, Eul şi Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru dominarea
personalităţii. Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de către celelalte două.
Câştigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate exista şi un final temporar:
alianţa a două dintre cele trei sisteme.
Comparaţia celor trei sisteme ale personalităţii, identificate de Freud se poate de schematizat
astfel:
Tabelul 7.1.
SINELE EUL SUPRAEUL
NATURA Partea biologică Partea psihologică Partea morală
CONTRIBUŢIA Instincte Propria persoană Conştiinţa
ORIENTAREA Prezentul imediat Prezent Trecut
TEMPORALĂ
NIVEL Inconştient Conştient şi inconştient Conştient şi
inconştient
PRINCIPIUL Plăcerii Realităţii Moralităţii
SCOPUL Plăcere şi evitarea Adaptarea la realitate şi Reprezentarea a ceea
durerii cunoaşterea adevărului şi ce este bine şi a ceea
falsului ce este rău
ŢINTA Mulţumire imediată Siguranţă şi compromis Perfecţiunea
PROCESUL Iraţional Raţional Ilogic
REALITATEA Subiectivă Obiectivă Subiectivă
Freud consideră că aceste trei instanţe care determină personalitatea unui individ se află
într-un permanent conflict: Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce Supraeul
stabileşte uneori standarde morale foarte înalte şi greu de atins. Eul este cel care trebuie să asigure
echilibrul între cele trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine, de către Supraeu şi de
către realitate. Pentru a se proteja împotriva presiunilor exercitate de Sine şi de Supraeu, Eul
elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea, negarea, proiecţia, raţionalizarea,
sublimarea.
Niveluri şi instanţe ale psihismului uman în psihanaliză
Figura 7.1.

7.1.4. Complexele de bază

Termenul „complex” poate genera confuzii, pentru că i se atribuie cel mai adesea o
semnificaţie negativă sau în orice caz peiorativă. În realitate, complexul desemnează pur şi simplu o
asociere de impulsuri: este o organizare de care avem nevoie pentru acţiunea noastră cotidiană, în sine,
un complex nu este nociv: este chiar indispensabil funcţionării noastre psihice. Dar unele complexe
sunt deranjante şi este evident că la ele se face în general referire în conversaţiile curente. Un complex
deranjant este format dintr-un ansamblu de elemente cu o foarte mare încărcătură emoţională, adunate
în jurul unui nucleu organizator inconştient. Astfel, va exista tendinţa de a se simţi foarte adesea
inferior, sau culpabil, sau abandonat, sau toate deodată, fără motiv obiectiv. Independent de voinţă, el

80
este constituit dintr-o serie de asociaţii care, în împrejurări nefericite, s-au instalat în prima copilărie.
Dotat cu un mod de funcţionare autonomă, el tinde să se impună conştientului în mod imperativ şi
repetitiv. Se vor observa deci pentru acest complex deranjant o serie de comportamente foarte tipice,
perfect repertoriate şi aproape stereotipe. Aceasta este măsura în care asimilăm unei caracterologii
originale descrierea sistemului comportamentelor corespunzătoare fiecăruia dintre cele patru mari
complexe, pe care o vom aborda. Le vom denumi în ordinea cronologică a apariţiei lor mai frecvente
la copilul mic: inferioritate, abandon, culpabilitate şi oedipian. Calificativul „deranjant” pentru un
complex trebuie neapărat nuanţat deoarece, de fapt, el este mai mult sau mai puţin deranjant, după
maniera în care este trăit, adică dacă este suportat, compensat sau supracompensat. În aceste ultime
două cazuri, el se arată a fi o formidabilă pârghie de acţiune. Altfel spus, cineva poate fi jucăria a
două, trei, chiar patru mari complexe şi, cu toate acestea, să fie de o fantastică eficacitate în viaţa
socială (dar, este adevărat, cu multă nelinişte în suflet...).
Să precizăm maniera în care este trăit complexul: Complexul este suportat (sau acceptat)
atunci când, aşa cum indică şi calificativul, persoana interesată suportă pasiv complexul, străduindu-se
ca acesta să treacă neobservat, sperând că nimeni nu îl va remarca. Complexul este compensat atunci
când individul caută să-şi camufleze complexul, de exemplu încercând să acţioneze astfel încât ceilalţi
să se intereseze de un alt aspect, mai valorizant, al persoanei sale. Complexul este supracompensat
atunci când compensarea este exagerată. Persoana în cauză se comportă astfel încât nimeni să nu poată
nici măcar bănui eventuala existenţă a complexelor. Trăirea în modul supracompensat este cea mai
frecventă dintre cele trei trăiri observabile. Morfologic, modul de trăire al unui complex se exprimă în
aceeaşi manieră, oricare ar fi complexul: suportat: atonie grasă a părţilor cărnoase ale feţei;
compensat: tonus al părţilor cărnoase, care sunt tensionate şi dau feţei un model plat; supracompensat:
atonie slabă a părţilor cărnoase. În general, complexul este inconştient, dar aceasta nu îl împiedică
întotdeauna să se exteriorizeze într-un mod sau altul. Altfel spus, manifestările sale constituie
semnături. Este o remarcă importantă din punct de vedere comportamental. Se ajunge astfel la
domeniul familiar al caracterologiei.
Manifestările unui complex deranjant sunt: stereotipii, adică reacţia de fond este mereu
aceeaşi; repetiţii, care facilitează exprimarea stereotipă; disproporţionate faţă de situaţiile reale; sursă
de nelinişte, ceea ce întăreşte şi mai mult complexul; tipul circuit închis, deoarece complexul se
autoalimentează: de exemplu, cu cât reuşeşte mai puţin, cu atât mai mult o ia de la capăt...

Complexul de inferioritate
Origine şi manifestare. Sentimentul de inferioritate este resimţit profund în timpul copilăriei
timpurii (între 2 şi 3 ani) deoarece copilul este, în mod obiectiv, mai puţin puternic, mai puţin
experimentat decât adultul. La fel, un tânăr student se simte inferior în faţa profesorului său în
cunoştinţe şi maturitate, un tânăr responsabil într-o întreprindere se simte inferior în faţa unui patron
experimentat etc. Astfel, acest sentiment de inferioritate, cu totul normal, va împinge copilul,
studentul sau adultul să facă eforturi importante pentru a reduce progresiv diferenţa. Dar deseori
sentimentul de inferioritate, resimţit în prima copilărie, nu se şterge decât parţial. Copilul devenit
adult s-a obişnuit, într-un fel, să se considere inferior şi, mai ales, el acţionează ca şi cum ar fi într-
adevăr inferior. Sentimentul de inferioritate s-a transformat în complex de inferioritate. Astfel, când o
persoană generalizează o inferioritate parţială (care poate fi reală) la ansamblul posibilităţilor sale,
convinsă în acest fel că ea nu are nici o valoare, este atinsă de un complex de inferioritate, în
permanenţă, evenimentele vieţii curente fac să vibreze aceeaşi coardă, reactivează un fel de reflex
condiţionat.
Exprimare morfologică. Complexul de inferioritate se traduce prin retracţia accentuată a
cadrului sau a unui etaj, contrastând cu dilataţia unei alte părţi a figurii.
Trăirea complexului.
Acceptare: individul renunţă să înfrunte obstacolele şi încearcă să treacă neobservat, în acelaşi
timp, este ros de neliniştea că inferioritatea lui să nu fie descoperită.
Compensare: este o tentativă de contrabalansare a inferiorităţii într-un domeniu, prin fapte
deosebite în alt domeniu. De exemplu, inferioritatea fizică va fi compensată prin performanţe

81
intelectuale destinate să provoace admiraţia celorlalţi. Denigrarea sistematică a celorlalţi este de
asemenea o formă de compensare. Totuşi, compensarea este o fundătură pentru individul care îşi
consacră majoritatea timpului temându-se ca inferioritatea sa să nu iasă la lumină, şi aceasta consumă
multă energie.
Supracompensare: individului nu îi mai este suficient să fie superior într-un domeniu, el vrea
să fie cel mai puternic în toate domeniile şi să stârnească permanent admiraţia anturajului său. Este
ceea ce se numeşte în general „complexul de superioritate".

Motivarea complexului de inferioritate

Tabelul 7.2.
Suportat Compensat Supracompensat
- Suportarea incapacităţii - Limitarea - Pretenţia superiorităţii în toate domeniile.
proprii de a face ceva. incapacităţii presupuse. - Interpretarea rezultatelor pentru a dovedi
- Refuzul competiţiei, pierdută - Combativitate într-un superioritatea.
dinainte. singur domeniu. - Căutarea inaccesibilului.
- Supraevaluarea superiorităţii - Ascunderea - Cultivarea spiritului de sistem şi refugiul
altora. complexului. în acesta.
- A trece neobservat. - Dezvoltarea unei - Discuţia despre faptele deosebite proprii
- Închiderea apriorică. competenţe deosebite. sau cele ale apropiaţilor.
- Teama de orice situaţie nouă. - Dezvoltarea unei competenţe ieşite din
- Ascunderea complexului. comun.
Le Visage, Voie Royale Vers l'Inconscient

Complexul de abandon
Origine şi manifestare. Originea se întoarce de asemenea la sentimentul (adevărat sau fals)
unei privări de dragoste (maternă, în majoritatea cazurilor) în perioada copilăriei timpurii, atunci când
copilul are cea mai mare nevoie de ea pentru dezvoltare: despărţire, înţărcare, plecarea la şcoală,
moartea unui părinte, mamă prezentă fizic dar absentă psihic etc. Consecinţa complexului de abandon
este că absenţa celuilalt este insuportabilă psihologic. „Abandonistul” resimte un vid existenţial. El are
o permanentă nevoie de companie, o sete insaţiabilă de dragoste. În afară de aceasta, el dramatizează
semnele de dezinteres ale celuilalt-faţă de el şi le trăieşte exact ca un abandon intolerabil.
Exprimare morfologică. Se poate diagnostica un complex de abandon atunci când cel puţin
doi dintre cei trei receptori (ochi, nas, gură) sunt în retracţie laterală marcată (adică proeminente).
Trăirea complexului.
Acceptare: constatare amară: „Sunt respins, negat”. Este scenariul victimei care aşteaptă un
salvator ideal (Făt-Frumos). Abandonistul seduce, apoi provoacă direct sau indirect abandonul de către
partenerul său.
Compensare: aceasta se traduce prin; „Eu sunt cel care respinge”. Individul evită orice ataşare,
schimbă partenerii de îndată ce simtă că s-ar putea crea o legătură de care se teme.
Supracompensare: în acest caz, există proiecţia sentimentului asupra celorlalţi: „Oamenii sunt
ingraţi, după tot ce fac pentru ei”. Abandonistul are grijă de „abandonaţi”, se sacrifică pentru ei în
speranţa de a primi dragoste în schimb.

Motivaţia complexului de abandon

Tabelul 7.3.
Suportat Compensat Supracompensat
- Dramatizarea absenţei celuilalt. - Intrarea în contact. - A sări în ajutorul abandonaţilor.
- A-şi dovedi că nu este recunoscut. - Caută să se facă - Forţarea contactului.
- Admiterea că alţii au motive de a-l cunoscut. - Punerea în valoare pentru a fi
abandona. - Lasă baltă oamenii. admirat şi recunoscut.
Le Visage, Voie Royaie Vers l'Inconscient

82
 Complexul de culpabilitate
Origine şi manifestare. Complexul se formează tot în perioada copilăriei, având cauze
diverse, mai ales: o culpabilizare excesivă a părinţilor, mai ales dacă este însoţită de ameninţări sau de
şantaj afectiv; o violenţă reţinută contra unui adult perceput ca prea puternic sau o nefericire care vine
în coincidenţă cu un gest de violenţă al copilului; persistenţa fenomenului oedipian.
Mai târziu, cel interesat va încerca, într-un mod mai mult sau mai puţin permanent şi difuz,
sentimentul dureros de a nu fi în acord cu normele mediului, chiar dacă aceasta nu corespunde
realităţii.
Exprimare morfologică. Complexul de culpabilitate traduce un Supraeu prea puternic. El va
corespunde deci: fie unui Supraeu invadator: receptori dilataţi (ochi, nas şi gură) într-un cadru
retractat; fie unui Supraeu rigid:
- receptori retractaţi în raport cu cadrul,
- sau retracţie frontală accentuată a frunţii (frunte dreaptă),
- sau amândouă deodată, ceea ce întăreşte diagnosticul.
Trăirea complexului
Acceptare; autopedepsire pasivă, conduită de eşec: individul prevede neliniştit eşecul şi face
totul pentru ca acesta să se întâmple.
Compensare: individul face greşeli şi aruncă răspunderea asupra altora.
Supracompensare: există o autojustificare permanentă şi o agresivitate orientată asupra unui
obiect exterior, unei persoane, unui grup, acuzate de a fi responsabile de toate relele, care devin „oaia
neagră". Individul se identifică bucuros cu virtutea care alungă viciul.

Motivaţia complexului de culpabilitate

Tabelul 7.4.
Suportat Compensat Supracompensat
- Acceptarea pedepsei meritate. - Refuzarea - Pedepsirea vinovaţilor.
- A se simţi vinovat. culpabilităţii exclusive. - Manipularea pentru a arunca
- A se simţi victimă în permanenţă. - Aruncarea întregii responsabilitatea asupra altuia.
- Plăcerea de a fi pedepsit. responsabilităţi asupra - Căutarea perfecţiunii.
- A eşua pentru a se pedepsi. altuia. - Proslăvirea severităţii.
- Ispăşirea, purificarea. - Denunţarea injustiţiei.
Le Visage, Voie Royale Vers l'Inconscient

Complexul lui Oedip

Origine şi manifestare. Acest complex se naşte mai ales din raporturile dintre copii şi părinţi.
Apare în mod normal în timpul copilăriei, dar trebuie mai apoi să dispară progresiv, dacă se realizează
un bun echilibru între părinţi şi copii. Acest complex este cel mai anevoios de descifrat, de descâlcit,
cel mai tabu, cel care are consecinţele cele mai intense pentru că implică trei persoane: copilul şi cei
doi părinţi de sexe opuse.
Impactul său fundamental a fost resimţit încă din Antichitate şi readus în manieră alegorică în
Legenda lui Oedip. Într-adevăr, pe atunci oamenii nu dispuneau de conceptele şi vocabularul elaborat
(la începutul secolului al XX-lea) de psihologia profunzimilor şi mai ales de psihanaliza de obedienţă
freudiană.
Să reamintim, în câteva cuvinte, această celebră legendă. Oedip s-a căsătorit cu mama sa
locasta (fără să ştie că era mama sa) după ce a ucis pe tatăl său Laios (fără să ştie că era tatăl său).
Apoi aflând de înspăimântătoarea lui eroare, Oedip îşi scoate ochii (pentru a se pedepsi) şi fuge din
Teba, orb şi condus de fiica sa, Antigona.
Legenda exprimă în manieră simbolică realitatea care, bineînţeles, nu are acest caracter tragic
şi sângeros. Dar, prin această punere în scenă spectaculoasă şi înspăimântătoare, legenda traduce bine
intensitatea explozivă a complexului, în realitatea cotidiană, rezultă, schematizând: un băiat care îşi
iubeşte mama, o vrea numai pentru el, devine gelos pe tatăl său şi vrea să îl îndepărteze, devenind
agresiv faţă de el; are remuşcări şi se simte vinovat; o fată care îşi iubeşte tatăl, îl vrea numai pentru

83
ea, devine geloasă pe mama sa şi vrea să o îndepărteze, devenind agresivă faţă de ea; ea are remuşcări
şi se simte vinovată.
Pornind de la această situaţie de bază, pe care orice copil o cunoaşte pentru că este un punct
obligatoriu de trecere, dezvoltarea interioară se va realiza în mod normal sau anormal. Va depinde de
atitudinea profundă şi inconştientă a părinţilor săi şi va fi în funcţie de maniera în care copilul va
imagina realitatea (adică a o construi în mod total imaginar). Dacă evoluţia se produce într-o manieră
adaptată, se spune că exisă o „lichidare” a complexului lui Oedip, ceea ce va permite stabilirea de
legături satisfăcătoare şi constructive cu persoanele de sex opus. Evoluţia şi descrierea complexului lui
Oedip lasă loc unor dezvoltări destul de tehnice pe care nu le putem aborda în cadrul acestei lucrări.
Recomandăm deci consultarea lucrărilor lui Pierre Daco pe care le prezentăm la sfârşitul capitolului.
Să spunem doar că, la băiat, conflictul oedipian provine din dorinţa lui de a-şi zdrobi tatăl şi
din sentimentul că această dorinţă îl împiedică să se identifice cu el. Rezolvarea este deci renunţarea la
dorinţa de a-şi zdrobi tatăl, pentru a-l putea lua drept model.
Pe de altă parte, conflictul oedipian al fetei provine din dorinţa sa de a-şi zdrobi mama şi din
sentimentul că această dorinţă o împiedică să se identifice cu ea. Rezolvarea este de asemenea
renunţarea la dorinţa de a-şi zdrobi mama, pentru a se identifica cu ea.
Exprimare morfologică. Doi receptori din trei trebuie să fie bogaţi, altfel spus, doi receptori
au cele patru deplasări de bază iar al treilea (care este foarte adesea nasul) nu are decât trei (chiar
două) deplasări. Dacă există o atonie grasă sau slabă la nivelul părţilor cărnoase, aceasta corespunde
complexului de „castrare” (este termenul clinic pentru complexul oedipian) de către tată sau mamă.
Dacă există un tonus al părţilor cărnoase, se va vorbi despre frica de castrare (dar nu despre
„complex"). Această distincţie este grosso modo de acelaşi tip cu cea prezentată anterior între
sentimentul şi complexul de inferioritate.
Pentru a înveseli acest paragraf cu aspect tehnic, sfârşim printr-un ocol la originea presupusă a
povestii lui Oedip. Pentru aceasta, ne vom inspira din interesanta lucrare a lui Emmanuel Velikovsky,
Oedipe et Akhenaton, (Oedip şi Akhenaton), publicată la Londra în jurul anului 1960 la Sedgewik and
Johnson.
Amenophis al IV-lea, rege al Egiptului (sec. XIV î.Hr.), care s-a autonumit Akhenaton („cel
care place lui Aton"), nu ar fi altul decât Oedip, regele Tebei, care a descifrat enigmele Sfinxului
înainte de a-şi scoate ochii în urma descoperirii înspăimântătoarei sale erori.
Cercetările de la Tell-el-Amarna şi din Valea Regilor, ca şi studiile textelor lui Sofocle şi
Euripide, ar fi permis să se descopere în Egiptul Antic toate personajele faimoasei legende greceşti.
Aceasta este cu atât mai credibil, cu cât, în general, cultura antichităţii greceşti datorează mult culturii
vechiului Egipt. Din punct de vedere istoric, Akhenaton este primul faraon care a substituit cultului
zEu-lui Amon (şi al cohortei de zei egipteni care îl însoţeau) religia lui Aton, monoteistă şi universală,
fiind iniţiatorul credinţei într-un zeu unic. Pentru aceasta, Akhenaton a pus să se distrugă toate
scrierile care conţineau numele lui Amon şi deci toate scrierile care conţineau numele tatălui său,
Amenophis. Or, a fost un act paricid şi chiar mai rău decât paricidul pentru că, după modul de gândire
egiptean, a distrus chiar sufletul tatălui său.
Pe de altă parte, aşa cum arată toate efigiile sale, faraonul Akhenaton era chinuit de boală,
având picioarele anormal de umflate. Or, în greceşte, ca şi în araba Egiptului, cuvântul „oedip”
semnifică „labă umflată” (termenul „edem” este de altfel destul de apropiat), în afară de aceasta, laba
şi piciorul sunt, în cele două limbi, desemnate printr-un singur cuvânt.
Regina egipteană Tiyi este personajul - cheie al tezei lui E. Velikovsky. Este vorba despre
mama lui Akhenaton, cu care acesta din urmă s-a căsătorit efectiv. Astfel, Tiyi ar fi chiar locasta.
Această uniune extravagantă ar fi fost posibilă pentru că Akhenaton era înrudit cu familia regală
Medic, unde asemenea căsătorii n-aveau nimic blamabil, în timp ce ele erau sever condamnate în
Egipt şi Grecia. Şi de altfel nici o urmă din copilăria lui Akhenaton n-a putut fi descoperită. El apare
imediat după moartea tatălui său. Tiyi - locasta este atunci regentă, cu concursul fratelui său Ai,
unchiul lui Akhenaton, unchi care corespunde deci lui Creon din legenda greacă.
Tânărul Akhenaton se căsătoreşte întâi cu verişoara sa Nefertiti, fiica lui Ai. Dar regina mamă
Tiyi nu renunţă la prerogativele sale din perioada regenţei. Ea sfârşeşte prin a triumfa asupra lui

84
Nefertiti, rivala, nora şi nepoata sa. Pe lângă toate acestea, Ai-Creon se întoarce contra nepotului său
Akhenaton, declarat rege nelegiuit şi ale cărui idei pacifiste provocaseră între timp ruina ţării, în final,
Akhenaton este înlăturat de pe tron.
Cei doi fii ai lui Akhenaton, fraţii - duşmani Tutankamon şi Semenkhare, au fost de asemenea
identificaţi corespunzând cu Eteocle şi Polynice. Sora lor, prinţesa Meritaton, ar corespunde deci cu
legendara şi admirabila Antigona. Deci şi la a doua generaţie personajele egiptene corespund celor din
extraordinara legendă greacă.
De altfel, în Valea Regilor, între mormântul destinat iniţial reginei Tiyi (unde, de fapt, se pare
că a fost îngropat în grabă Semenkhare) şi mormântul plin de comori al ilustrului Tutankamon
(protejatul lui Ai-Creon), se găseşte un al treilea mormânt. Acesta, o simplă groapă căreia nu i s-a
acordat nici o atenţie la descoperirea sa, ar fi locul ascuns în care a fost zidită de vie prinţesa
Meritaton. Antigona Egiptului ar fi fost condamnată la moarte lentă pentru a fi ascuns pe fratele său
Semenkhare de care era legată prin căsătorie... Abordarea psihologiei profunzimilor este destul de
anevoioasă dar efortul merită făcut, ţinând cont de bogăţia şi rezonanţa noţiunilor care o compun.
Dată fiind incrustaţia infantilă a comportamentelor noastre, riscăm să fim tentaţi să ne pierdem
speranţa că putem schimba ceva. Dar de fapt totul rămâne deschis deoarece conştientizarea
aprofundată asociată cu voinţa de a evolua ne permit cu certitudine să avansăm. Astfel este posibil să
trecem progresiv de la un stadiu la altul. La fel, devine posibilă nu numai debarasarea de complexe dar
şi utilizarea lor mai bună, integrarea lor mai bună, altfel spus, de a nu mai fi sistematic în voia lor.
Si, bineînţeles, aceasta se va traduce printr-o evoluţie sensibilă a proporţiilor, a trăsăturilor şi a
modelării părţilor cărnoase ale feţei, în particular, modelarea părţilor cărnoase ale feţei, tonusul lor
mai bun sau mai puţin bun, este posibil a înregistra o evoluţie importantă într-un termen foarte scurt:
de ordinul câtorva săptămâni, chiar mai puţin, într-adevăr, tonusul sau atonia părţilor cărnoase este
reflexul foarte fidel al manierei în care este gestionat ansamblul tensiunilor noastre interne generate de
cele trei instanţe ale personalităţii, de stadii şi de complexe. Suntem deci în măsură să notăm în mod
obiectiv semnele vizibile ale propriei evoluţii sau a celorlalţi. Aceasta nu este cea mai mică dintre
performanţele morfopsihologiei conştientului şi inconştientului.

7.1.5. Anxietatea: Ameninţarea Eulul

Freud descrie anxietatea ca pe o teamă neorientată, adesea nu-i putem depista sursa ca pe un
obiect specific. Anxietatea este o parte importantă a teoriei personale a lui Freud, declarând-o
fundamentală în dezvoltarea psihologică şi neurologică a comportamentului. El a sugerat faptul că
prototipul tuturor anxietăţilor este trauma naşterii, o noţiune elaborata de un discipol, Otto Rank.
Această traumă a naşterii, cu tensiunea şi fricile ei, este prima noastră experienţă cu anxietatea. De aici
este creat patternul reacţiilor şi sentimentelor care vor apărea îndată ce suntem expuşi la un fel de
ameninţare în viitor.
Freud distinge trei etape ale anxietăţii care variază în funcţie de situaţia care le-a produs.
Primul tip de anxietate din care derivă şi altele este anxietatea obiectivă. Această anxietate implică
teama de pericole tangibile din lumea reală. Multe dintre acestea sunt frici justificabile, precum teama
de foc, uragane, cutremure de pământ şi alte dezastre asemănătoare. Fugim de un animal sălbatic,
sărim la o parte din faţa unei maşini în viteză, fugim dintr-o casă care se dărâmă. Anxietatea reală
serveşte unei cauze pozitive, aceea de a ne ghida comportamentul pentru a scăpa sau pentru a ne
proteja singuri de pericolele actuale. Temerile noastre scad atunci când ameninţările nu mai persistă.
Anxietatea nervoasă îşi are bazele în copilărie, în conflictul dintre satisfacerea instinctelor şi
realitate. Copiii sunt adesea pedepsiţi pentru impulsurile agresive. De aceea, dorinţa de a satisface cu
certitudine impulsurile Sinelui, generează anxietatea. La început, anxietatea este conştientă dar mai
târziu ea se transformă într-o teamă inconştientă, un domeniu al egoului. De notat este faptul că teama
aparţine a ceea ce s-ar putea întâmpla ca rezultat al satisfacerii instinctelor. Conflictul devine unul între
Sine şi Eu şi îşi are rădăcinile în realitate.
Anxietatea morală depinde de cât de bine este dezvoltat Supraeul. O persoană cu o conştiinţă
puternic inhibată va avea mari conflicte cu o alta a căror sentimente de vină morală sunt mai puţin
stringente. Ca şi anxietatea nervoasă, anxietatea morală îşi are bazele în realitate. Copiii sunt pedepsiţi

85
pentru violarea codului moral al părinţilor, iar adulţii sunt pedepsiţi pentru violarea codului moral
social. Anxietatea serveşte ca un semnal de alarmă pentru acei care nu sunt aşa cum ar trebui să fie:
adică echilibraţi. Ea induce tensiune în organism şi astfel devine dominantă, mai puternică decât
înfometarea sau înşelarea, iar individul este motivat să o satisfacă. Cum poate fi apărat Eul ? Există un
număr se opţiuni: evitarea situaţiilor ameninţătoare, inhibarea impulsurilor care reprezintă o sursă de
pericol sau neglijarea semnalelor conştiinţei. Dacă nici una din aceste tehnici raţionale nu
funcţionează, persoana poate recurge la alte mecanisme de apărare.

7.1.6. Apărarea împotriva anxietăţii

Eul trebuie să reducă conflictul dintre cererile Sinelui şi legile societăţii sau ale Supereu-lui.
Freud a descris câteva mecanisme de apărare şi a specificat faptul că rareori este folosit doar unul. Ne
apărăm împotriva anxietăţii folosind mai multe mecanisme în acelaşi timp. De asemenea, există câteva
suprapuneri între mecanisme. Mecanismele de apărare se diferenţiază prin specificul lor şi se
caracterizează prin două caracteristici: sunt negări sau distorsiuni ale realităţii; operează inconştient.
Noi nu ne putem lipsi de ele, ceea ce înseamnă că purtăm la nivel conştient imagini
distorsionate sau nereale despre noi sau despre mediu. Freud a descris următoarele mecanisme de
apărare ale Eu-lui:
Reprimarea. După cum explică Freud, reprimarea este o negare inconştientă a existenţei unui
lucru care ne provoacă disconfort sau durere şi este cel mai important sau frecvent folosit mecanism
de apărare. Reprimarea poate acţiona asupra memoriei în percepţia noastră din prezent, asupra unor
situaţii sau oameni şi chiar asupra funcţiilor psihologice ale organismului. Conceptul de reprimare
este bazai în teoria personalităţii lui Freud şi este implicat în toate comportamentele psihologice.
Negarea. Implică reprimarea şi negarea existenţei unor ameninţări externe sau evenimente
traumatice care au apărut. De exemplu, o persoană cu o boală avansată poate nega o moarte
neaşteptată. Părinţii ai căror copii au murit pot continua să nege pierderea acestora, păstrând camera
copilului neschimbată.
Formarea reacţiilor. Apărarea împotriva unui impuls neplăcut este utilizată pentru a activa
impulsul opus. Acest fenomen este numit formarea reacţiilor. O persoană care este condusă puternic de
impulsuri sexuale ameninţătoare, poate reprima aceste impulsuri şi le poate înlocui în comportamente
sociale mai acceptabile. De exemplu, o persoană care trăieşte mult timp impulsuri sexuale le poate
revărsa şi schimba într-o cruciadă turbată împotriva pornografiei. O altă persoană, tulburată de
impulsuri extrem de agresive poate deveni extrem de prietenoasă. Astfel, pofta devine virtute şi ura
devine dragoste.
Proiecţia. Un alt mod de a ne apăra împotriva impulsurilor neplăcute este de a le atribui
altcuiva. Acest mecanism de apărare este denumit proiecţie. Agresivitatea sau alte impulsuri
inconfortabile sunt văzute ca aparţinând altor persoane şi nu nouă înşine. Persoana va spune: ”Nu eu îl
urăsc pe el. El mă urăşte pe mine”. Sau o mamă între două vârste îşi va descrie propriile impulsuri
sexuale ca aparţinând fiicei sale adolescente. Astfel impulsul se manifestă încă, dar într-un mod mult
mai acceptabil pentru individ. Regresia un alt mod de apărare, persoana se retrage sau regresează într-o
perioadă mai îndepărtata a vieţii care a fost mai plăcuta şi lipsită de frustrări sau anxietate. Regresia
este implicată de obicei în întoarcerea la unul din stadiile psihosexuale ale copilăriei. Individul se
întoarce la acea perioadă a vieţii care îi aducea siguranţă.
Raţionalizarea. Raţionalizarea este un mecanism de apărare care implică reinterpretarea
comportamentului propriu pentru a-l face să pară mai raţional şi acceptabil. Ne scuzăm sau justificăm
o acţiune sau un gând temător convingându-ne pe noi înşine că există o explicaţie raţională pentru asta.
O persoană concediată de la locul de muncă poate raţionaliza acest fapt spunând că slujba nu era una
potrivită oricum. Este mult mai uşor să blamăm pe cineva sau ceva pentru ratările noastre decât să ne
învinovăţim pe noi înşine.
Înlocuirea. Dacă un obiect care satisface impulsurile Sinelui nu mai este disponibil, persoana
îşi poate reorienta impulsul către un alt obiect. Acest mecanism este cunoscut sub numele de înlocuire.
De exemplu: copilul care îşi urăşte părintele sau adultul care îşi urăşte şeful dar îi este teamă să-şi
exprime ostilitatea pentru a fi pedepsit, îşi poate reorienta agresiunea către altcineva. Dacă eşti implicat

86
într-un număr mai mare de înlocuiri, se acumulează un rezervor neschimbat de tensiuni iar tu vei fi
tentat să cauţi noi moduri prin care să Ie reduci.
Sublimarea. Sublimarea implică alternarea impulsurilor Sinelui. Energia instinctuală este
direcţională către alte canale de exprimare, acelea pe care societatea le consideră acceptabile sau
admirabile. Energia sexuala, de exemplu, poate fi direcţională în comportamente artistice, creative.
Freud crede că o varietate de activităţi umane, în special cele artistice, sunt manifestări ale impulsurilor
Sinelui care au fost redirecţionate în comportamente sociale acceptabile.
Freud sugerează, că mecanismele de apărare sunt negări inconştiente sau distorsiuni ale
realităţii. Ca şi rezultat, nu vom mai şti adevărul despre noi înşine. Vom avea o imagine distorsionată a
propriilor nevoi, temeri şi dorinţe. Sunt situaţii în care adevărul despre noi înşine iese la suprafaţă
atunci când se prăbuşeşte apărarea şi nu ne mai putem proteja. Aceste situaţii pot apărea în timp, în
situaţii neobişnuite de stres sau când mergem la psihanaliza. Daca apărarea cade, ne lovim de
anxietate. Astfel, apărarea este necesară sănătăţii noastre mintale. Nu am putea supravieţui mult fără
ea.

7.1.7. Dezvoltarea stadiilor psihosexuale ale personalităţii

Freud a presupus existenţa a cinci stadii secvenţiale ale dezvoltării personalităţii. Patru dintre
acestea sunt asociate cu zonele erogene, suprafeţele sensibile ale corpului de la care pot fi obţinute
satisfacţii instinctuale. în ordinea apariţiei lor, ca zone focale, acestea sunt: gura, anusul, penisul,
clitorisul, vaginul. Freud a presupus clitorisul a fi un penis în miniatură, deoarece ambele structuri sunt
organe sexuale externe, care devin erecte în timpul stimulării sexuale. Freud considera ”sexul”
(sexualitatea) a cuprinde orice sentiment plăcut asociat cu stimularea zonelor erogene, chiar dacă sau
nu stimularea implică gura, anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Libidoul a fost folosit ca un termen
substituent pentru satisfacţiile şi dorinţa sexuală; care sunt de asemenea reflectări ale lui Eros,
instinctul spre viaţă. Un exemplu de satisfacere ale libidoului în special de eliberare a tensiunii asociată
cu defecaţia.
Fiind dat acest punct de vedere asupra sexualităţii este uşor să vedem de ce Freud s-a referit la
stadiile de dezvoltare ca ”psihosexuale”, folosind termenul de sex în cel mai larg sens, deoarece câteva
stadii implică organe, de obicei, privite ca ”sexuale” si alt; organe cu un sens mai puţin sexual.
Declaraţia lui Freud: „copilul este tatăl adultului” reprezintă credinţa sa fermă că personalitatea de bază
a fiecărei persoane este stabilită la vârsta de cinci ani. Această idee este înrădăcinată în noţiunea lui
Freud de determinism, care lasă puţin spaţiu libertăţii personale.
Stadiul oral. Faza I. În timpul stadiului oral sau narcisistic (centrat pe sine), care începe la
naştere, activitatea psihică a organismului se focalizează asupra nevoilor gurii şi tubului digestiv,
inclusiv limba şi buzele. ”Narcis”, figură mitologică greacă care şi-a zărit imaginea într-o apă şi s-a
îndrăgostit de el însuşi; ţelul lui Eros de ocrotire de sine este determinat de producerea de energie,
posibilă prin hrana primită în gură. Independent de hrană, mişcările de supt ale unui copii, deasemenea,
îl aprovizionează cu plăcere. ”Sugerea degetului mare” arată că plăcerea câştigată de la sân sau sticlă
este bazată nu doar pe gratificarea foamei dar şi a stimulării membranei mucoasei orale erogene; astfel
sugarul îşi va înlătura dezamăgit degetul mare, de vreme ce nu produce lapte.
Importanţa stadiilor în înţelegerea personalităţii adulte se manifestă în conceptul freudian de
”fixaţie”. Slăbirea dezvoltării într-un stadiu particular datorită faptului că satisfacţiile potrivite
stadiului sunt frustrate, duce la investiţia de energie a libidoului în acest stadiu. Când sub stres
persoana, care are fixaţie denotă regresie, are loc o retragere a sentimentelor, comportamentului şi a
gândurilor - caracteristică stadiului de fixaţie timpurie (soldatul sub foc strigă ”MAMA”). Freud s-a
referit la două tipuri de personalitate, în relaţie cu fixaţia în stadiul oral.
Tipul de personalitate oral - perceptivă este derivat din plăcerile copilăriei de a primi mâncarea
în gură. Persoanele cu această trăsătură stabilesc interrelaţii caracterizate prin dependenţă faţă de alţii,
sunt psihologic, creduli, naivi, sugestibili. Este ca şi cum ei ar fi dispuşi ”să înghită” orice. Ei sunt de
asemenea interesaţi să primească informaţii şi cunoştinţe şi să strângă bunuri materiale. Persoanele
cărora le plac foarte mult bomboanele, dulciurile, fumatul, sexul oral, cei obezi, sunt deseori
identificaţi în literatura psihanalitică ca oral receptivi.

87
 Tipul oral-agresiv, este derivat tot din plăcerile copilăriei asociate gurii, mâncării şi
mâncatului, dar mult mai tăios şi cu mai multă folosire a dinţilor. Persoanele de acest tip preferă
bomboanele tari şi pipele în locul ţigărilor. Ei sunt agresivi în interrelaţiile lor, ca şi cum ar muşca
”mâinile care îi hrănesc”. Modul lor de a vorbi este sarcastic şi argumentativ.
Stadiul anal. Faza a II. În timpul stadiului anal (2-3 ani) gratificarea sexuală apare când
defecaţia eliberează tensiunea unui intestin plin şi simultan stimulează anusul. Există mulţi oameni
care toată viaţa lor au un sentiment voluptuos, privind defecaţia şi descriu acest lucru ca fiind departe
de a fi neînsemnat. Un aspect important al stadiului anal este antrenamentul la toaletă (educaţia pentru
igienă personală), care îi implică pe copii şi părinţii în probleme de interacţiune socială şi conflict. Din
punct de vedere al părinţilor este controlul social: „copilul meu ar trebui să meargă la toaletă ?! Punctul
de vedere al copilului pe de altă parte este de unul de putere: ar trebui să fac ce vreau eu”. Diferenţele
individuale sunt arătate în modul în care părinţii şi copiii răspund la aceste întrebări. Unii părinţi sunt
rigizi şi pretenţioşi aşteptând ca „copilul lor să meargă chiar acuma la toaletă”. Aceste interacţiuni pot
conduce la o luptă a dorinţelor când copilul experimentează conflictul şi presiunile sociale pentru a
„evolua” în faţa mamei şi tatălui. Astfel de experienţe pot conduce la situaţii viitoare, de răzvrătire
asupra altor figuri autoritare din societate. Pe de altă parte unii părinţi sunt permisivi în acceptarea
preferinţelor şi programului copilului lor raţionând favorabil la nevoile personale ale copilului: „poţi să
stai cât vrei”, „suntem atât de mândri”. Astfel de reacţii pot creste pozitiv stima de sine.
Fixaţia în stadiul anal poate produce tipul personalităţii anal-retentive, caracterizat prin
amânarea satisfacţiilor anale până la ultimul moment posibil; indivizii aparţinând acestui tip de
personalitate sunt foarte chibzuiţi. Altă caracteristică legată de această orientare include încăpăţânarea.
în contrast, tipul anal - expulsiv reacţionează împotriva încercărilor celorlalţi de a-i limita, făcând ceea
ce vor ei, datorită faptului că în copilărie au defecat când şi unde au vrut. Caracteristicile acestor
oameni includ dezordine, stilul lor de viaţă adultă este murdar şi neglijent, ei pot arăta distrugere
agresivă şi izbucniri emoţionale.
Stadiul falic. Faza IlI. În stadiul falic (4-5 ani) satisfacţia este primar câştigată prin stimularea
penisului sau clitorisului (masturbare). Stadiul falie este esenţial pentru ideile teoretice ale lui Freud
din câteva motive:
1) este unul din stadiile infantile ale dezvoltării psihosexuale.
2) acum apar complexele legate de neliniştea castrării şi invidiei că vreau să o iubesc pe mama
aşa cum face el, ar putea să mi-l taie. Pe de alta parte fetele manifestă un sentiment de inferioritate
datorită faptului că nu posedă organ masculin, şi dorinţa de compensaţie că într-o zi vor obţine unul al
lor. Ele îşi blamează mamele pentru lipsa lor de penis: „până la urmă nu are nici ea unul... trebuie să
găsesc o cale să am unul”. Băieţii reacţionează la ameninţarea imaginară a castrării prin acceptarea
statutului dominant şi de putere a tatălui. Ei se identifică cu tatăl devenind „ca tata” de dragul
siguranţei. Asemenea animalelor, băiatul gândeşte că dacă va deveni asemenea tatălui său, el va adopta
caracteristicile masculine care sunt aparent plăcute mamei, astfel superegoul este format ca un cod
moral interior bazat pe translaţia tatălui la tabuurile, relele şi drepturile societăţii. Formarea
superegoului este pasul final în rezolvarea complexului Oedip.
Eşecul în identificarea potrivită şi, astfel, eşecul în rezolvarea complexului Oedip are implicaţii
importante pentru personalitatea adultă, masculină. Masculul - ca fixaţie în stadiul falic poate deveni
un Don Juan ca adult, dedicându-şi viaţa promiscuităţii sexuale în căutarea gratificării sexuale, negate
lui ca şi copil. Alternativ, el poate rata asumarea caracteristicilor masculine datorate slabei identificări
cu tatăl. Rezultatul poate fi orientarea feminină şi o posibilă atracţie pentru bărbaţi. Dacă sentimentele
libidoului sunt spre mamă, primul obiect al plăcerii falice a copilăriei, nu sunt eliminate în totalitate ele
vor rămâne adânc îngropate în inconştient fapt realizat prin mecanismele de apărare ale egoului, care
operează automat şi inconştient.
Perioada de latenţă. Faza IV. Se caracterizează prin absenţa zonelor erogene dominante.
Latenţa este o perioadă liniştită între vârstele de 6 şi 12 ani în timpul căreia copiii îşi lasă atracţia
deoparte pentru părinţi şi devin dezinteresaţi din punct de vedere sexual. Instinctele libidoului, căutând
expresie în continuare sunt reduse în intensitate sau mai adânc îngropate în inconştient prin reprimare.

88
Ele sunt transformate prin sublimare - un proces care reorientează ţelurile instinctuale în direcţii noi,
care sunt mai acceptabile din punct de vedere cultural şi personal.
Stadiul genital. Faza V. Stadiul final al dezvoltării lui Freud, stadiul dragostei sexuale mature
incluzând sentimentele de afecţiune şi dorinţă îndreptate spre altă persoană; începe la pubertate şi
diferă de primele trei (pregenitale). Diferenţele se învârtesc în jurul procesului prin care un obiect
evocă o nevoie (catharsis - obţinerea unei purificări, o purgaţie care să descarce afectele patogene),
acestea reprezentând investiri sau ataşări ale energiei libidoului persoanei fie pentru obiecte reale în
lumea externă, fie pentru imagini fanteziste într-o lume interioară. ”Eliberările” pregenitale sunt
caracterizate de centrarea în sine a plăceri, în contrast plăcerile genitale sunt îndreptate mai altruist spre
altceva decât şinele cuiva. Aceste energii externe sunt reprezentate de două ideale psihoanalitice ale
funcţionalităţii persoanei normale mature: a iubi şi a munci; satisfacerea cu succes a acestei ţinte
contribuie la îndeplinirea felurilor instinctuale ale lui Eros. Persoanele incapabile de ataşamente
psihologice vor manifesta în acest stadiu anormalităţi în ceea ce priveşte desfăşurarea personalităţii.

Cazul „Micul Hans”

Studiul de caz a lui Freud pe micul Hans este considerată piatra de temelie pentru ideile sale
referitoare Ia complexul lui Oedip. Hans a fost un băieţel de 5 ani care se temea să meargă afară din
cauza unei fobii, o teamă exagerată că un cal îl va muşca. Freud este de acord că Hans era speriat,
dar nu de cai. Pentru Freud originea tuturor fobiilor este teama care îşi are originea în inconştient. El
credea că Hans recurge la mecanismele de apărare ale Eu-lui prin proiecţie, găsind o nouă ţintă
pentru unele sentimente, unele dintre ele mai neameniţătoare decât altele.
Frica băiatului a fost direcţională departe de sursa originală, tatăl, spre cai. Freud a ipotezat:
„Hans chiar a fost un adevărat mic Oedip, care a căutat să aibă pe tatăl său pentru a se elibera de
sine, toată puterea lui fiind canalizată pentru a fi singur şi a dormi cu mama sa”. El şi-a susţinut
ipotezele prin următoarele observaţii: Hans a spus că a căutat să doarmă în patul mamei, să o
îngrijească, să se căsătorească cu ea şi să aibă copii „ca tata.” Hans experimentează teama de
castrare; părinţii i-au spus că dacă se mai joacă penisul îi va fi tăiat, Hans observând că sora lui mai
mică nu are penis. Hans a dorit-o pe mama lui doar pentru el, fiind gelos pe tatăl său şi temându-se că
mama sa va prefera penisul mai mare al tatălui care era ca al „unui cal”. Hans a avut un vis cu două
girafe, una „mare” şi una „şifonată”: Freud a dedus că are o dorinţă de moarte cu privire la tatăl
său. Visul este un bun exemplu pentru dorinţele împlinite de - a lungul viselor. Hans a manifestat cele
mai mari temeri faţă de caii cu trăsături negre similari cu mustaţa neagră a tatălui. Caii erau substitut
simbolic pentru tatăl său. Când Hans a văzut un cal căzut, el a simţit cele mai agresive dorinţe ca tatăl
său să cadă şi să moară, o idee prea ameninţătoare pentru a fi recunoscută conştient. Ajutorul
psihanalitic înlătură fobia lui Hans. Temerile inconştiente determinate în exterior finalizate în
procesele interne, transformă inconştientul în conştient. Trebuie notat că analizele lui Freud despre
micul Hans au fost bogate în informaţii provenite de la tatăl băiatului care sprijinea teoria lui Freud.
Au fost sugerate şi alte câteva interpretări asupra micului Hans: de ex. că Hans simte mai mult teama
castrării din partea mamei decât a tatălui, că „vindecarea” lui Hans a fost simpla desensibilizare, o
cale de modificare a comportamentului care depinde şi repetă discuţiile despre teama sa evidentă de
cai.
Rezumat al stadiilor dezvoltării psihosexuale
Tabelul 7.5.
STADII ANI ZONE ACTIVITĂŢI SARCINI
Pregenital (infantil)
Oral 01/2 Gură Supt, muşcat Înţărcare
Anal 2-3/4 Anus Expulzare / Reţinere Antrenamentul la toaletă
Falic 4-5/6 Penis Masturbare Identificare
Clitoris
Latenţă 6-12/13 Reprimare Transformare
Genital 13 + Penis Intimitate sexuală Sublimare. Iubirea pentru
Vagin altcineva. Muncă

89
 Unele simboluri freudiene ale visului
Tabelul 7.6.
Conţinutul visului Semnificaţii simbolice
Cuţit, umbrelă, şarpe Penis
Cutie, cuptor, corabie Uter
Cameră, masă cu mâncare Femeie
Casa scării, scară Relaţie sexuală
Apă Naştere, mamă
Chelire, scoaterea unui dinte Castrare
Stânga (direcţie) Crimă, deviaţie sexuală
Copii jucându-se Masturbare
Foc A face în pat
Tâlhar Tată
Cădere Anxietate

7.1.8. Imaginea lui Freud despre natura umană

Poziţia lui Freud în acele probleme ale personalităţii care definesc o imagine a naturii umane
este clară. Freud nu ne prezintă aceasta într-o imagine prea optimistă. Chiar din contră, el sugerează că
în fiecare persoană există o celulă întunecată în care se duce o bătălie continuă. Condamnaţi la
anxietate, la opunerea faţă de cel puţin câteva impulsuri care ne conduc, noi experimentăm tensiune şi
conflict. Ne apărăm la nesfârşit de forţele Sinelui care rămân mereu dispuse să ne streseze. Totuşi
Freud recunoaşte o universalitate în natura umană, în care toţi trecem prin stadiile dezvoltării
psihosexuale şi care sunt motivate de aceleaşi forţe ale Sinelui, asigurând unicitatea personalităţii. Eul
şi Supraeul au aceleaşi funcţii pentru fiecare persoană dar conţinutul lor variază de la o persoană la
alta, deoarece ele sunt formate prin intermediul experienţei personale în problema liberul arbitru
versus determinism, Freud oferă o viziune deterministă. Practic tot ce facem, gândim, visăm este
predeterminat de instinctele vieţii şi morţii, forţele inaccesibile şi invizibile din noi. Personalitatea este
determinată de interacţiunile care apar înainte de 5 ani, într-un timp când controlul nostru era limitat.
Imaginea lui Freud despre natura umană pictată în această nuanţă rece reflectă viziunea sa personală
despre umanitate care se întunecă cu vârsta şi cu pierderea treptată a sănătăţii

7.1.9. Evaluarea teoriei lui Freud

Freud consideră că inconştientul este forţa motivaţională majoră în viaţă. Conflictele noastre
din copilărie se reprimă asupra conştiinţei noastre. Ţinta psihanalizei lui Freud este să reducă aceste
amintiri, termeni şi gânduri în nivelul conştiinţei. Cum pot psihanaliştii să evalueze sau să analizeze
această porţiune invizibilă a minţii, această arenă închisă care ne este altfel inaccesibilă nouă ? În
cursul muncii lui cu pacienţii Freud a dezvoltat 2 metode de analiză: asociaţia liberă şi analiza visului.
Asociaţia liberă este o tehnică în care pacientul spune orice îi vine în minte. Freud dezvoltă
asociaţia liberă în câţiva ani pe un anume număr de pacienţi. Originea acestei asociaţii îi datorează lui
Josef Breueur, care l-a ajutat pe Freud în timpul primilor săi ani de practică.
Freud credea că nimic nu este la întâmplare în legătură cu informaţiile descoperite în timpul
procesului de asociaţie şi că nu este un subiect la alegerea conştiinţei pacientului. Materialul dezvăluit
de pacienţi în timpul asociaţiei libere era predeterminat, forţat de natura conflictelor lor. El a
descoperit că tehnica nu operează câteodată liber. Unele experienţe sau amintiri erau prea dureroase
pentru a vorbi despre ele şi pacientul ar fi şovăitor în a le dezvălui. Freud a numit aceste momente
rezistenţe (în asociaţia liberă un blocaj, sau refuzul de a dezvălui amintiri dureroase). El le considera
importante deoarece ele permiteau apropierea de sursa de probleme a pacientului. Rezistenţa este un
semn că tratamentul merge în direcţie bună şi că analistul trebuie să continue să „foreze” în acea arie.
Una din problemele psihanalistului este aceea să doboare şi să învingă rezistenţa, astfel încât pacientul
să poată confrunta experienţele reprimate.

90
 Altă tehnică de bază pe care Freud a dezvoltat-o în evaluarea personalităţii este analiza visului.
Freud credea că visele reprezintă în formă simbolică, dorinţe reprimate, teamă şi conflicte. Atât de
puternic sunt reprimate aceste sentimente încât ele pot fi înfăţişate numai în formă deghizată în timpul
somnului. Freud distinge 2 aspecte ale viselor: evenimentele actuale din vis (conţinutul manifest al
visului) şi înţelesul simbolic ascuns al acestor evenimente (conţinutul latent). Cu trecerea anilor Freud
descoperă simboluri consistente în visele pacienţilor lui, evenimente care au aceeaşi semnificaţie
pentru aproape toată lumea. Visele dezvăluie conflicte într-o formă condensată şi intensificată.
Ambele tehnici freudiene de evaluare - asociaţia liberă şi analiza viselor - dezvăluie
psihanalistului o mare cantitate de material reprimat într-o formă simbolică. Terapeutul trebuie să
interpreteze sau să traducă materialul pentru pacient. Aşa cum un arheolog încearcă să reconstruiască o
clădire din fragmentele rupte, aşa psihanalistul reconstruieşte o experienţă din amintirile fragmentate şi
îngropate. Astfel evaluarea personalităţii pacientului - a conflictelor lui inconştiente - depinde de
antrenamentul, experienţa şi îndemânarea psihanalistului.

7.1.10. Validarea ştiinţifică a conceptelor lui Freud

De la moartea sa din 1939, multe dintre ideile / ipotezele lui Freud au fost supuse testării
experimentale, într-o analiză riguroasă şi exhaustivă a 2000 de studii de psihologie, antropologie,
psihiatrie şi discipline înrudite, Seymour Fisher şi Roger Greenberg (Schultz & Schultz, 1994) au
evaluat credibilitatea ştiinţifică a unor idei ale lui Freud. Cercetătorii au descoperit că unele concepte
freudiene se opun eforturilor de validare ştiinţifică. Conceptele care s-au opus validării ştiinţifice au
inclus aspecte ale tipurilor de personalităţi orale şi anale; ideea că visele sunt o exprimare a tensiunii;
şi, în complexul masculin a lui Oedip, rivalitatea cu tatăl său, fantezii sexuale în legătură cu mama, şi
anxietatea castrării. Începând cu analizele lui Fisher şi Greenberg, s-au realizat mai multe cercetări
privind conceptele freudiene, în special asupra inconştientului. Ideea, potrivit căreia inconştientul
poate influenţa gândirea conştientă şi comportamentul, a fost îndelung studiată. Psihologii recunosc că
o mare parte a informaţiilor prelucrate prin proces cognitiv aparţin inconştientului. Cercetările
experimentale despre mecanismul represiv de apărare, a lui Freud, îndepărtarea involuntară a unei
ameninţări sau amintiri din conştient, au oferit rezultate, deşi unii psihologi se întreabă dacă acestea
reflectă depresia exact aşa cum a definit-o Freud. Multe cercetări au drept obiect de studiu visele,
confirmând ideea lui Freud, potrivit căreia visele, în forma lor proprie sau simbolică, reflectă
preocupările noastre emoţionale. Studiile au arătat că, cu cât este mai ridicat nivelul de anxietate, cu
atât e mai probabil ca visele lor să conţină simboluri sexuale. Freud a susţinut că accentuarea
complexului lui Oedip întâlnit la băieţi, în relaţia lor ostilă cu un tată ameninţător, poate fi rezolvată /
diminuată / elucidată prin a-i face pe băieţi să se identifice cu taţii lor. Oricum, cercetările au arătat că
băieţii de 4-6 ani se identifică mult mai profund cu taţii calzi, grijulii decât cu cei ameninţători,
punitivi.
O cercetare, asupra tipului de personalitate orală, a arătat o strânsă legătură între orientarea
orală, cum a identificat-o Rorschach, şi obezitate. Aceasta sprijină opinia lui Freud, cum că tipurile
orale se referă la mâncat şi la băut. Un alt studiu a arătat că tipurile orale de personalitate sunt mai
conforme cu sugestiile unei figuri autoritare decât tipurile anale de personalitate. Tipurile anale tind să
fie ostile şi pot rezista în faţa conformităţii. Freud a susţinut că femeile sunt mai dependente oral decât
bărbaţii dar cercetările ulterioare nu au demonstrat asemenea diferenţe între sexe. În general,
cercetările susţin într-o mai mare măsură tipurile anale decât pe cele orale. Există puţine dovezi despre
existenţa unui tip falic de personalitate.
Un alt aspect al teoriei freudiene întâlnit în studiile experimentale este ideea că agresiunea este
instinctivă şi universală. Freud nu a fost singurul care a susţinut acest lucru. Antropologii au observat
că oamenii din aşa-zisele culturi; primitive nu manifestau un comportament agresiv. Promotorii
paradigmei învăţării au infirmat existenţa unui instinct/pulsiuni/agresivitate, susţinând că acest, tip de
comportament e imitat sau întărit în timpul procesului de socializare, iar alţi cercetători au susţinut că
este provocat de frustrare (Şcoala de la Yale: Dollard, Doob, Miller, Mowrer & Sears). Freud afirmă
că personalitatea se formează în jurul vârstei de 5 ani şi suferă schimbări ulterioare minore. Studiile
asupra dezvoltării personalităţii apărute între timp, arată că, în general caracteristicile personalităţii

91
copiilor. preşcolari s-au schimbat dramatic. Alte studii arată că anii de mijloc ai copilăriei (7-12) pot fi
mult mai importanţi în stabilirea modelului personalităţii unui adult decât primii ani ai copilăriei. Deşi
primii 5 ani ai vieţii, ne afectează în mod evident personalitatea, este clar că personalitatea continuă să
se dezvolte mult timp după aceea. La sfârşitul retrospectivei noastre asupra conceptelor freudiene,
ajungem şi la binecunoscuta ”greşeală / eroare freudiană”. Conform lui Freud, ceea ce pare a fi o
uitare simplă sau una obişnuită în vorbire (lapsus) reprezintă de fapt reflectări ale unor motive sau
temeri inconştiente proiectate, care ies la iveală uneori într-o manieră jenantă pentru subiect.

Sistemul lui Freud a avut un impact deosebit asupra teoriei şi practicii în psihologie şi
psihiatrie, asupra imaginii noastre despre natura umană şi asupra înţelegerii personalităţii noastre.
Psihanaliza a contribuit la creşterea interesului psihologilor pentru studierea personalităţii, începând cu
1930. În anii '40 - '50 ideile psihanalizei au influenţat naşterea studiilor despre motivaţie în psihologie.
Psihologia contemporană a înglobat de atunci multe concepte freudiene, focalizându-se. asupra rolului
conştientului, importanţei trăirilor copilului pentru viitoarea modelare a unui adult şi modul de
funcţionare a mecanismelor de apărare. Acestea împreună cu alte idei au dus la începerea a numeroase
cercetări.
Înainte de a-l părăsi pe Freud, trebuie să-i încadrăm opera în contextul criticismului legitim.
Am remarcat deja slăbiciunile studiului de caz, principala metodă folosită de Freud. Pe lângă aceasta,
alţi teoreticieni ridică alte probleme.
Unii susţin că Freud pune prea mult accentul pe forţele biologice instinctuale ca factori
determinanţi ai personalităţii. Alţii contestă concentrarea excesivă a lui Freud spre sex şi agresiune ca
forţe motivaţionale puternice şi afirmă că suntem modelaţi mai mult de experienţe sociale decât de cele
sexuale. Teoreticienii dezaprobă tabloul deterministic al naturii umane a lui Freud susţinând că
dispunem de mai multă voinţă proprie (liber arbitru) decât credea Freud, şi că putem alege să acţionăm
şi să creştem spontan, dispunând de un control măcar parţial al sorţii noastre.
Alte critici se apleacă asupra accentului lui Freud asupra comportamentului trecut, făcând
abstracţie de ţelurile şi aspiraţiile noastre. Aceşti teoreticieni susţin că suntem influenţaţi şi de viitor,
de speranţe şi planuri, la fel de mult sau poate mai mult decât experienţele noastre acumulate până la
vârsta de 5 ani. Totuşi, unii teoreticieni ai personalităţii cred că Freud s-a concentrat prea mult asupra
aspectelor nevrotice şi psihotice, a perturbărilor emoţionale. Alţi teoreticieni au rămas fideli
presupunerilor şi punctelor de vedere ale psihanalizei, freudiene, deşi chiar şi ei au contestat anumite
premise. O schimbare majoră a acestora o reprezintă viziunea extinsă asupra ego-ului, făcându-l mai
independent faţă de Sine. O altă modificare este micşorarea importanţei forţelor biologice în favoarea
celor-sociale şi psihologice. Unul dintre liderii acestei mişcări neo-freudiene a fost chiar fiica lui
Freud, Anna (1895-1982). Ea a înfiinţat o clinică şi un centru pentru psihanaliză în Londra. Unele
dintre formulările Iui Freud pot să nu mai fie la fel de potrivite, acum la sfârşit de secol XX, faţă de
cum erau la începutul secolului. Pe măsură ce timpul trece, psihologii caută căi noi şi mai bune pentru
a descrie personalitatea umană.

7.2. Jung C. Psihologia analitică:

Desemnat de Sigmund Freud ca moştenitorul său spiritual, Jung a dezvoltat o teorie a
personalităţii, care diferă dramatic de psihanaliza tradiţională ortodoxă. El a iniţiat o nouă şi elaborată
explicaţie a naturii umane, care nu seamănă cu o alta. Până în zilele noastre, psihologia analitică se
diferenţiază de alte abordări ale personalităţii prin complexitatea sa şi prin abordarea sa unică.
Primul punct asupra căruia Jung nu a fost de acord cu Freud a fost rolul sexualităţii. Jung a
lărgit definiţia freudiană a libidoului prin redefinirea acestuia ca o forţă dinamică mai generală a
personalităţii care implica dimensiunea sexuală dar nu se reduce la aceasta.
A doua arie principală de diferenţiere se referă la direcţia forţelor care influenţează
personalitatea. Pe când Freud a văzut fiinţa umană ca prizonieră sau victimă a evenimentelor din
trecut. Jung a arătat că suntem modelaţi de viitorul nostru ca şi de trecut. Noi suntem afectaţi nu numai
de ceea ce ni s-a întâmplat in trecut, în copilărie, dar şi de ceea ce dorim să facem în viitor.

92
 Al treilea punct important de diferenţiere vizează inconştientul. Jung nu a minimalizat rolul
inconştientului aşa cum au făcut alţi autori despre care am discutat, ci i-a acordat o atenţie deosebită.
El a sondat mai adânc în inconştient şi i-a adăugat o nouă dimensiune, experienţele moştenite de la
speciile umane şi preumane (influenţa experienţelor moştenite primare), Jung făcând din aceasta
elementul fundamental in sistemul său de personalitate. El a combinat idei din istorie, mitologie,
antropologie şi religie pentru a alcătui imaginea sa asupra naturii umane.

7.2.1. Viaţa lui Jung

Neîncrezător în mama sa şi dezamăgit de tatăl său, Jung s-a simţit despărţit de lumea externă,
de lumea realităţii conştiente. Ca o scăpare s-a întors spre inconştientul său – lumea viselor, viziunilor,
fanteziilor unde se simţea în siguranţă. Această alegere îl va ghida pe Jung tot restul vieţii. De câte ori
se va confrunta cu o problemă el va căuta o soluţie în visele şi viziunile sale.
Copil fiind, Jung a evitat în mod deliberat alţi copii. În descrierea copilăriei sale solitare, Jung
scria: „Schema relaţiilor mele cu lumea era deja prefigurată; astăzi, ca şi atunci, sunt un solitar” (Jung,
1961, pag 41-42). Singurătatea lui Jung se reflectă de asemenea în teoria sa, care pune în evidenţă mai
degrabă dezvoltarea individuală, decât relaţiile cu alţi oameni. În contrast, teoria freudiană se preocupă
măi mult de relaţiile cu ceilalţi; oricum, Freud, spre deosebire de Jung, nu a avut o copilărie
introvertită şi izolată.
Jung a ales să studieze medicina la Universitatea din Basel şi a decis spre dezamăgirea
profesorilor săi să se specializeze în psihiatrie, domeniu atunci cu o reputaţie scăzută. El a crezut că
psihiatria o să-i ofere ocazia să-si urmărească interesul spre domeniul viselor spre supranatural, şi spre
ocultism.
Începând din 1900, Jung a lucrat la un spital de boli mintale din Zurich, sub coordonarea lui
Eugen Bleuher, psihiatrul care a introdus termenul „schizofrenie”. În anii care au urmat, Jung a
conferenţiat la Universitatea din Zurich, a dezvoltat o practică clinică independentă, şi a condus
cercetări folosind testul său de asociere de cuvinte pentru a investiga reacţiile emoţionale ale
pacienţilor.
Când a devenit asociatul lui Freud în 1907, Jung era un profesionist cu o reputaţie stabilă.
Freud şi Jung au început colaborarea lor prin corespondenţă. Când s-au întâlnit prima oară aceştia erau
atât de asemănători şi aveau atâtea să-si împărtăşească încât au vorbit 13 ore. Prietenia lor a devenit
una strânsă: „Te-am adoptat formal ca un fiu mai în vârstă”, îi scria Freud lui Jung. Jung îl considera
pe Freud tatăl său: „Lasă-mă să mă bucur de prietenia ta nu ca de una între egali”, îi scria lui Freud:
„ci ca de una între tată şi fiu”. S-a sugerat că relaţia lor ar conţine multe elemente din complexul lui
Oedip.
Contrar speranţelor lui Freud, Jung nu era un discipol noncritic. Jung avea propriile idei,
punctul unic de vedere asupra personalităţii umane şi când a început să le exprime, despărţirea lor a
devenit inevitabilă. Relaţia lor s-a deteriorat in 1913. Din confruntarea lui Jung cu inconştientul său a
dezvoltat propria-i abordare asupra personalităţii: „Anii în care mi-am urmărit imaginile interne” a
scris „au fost cei mai importanţi din viaţa mea - atunci tot ceea ce era esenţial a fost decis”. El a
concluzionat că cel mai important stadiu în dezvoltarea personalităţii nu era copilăria cum credea
Freud, ci maturitatea - perioada crizelor personale ale lui Jung.
Ca şi Freud, Jung şi-a stabilit teoria pe o bază intuitivă, care deriva din experimentele şi visele
sale personale. Aceasta a fost îmbogăţită cu mai multe elemente raţionale şi empirice prin date oferite
de pacienţii săi, dintre aproape 2/3 erau de vârstă mijlocie, suferind de aceleaşi probleme cărora Jung
însuşi trebuia să le facă faţă.

7.2.2. Energia psihică

Unul din primele puncte ale diferenţierii lui Jung de Freud s-a referit la natura libidoului: Jung
nu era de acord că libidoul este strict de natură sexuală. El susţinea că libidoul era o energie lărgită
nediferenţiată de viată.
Jung a folosit termenul libido in două moduri: în primul rând ca un concept general şi difuz
pentru a determina sursa de energie a vieţii şi in al doilea rând ca o energie psihică limitată care

93
alimentează edificiul personalităţii pe care 1-a numit psychee. Aceasta reprezintă energia psihică prin
care activităţi psihice ca a percepe, a gândi, a simţi, a dori, sunt susţinute.
Jung s-a folosit de principii din fizică pentru a explica funcţionarea energiei psihice, care
asigură mecanismele dinamice şi resursele pentru operaţiile personalităţii. El a propus 3 principii
fiindamentale: principiul contrariilor, principiul echivalenţei şi principiul entropiei.
Principiul contrariilor impregnează tot sistemul jungian. „În tot ceea ce se întâmplă văd jocul
contrariilor” a scris. A notat existenţa opuselor sau polarităţilor în energia psihica, cum ar fi: cald-
rece, înălţime-adâncime, evoluţie-regresie. Aşa este şi cu energia psihică: orice dorinţă sau sentiment
are opusul său. Această opoziţie sau antiteză, acest conflict între polarităţi, este sursa principală de
motivaţie a tuturor componentelor şi sursa principală energetică a energiei totale. Într-adevăr, cu cât e
mai intens conflictul între polarităţi cu atât e mai mare energia produsă.
Pentru principiul echivalentei Jung a aplicat evenimentelor psihice principiul fizic al
conservării energiei. El a arătat că energia cheltuită pentru anumite condiţii nu e pierdută ci e, mai
degrabă, trecută în altă parte a personalităţii. Astfel, dacă valoarea psihică dispare sau slăbeşte, acea
energie e „echivalenţă” implică faptul ca noua arie spre care energia a fost transferată să aibă valoare
psihică egală: aceasta înseamnă că ar trebui să fie egale ca dorinţă, ca necesitate, ca fascinaţie.
În fizică, principiul entropiei se referă la egalizarea diferenţelor de energie. Jung a aplicat
această lege la energia psihică şi a iniţiat ideea că există o tendinţă către echilibru în personalitate.
Dacă două dorinţe sau convingeri diferă foarte mult în intensitate sau valoare psihică, energia va trece
de la elementul cel mai puternic către cel mai puţin puternic. În mod egal, personalitatea are o
distribuţie egală între toate aspectele sale, dar o stare ideală nu este niciodată atinsă.

7.2.3. Sistemul personalităţii

În viziunea lui Jung personalitatea în totalitatea ei, sau psyche, e compusă din câteva sisteme
sau structuri distincte care se pot influenţa una pe alta. Principalele sisteme sunt: eul, inconştientul
personal şi inconştientul colectiv.
Eul e partea conştientă, acea parte a personalităţii care se referă la percepţie, memorie,
afectivitate şi gândire. Reprezintă conştiinţa despre noi înşine şi e responsabil de desfăşurarea
activităţilor normale ale vieţii de zi cu zi. Eul acţionează într-un mod selectiv, permiţând intrarea în
conştiinţă numai unei părţi din stimulii la care suntem expuşi. Aceasta permite continuitate, coerenţă şi
identitate - stabilitate în felul în care percepem lumea şi pe noi înşine.
Cele doua tipuri de atitudini: extraversiunea şi introversiuneă
Jung concepe viaţa ca pe o opoziţie permanentă între forţe pozitive şi forţe negative. Această
viziune se regăseşte de altfel în filosofiile chineză şi hindusă. Aceste opoziţii apar atât în noi înşine cât
şi în exterior: dragostea şi ura, atracţia şi repulsia, binele şi răul, viaţa şi moartea, justiţia şi injustiţia,
lumina şi umbra etc. Pornind de aici, Jung împarte umanitatea în două grupe fundamentale:
„Extravertiţii”, a căror atitudine generală, interes şi energie „libido" sunt îndreptate în
principal spre lumea exterioară. Să menţionăm totuşi că, pentru Jung, libidoul nu este, ca la Freud, de
esenţă exclusiv sexuală. Este o noţiune mult mai largă. Într-adevăr, el este echivalentul totalităţii
energiei unui subiect, din care sexualitatea nu reprezintă decât o parte.
„Introvertiţii”, întorşi în principal spre lumea interioară. Această clasificare corespunde
practic celor două tipuri morfologice pe care doctorul Louis Corman le numeşte dilataţi şi retractaţi.
Extravertitul este spontan interesat de fiinţele umane şi de lucruri. Foarte în largul lui în viaţa
socială, este un excelent agent de legătură şi se adaptează repede şi bine oricărei situaţii. Bineînţeles,
detestă solitudinea şi fuge de introspecţie, i se pare fără interes, chiar morbid, să se preocupe de viaţa
lui interioară, în orice circumstanţă, extravertitul va căuta să păstreze contactul.
Introvertitul este opusul extravertitului. Are o imagine foarte subiectivă asupra oamenilor şi
situaţiilor. Deşi departe de a fi strălucitor, ca extravertitul, el câştigă prin a fi cunoscut. Puţin timid şi
neîndemânatic, se refugiază bucuros în forul său interior, având tendinţa să trăiască în visare, să fie
„cu capul în nori". Temându-se de conflicte, introvertitul va face totul pentru a le evita.
În concluzie, orice fiinţă închide în ea amândouă posibilităţile de orientare a energiei sale, a
libidoului său. De altfel, de-a lungul existenţei, perioadele de introversiune pot foarte bine să alterneze

94
cu faze de extraversiune. Totuşi, în ansamblu, una dintre cele două atitudini predomină în
comportament.
Am menţionat deja că, pentru Jung, conştientul şi inconştientul operează împreună un fel de
balans permanent. Aşadar, inconştientul tipului extravertit este introvertit şi viceversa, în plus,
atitudinea predominantă, cea care este conştientă şi care determină tipul, este întotdeauna mai
spontană, mai pozitivă şi mai constructiva decât cealaltă. Atitudinea inconştientă, opusă, este deseori
infantilă şi primitivă.
Această noţiune de opoziţie, de contrast permanent şi dinamic în sânul unei aceleiaşi
personalităţi, este fundamentală în gândirea lui

Cele patru funcţii psihice şi tipurile care derivă din ele

După Jung, fiinţa umană dispune de patru funcţii principale pentru a se adapta lumii şi
structurii sale interne: „Gândirea”, „Sentimentul”, „Senzaţia” şi „Intuiţia” (vezi anexa ).
Dintre cele patru funcţii, cea care prevalează la un subiect va caracteriza tipul său. Dar, de
exemplu, pentru a constata predominanta „Gândirii", nu este important să se ia în considerare ce
gândeşte persoana în faţa unei situaţii sau a alteia. Ceea ce este caracteristic tipului său este faptul că
ea abordează această situaţie cu ajutorul Gândirii şi nu al Sentimentului sau al altei funcţii.
Ca întotdeauna în caracterologie, cele patru funcţii jungiene sunt prezente la fiecare persoană,
dar în proporţii diferite şi după o ierarhie. Originalitatea lui Jung este de a considera că cele patru
funcţii acţionează, în parte în inconştient, dar ele sunt cu atât mai nuanţate şi mai productive cu cât
sunt mai conştiente, într-o manieră mai precisă, iată care este modul în care acţionează fiecare dintre
aceste patru mari funcţii:
„Senzaţia” constată ce există în jurul nostru. Ea este percepţia pură prin simţuri; este funcţia
realului. „Gândirea” indică semnificaţia lucrului perceput, ea îmbină concepţiile într-un ansamblu
logic: este funcţia simţului. „Sentimentul” transmite valoarea pe care acest lucru o are pentru noi:
este funcţia simţământului, funcţia inimii. „Intuiţia” cuprinde potenţialităţile ascunse ale unei fiinţe
sau ale unei situaţii: este funcţia înţelegerii spontane şi negândite, ceea ce se numeşte de obicei fler.
După Jung, „cele patru funcţii sunt asemănătoare celor patru puncte cardinale, la fel de
arbitrare şi la fel de indispensabile ca şi ele".
Senzaţia şi Intuiţia sunt deci funcţii de percepţie non-raţionale şi Jung precizează că amândouă
sunt în relaţii compensatorii.
De altfel, el califică drept raţionale funcţiile Gândire (ceea ce nu ne miră) şi Sentiment (ceea ce
este surprinzător, la prima vedere), considerând caracterul comun al Gândirii şi Sentimentului de a
efectua judecăţi („este adevărat” pentru funcţia Gândire, „este agreabil” pentru funcţia Sentiment).
Bineînţeles, fiecare fiinţă umană posedă toate cele patru funcţii, mai mult sau mai puţin
dezvoltate, în general, una dintre cele patru predomină: este „funcţia principală” care este sprijinită de
„funcţia auxiliară", a treia şi a patra funcţie fiind mai mult sau mai puţin inconştiente sau rudimentare.
Dacă funcţia principală este predominantă, celelalte trei funcţii devin din ce în ce mai inconştiente şi
se dovedesc deosebit de nocive.
O anumită tipologie se reprezintă printr-o cruce, fiecare braţ corespunzând unei funcţii.
Braţul superior simbolizează funcţia predominantă (1), cel din stânga funcţia auxiliară (2),
celelalte două braţe reprezentând restul funcţiilor. Acestea sunt automat poziţionate, ştiindu-se că, pe
de o parte, funcţia Gândire este opusă funcţiei Sentiment şi că pe de altă parte funcţia Intuiţie este
opusă funcţiei Senzaţie. De exemplu:
Figura 7.2.
(1) Intuiţie
(2) Gândire Sentiment (3)
(4) Senzaţie
În schema de mai sus, funcţia predominantă este Intuiţia (1) cu Gândirea ca funcţie auxiliară
(2). Senzaţia este funcţia inferioară, în mare parte inconştientă (4). Funcţia Sentiment este deci în
poziţia a treia (3).

95
 Se denumeşte această configuraţie:
- în manieră simplificată prin apelativul: Gândire-Intuiţie;
- în manieră completă prin denumirea: Gândire-Intuiţie-Sentiment-Senzaţie.
Cele două tipologii parţiale precedente (Introversiune - Extraversiune) şi (Senzaţie - Gândire -
Sentiment - Intuiţie) se completează, într-adevăr, fiecare funcţie poate fi extravertită sau introvertită.
Din această încrucişare, decurg deci opt variante, adică opt tipuri caracterologice: gândire
extravertire; gândire introvertire; sentiment extravertire; sentiment introvertire; senzaţie extravertire;
senzaţie introvertire; intuiţie extravertire; intuiţie introvertire.
1. Tipul Gândire extravertire semnifică un gânditor empiric. El se adaptează oricărei situaţii
care necesită un talent constructiv orientat spre viaţa obiectivă. Este deci un excelent organizator. Dar,
împins la extrem, acest tip poate deveni intolerant şi tiranic.
Componenta sa Sentiment este reprimată sau chiar refulată (se ştie că funcţia Sentiment este
opusă funcţiei Gândire).
Ţinând cont de mecanismul de compensare declanşat de inconştient, ea se va exprima pe
ocolite sub forma unei sentimentalităţi sau a unui amor propriu exagerat.
2. Tipul Gândire introvertire se implică mai ales în jocuri ale minţii. El preferă speculaţia în
locul realizării. Foarte metodic, are simţul sistemului. Se simte foarte în largul lui în combinaţia
originală a ideilor deja existente şi mai ales în producerea de idei noi. Intuiţia ca funcţie auxiliară va
întări evident această aptitudine. Totuşi, are tendinţa de a fi dogmatic şi intransigent.
3. Tipul Sentiment extravertire îşi exteriorizează sentimentele. Se simte în largul lui în viaţa
socială, la toate nivelurile. Este o fiinţa foarte caldă, dotată cu multă strălucire, care leagă uşor
prietenii, ceea ce nu îl împiedică să fie foarte perspicace în privinţa caracterului fiecăruia. Dar, trăind
din contactele sale sociale, este tipul care depinde cel mai mult de alţii.
Funcţia Gândire este opusă funcţiei predominante. Fiind puţin controlată deoarece este
inconştientă, persoana poate da dovadă de o lipsă de tact sau se poate lansa în speculaţii intelectuale
foarte subiective şi în consecinţă foarte prost structurate. La fel, partea introvertită fiind mai mult sau
mai puţin refulată, va avea tendinţa să fugă de lumea sa interioară şi să evite sistematic orice formă de
solitudine.
4 Tipul Sentiment introvertire, sub o aparenţă liniştită, ascunde pasiuni care pot fi violente şi
exclusive. Astfel, este tentat să se ataşeze cu pasiune de o singură fiinţă, în general, va avea tendinţa să
trăiască într-un mod exacerbat, chiar tragic, raporturile sale cu evenimentele şi cu ceilalţi.
5. Tipul Senzaţie extravertire este în mod esenţial întors spre realitate, spre exterior şi
lucrurile concrete. În consecinţă, manifestările vieţii interioare i se par inutile şi neinteresante. Este
tipul petrecăreţului, abil în afaceri, descurcăreţ în orice împrejurare. Dacă dispune de Gândire ca
funcţie auxiliară, stăpâneşte perfect situaţiile.
Funcţia Intuiţie se găseşte în partea opusă funcţiei predominante, Senzaţia, inconştientă şi puţin
dezvoltată, se manifestă prin superstiţii sau idei bizare.
6. Tipul Senzaţie introvertire este preocupat mai ales de propria sa persoană, de reacţiile
organismului său. Atitudinea sa faţă de fiinţe şi lucruri este ezitantă şi în general neîncrezătoare. Acest
tip este, se pare, mai puţin răspândit decât celelalte.
7. Tipul Intuiţie extravertire se proiectează în viitor cu o extraordinară facilitate: este
inovatorul sau exploratorul în sensul larg al termenului.
8. Tipul Intuiţie introvertire este foarte centrat pe lumea sa interioară, şi ajunge să intre în
contact cu inconştientul său. Este tipul caracteristic al poeţilor vizionari, chiar al unor mistici.
Funcţia Senzaţie (opusă funcţiei principale) este în consecinţă deficitară. Din acest motiv este
foarte dezorientat în faţa obligaţiilor vieţii practice, având de asemenea tendinţa de a neglija propria
ţinută şi convenţiile sociale.
Această tipologie nu descrie o realitate încremenită, deoarece ţine cont de compensaţiile care
operează în permanenţă şi pentru că este posibil să se dezvolte o funcţie secundară. Jung are o
concepţie foarte dinamică despre personalitate, mult mai mult decât Freud, a cărui tendinţă era de a
exagera influenţa experienţelor din prima copilărie, pe lângă importanţa extraordinară pe care o
atribuie sexualităţii.

96
 De altfel, jocul funcţiilor nu se stabileşte numai în sânul unei aceleiaşi persoane, ci, într-o
măsură similară, în raporturile sale cu ceilalţi. Astfel, căsătoriile, prieteniile şi asociaţiile care „merg”
nu se încheie la întâmplare. Inconştient, ele se realizează pentru că există compensare sau
complementaritate nu numai a atitudinilor (introversiune-extraversiune), dar şi a funcţiilor.
Cele mai mari şanse de reuşită se întâlnesc în configuraţiile în care cele două părţi pot să se
regăsească pe terenul unei funcţii auxiliare comune. De exemplu, soţul este de tip Gândire cu Senzaţia
ca funcţie auxiliară, iar soţia este de tip Sentiment cu funcţie secundară Senzaţia.
În sistemul jungian cele două niveluri ale inconştientului sunt: inconştientul personal şi
inconştientul colectiv. Inconştientul personal e nivelul superior, mai superficial, inconştientul colectiv
e nivelul mai adânc, cu o influenţă mai profundă.
Inconştientul personal e similar cu concepţia freudiană asupra preconştientului. E rezervorul
materialului care a fost conştient dar a fost uitat sau reprimat deoarece s-a dovedit a fi trivial sau
perturbator. Pe măsură ce adunăm tot mai multe experienţe în inconştientul personal, începem să le
grupăm în ceea ce Jung numea complexe. Un complex e un model de emoţii, percepţii şi dorinţe
organizate în jurul unei teme comune.
Inconştientul colectiv. Cel mai profund şi mai puţin accesibil nivel al personalităţii,
inconştientul colectiv e cel mai neobişnuit şi controversat aspect al sistemului lui Jung; pentru critici e
cel mai neobişnuit. Jung credea că aşa cum fiecare din noi acumulează toate experienţele personale în
inconştientul personal, tot aşa face şi colectivitatea umană ca specie, stochează experienţele speciilor
şi preumane in inconştientul colectiv. Această moştenire e transmisă fiecărei generalii. Inconştientul
colectiv se manifestă în special prin intermediul „marilor visuri” - mitologie şi poveşti cu zâne.
Acestea exprimă, în manieră simbolică, un patrimoniu comun şi universal. Jung numeşte „Arhetipuri”
aceste producţii simbolice ale sufletului uman, aceste imagini primordiale care au existat întotdeauna
şi care se repetă etern. Astfel, noi purtăm în noi nu numai propriile noastre experienţe, dar şi pe acelea
ale strămoşilor noştri, şi deci ale întregii umanităţi. Aceste imagini seculare apar uneori în visurile
noastre, care sunt atunci ceva arhaic şi impersonal.

7.2.4. Arhetipurile
Componentele inconştientului colectiv sunt numite arhetipuri, (adică modele tipuri antice),
forme preexistente care sunt înnăscute şi reprezintă predispoziţii psihice care conduc oamenii spre
înţelegere, experienţă şi răspunsuri faţă de lume date în anumite moduri. Jung le-a explicat natura prin
analogie cu instinctele biologice descrise de Freud, dar într-un mod mai psihologic. Existenţa
arhetipurilor se datorează exclusiv eredităţii. Totuşi, mintea unui nou născut nu este o tablă goală, ci
este imprimată cu forme din experienţa trecută a omenirii. Ceea ce se moşteneşte nu sunt anumite idei
sau imagini, cât un potenţial, tipuri generale ale structurilor. Arhetipurile pot fi adesea privite în
termeni de forme umane, dar multe dintre ele sunt mult mai clar percepute de ochii minţii, dacă sunt
reprezentate ca simboluri non-umane, cum sunt numerele pentru ”ordine”.
Unul din arhetipurile sale marcante se apropie foarte mult de id-ul (sinele) freudian. Umbra
este partea întunecată a personalităţii inferiorităţile unei persoane, care sunt de natură emoţională şi
prea neplăcute pentru a le dezvălui de bună voie. Jung credea că umbra este o problemă morală pentru
Ego, pentru că poate opune rezistenţă unui control moral. Această rezistenţă poate fi subliniată prin
proiecţie - persoana vede câteva din propriile defecte în alţi oameni. Umbra se manifestă ca partea
crudă, capricioasă, imatură, incompletă din noi. Este ce avem mai „rău”; ne determină să facem ceea
ce facem „când diavolul ne pune”. Dar umbra este importantă. Dacă sinele se dezvoltă din potenţial în
realitate, trebuie pe deplin conştientizat şi luat în considerare conţinutul umbrei, în aceeaşi măsură ca
şi ego-ul şi persoana.
Arhetipul anima este reprezentarea femeii în bărbat, acumularea experienţelor ancestrale ale
bărbaţilor legate de femei. Jung a conceput această prezenţă în termeni genetici. ”Este un lucru bine-
cunoscut că sexul este determinat de majoritatea genelor masculine sau feminine, în funcţie de caz.
Dar minoritatea genelor aparţinând celuilalt sex nu dispar pur şi simplu. Un bărbat are deci, şi o parte
feminină, o figură feminină inconştientă - un fapt de care el este în general total inconştient”. Animus
este corespondentul bărbatului în femeie. Este constituit din experienţele ancestrale ale femeilor legate

97
de bărbaţi. Anima este Eros (ispita sexuală) aşa cum animus este Logos (gândirea raţională). Anima dă
bărbatului simţul relaţionării cu ceilalţi ceea ce-l poate ajuta să interacţioneze cu oamenii foarte uşor.
Animus acordă femeilor capacitatea de a reflecta şi delibera, lucru care le-ar putea ajuta să se înţeleagă
pe sine şi ceea ce le înconjoară. Extrapolând, pare rezonabil să presupunem că prezenţa caracterului
feminin în bărbaţi şi a celui masculin în femei permite tuturor să se înţeleagă mai bine reciproc.
Arhetipurile se manifestă doar secundar, prin simboluri, imagini şi comportamente. Nu au o
formă concretă pură. Ele există doar ca premise şi disponibilităţi, cum ar fi potenţialul genetic. Când se
manifestă inconştient nu sunt de fapt ele însele, ci doar reprezentări ale lor, care sunt prelucrate
conştient. De exemplu dacă cineva visează în timpul somnului sau cu ochii deschişi la copilul Isus
Christos, arhetipul copilului nu a fost introdus conştient. Se poate spune doar că această imagine s-a
dezvoltat la nivelul conştientului într-o formă uşor de recunoscut. Este posibil ca arhetipurile să devină
atât de puternice încât să constituie un sistem separat de personalitate, ceea ce se întâmplă de obicei în
cazul tulburărilor mentale.
Un arhetip se poate manifesta el însuşi în experienţa unei persoane, dai în acelaşi timp şi într-
un eveniment exterior. Pentru a explica acest fenomen Jung a introdus termenul de sincronicitate -
producerea a doua evenimente (fapte) care se corelează, dar care nu au legături directe de tip cauză şi
efect. Jung a căutat să înţeleagă coincidenţe pline de înţelesuri... sau conexiuni încrucişate pline de
înţeles. A folosit conceptul de sincronicitate pentru a explica, fără a implica cauzalitatea, evenimentele
simultane a imaginilor interioare şi evenimentele exterioare, raportându-le la anumite arhetipuri.
Imaginile interne se pot manifesta în vise, viziuni, presimţiri rele sau bănuieli. Evenimentele externe
pot include orice eveniment observat în trecut, prezent sau viitor. Exemple zilnice: „este ciudat că m-ai
sunat să mă anunţi despre naşterea copilului tău, tocmai vorbeam cu soţia mea despre copii”. Jung a
încercat chiar să explice sincronicitatea prin parapsihologie.

7.2.5. Visele ca mesaje ale unui inconştient înţelept şi interpretarea lor

Jung a avut un mare respect pentru vise şi fantezii. Visele au reprezentat un mijloc primar de
apropiere în terapia sa. ”Am petrecut mai bine de o jumătate de secol în investigarea simbolurilor
naturii şi am ajuns la concluzia că visele şi simbolurile lor nu sunt lipsite de sens”. El a fost convins că
visele conţin mesaje importante de la „înţeleptul inconştient”. Sarcina sa era să descifreze aceste
mesaje, o sarcină care a fost mult mai simplă (directă) în cazul său, decât a crezut Freud.
Jung nu a făcut distincţia între „manifest” şi „latent” referitor la conţinutul viselor, aşa cum a
făcut Freud. Pentru Jung simbolurile inconştientului colectiv sunt de nedeghizat în vis, gata pentru a fi
interpretate. Bineînţeles că interpretarea poate fi dificilă din cauza complexităţii şi naturii abstracte a
simbolurilor, fiecare din ele având cel puţin două înţelesuri.
Spre deosebire de Freud, Jung a concluzionat că visele au de-a face cu sensurile vieţii şi mai
puţin cu lucrurile din realitate. Aici apare procesul de amplificare, adică extinderea şi îmbogăţirea
visului sau altor conţinuturi de imagini prin intermediul unui proces de asociaţie direcţională. Altfel
spus, interpretarea lui Jung a fost ghidată de imagini şi analogii relaţionale fundamentului emoţional al
visului. Metoda lui diferă de metoda asociaţiei libere a lui Freud prin trei puncte:
În loc să deducă semnificaţia printr-o trecere de la prezent la trecut, Jung a căutat să înţeleagă
această semnificaţie de la prezent spre viitor;
Jung a prezent pacienţilor săi vasta paletă de arhetipuri universale (simboluri şi semnificaţii)
orientându-i într-o anumită direcţie şi îndrumându-le activ interpretarea proprie.
Jung completa asociaţiile sale la conţinutul visului, uneori începând procesul de asociere
împreună cu pacientul; scopul era de a ajuta pacientul sa-şi deriveze / găsească / interpreteze singur
simbolurile şi, odată introdus în problemă, tulburările sale puteau fi abordate cu succes.
Jung nu a folosit nici o abordare standard pentru a interpreia simbolurile visului, ci una
individualizată, luându-se în atenţie diferenţele de personalitate, circumstanţele, contextul. Să dăm ca
exemplu relaţiile sexual-erotice, care pot simboliza fie unitate cu alia persoană (pentru unii subiecţi),
fie nevoi sexuale (pentru alţii). Totodată încuraja capacitatea de interpretare a visurilor la pacienţii săi.
Jung a fost primul terapeut, care a investigat un număr mare de vise în succesiune (în serie). El
nu a găsit visele ca singular reprezentative pentru pacient, ci a adăugat, mai târziu interpretările altor

98
vise şi astfel a corectat şi interpretarea primelor. A recunoscut că semnificaţia acestora într-o serie nu
este dispusă cronologic, ci radial (circular).

7.2.6. Dezvoltarea personalităţii

Teoria personalităţii lui Jung priveşte către viitor: obţinerea realizării de sine implică planuri şi
scopuri; prin urmare, Jung credea că personalitatea noastră este determinată de ceea ce sperăm să fim
ca şi de ceea ce am fost.
Copilăria şi prima tinereţe. Până la pubertate personalitatea nu presupune o formă şi un
conţinut definite. Această perioadă, pe care Jung a numit-o: „naşterea noastră fizică”, este marcată de
dificultăţi şi de nevoia de adaptare.
Vârsta medie şi bătrâneţea. Jung arata că in prima jumătate a vieţii ne centrăm pe latura
obiectivă a realităţii - educaţie, carieră şi familie. A doua jumătate a vieţii trebuie s-o devotam laturii
interne, subiective care până acum a fost neglijată. Atitudinea personalităţii trebuie să se schimbe de la
extraversiune spre introversiune. La vârsta mijlocie, în mod natural noi începem procesul actualizării
sau redescoperirii sinelui. Dacă realizăm integrarea conştientului cu inconştientul ne aflăm intr-o
poziţie de a atinge un nou nivel de sănătate psihică, o condiţie numită de Jung individuaţie. Într-o
exprimare simplă individuaţia - se referă la a deveni o individualitate – a-şi desăvârşi capacităţile şi
dezvoltarea sinelui. Odată ce structurile personalităţii sunt individualizate şi recunoscute poate apărea
noul stadiu de dezvoltare. Jung se referea la acesta ca TRANSCENDENŢĂ - o tendinţă înnăscută spre
unitate şi totalitate în sistemul de personalitate unind toate aspectele opuse în interiorul acestuia.

7.2.7. Viziunea lui Jung asupra naturii umane

Viziunea lui Jung asupra naturii umane este destul de diferită de cea a lui Freud. Jung nu a
susţinut un punct de vedere determinist, dar a fost de acord că personalitatea poate fi parţial
determinată de experienţele copilăriei şi arhetipuri. Oricum Jung lasă loc în sistemul lui pentru liberul
arbitru şi spontaneitate, ultima avându-şi rădăcinile în arhetipul umbrei.
În problema raportului, natura umană - educaţie, Jung a adoptat o poziţie moderată. Impulsul
către individualizare şi transcendenţă e înnăscut dar poate fi dublat sau contrazis de învăţare sau
experienţă. Scopul final şi necesar al vieţii e realizarea sinelui.

7.2.8. Aplicaţii ale teoriei lui Jung

Cele trei tehnici de bază utilizate de Jung pentru a evalua personalitatea sunt: testul asocierii
cuvintelor, analiza simptomelor şi analiza viselor. Un larg utilizat test de personalitate de tip self-
report, indicatorul Myers-Briggs a fost dezvoltat pentru a evalua tipurile psihologie propuse de Jung.
Asocierea de cuvinte. Testul asocierii cuvintelor în care subiectul răspunde unui stimul-cuvânt,
cu primul cuvânt care-i apare în minte a devenit un instrument standard de laborator şi clinic în
psihologie.
Analiza simptoamelor, semnelor. Analiza simptoamelor se centrează asupra acelora raportate
de pacient şi bazate pe libera asociere a tuturor acestora de către persoana respectivă. Este similar
metodei cathartice a lui Freud. Între asocierile simptoamelor pacientului şi interpretarea de către
analist, acestea fie sunt eliberate, fie dispar.
Analiza viselor. Jung era de acord cu Freud că visele sunt „via raegia”, adică „drumul regal
către inconştient”. Abordarea lui Jung în analiza viselor diferă de cea a lui Freud prin faptul că Jung e
preocupat de mai mult decât cauzele viselor şi credea că acestea sunt mai mult decât dorinţe
inconştiente. Mai întâi visele sunt prospective; prin asta ele ne ajută să ne pregătim pentru experienţele
şi evenimentele pe care le anticipăm. În al doilea rând visele sunt compensaţii, ele ajută la realizarea
unei balanţe între opusele din psihic prin compensare pentru supradezvoltare a oricărei structuri
psihice.
Indicatorul Myers-Briggs. Un instrument de evaluare referitor la teoria personalităţii lui Jung
este MBTI (Myers Brigs Type Indicator) construit în 1920 de către Katherine Briggs şi Isabel Briggs-
Myers.

99
 MBTI a devenit metoda fundamentală pentru conducerea cercetărilor asupra celor opt tipuri
psihologice şi cele două atitudini ale personalităţii - introversiune şi extraversiune. De asemenea, a
impulsionat dezvoltarea unui program software Negociator Pro care este folosit pentru pregătirea
persoanelor în vederea însuşirii priceperilor necesare pentru a conduce cu succes negocierile.
Programul se bazează pe profilele MBTI asupra tipurilor psihologice ale persoanelor implicate în
negocieri.
Jung, ca şi Freud, a folosit metoda studiului de caz, dar Jung a numit-o „reconstituirea istoriei
vieţii”. Aceasta implică o vastă amintire a experienţelor trecute ale unei persoane în care Jung a găsit
că identifică modele de dezvoltare care, credea el, ne conduc la actuala stare de nevroză.
Psihoterapia analitică. Jung a abordat terapia într-un mod flexibil, deschis, eclectic şi
eterogen, arătând o deschidere spre orice metodă, ce părea potrivită pentru pacienţii săi, chiar şi
metodele altor psihanalişti. Spre deosebire de alţi terapeuţi menţinea o relaţie de egalitate cu pacientul.
A debutat cu succes în psihoterapia pe termen scurt şi a promovat dezvoltarea unor programe de
autoajutorare. Iniţial îşi vedea pacienţii chiar de patru ori pe săptămână, apoi şedinţele se reduceau la
una, două. Tot Jung a iniţiat aplicarea testelor proiective; astfel îşi încuraja pacienţii să-şi exprime
experienţele prin desen şi pictură (tehnică preluată în special de terapeuţii ce lucrează cu copii).
Tehnica reveriei pe care a dezvoltat-o, a devenit cunoscută în urma muncii sale terapeutice cu pacienţi
bolnavi în ultimul stadiu de cancer. Jung consulta şi pacienţi mai în vârstă (spre deosebire de Freud),
dorind să-i ajute să se îndrepte spre individuaţie şi spre dezvoltarea continuă a personalităţii. Deseori
însă s-a confruntat cu tulburări complexe, care nu-i permiteau pacientului să acceadă la procesul de
individuaţie. De exemplu credinţa puterii religioase poate duce la o aglutinare a credinţelor (valorilor)
religioase într-un complex, care poate să acopere, să sufoce identitatea unei persoane. Complexele pot
fi considerate ca impedimente ale canalelor psihicului ce apar între inconştientul colectiv şi conştient.
Un scop frecvent a lui Jung a fost identificarea şi disoluţia acestor complexe - în sensul descentralizării
lor.

Abordarea complexă şi neobişnuită a lui Jung asupra personalităţii umane a avut un impact
considerabil în discipline precum psihiatria, istoria culturală, sociologia, ştiinţele politice, filozofia şi
religia. Jung a avut câteva contribuţii importante şi de durată: testul asocierii de cuvinte este o tehnică
proiectivă standard şi a inspirat construirea testului petelor de cerneală Rorchach şi numită tehnica
detectării de minciuni. Conceptele de complexe psihologice şi de personalitate introvertită versus cea
extravertită sunt bine acceptate în psihologie astăzi şi scalele de personalitate care testează măsura
introversiunii şi extraversiunii sunt în mare măsura folosite ca modalităţi de diagnostic în selecţie.
Ideile lui Jung asupra individuaţiei sau actualizarea sinelui au anticipat munca lui Abraham
Maslow şi a altor teoreticieni ai personalităţii. Jung a fost primul care a accentuat rolul viitorului în
determinarea comportamentului, o idee adoptată de Alfred Adler. Porţiuni din teoria lui Henry Murray
pot fi de asemenea regăsite printre ideile lui Jung. Sugestia lui Jung că vârsta medie este perioada unor
schimbări de personalitate cruciale a fost îmbrăţişată de Maslow, Erik Erickson şi Raymond Cattell.
Ideea crizei vârstei mijlocii este văzută de mulţi ca o etapă necesară a dezvoltării personalităţii şi a fost
susţinută de cercetări considerabile.
Dovezile aduse din mitologie şi religie nu sunt considerate concludente într-o epocă când
raţiunea şi ştiinţa sunt singurele abordări legitime ale cunoaşterii şi înţelegerii. Criticii arată că Jung
acceptă ca dovadă ştiinţifică evenimente mistice raportate de pacienţii săi. Cu toate astea, interesul
asupra ideilor lui Jung rămâne puternic.

7.3. Adler A. Psihologia individuală

7.3.1. Viaţa lui Adler
Alfred Adler s-a născut la Viena, în 1870, într-o modestă familie de evrei. În fragedă copilărie
a suferit de rahitism, iar la vârsta de cinci ani era să moară de pneumonie.
Ca student, Adler nu s-a distins în vre-un fel. Universitatea din Viena i-a acordat diploma de
doctor în 1895, dar nu a impresionat nici un profesor suficient de mult pentru a dezvolta o relaţie

100
profesor – student, ca aceea dintre Freud şi Jung. În aceasta perioadă era interesat de marxism,
devenind un fel de student revoluţionar. Printre tinerii rebeli se găsea o revoluţionară intelectuală ce
provenea dintr-o familie rusă, ulterior a devenit Raissa Adler.
Adler a fost preşedinte al Asociaţiei Psihanalitice din Viena, dar în 1911 el a iniţiat o
îndrăzneaţă mişcare strategică redactând o acerbă critică a teoriei sexualiste a vieţii psihice în care,
atingea tocmai punctele nevralgice ale psihanalizei freudiene din acel timp.
El şi discipolii săi au întemeiat clinici adleriene în 30 de şcolii publice din Viena. Aceste
unităţii au funcţionat din 1921 până în 1934, când au fost închişi de nazişti. Existenţa clinicilor sale a
făcut să scadă rată delicvenţei. Mai târziu, Adler a pus accentul pe educaţia adultului devenind unul
dintre pionerii psihologiei aplicate. În 1934 a fugit împreună cu soţia sa din Austria nazistă în S.U.A.
Adler a decedat în Scoţia la 67 de ani, în 1937, cu ocazia unui turneu de conferinţe. În timpul unei
plimbării a avut un infarct şi a murit.

7.3.2. Concepţia lui Adler despre individ

Adler nu privea oamenii drept colecţii de Id-uri, ego-uri şi complexe. A văzut omul ca un
individ complet, cu aspecte care sunt prea legate unele de celelalte pentru a le putea explica separat.
Spre deosebire de Freud, Adler şi-a schimbat de-a lungul anilor părerea despre oameni. La
început a evidenţiat sentimentele naturale de inferioritate despre care se presupune că apar foarte
devreme în viaţa unei persoane şi care se cer a fi compensate pe parcursul întregii vieţi, după care
urmează lupta pentru putere şi superioritate.
Ideile de bază, pe care Adler le avea despre oameni şi psihologia acestora pot fi sintetizate
astfel:
1. Orice formă de comportament are înţeles social. Comportamentul poate fi înţeles şi schimbat
când este observat într-un context social;
2. Orice tip de comportament are un scop bine determinat;
3. Unitate şi eşantion: a văzut oamenii ca fiinţe complete, fiecare având un comportament
folosit în atingerea unui scop bine determinat;
4. Prin comportament se încearcă depăşirea sentimentului de inferioritate şi trecerea spre cel de
superioritate;
5. Comportamentul e rezultatul percepţiilor subiective. „Toţi creăm sensuri unice pentru
experienţele noastre. De fapt ne creăm propriile scenarii”.

7.3.3. Conceptele de bază adleriene

1) Dezvoltarea sentimentului social: societate, muncă şi iubire.
Adler a văzut baza diferenţelor individuale ca fiind psihosocială, nu ereditară. Factorul
psihosocial de importantă fundamentală pentru civilizaţie este „sentimentul social”, interesul pentru
societate şi nevoia de asociere / cooperare cu oamenii.
Temelia psihologiei individuale este credinţa lui Adler că există trei inevitabile aspecte de care
fiecare persoană trebuie să ţină seamă în viaţă: societate; muncă; iubire. Soluţia pentru aceste 3 aspecte
presupune pregătirea în copilărie pentru „interesul social” – eforturile indivizilor pentru a dezvolta
sentimente sociale. De asemenea „sentimentul social” este un potenţial, iar „interesul social” implică
eforturi de a-l actualiza, Adler utilizând adesea termenii ca fiind interschimbabili:
În primul rând, sentimentul social important pentru societate apare în capacitatea individului de
a dezvolta şi menţine prietenii. În al doilea rând individul trebuie să arate o aptitudine de a fi interesat
de muncă. În al treilea rând este interesul pentru iubire: abilitatea de a fi mult mai interesat de un
partener decât de tine.
2) Stil de viaţă. Stilurile de viaţă de bază includ tipurile: dominant, de dobândire, evitant şi util
social. Se poate ca ţelul ultim pentru fiecare dintre noi să fie superioritatea sau perfecţiunea, dar
atingem acest ţel prin diverse comportamente specifice. Fiecare dintre noi năzuieşte şi luptă în mod
diferit. Ne dezvoltăm un model unic de caracteristici, comportamente şi obiceiuri pe care Adler le-a
denumit caracter distinctiv sau stil de viată.

101
 Pentru a înţelege modul în care se dezvoltă stilul de viaţă, trebuie să ne întoarcem la
sentimentele de inferioritate şi la compensare. Copiii mici suferă de aceste sentimente care îi
motivează să compenseze dependenţa de adulţi. În aceste încercări de compensare, copiii dobândesc o
serie de comportamente (un copil bolnăvicios, poate năzui şi lupta să-şi crească forţa fizică prin
ridicarea de greutăţi). Aceste comportamente devin parte din stilul lui de viaţă, menite să compenseze
inferioritatea. Tot ceea ce facem este modelat şi definit de stilul nostru unic de viaţă care determină
(hotărăşte) ce aspect din mediul nostru înconjurător urmăm, sau ce atitudini adoptăm. Stilul de viaţă
este învăţat din interacţiunile sociale care au loc în primii ani de viaţă. Potrivit lui Adler, stilul de viaţă
se cristalizează până la vârsta de 4 sau 5 ani şi este dificil de schimbat. Copiii neglijaţi se pot simţi
inferiori în confruntarea cu cerinţele vieţii şi prin urmare pot deveni neîncrezători sau ostili faţă de
ceilalţi.
Puterea creatoare a sinelui este abilitatea de a crea un stil de viaţă corespunzător. În scrierile
lui, Adler a folosit câţiva termeni în mod alternativ: stil de viaţă, personalitate, caracter, individualitate
şi sine. Dar orice termeni ar fi folosit, Adler şi-a exprimat convingerea că stilul de viaţă este creat de
individ. Noi ne creăm pe noi înşine, personalitatea noastră; nu suntem modelaţi, formaţi, în mod pasiv
de experienţele din copilărie. Adler a susţinut că nici ereditatea, nici mediul înconjurător nu oferă o
explicaţie completă pentru dezvoltarea personalităţii. Modul în care noi interpretăm aceste influenţe
formează baza pentru construirea creativă a atitudinii noastre faţă de viaţă. Adler insista că stilul nostru
de viaţă nu ne este determinat; suntem liberi să-l alegem şi să-l creăm noi înşine. Odată creat, oricum,
stilul de viaţă rămâne constant toată viaţa. El a propus patru stiluri fundamentale de viaţă pe care
oamenii le pot adopta pentru a face acestor probleme: tipul dominant, de obţinere, evitant şi util social.
Primul tip ne oferă o atitudine dominantă sau conducătoare cu o conştiinţă socială mică. O
astfel de persoană se poartă fără atenţie faţă de ceilalţi, îi atacă pe ceilalţi şi poate deveni sadic,
delicvent sau sociopat. Cei mai puţin virulenţi devin alcoolici, dependenţi de droguri sau sinucigaşi; ei
cred că ei rănesc pe alţii atacându-se pe ei însăşi.
Tipul pasiv - expectativ de obţinere, pe care Adler 1-a considerat cel mai des întâlnit (cel mai
obişnuit), se aşteaptă să obţină totul de la alţii şi astfel, devine dependent de ei.
Tipul evitant nu face nici o încercare de a se confrunta cu problemele vieţii. Evitând
dificultăţile, această persoană evită orice posibilitate de eşec.
Aceste trei tipuri nu sunt pregătite să facă faţă problemelor vieţii de zi cu zi. Ei sunt incapabili
de a coopera cu alţi oameni şi din ciocnirea dintre stilul lor de viaţă şi lumea reală rezultă un
comportament anormal manifestat în nevroze şi psihoze - lor le lipseşte ceea ce Adler a numit interes
social.
Tipul util social, cooperează cu ceilalţi şi acţionează în conformitate cu nevoile lor. Astfel, de
persoane fac faţă problemelor în cadrul unei structuri bine determinate de interes social.
Adler s-a opus în general clasificării rigide sau tipizării oamenilor în acest mod, declarând că a
propus aceste patru stiluri de viaţă numai în scopuri teoretice.
3) Ţelurile viitorului versus evenimentele trecutului. Tot în timpul copilăriei, fiecare
persoană îşi stabileşte un prototip, „ţelul complet” al stilului de viaţă, ce este o ficţiune concepută ca
mijloc de adaptare la viaţă şi include o strategie pentru analizarea acesteia.
Un ţel orientează personalitatea individului spre viitor şi nu spre trecut. Furnizează atât o
direcţie a securităţii, puterii şi perfecţiunii promise, cât şi sentimente corespunzătoare anticipaţiilor
cuiva. Instinctele freudiene, mecanismele, impulsurile şi traumele copilăriei sunt de departe mai puţin
importante în acest proces decât teleologia adleriană.
Credinţele noastre, interesul social sau eşecul în obţinerea interesului social, caracterizează
toate personale de exprimare, incluzând amintiri, vise, posturi ale corpului şi boli fizice. Mai mult,
ştilul de viaţă al individului se remarcă mai bune în situaţii noi, în special cele în care persoana se
confruntă cu dificultăţi. Problemele apar atunci când ficţiunile individului se ciocnesc cu realitatea, în
felul acesta „ieşind la iveală semnificaţia greşită atribuită greşit existenţei”.
4) Sentimentele de inferioritate: sursa năzuinţelor umane. Adler credea că un sentiment
general de inferioritate este prezent întotdeauna şi este o forţă mobilizatoare pentru comportament.
Adler a sugerat că sentimentele de inferioritate sunt sursa tuturor năzuinţelor umane şi forţa care ne

102
determină comportamentul. Progresul individual, creşterea şi dezvoltarea rezultă din încercările
noastre de a compensa inferiorităţile noastre, reale sau imaginare. Copiii mici sunt neajutoraţi şi
depind în totalitate de adulţi. Adler credea că copilul mic este conştient de puterea şi forţa mai mare a
părinţilor şi de faptul că orice încercare de a respecta aceste puteri este sortită eşecului. Deşi experienţa
iniţială a inferiorităţii este valabilă pentru toată lumea în copilăria timpurie, ea nu este determinată
genetic. Ea este mai degrabă o funcţie a mediului înconjurător. Astfel, sentimentele de inferioritate
sunt de neocolit, dar mult mai important ele sunt necesare pentru că oferă motivaţia de a năzui şi de a
creşte. Inabilitatea înfrângerii acestor sentimente le intensifică, ducând la dezvoltarea unui complex
de inferioritate. Adler a definit această stare ca şi pe о „incapabilitate de a rezolva problemele vieţii”.
Un complex de inferioritate se poate naşte în trei feluri în copilărie: prin inferioritate organică, prin
răsfăţare sau prin neglijare.
Adler a concluzionat că părţile defectuoase ale organelor corpului, modelează personalitatea
prin eforturile persoanei de a compensa defectul sau slăbiciunea, exact la fel cum Adler a compensat
rahitismul, inferioritatea fizică a anilor din copilărie (Demostene şi-a învins bâlbâiala pentru a deveni
un mare orator; bolnăviciosul Theodor Rooswelt, cel de-al 26-lea preşedinte al Statelor Unite, a
devenit un model de condiţie fizică fiind adult). Printre pacienţii săi se numărau comedianţi şi alţii, ca
de exemplu gimnaşti. Ei posedau abilităţi fizice extraordinare care, în multe cazuri erau rezultatul unei
munci grele pentru a trece peste handicapuri.
Răsfăţarea unui copil poate de asemenea rezulta într-un complex de inferioritate. Copiii
răsfăţaţi sunt în centrul atenţiei acasă. Orice capriciu le este satisfăcut. În aceste împrejurări copiii
dezvoltă în mod natural ideea că ei sunt cei mai importanţi în orice situaţie. Prima experienţă, şi
anume şcoala - unde aceşti copii nu mai sunt în centrul atenţiei - vine ca un şoc pentru care ei nu sunt
pregătiţi. Copiii răsfăţaţi au puţină răbdare cu alţii. Ei nu au învăţat niciodată să aştepte ceea ce doresc
sau să învingă dificultăţile. Atunci când sunt confruntaţi cu obstacole în calea satisfacerii dorinţelor,
aceşti copii ajung să creadă că au unele probleme personale ce le pune beţe în roate; de aici se
dezvoltă un complex de inferioritate.
5) Organe fizice inferioare. Pentru Adler, un „organ” poate fi orice atribut fizic. Studiul său
privind inferioritatea organică l-a condus la concluzia că sentimentul de inferioritate psihologică poate
fi datorat unor limite fizice ale persoanei. Şi aceasta pentru că, copilul se naşte cu slăbiciune organică
şi în mod necesar se impune compensarea, înfrângerea slăbiciunii sale prin lupta dusă pentru a deveni
superior într-un anumit fel. Pot chiar să supracompenseze, încercând să facă sau chiar să devină tot
ceea ce slăbiciunea le-a interzis. Adler a văzut dezvoltarea umană ca fiind „binecuvântată cu organism
inferior” datorită succesului ce poate fi atribuit eforturilor îndreptate spre învingerea inferiorităţii
fizice.
6) Neglijenţa perentală: copilul nedorit sau urât de părinţi. Copilul neglijat nu cunoaşte
iubire, cooperare sau prietenie, şi rareori găseşte o persoană care să-i merite încrederea. În timpul
vieţii, problemele sunt supraevaluate ca „prea dificile” şi resursele personale necesare rezolvării
problemelor sunt subevaluate ca fiind prea limitate. Copilul neglijat poate fi descris ca rece, suspicios,
neîncrezător, dificil, invidios şi cu sentimente de ură faţa de ceilalţi.
7) Supraindulgenţa parentală: O practică periculoasă ce produce adesea un copil răsfăţat.
Supraindulgenţa este produsă de Adler ca alternativă la interpretarea greşită a lui Freud privind
observaţiile referitoare la complexul Oedip. Pentru Adler, complexul Oedip nu este un fapt universal,
ci ceva ce survine infrecvent. Este o anormalitate, un rezultat nenatural al supraindulgenţei din partea
părintelui de sex opus. Modelul de bază este unul în care copilului răsfăţat îi este permis contactul în
principal cu persoana care îl răsfaţă, prin aceasta excluzându-i pe ceilalţi.
8) Lupta pentru superioritate şi complexul de superioritate. O stare care se dezvoltă când o
persoană supracompensează sentimente normale de inferioritate se numeşte complex de
superioritate. Aceasta este o opinie exagerată aspira propriilor abilităţi şi realizări. Astfel de persoană
se poate simţi mulţumită de sine şi superioară, poate să nu simtă nevoia să-şi demonstreze
superioritatea prin realizări sau, dimpotrivă, poate simţii o astfel de nevoie pentru a avea foarte mult
succes. În ambele cazuri, persoanele cu un complex de superioritate sunt înclinate spre laudă,
vanitate, egoism (egocentrism) şi o tendinţă de a-i denigra pe alţii. La început el a identificat

103
inferioritatea cu un sentiment general de slăbiciune sau ca recunoaştere a statutului inferior al
femeilor în societate. Mai târziu a respins ideea de a echivala sentimentele de inferioritate cu
feminitatea şi a dezvoltat un punct de vedere mai larg în care năzuim spre superioritate sau
perfecţiune.
Adler a descris noţiunea de năzuinţă spre superioritate ca fiind faptul fundamental al vieţii.
Superioritatea este ţelul ultim către care năzuim. Năzuinţa spre superioritate nu este o încercare de a fi
mai bun, nici o tendinţă arogantă sau dominatoare ori o părere mărită asupra abilităţilor şi realizărilor
noastre. Ceea ce vroia să spună Adler că era un impuls către perfecţiune (cuvântul perfecţiune vine
dintr-un cuvânt în latină ce înseamnă „a completa” sau „a finisa /a termina”. Acest ţel înnăscut -
impulsul către deplinătate şi desăvârşire - este orientat spre viitor (Freud sugera că comportamentul
uman este determinat de trecut, adică de instincte). Adler a folosit termenul ”finalism” pentru ideea că
avem un scop ultim, o stare finală de existenţă şi o nevoie de a ne mişca spre ea. Scopurile spre care
năzuim sunt potenţialităţile, nu realităţile. Cu alte cuvinte, năzuim spre idei care există în noi în mod
subiectiv. Adler a formalizat acest concept ca şi finalism fictiv, noţiunea că idei fictive ne ghidează
comportamentul în timp ce năzuim spre o stare desăvârşită de existenţă. Ne direcţionăm cursul vieţii
prin multe astfel de ficţiuni, dar cea care este dominantă este idealul de perfecţiune. În viziunea lui
Adler, indivizii şi societatea sunt în strânsă legătură. Oamenii trebuie să funcţioneze constructiv cu
ceilalţi pentru binele societăţii. Astfel, pentru Adler, fiinţele omeneşti năzuiesc şi luptă pentru ţelul
fictiv al perfecţiunii. Adler a considerat că atingem ţelul de zi cu zi prin conceptul de stil de viaţă.
9) Influenţa familiei asupra dezvoltării personalităţii. Printre cele câteva influenţe ale
familiei asupra dezvoltării personalităţii puse în discuţie de Adler, cea mai importantă este mama.
Contactul cu ea are probabil cea mai mare contribuţie la interesul social al copilului prin încurajarea
sentimentelor sociale, prin furnizarea celei mai mare experienţe de dragoste şi prietenie pe care
copilul le va poseda vreodată, prin răspândirea acestor legături (încredere şi prietenie) spre ceilalţi,
sub forma afişării unei atitudini de cooperare privind munca cu ceilalţi.
A doua în importanţă pentru dezvoltarea personalităţii este experienţa cu tatăl. Adler a oferit
un număr de sugestii privind modul în care taţii pot contribui la dezvoltarea copilului lor prin
acordarea copilului a libertăţii de a vorbi şi de a întreba prin încurajarea copilul în urmarea
intereselor, prin neridiculizarea sau ironizarea excesivă a copilului.
A treia în importanţă este ordinea naşterilor în familie. Pe lângă ordinea naşterii, teoria lui
Adler se referă la impactul mărimii familiei şi al sexului copiilor asupra personalităţii. Alţi factori ai
dezvoltării discutaţi de Adler includ boala şi intrarea la şcoală.

Ordinea naşterilor în familie şi personalitatea, după Adler

Tabelul 7.7.
Ordinea naşterii Ipoteze / caracteristici
Copilul singur la Centrul atenţiei, puternic, adesea răsfăţat datorită excesivei timidităţi sau
părinţi anxietăţi parentale.
Primul născut Detronat de pe poziţia centrala, are atitudini şi sentimente negative fata de
cel de-al doilea copil şi o pasiune de a domina, dar este protector şi de
ajutor pentru ceilalţi.
Al doilea născut O lupta activa pentru a-i depăşi pe ceilalţi cu succes, o lupta legata de
competiţia cu primul născut; neastâmpărat.
Ultimul născut Cei mai răsfăţat (cel mai mic şi cel mai slab), nu şi nefericit, capabil de a-i
depăşi pe ceilalţi prin faptul de a fi diferit, adesea un copil problemă.
Copilul unic Orientări extreme feminine sau masculine.

Factorul „ordinea naşterii” a fost intens cercetat, iar rezultatele au sugerat că primii născuţi sau
copiii singuri au un nivel mai ridicat de motivaţie a realizărilor şi de succese actuale decât cei născuţi
mai târziu. Aşa stau lucrurile pentru că mediul lor conţine doar adulţi, oameni maturi care sunt capabili
de crearea unei atmosfere orientate spre succes. Pe de altă parte, cei născuţi mai târziu au o atmosfera

104
mai puţin matură pentru că se compuse atât din copii cât şi din adulţi. Oricum, primii născuţi nu sunt
mai buni în toate privinţele. Spre exemplu, cei născuţi mai târziu sunt mai puţin egocentrici.

7.3.4. Contribuţii
Amintirile timpuri: o tehnică utilă de măsurare.
Pentru evaluarea aspectelor stilului de viaţă al oamenilor Adler a folosit ca tehnică metoda
amintirilor timpurii. Metoda presupune evocarea unui eveniment timpuriu din copilărie. Adler susţine
că amintirile sunt indicii ale atitudinilor, credinţelor şi motivelor. Ele sunt mai importante prin ceea ce
comunică despre persoana din prezent decât despre aceeaşi persoană în urmă cu ceva timp. În fapt,
amintirile prezintă o sumară declaraţie despre personalitate şi aceasta strâns legată de stilul de viaţă al
persoanei. Adler susţine că amintirile caracterizează cel mai bine personalitatea: dintre toate expresiile
psihologice, cele mai multe se referă la memoria individuală, la evocări despre propria persoană. Nu
există amintiri întâmplătoare: în afara nenumăratelor impresii ale unui individ, el alege să-şi
amintească numai pe cele pe care le simte, oricât ar fi de întunecate, pe cele referitoare la situaţia lui.
Amintirile reprezintă pentru o persoană „povestea vieţii sale”, poveste ce o repetă pentru el însuşi,
pentru a se concentra asupra scopului său.
Un depresiv nu poate rămâne depresiv dacă îşi aminteşte momentele bune din viaţa sa şi
succesele sale. El îşi spune: toată viaţa am fost nefericit – şi selectează numai momentele pe care le
poate interpreta ca exemple ale nefericirii sale. Amintirile nu se pot opune stilului de viaţă. Pe baza
afirmaţiei lui A. Adler că amintirile timpurii sunt indexuri ale concepţiilor unei persoane cu privire la
sine şi la propriul stil de viaţă s-au realizat numeroase studii.
Terapia adleriană
În timp ce terapia dezvoltată de Freud începea să scadă în popularitate, cea adleriană
înregistrează un vizibil progres. Întreagă axă a teoriei şi a terapiei lui Adler evoluează, „Psihologia /
psihoterapia individuală” căpătând un rol important în cadrul teoriei psihanalitice. Un avantaj pe care
terapia adleriană îl avea asupra altor terapii îl constituia adaptarea metodelor lui Adler la terapia de
scurtă durată. Terapeuţii adlerieni acordă importanţă deosebită dorinţelor şi scopurilor individului,
libertăţii de a alege, factorilor sociali sau utilităţii amintirilor timpurii.

7.4. Horney K. Psihanaliza socială a personalităţii

7.4.1. Schiţă biografică
Karen Clementina - Theodora Danielsen (viitoare Horney) s-a născut pe 15 Septembrie 1885 în
Germania. Concepţiile centrale ale lui Karen Horney pornesc din explorarea relaţiilor (părinte-copil),
teoria ei referindu-se la copilăria timpurie. Îşi admira aparent tatăl, un om sever cu puternice
convingeri religioase care dorea să controleze viaţa (o vreme s-a simţit atrasă de bărbaţi asemănători
tatălui ei - ”bărbaţi brutali şi... puternici”. Horney a fost interesată de relaţiile dintre oameni şi de rolul
femeii. A studiat medicina, la vârsta de 20 de ani (devenind una din puţinele femei ce urmau cursurile
Universităţii din Freiburg.
Horney a fost membru activ al Institutului de Psihanaliză din Berlin din1918 până în 1932,
când au apărut şi criticile ei referitoare la punctul de vedere al lui Freud. Proeminente în gândirea lui
Horney din acea perioadă erau conceptele de inferiortate şi luptă pentru superioritate ale lui Adler, şi
cu precădere, cel referitor la comportamentul femeii în relaţiile sociale.
După divorţ a emigrat în S.U.A., în 1932, unde a devenit asociata Institutului de Psihanaliză, s-
a numărat printre fondatorii ”Asociaţiei pentru Dezvoltarea Psihanalizei” - о instituţie de pregătire,
Institutul American de Psihanaliză, a făcut parte din comitetul fondator al publicaţiei ”Jurnalul
American de Psihanaliză”. Karen Horney a decedat de cancer în 1952.

7.4.2. Punctul de vedere asupra persoanei

Anxietatea este un aspect central al teoriei lui Horney, jucând. un rol important în diversele
operaţii defensive şi de securitate ale personalităţii. A fost de acord cu Freud în ceea ce priveşte
experienţa din copilărie care provoacă anxietate în dezvoltarea inadaptării psihologice. La fel ca şi

105
întemeietorul psihanalizei a considerat motivaţia ca fiind activă şi dinamică. A fost de acord cu faptul
că personalitatea poate fi modificată prin tratament psihoterapeutic.
Horney discredita teoria freudiană a instinctelor, ca explicare a comportamentelor umane
„conceptul de libido este nedemonstrat”. Ţinta pornirilor instinctive este să asigure protecţie şi
siguranţă împotriva sentimentelor de izolare, neajutorare, teamă, ostilitate. Respinge accentul exagerat
pe care Freud îl punea pe sexualitate. Psihosexualitatea este relevantă in câteva cazuri de gelozie
nevrotică în relaţiile părinte-copil.
Ea a contrazis punctul de vedere al lui Freud referitor la diferenţa dintre sexe. A legat
conceptul de „invidie faţă de penis” („penis envy”) de pretinsa „tendinţă de castrare” („castrating
tendencies”) a femeilor. Horney a dezvoltat alternativ concepte sociale văzând forţele care motivează
atitudinile şi acţiunile umane ca fiind de natură socială: dependenţa, cooperarea, anxietatea
interpersonală, ostilitatea, iubirea, gelozia, lăcomia, competivitatea, inferioritatea şi munca. Horney
pune mare accent pe procesele conştiente, astfel influenţele Eu-lui (Id) se retrag în trecut, cele ale
Supereu-lui (Superego) rămânând importante.

7.4.3. Despre sexualitatea adultă

Horney considera masturbarea ca fiind normală, atâta timp cât nu se ajungea la dependenţă,
indivizii dependenţi de masturbare încercând prin aceasta, să se elibereze de anxietate printr-o
„valoare de siguranţă” sexuală.
În domeniul relaţiilor sexuale cu alţi oameni, a identificat patru tipuri: a) Primul tip tânjeşte
după interacţiunea sexuală pentru că ea permite stabilirea unui contact uman; b) Al doilea tip „este
predispus să cedeze avansurilor sexuale ale oricărui sex”, indivizii, sunt conduşi de o nevoie nesfârşită
de afecţiune, mai ales din teama de a pierde o altă persoană prin refuzul unei cereri sexuale sau prin
îndrăzneala de a se apăra împotriva unor presiuni făcute asupra lor, drepte sau nedrepte; c) Al treilea
tip prezintă o excitaţie sexuală crescută, când indivizii se regăsesc într-un context care le provoacă
anxietatea, ei devin atraşi de cel mai important individ prezent; d) Al patrulea tip, homosexualitatea în
varianta sa nevrotică, este datorată fricii de competiţie.
Horney desfiinţează afirmaţia lui Freud că femeile sunt masochiste. „Pornirile masochiste nu
sunt un fenomen esenţial nici un rezultat al unor procese biologice determinate, ci îşi găsesc originea
în conflictele personalităţii”.
Frigiditate sexuală („sexual frigidity”) ar putea apărea ca o deficienţă din doua motive:
femeile ar putea afişa frigiditate pentru că doresc să-i umilească pe bărbaţii din viaţa lor; femeile pot
afişa frigiditatea din cauza „... sentimentelor de abuz, degradare şi umilire determinate prin relaţiile
sexuale”. Aproape întotdeauna există motivaţii psihologice, în spatele expresiei sexuale, care sunt mult
mai importante decât satisfacţia fizică.

7.4.4. Concepte fundamentale

Anxietatea fundamentală sau neajutorarea copilului intr-o lume parentală („basic anxiety:
infantile helplessness”): dezvoltarea unei personalităţi normale apare atunci când factorii din mediul
social îi permit copilului să-şi dezvolte о „încredere de bază”, „basic confidence” în el şi în alţii.
Comportamentul anormal apare când condiţiile de mediu obstrucţionează dezvoltarea
psjhologică adecvată a copilului. În loc să-şi dezvolte încrederea în sine şi în ceilalţi copilul dezvoltă
o anxietate timpurie, „un sentiment ascuns şi crescând de singurătate şi neajutorare intr-o lume
ostilă”. Factori din mediul familial care contribuie la nesiguranţa copilului sunt: dominanţa parentală;
atitudini de superioritate; indiferenţă; promisiuni nerespectate; protecţie exagerată; atmosferă ostilă a
căminului; încurajarea copilului de a lua partea unuia sau altuia dintre părinţi când aceştia au o
neînţelegere sau ceartă; izolarea de alţi copii şi lipsa de respect pentru trebuinţele individuale ale
copilului.
Nevroza este definită ca o disfuncţionalitate psihică determinată de temeri şi de încercări de a
găsi soluţii de compromis pentru tendinţele de conflict. În funcţie de modalitate prin care persoana
rezolvă conflictul, oamenii se diferenţiază, grupându-se în trei categorii sau tipuri. Fiecare tip de
personalitate se caracterizează printr-o anumită orientare interpersonală (vezi tabelul 7.8.).

106
 Orientările interpersonale ale tipurilor de personalitate
Tabelul 7.8.
Tipul de Orientarea
Trăsături
personalitate interpersonală
• Nevoia de dependenţă
• Trebuinţa de afiliere, relaţionare
Dependentă Spre relaţionarea cu
• Reacţii afective puternice
(complezentă) alţii
• Sentiment de inferioritate, stimă de sine redusă
• Tendinţă spre supunere şi conformism
• Tendinţă de dominare
• Trebuinţă de recunoaştere socială, nevoia de succes
Împotriva relaţionării
Agresivă • Perfecţionism
cu alţii
• Spirit competitiv, cu tendinţe agresive
• Rezistentă scăzută la frustrare
• Trebuinţă de autorealizare
• Rezistenţă la schimbare
Detaşare emoţională de
Detaşată • Independenţă a voinţei (sugestibilitate redusă)
relaţie
• Nevoia de independenţă si intimitate
• Tendinţa spre izolare.
K. Horney subliniază că personalitatea normală manifestă, în funcţie de situaţie, toate cele trei
tendinţe, orientative. Mecanismele de adaptare ale copilului la anxietate formează tipare
motivaţionale durabile care se cristalizează în importante aspecte ale personalităţii. Aceste tipare sunt
numite trebuinţe nevrotice („neurotic needs”), tehnici de imitare ce sunt iniţiate în copilărie şi sunt
compuse din cereri excesive, ireale şi răspuns la anxietatea care domină persoana.
Trebuinţele sunt considerate nevrotice când: o persoană aderă la ele mult mai rigid decât alte
persoane; există o discrepanţă între potentialităţile persoanei şi realizările actuale.

Exprimarea trebuinţelor exagerate, după Horney

Tabelul 7.9.
Trebuinţe exagerate pentru: Resimţite şi exprimate la nivel comportamental
1.Afecţiune şi aprobare (“affection and Lupta pentru a fi plăcut şi îndrăgit de alţii, pentru a te ridica
approval”) la aşteptările altora în condiţii de ostilitate.
2. A avea un partener Predispoziţia de a te lăsa cucerit de alţii, prin dragoste;
(“having a partner”) spaima de a rămâne singur.
3. De a restrânge, limita viaţa cuiva Încercare de a rămâne neobservat, modest; de a se mulţumi
(“narrowly restricting one's Jife”) cu puţin.
4. Putere (“power”) Căutarea unei dominanţe şi control asupra celorlalţi; teama
de slăbiciune şi inferioritate.
5. Exploatarea altora (“exploiting A profita de alţii, a-i folosi; teama de a fi „stupid”.
others”)
6. Recunoaşterea socială sau Căutarea acceptării publice; teama de umilire.
prestigiu (“social recognition and
prestige”)
7. Realizările personale Lupta pentru a fi cel mai bun, de a-i învinge pe alţii, ambiţia;
(“personal achievement”) teama de eşec.
8. Admiraţia personala (“personal Autoflatarea, dorinţa de a fi admirat şi nu de a ob{ine
admiration”) recunoaşterea socială („Sunt un sfânt”).
9. Suficienţa de sine şi independenţa Încercarea de a nu apela, de a nu cere ajutorul celorlalţi
(“self- sufficiency and indeperedence”) păstrarea distanţei; teama de apropiere.
10. Perfecţiune (“perfection” and Teama de defecte şi critici; de a fi condus spre superioritate.
”unassailability”)

107
 Identificare caracteristicilor trebuinţelor dominante ale unui individ, ar putea releva direcţia
relativă pe care persoana este dispusă să о urmeze cu oamenii. Horney vorbeşte despre trei tendinţe
generalizate de care dau dovadă oameni raportaţi la alţii şi la ei înşişi:
a) Orientarea înspre oameni „moving toward people”) reflectă trebuinţele nevrotice pentru
un partener şi pentru afecţiune; Direcţia predominantă: neajutorare şi conformism.
b) Orientarea împotriva oamenilor („moving against people”) reflectă dorinţă incontrolabilă
pentru putere şi prestigiu, la fel ca şi ambiţia persoală.
c) Îndepărtarea de oameni („moving away from people”) reflectă preocuparea de sine a
persoanei, după cum se observă în necesităţile pentru admiraţie şi perfectionism. Direcţia
predominantă: izolarea.
Imaginea idealizată versus imaginea reală a sinelui: Anxietatea primară dă naştere unor
sentimente suplimentare de alienare faţă de sinele adevărat al cuiva, dezvoltând ura de sine. Realizarea
reală de sine este sacrificată unei imagini idealizate de sine cărei îi corespund 5 funcţii:
1) se înlocuieşte absenţa încrederii în sine realiste şi a mândriei, printr-un sentiment exagerat şi
nefondat de însemnătate şi putere;
2) se surprinde prezenţa unei slăbiciuni interioare reale şi a unui dispreţ de sine prin faptul că i
se permite în mod fals persoanei să se simtă mai bine şi mai însemnată decât alţii;
3) se compensează lipsa unor idealuri adevărate, a căror absenţă ar putea conduce o persoană la
un sentiment de pierzanie;
4) se reprezintă о oglindă idealizată, privată pe care individul se poate baza, astfel încât cele
mai grosolane greşeli sau handicapuri dispar sau, iau о coloratură atractivă;
5) se oferă aparenţa unor conflicte, rezolvate înăuntrul personalităţii individului, chiar dacă nu
este cazul.
Prin contrast sinele real reprezintă potenţialul de creştere dincolo de imaginea de sine
artificială şi idealizată. Crearea unui sine idealizat are loc inconştient. Poate fi de asemenea însoţit de
alte forme de „pretenţii”, cum ar îl exteriorizarea, tendinţa de a experimenta procese interne ca şi cum
ar fi apărut în afara cuiva, şi să atribuie responsabilitatea acestor factori „exteriori” pentru dificultăţile
proprii.
Externalizarea („externalization”) serveşte la eliminarea propriei persoane din lista celor
vinovaţi pentru problemele personale, prin proiecţia sau mutarea vinovăţiei către entităţi din „afara”
cuiva, mai ales către alţi oameni. Individul poate amâna declanşarea prin recurgerea la una sau la mai
multe din cele şapte mecanisme de apărare:
1. Un punct orb („blind spot”) arie de contradicţie asupra căreia individul reuşeşte să rămână
complet ignorat;
2. În comportamentalizare („compartmentalization”) indivizii separă propriile aspecte cheie
şi situaţiile lor de viaţă în compartimente ”logice”;
3. Raţionalizarea („rationalization”) poate fi definită decepţia de sine prin raţionare;
4. Auto-controlul excesiv („excesive self-control”) apare ca reacţie la valul de emoţii
contradictorii şi presupune ascunderea sentimentelor şi a comportamentelor într-un loc secret;
5. Dreptatea arbitrară („arbitrary rightness”) este o strategie a oamenilor care percep viaţa
ca pe o luptă nemiloasă şi, în consecinţă, trebuie să fie foarte fermi şi „corecţi” ca să nu fie controlaţi
de vre-o „influentă străină”;
6. Tendinţa de a fi evaziv („elusiveness”) abilitatea de a scăpa de conflicte prin refuzul de a
lua vreodată o poziţie determinată faţă de orice eveniment;
7. Cinismul („cynismul”) este „negarea sau luarea în derâdere a valorilor morale” din cauza
unei nesiguranţe adânc impregnante cu privire la valorile morale.

7.4.5. O psihologie a femeilor

Horney a adus contribuţii semnificative privind psihologia femeilor fiind un critic influent al
lui Freud şi al punctului lui de vedere „cu ochi de bărbat” în ce priveşte anatomia fizică, ca bază a
diferenţelor psihologice între bărbaţi şi femei. Horney a pus la îndoială speculaţiile teoretice ale lui
Freud, referitoare la faptul că, lipsite de anatomia masculină, femeile: erau ruşinate de „diferenţa” lor

108
biologică; îşi învinuiau mamele pentru deficienţa lor anatomică; supraevaluau relaţiile cu bărbaţii;
deveneau geloase pe alte femei văzându-le ca şi concurente pentru bărbaţi; căutau stimularea sexuală
prin clitoris deoarece este asemănătoare penisului; urmăreau supunerea; dependenţa şi abuzul
masochist, care se presupune că sunt specifice femeilor.

7.4.6. Evaluarea concepţiei lui Karen Horney asupra personalităţii umane

Manifestând interes şi faţă de problemele cotidiene ale oamenilor normali (a fost cunoscută,
mai ales pentru munca sa cu nevroticii), Horney avea să promoveze „explorarea sinelui” („self-
exploration”). Ideile teoretice şi clinice sunt expuse la un nivel accesibil, în lucrările sale, oamenilor de
rând, „care doresc să se cunoască pe ei şi nu au renunţat încă la lupta pentru dezvoltarea şi cunoaşterea
spirituală”. Cărţi de referinţă sunt: „personalitatea nevrotică a timpului nostru” (1937), „Analiza de
Sine” (1942); „Conflictele noastre interioare” (1945) şi „Luăm în considerare Psihanaliza” (1946).
Horney defineşte gelozia ca frica de a pierde о relaţie, văzută ca modul cel mai valabil de a
satisface о nesfârşită preocupare pentru afecţiune şi cereri continue de iubire necondiţionată. Gelozia
de tip oedipian apare din copilăria timpurie, copilul poate fi gelos pe părintele de acelaşi sex, pentru
monopolizarea fizică (sexuală) şi atenţia emoţională a părintelui de sex opus, ce poate fi atribuită
indivizilor nevrotici dintr-о cultură şi, într-un anumit grad, aplicabilă şi adulţilor (reacţie la
posibilitatea reală, dar oarecum distantă ca о relaţie de dragoste importantă să ia sfârşit). Tipul de
gelozie central în scrierile lui Horney este exagerat, dincolo de limitele raţiunii, şi anume:
1) gelozia morbidă - poate să apară în fiecare relaţie umană, caracterizată prin frica de a pierde
această iubire cu adevărat;
2) gelozia adultă de tip morbid – poate fi о continuare a unei nevroze din copilărie (cauzate de
anxietatea primară nerezolvată, datorate unei nevoi de dragoste necondiţionate).
În recunoaşterea unei legături posibile între gelozia ce ţine de relaţii din copilărie şi gelozia ce
ţine de relaţiile adulte, Horney era о deschizătoare de drumuri. (Oamenii nesiguri ale căror nevoi din
copilărie nu au fost preîntâmpinate integral de părinţii lor).
Horney credea că unii oameni sunt supuşi „tiraniei lui aşa - trebuie” („tyranny of the shoulds”)
– acea credinţă conform căreia cineva trebuie să facă asta şi asta, ceea se aşteaptă să facă, mai degrabă
decât ceea ce cineva crede că trebuie să facă (о cerinţă a sinelui idealizat). „Aşa-trebuie” domină
individul iar a intra în dezacord cu „cea ce trebuie” generează anxietate şi vină. „Persoana perfectă”
(„right king of person”) este determinată de alţii, de consideraţiile acestora asupra acelei persoane
niciodată ea însăşi – idealul de perfecţiune urmărit este imposibil de atins, depărtând persoana de la
ceea ce este cu adevărat.
Abordarea terapeutică orientată către „noile modalităţi de psihanaliză” a lui Horney a fost
caracterizată drept una de încredere, respect pentru unicitatea fiecărui individ şi pentru resursele
constructive interioare, şi adeziune la principiul conform căruia explorarea precede întotdeauna
explicaţia. Scopul era de a deveni o persoana mai bună şi nu de a descoperi vre-o persoană
îngrozitoare pe care să o îndrepte cumva. „Analiza de sine” („self-analysis”) este un proces prin care
oamenii ajung să se înţeleagă mai bine prin propriile eforturi, adesea în afara contextului specific
psihoterapiei. Este un pas pe care persoana îl face în direcţia recunoaşterii de şine - ajungând să-şi
cunoască nevrozele, imaginea idealizată de sine şi sinele real, incluzând atribute negative şi pozitive.
Este un pas făcut sub supraveghere. Chiar dacă este valoroasă, analiza de sine are şi lipsuri, după
cum spunea Horney. În timpul analizei de sine, pacienţii: pot percepe ceva despre ei înşişi care nu este
adevărat, dar pe care să-l vadă ca fiind corect; pot să găsească informaţii corecte în ceea ce-i priveşte,
dar interpretarea acestora să fie greşită; pot avea o realizare parţială şi corectă despre ei înşişi dar nu
reuşesc să extindă acest lucru spre dispoziţiile de personalitate; pot analiza corect un incident având în
vedere şi implicaţiile avute pentru ei, dar să nu ştie ce să facă mai departe cu rezultatul.

7.4.7. Limitele paradigmei

Teoria lui Horney împarte două mari limitări împreună cu psihanaliza clasică:
a) absenţa unor studii de cercetare controlate sau a testării conceptelor teoretice (au fost
menţionate puţine activităţi de cercetare sistematică sau programatică privind teoria sa iar sărăcia

109
literaturii ştiinţifice poate fi evidenţiată de faptul că o serie de concepte despre personalitate, ce induc
indirect influenţe largi, sunt în opera lui Horney dificil de definit şi măsurat);
b) exacerbarea patologiei umane (centrare pe ceea ce este greu adaptabil în funcţionarea umană
cât şi pe ce merge rău în relaţiile umane).
De asemenea, alte limite se referă la: pregătirea necorespunzătoare ca teoretician (pregătire de
medic şi psihiatru nu de psiholog); existenţa unor contradicţii în teoria postulată.

Conceptele privind personalitatea, după Horney, comparativ cu conceptele lui Freud şi Adler
Tabelul 7.10.
Teoreticianul Horney (în comparaţie cu)
Freud A fost de acord cu Freud în privinţa: experienţelor din copilărie ce provoacă
anxietate în personalitatea adultă, nevrozelor, privirii înspre sine; vederii dinamice
asupra motivaţiei, instinctelor şi istoriilor de caz faţă de cercetarea ştiinţifică.
Vederile lor au fost complet antagoniste în privinţa: libidoului („ea spunea
nedovedit”); motivaţiei sexuale („supraaccentuate”); complexului oedipian
(„neadevărat pentru toţi oamenii”); invidia faţa de penis („rară în toată lumea”);
culturii (ignorată de Freud); conştiinţei (“neglijată” de Freud) şi femeilor (a respins
tratamentul ce le era acordat).
Adler A fost de acord cu acesta asupra importanţei ce trebuie acordată cooperării
sociale, iar descoperirea pe care ea a făcut-o privind conflictul dintre sinele real şi cel
idealizat - s-a apropiat foarte mult de „şocul lui Adler”. De asemenea ea a recunoscut
conceptul lui Adler de „luptă pentru superioritate”.

Teoria lui Karen Horney a accentuat categoriile nevrotice, bolile psihice ale oamenilor, dar nu
a ignorat aspecte ale vieţii oamenilor normali, adresându-le consideraţii de interes. In ciuda observaţiei
că unele dintre conceptele lui Horney sunt prea largi şi generale „ca să te descurci cu ele”, se poate
vorbi şi de existenţa unor concepte clar definite, testabile (ideile ei despre gelozie în relaţie cu nevoia
de reasigurare a dragostei). Lipsa aprecierii la adevărata valoare a scrierilor sale s-ar putea datora şi
faptului că singura femeie teoretician luată în serios de psihologii personalităţii moderne este luată mai
puţin în serios faţă de teoreticienii bărbaţi. Horney a fost o persoana fascinantă ale cărei scrieri ar
trebui reconsiderate şi care merită fără doar şi poate să fie citite.

7.5. Sullivan H. Abordarea interpersonală. Perioadele dezvoltării ontogenetice

7.5.1. Schiţă biografică
Hary Stack Sullivan supranumit „psihiatrul Americii” s-a născut în 1892 într-o familie de
fermieri irlandezi recent emigrată într-un mic orăşel din S.U.A.
Sullivan era singurul copil al familiei fiind supraprotejat şi idealizat de mama sa şi agasat de
tatăl sau care considera că nu e bun de nimic. Acesta a fost contextul relaţional familial în care s-a
dezvoltat personalitatea celui care avea să devină Psihiatrul Americii şi care şi-a pus amprenta şi a
influenţat teoria sa ulterioară privind importanţa relaţionării cu ceilalţi. Unul din factorii care l-au
impulsionat pe Sullivan a fost dorinţa lui de a se ridica deasupra mediului din care provenea la aceasta
adăugându-se şi încurajările mamei.
Ca persoană Sullivan a fost singuratic, rezervat şi destul de fatalist. Încă din copilărie Sullivan
s-a manifestat ca un copil retras, un şcolar singuratic, iar în preadolecenţă a manifestat o sexualitate
ambiguă care s-a prelungit până la vârsta adultă. S-a vehiculat ideea că a fost implicat într-o relaţie
homosexuală în timpul adolescenţei şi că era băutor de alcool pentru a-şi învinge teama în relaţiile cu
ceilalţi. În orice caz, tânărul era cunoscut ca având manifestări schizoide, severe tulburări în realizarea
interpersonală, în gândire, sentimente şi comportament. Aceste evenimente poate că explică interesul
său accentuat pentru tulburările psihice.
Admis la Colegiul de medicină şi chirurgie din Chicago el neglijează şcoala medicală pentru a
se dedica lucrărilor din domeniul psihiatriei. Cea mai importantă realizare în domeniul clinic se referă

110
la schizofrenie. Sullivan a stabilit un program de tratament bazat pe experienţele rezultate din
încrederea reciprocă, selectând ca personal pentru spital – oameni sensibili, timizi. În 1989 s-a
întemeiat o organizaţie cu numele de „Sullivan” ce susţinea şi practica tipul de terapie impus de el.
H. S. Sullivan a decedat într-o cameră de hotel, întins pe podea cu medicamente pentru inimă,
împrăştiate în jurul lui, fapt ce i-a condus pe mulţi cu gândul la o posibilă sinucidere.

7.5.2. Structura şi dezvoltarea personalităţii.

Teoria lui Sullivan se centrează în jurul ideii că nevoile persoanei precum şi dezvoltarea sa sunt
satisfăcute de o serie de relaţii interpersonale duale, începând cu cea pe care copilul o stabileşte cu
mama şi sfârşind cu alegerea unui partener sexual. El defineşte personalitatea ca un pattern cu durată
relativă al situaţiilor repetate care formează viaţa omului.
Punctul de vedere al lui Sullivan este diferit de cel al lui Freud care punea accentul pe
instinctele biologice primare, însă este oarecum în spiritul adlerian al „interesului social” şi asemănător
cu teoria lui Horney care considera că anxietatea îşi are originea în copilărie fiind influenţată de
primele relaţii.
Modurile de experienţă umane se referă la un concept abstract şi complex în jurul căruia
gravitează stadiile dezvoltării, astfel el identifică:
a) Modul prototaxic (prototaxic mode): cel mai primitiv tip de experienţă ce implică o
înţelegere a mediului înconjurător, a lumii. Copilul nu e conştient de sine ca o entitate separată de
restul lumii şi nu realizează conexiuni între experienţe.
b) Modul parataxic (parataxic mode) se manifestă atunci când copilul începe sa vorbească şi
se caracterizează prin: simţul magicului – conexiuni între elementele experienţelor avute; copilul nu
înţelege cauzalitatea; experienţa parataxică serveşte ca bază primară a memoriei generale în legătură
cu deprinderile.
c) Modul sintaxic (sintaxic mode) se manifestă de-a lungul copilăriei târzii când limbajul
constituit nemaifiind separat de gândire (operează cu o serie de concepte): copilul surprinde
cauzalitatea; este stadiul „validării în consens” („consensual validation”).
Sullivan (1953) considera că dezvoltarea personalităţii presupune 6 stadii fiecare dintre ele
concentrându-se în jurul unui singur tip de relaţie interpersonală:

Cele şase stadii de dezvoltare descrise de Sullivan

Tabelul 7.11.
Perioade Caracteristici Abilităţi
Copilărie Nevoia de contract cu mama A început să vorbească
timpurie (Experienţă prototaxică)
Copilărie Nevoia de participare serioasă în Vorbirea
activităţi (Experienţă parataxică)
Era juvenilă Nevoia de a fi acceptaţi de prieteni A stabilit relaţii cu prietenii sau cu partenerii
(Experienţă sintaxică) de joacă
Preadolescenţa Nevoia de intimitate înlocuită de A stabilit relaţie strânsă cu un individ de
nevoia de dragoste acelaşi sex (prietenie)
Adolescenţa A stabilit o relaţie cu un individ de sex opus.
timpurie A experimentat comportamentul de atracţie
sexuală sau de cel genital
Adolescenţa A dezvoltat matur şi independent relaţii de
târzie dragoste în care celălalt este la fel de
important ca propria persoană

1. Copilăria timpurie începe la naştere şi se continuă până la achiziţionarea primelor elemente

de limbaj. Suptul este prima experienţă interpersonală („nipple-in-lips”). Tandreţea mamei este o
dimensiune nouă în comparaţie cu stadiul oral freudian. Acum se formează personificările (investire cu
caracteristici şi atribute noi a persoanelor şi obiectivelor) pa baza simţului prototaxic, şi a acumulării

111
de experienţă. În memorie personificările se transformă în oameni imaginari, ele putând fi transferate
şi asociate persoanelor cu care ne confruntăm ca adulţi. Sullivan a studiat practicile folosite în
creşterea copiilor şi a identificat tipuri de atitudini paternale timpurii care favorizează inadaptarea în
copilărie (exemplu concludent: nu e indicat să i se spună permanent copilului că seamănă leit cu o
persoană din familie).
2. Copilăria:
 Începe cu manifestarea vorbirii articulate şi sfârşeşte la apariţia nevoii de integrare în grupe
de prieteni.
 Limbajul devine instrument de comunicare.
 Eul se dezvoltă continuu având drept funcţie evitarea sau diminuarea anxietăţii prin
„neatenţia selectivă” („selective in attention”). Dezadaptarea presupune apariţia disocierii.
Sunt învăţate unele trăiri negative ca: dezgustul, ruşinea, furia, nemulţumirea sau forme
negative de interacţiune socială: ura, izolarea, voinţa rea. El identifică 5 modalităţi principale prin care
copiii le pot învăţa: încercare şi succes („trial and succes”); Recompense şi pedepse („rewards and
punishments”); încercare şi eroare („trial and error”); învăţare prin anxietate („learning by anxiety”);
învăţarea educativă („educative learning”).
În legătură cu socializarea copilului Sullivan se referă la 3 aspecte:
1) frecvenţa cu care copilul se comportă în modurile precizate de părinţi ca dezirabile indică
celor care îl educă cum au fost achiziţionate comportamentele. Se permite astfel înlăturarea
comportamentelor negative;
2) consistenţa indică nivelul de iniţiere a copilului în ceea ce priveşte un anume comportament;
3) sănătatea mintală – părinţii şi educatorii trebuie să înţeleagă şi să accepte atât capacităţile cât
şi deficienţele copilului.
3. Perioada juvenilă debutează cu nevoia copilului de partener de joacă. Copii se
subordonează din punct de vedere social noilor modele ale autorităţii (învăţători, profesori). Copii
cunosc acum experienţa cooperării competiţiei şi a compromisului. Acum începe să se contureze o
orientare personală în viaţă.
4. Preadolescenţa debutează cu nevoia copilului de intimitate interpersonală (relaţie cu o
persoană care au status asemănător). Acţionează în direcţia unei adaptări personale urmărind obţinerea
unor satisfacţii mutuale. Se manifestă procesul validării în consens (împărtăşirea atitudinilor de grup).
Adolescentul se integrează în găşti şi bande.
5. Adolescenţa timpurie începe o dată cu pubertatea – relaţii cu un partener sexual – şi
continuă până la constituirea pattern–urilor comportamentale ce permit satisfacerea dorinţei sexuale.
Cele mai importante aspecte sunt nevoia de intimitate şi dinamismul legat de dorinţa sexuală. Sullivan
descriind trei categorii: 1) orientarea către alţii pe baza nevoilor de intimitate; 2) orientarea către alţii
pe baza statusului de care dispune partenerul; 3) orientarea către alţii pe baza modului în care organele
genitale sunt folosite în timpul actului sexual.
6. Adolescenţa târzie: Individul devine capabil să suporte anumite stări de anxietate pe care
înainte le evită; manifestă o nouă orientarea către comportamentul sexual şi stabileşte un ansamblu de
relaţii interpersonale mature şi relaţii de dragoste.

7.5.3. Evaluarea teoriei şi aplicaţii

Teoria lui Sullivan subliniază importanţa contactului fizic – emoţional între copilul mic şi
mamă, precum şi importanţa implicării în relaţii sociale. Cercetările relevă faptul că la nou – născuţi
apare o nevoie primară de contract fizic „agăţare primară de obiect”. Cercetările arată ca nou – născuţii
din spitale sau orfelinate care nu primesc afecţiune sau nu au contact fizic cu persoana care îi îngrijeşte
(substitut matern) curând încep să manifeste dificultăţi de dezvoltare şi supravieţuire cauzate de
deprivarea contactului interpersonal: s-au observat apariţia simptoamelor de depresie, pierderea
apetitului, tulburări de somn, mişcări motorii încetinite, apatie, comportamente de retragere ca
întoarcerea cu faţa la perete şi vulnerabilitate la infecţie. O formă extremă a acestor reacţii este
marasmusul, un sindrom de hospitalism care apare la copii ce se autodistrug fără a se putea demonstra

112
prezenţa unei cauze fizice evidente. Din fericire, asemenea simptoame la copii pot fi corectate printr-
un program zilnic de contact fizic cu persoana care îi îngrijeşte.
Metoda esenţială a terapiei lui Sullivan este interviul psihiatric: tehnică alternativă originală
la metoda lui Freud. Dacă la Freud, pacientul avea un rol pasiv şi psihanalistul conduce singur şedinţa,
Sullivan îi acordă pacientului un rol activ în terapie. Conţinutul interviului: natura datelor din interviu;
structurarea şi organizarea informaţiilor; principii în interpretare a interviului şi a rolului
participanţilor.
Cele patru etape ale interviului sunt:
1. Introducerea – începutul interviului – subiectul este întrebat de ce a venit la terapeut
(motivul, cauza).
2. Recunoaşterea – se realizează o schiţă a istoriei personale a individului.
3. Ancheta detaliată – etapa principală – terapeutul foloseşte diferite tehnici pentru analiza
subtilităţilor din viaţa personală a subiectului.
4. Semnale de interceptare – sesiunea de interviu a luat sfârşit dar nu şi terapia (alte şedinţe
vor urma).
5. Terminarea propriu–zisă, faza ultimă.
Limite, piedici şi insuficienţe în tehnica interviului psihiatric sunt: subiectivitatea
terapeutul care este un observator participant; încercarea subiectului de a se prezenta într-o lumină
favorabilă pentru a câştiga simpatia terapeutul; efortul terapeutul de a câştiga încrederea pacientului;
subiectul trebuie să-şi găsească singur răspunsul la întrebări (terapeutul trebuie doar să-i sugereze
calea); pacientul poate să manifeste anxietate în timpul terapiei (anxietate pe care terapeutul poate să o
diminueze sau să o accentueze pentru a afla cauza ei); construcţia self - systemului şi al sistemelor de
securitate (care sunt diferit constituite de la un subiect la altul).
Sarcini pe care subiectul le poate îndeplini singur în terapie: observarea modificărilor
corporale proprii, subiectul să se obişnuiască să-şi asculte gândurile, vocile interioare; să încerce să
acţioneze cum gândeşte (eliberarea de inhibiţii).
În spatele omului şi a presupuselor sale tulburări şi suferinţe stă opera care se impune printr-un
stil creativ şi o manieră nouă de prezentare. Multe din ideile sale stau la baza teoriilor moderne privind
relaţiile sociale timpurii sau evoluate. Modurile prototaxic, parataxic, sintaxic sunt idei care îi aparţin
exclusiv lui Sullivan şi care vor fi întotdeauna asociate numelui său.

7.6. Fromm E. Teoria alienării (înstrăinării)

Tipurile caracteriale: orientarea neproductivă şi productivă

7.6.1. Viaţa lui Fromm (1900 - 1980)

Fromm a sugerat că personalitatea este influenţată de forţe sociale şi culturale – acele forţe
culturale care afectează individul în interior şi acele forţe universale care au influenţat umanitatea de-a
lungul istoriei. Putem spune că Fromm adoptă un punct de vedere mai larg al dezvoltării personalităţii
decât alţi teoreticieni, deoarece el se ocupă de istorie. El sugerează că putem găsi în evenimentele
istorice, originile singurătăţii şi izolării fiinţei umane. Prea multă libertate devine o capcană, o condiţie
negativă din care noi aşteptăm să evadăm. Fromm a fost psihanalist, filozof, istoric, antropolog şi
sociolog. Dincolo de înclinarea psihanalitică, el a adunat date din multe surse pentru a oferi o
interpretare unică a interacţiunii dintre natura umană şi societate.
Fromm s-a născut în Germania, în Frankfurt, într-o familie evreiască ortodoxă. Tatăl său a fost
om de afaceri. Fromm scria „Interesul meu principal este să înţeleg legile care guvernează viaţa
omului şi legile societăţii”. El suspecta că personalitatea umană a fost profund afectată de forţele
sociale, economice, politice şi istorice şi această societate bolnavă produce oameni bolnavi. Fromm si-
a început cercetarea pentru cauzele comportamentului iraţional la universitatea din Heidelberg, unde el
studia psihologia, sociologia şi filozofia. El a citit lucrările economice şi politice ale teoreticienilor
precum Karl Marx, Herbert Spenser şi Max Weber, şi-a primit doctoratul în sociologie în 1922.
Fromm a trecut prin pregătirea psihanalitică freudiană în Munchen şi Institutul Psihanalitic din Berlin.
El s-a însurat cu primul analist, Frieda Reichmann, care era cu 10 ani mai în vârstă decât Fromm.

113
 Teoriile lui Freud nu l-au satisfăcut pe Fromm mult timp. În 1930, Fromm scrisese articole
critice discutând refuzul lui Freud de a admite impactul forţelor socio-economice ale personalităţii. Ca
şi Karen Horney, Fromm a crezut iniţial că, criticismul psihanalizei freudiene a fost intenţionat pentru
a elabora poziţia lui Freud, nu pentru a o înlocui. El s-a considerat „un copil şi translator al lui Freud
care încearcă să scoată cele mai importante descoperiri în scopul de a le îmbogăţi şi a le adânci”.

7.6.2. Libertate contra siguranţă: Dilema fundamentală a umanităţii

Titlul primei cărţi a lui Fromm, „Frica de libertate” (1941), indică viziunea sa asupra condiţiei
umane. În istoria civilizaţiei occidentale, oamenii obţinuseră mai multă libertate, începuseră să se
simtă mai mult singuri, nesemnificativi şi stingheri. Invers, cu mai puţină libertate, oamenii avuseseră
cele mai minunate sentimente de siguranţă. Fromm susţinea că oamenii din sec. XX, posedă mai multă
libertate decât în orice altă epocă, dar se simt mai singuri, stingheri şi nesemnificativi decât oamenii
din alte timpuri. Aşa cum a spus Fromm, noi am depăşit natura. Ca un rezultat, de asemenea noi
suntem subiectul legilor naturale şi nu putem să la schimbăm, noi am divorţat de natură, într-un cuvânt
suntem fără casă, izolaţi şi singuri. Fiinţele umane sunt creaturi care au luptat pentru a se dezvolta şi
creşte. După Fromm, fiecare perioadă a istoriei a fost caracterizată de creşterea mişcărilor, începând de
la grup şi în zilele noastre, ajungând la individ, aşa cum oamenii s-au străduit să obţină independenţa,
libertatea şi oportunitatea de a-şi exprima toate abilităţile umane într-un mod unic. Fromm numea Evul
Mediu din anul 400 până în 1400 ca ultima eră a stabilităţii, siguranţei şi apartenenţei.

7.6.3. Mecanismele psihice pentru a ajunge la siguranţă

Există 3 mecanisme psihice de evadare: autoritarism, distructivitate şi conformitate autonomă.
Autoritarismul este un mecanism psihic pentru a recâştiga siguranţa manifestată prin
sentimente masochiste sau sadice. Oamenii descrişi ca masochişti cred că ei sunt inferiori şi
necorespunzători. Ei se pot plânge de aceste sentimente şi pot declara că le-ar plăcea să fie liberi, dar
ei au o dorinţă puternică pentru dependenţa de o persoană sau un grup. Ei obţin siguranţa din aceste
acţiuni, deoarece alină sentimentele umile ale singurătăţii. Persoanele autoritariste descriu sadismul ca
o putere pentru ceilalţi. Ei încearcă să-i facă pe alţii dependenţi de ei şi să obţină controlul. Ei încearcă
să-i exploateze pe ceilalţi folosind mijloace dezirabile, indiferent dacă celelalte persoane posedă
calităţi intelectuale şi emoţionale, sau preferă să-i vadă pe ceilalţi suferind şi să fie ei cauza acestei
suferinţe. De asemenea suferinţa poate implica durerea fizică, mai ales dacă este suferinţă emoţională.
Distructivitate – un mecanism psihic pentru a recâştiga siguranţa, manifestat pin dorinţa de a
elimina ameninţarea obiectelor, persoanelor şi instituţiilor. Fromm a văzut mărturiile distructivităţii în
toate societăţile. El a crezut că multe caracteristici umane erau folosite ca o raţionalizare pentru
distructivitate, incluzând iubirea, datoria, conştiinţa şi patriotismul.
Conformitate autonomă – un mecanism psihic pentru a recâştiga siguranţa, manifestat printr-
o supunere necondiţionată asupra regulilor predominante care guvernează comportamentul. Fromm a
comparat conformitatea autonomă cu protectorul animalelor. De asemenea, oamenii, temporar câştigă
siguranţa de care cu disperare au nevoie, ei fac aceasta cu preţul vieţii lor. Oamenii care se
conformează complet şi-au pierdut personalitatea; aşa cum Fromm a spus nu mai este mult şi „Eu” mă
despart de „Ei”. Persoanele conformiste devin parte din „Ei” şi interesele personale false iau locul
celor adevărate. Această pierdere părăseşte persoana cu nesiguranţă şi îndoială. Această nouă
identitate, falsul nimeni, se poate menţine numai dacă continuă conformitatea; aici nu poate exista nici
un moment de relaxare. Dacă această persoană a vrut să fie în contradicţie cu normele şi valorile
societăţii, atunci aprobarea, recunoaşterea şi siguranţa vor fi pierdute.

7.6.4. Dezvoltarea personalităţii în copilărie

Fromm credea că dezvoltarea individului în copilărie este paralelă cu dezvoltarea speciilor
umane. Istoria speciilor se repetă în copilăria fiecărei fiinţe umane. Când copiii cresc, ei obţin cu mare
eforturi libertatea şi independenţa faţă de părinţii lor.
Din cauza maturităţii, procesele aduc într-o oarecare măsură izolare şi neajutorare; copiii vor
încerca să recâştige siguranţa copilăriei şi să scape mărind libertatea. Ei pot folosi câteva mecanisme.

114
Fiecare mecanism pe care copilul îl foloseşte este determinat de natura relaţiei părinte-copil. Fromm a
propus 3 mecanisme ale legăturilor interpersonale: legăturile simbiotice, retragerea distructivităţii şi
dragostea.
Legătura simbiotică – un mecanism psihic din copilărie pentru a recâştiga siguranţa în care
copilul rămâne aproape sau dependent de părinţii săi. În relaţia simbiotică, copilul nu obţine niciodată
independenţa, dar scapă de singurătate şi nesiguranţă devenind parte din altceva, chiar dacă este sau nu
va fi „înghiţit” de o altă persoană. Comportamentul masochist se naşte din a fi înghiţit; copilul rămâne
dependent de părinţi şi renunţă. Sadismul se naşte din „înghiţitură”; părinţii sunt autoritari şi nu
îndeplinesc nici o dorinţă a copiilor. Copiii recapătă siguranţa din manipularea şi exploatarea
părinţilor. În ambele cazuri, relaţia este închisă.
Retragerea distructivităţii – un mecanism psihic din copilărie pentru a recâştiga siguranţa în
care fiecare copil se îndepărtează de părinţi. Retragerea distructivităţii este caracterizată de distanţa şi
separarea de ceilalţi. Fromm a stabilit că retragerea şi distructivitatea sunt forme pasive şi active ale
aceluiaşi tip de relaţii părinte-copil. Fiecare formă produce dependenţa comportamentului copilului de
cel al părinţilor.
Dragostea – o formă a interacţiunii părinte - copil în care fiecare părinte dovedeşte respect şi
un echilibru între siguranţă şi responsabilitate. Dragostea este cea mai dezirabilă formă a interacţiunii
părinte-copil. În această etapă, părinţii dovedesc cea mai mare oportunitate pentru personalitatea
pozitivă a copilului care s-a dezvoltat oferindu-i respect şi un echilibru între siguranţă şi
responsabilitate. Fromm este de acord cu Freud în ceea ce priveşte faptul că cei 5 ani din viaţă sunt
importanţi, dar Fromm nu a crezut că personalitatea este fixată la vârsta de 5 ani. El a stabilit că
evenimentele de mai târziu pot influenţa personalitatea. Este de acord cu Freud că familia funcţionează
ca o societate reprezentativă pentru copil.
Copiii dezvoltă unicul lor caracter sau personalitate pentru dotarea genetică şi interacţiunea lor
cu părinţii, ei de asemenea dezvoltă un caracter social. Aceasta explică de ce oameni diferiţi
reacţionează diferit în aceleaşi împrejurări.

7.6.5. Trebuinţele (nevoile) psihologice

Nevoia de siguranţă şi lipsa singurătăţii precum şi conflictele pentru libertatea Eu-lui sunt
universale. Opoziţia este manifestată de 6 nevoi: înrudirea, transcendenţa, originea, identitatea,
cadrul de orientare, excitarea şi stimularea.
Nevoia de înrudire rezultă din legătura noastră primară cu natura şi imaginaţia noastră.
Deoarece am pierdut legătura noastră instinctuală cu aceasta trebuie să legăm noi relaţii cu ceilalţi
oameni. Modul ideal de a realiza acest lucru este cu ajutorul dragostei care implică afecţiune,
responsabilitate, respect şi experienţă. Iubind devenim preocupaţi de dezvoltarea şi fericirea altor
oameni. Vom răspunde nevoilor lor şi-i vom cunoaşte aşa cum sunt în realitate. Dragostea
„productivă” poate fi îndreptată spre cineva de acelaşi sex, (ceea ce Fromm numeşte dragoste de frate
sau de soră), spre o persoană de sex opus (dragoste erotică) sau spre un copil (dragoste părintească); în
toate aceste trei cazuri oamenii sunt cel mai puţin preocupaţi de dezvoltarea „Eu-lui” celeilalte
persoane. Nereuşita satisfacerii nevoilor de înrudire pot duce la narcisism. Persoanele narcisiste nu pot
percepe lumea în termeni obiectivi. Singura lor realitate este o lume subiectivă, cu propriile lor
gânduri, sentimente şi nevoi. Deoarece se centrează doar asupra lor, nu pot relaţiona cu alţii şi nici să
înfrunte lumea din afară.
Transcendenţa – face referire la nevoia de a trece peste stadiul animalic pasiv, un stadiu cu
care nu ne putem satisface, datorită capacităţilor noastre superioare. Avem nevoie să devenim indivizi
creativi şi productivi. Dacă nevoia de creaţie a unei persoane este blocată, el sau ea va deveni
distructivă, aceasta este singura alternativă pentru creativitate. Distructivitatea şi creativitatea sunt
tendinţe înnăscute şi satisfac nevoia pentru transcendenţă. Creativitatea este tendinţa dominantă.
Nevoia de origine – provine de asemenea din ruperea legăturilor primare cu natura.
Sentimentul de înrudire este cel mai satisfăcător gen de legătură pe care-l putem descoperi. Cel mai
puţin satisfăcător mod de a realiza „înrădăcinarea” este de a menţine relaţia copilărească cu mama.

115
 Fromm a susţinut de asemenea că omul are nevoie de identitate, ca individ unic. De exemplu
o persoană îşi poate descoperi propriul talent sau se poate identifica cu un grup – o sectă religioasă, o
uniune, sau o naţiune – uneori până la conformitate. Fromm spune că această conformitate este un
mod nesănătos de a satisface nevoia de identitate, deoarece identitatea ar fi definită doar cu referinţă la
calităţile proprii ale individului.
Nevoia unui cadru de orientare – stăvileşte raţiunea şi imaginaţia, care necesită un cadru
pentru a da sens fenomenelor lumii externe. Acest cadru de orientare poate fi bazat pe considerente
atât raţionale cât şi iraţionale. Un cadru raţional oferă o percepţie obiectivă a realităţii. Unul iraţional
implică o percepţie subiectivă, care ar separa legătura noastră cu realitatea.
Nevoia de excitare şi stimulare – se referă la prelucrarea stimulilor din mediul extern în
mediul în care trăim. Fără asemenea excitaţie ne va fi dificil să ne menţinem o implicare activă în
activitatea de zi cu zi. Modul în care aceste nevoi sunt satisfăcute depind de condiţiile noastre culturale
şi sociale, precum şi de oportunităţi.
Deci modul de a învinge sau a ne adapta societăţii este de a face un compromis între propriile
nevoi şi mediul înconjurător. Ca rezultat al compromisului nostru se va dezvolta structura
personalităţii – ceea ce Fromm numeşte tipul caracterial.

7.6.6. Tipurile caracteriale

Tipurile caracteriale sunt dihotomizate în: orientarea neproductivă (receptiv, exploatativ /
acumulativ, asupritor, comercial) şi productivă.
Tipul receptiv se aşteaptă să obţină tot ceea ce-şi doreşte – dragoste, informaţii, plăcere – din
surse externe, de obicei o altă persoană. Oamenii de acest gen sunt îngăduitori în relaţiile lor cu
ceilalţi, având nevoie să fie iubiţi decât să iubească, preferând să ia decât să creeze. Asemenea
persoane sunt foarte dependente de alţii şi se simt de-a dreptul paralizaţi când sunt lăsaţi să se descurce
singuri. Se simt incapabili să facă până şi cel mai mic şi neînsemnat lucru fără ajutorul altcuiva. Există
o similititudine între tipul caracterial receptiv şi tipul incorporativ oral a lui Freud, ambii găsind
satisfacţie în băutură şi mâncare.
Tipul exploatativ / acumulativ – persoana este de asemenea direcţionată spre ceilalţi pentru a
obţine ceea ce doreşte. În schimb, nu aşteaptă să primească de la alţii, ci mai degrabă ia prin forţă sau
prin viclenie. Dacă le este dat ceva, ei primesc acest lucru ca fiind fără nici o valoare. Ei doresc doar
ceea ce aparţine şi are valoare pentru alţii. Acest gen de persoane, tot ceea ce fură sau îşi însuşesc
singuri este mai de preţ decât ceea ce li se dă.
Tipul caracterial asupritor este asemănător cu tipul agresiv a lui Freud şi a lui Horney.
Tipul comercial / afacerist este specific sec. XX identificat cu societatea capitalistă. Fromm a
argumentat faptul că succesele şi eşecurile noastre depind de modul cum ne „vindem”, personalitatea
devenind marfă de vânzare. Astfel, nu sunt calităţile noastre personale, priceperile, sau cunoştinţele
cele care contează cât mai degrabă marioneta frumoasă pe care o constituim. Această orientare nu
poate asigura securitatea deoarece suntem lipsiţi de adevăratele legături cu ceilalţi. Rolul de
„marionetă” pe care suntem nevoiţi să-l jucăm ne ascunde adevăratul nostru caracter faţă de noi înşine
cât şi de alţii. Prin urmare le devenim aliaţi fără un nucleu personal.
Tipul productiv presupune că ne putem folosi capacităţile pentru realizarea potenţialelor
noastre şi dezvoltarea Eu-lui. Productivitatea nu este redusă la creativitatea artistică sau la
achiziţionarea lucrurilor materiale. Mai degrabă orientarea productivă este o calitate pe care fiecare
dintre noi o putem dezvolta. Deşi caracterul productiv este ideal atât pentru oameni cât şi pentru
societate, el nu s-a putut realiza. Ceea ce putem realiza în societatea actuală este să combinăm
orientarea productivă cu cea neproductivă. Influenţa celei productive poate transforma tipul
neproductiv. Spre exemplu agresivitatea tipului exploatator poate fi transformată în iniţiativă.
În 1964, în cartea sa „The Heart of Man” Fromm introduce o altă pereche de orientări:
necrofilă şi biofilă. Caracterul necrofil este atras spre moarte. Astfel de oameni par foarte fericiţi când
vorbesc de boli, moarte sau înmormântări. Ei stăruie asupra trecutului, tind să fie reci şi detaşaţi. Sunt
devotaţi legii şi ordinii şi folosirii forţei şi puterii. Visele lor sunt centrate pe crimă, sânge şi cadavre.
Fromm a sugerat că A. Hitler a fost un tip necrofil. Nu toate persoanele de acest tip sunt însă crude,

116
unele par chiar inofensive. Persoanele necrofile au o pasiune spre tehnologie şi se pot înconjura de
diferite echipamente stereo sofisticate, nu pentru plăcerea muzicii, cât pentru cea a maşinării.
Orientarea biofilă – este tipul opus celui necrofil şi este asemănat cu tipul productiv. Acest tip de
oameni sunt îndrăgostiţi de viaţă şi sunt atraşi de dezvoltare, creaţie şi constructivitate.

7.6.7. Imaginea lui Fromm asupra naturii umane

În contradicţie cu Freud, Fromm nu a considerat oamenii ca fiind sortiţi conflictului şi
anxietăţii de forţe biologice neschimbate. Potrivit lui Fromm, noi suntem concretizaţi de
caracteristicele social-politice şi economice ale societăţii; în orice caz, aceste forţe nu ne determină
caracterul nostru, pe deplin. Noi nu suntem păpuşi care să reacţionăm la sforile trase de societate. În
schimb noi dispunem de un set de calităţi psihologice sau mecanisme cu care ne formăm propria
noastră natură şi societatea noastră. Fromm credea că avem o tendinţă înnăscută pentru a creşte, a ne
dezvolta şi realiza profesional. Aceasta este principala noastră sarcină în viaţă, scopul nostru ultim şi
cel mai necesar. De asemenea posedăm o dorinţă înnăscută pentru dreptate şi adevăr. Eşuând în a
atinge tipul de caracter productiv – am cădea în nefericire şi boală mintală. Deşi Fromm a propus o
universalitate în personalitate – un caracter social comun înăuntrul unei culturi ofilite – de asemenea el
a crezut că fiecare persoană este unică. A avea o identitate ca individ unic este o necesitate umană de
bază. Fromm nu a crezut că suntem prin ereditate fie buni, fie răi, dar spunea el, putem deveni răi dacă
eşuăm în a ne realiza potenţialul. Fromm a propus o personalitate universală – un caracter social
comun, fără o cultură dată, crezând că fiecare persoană este unică. A avea o identitate ca individ unic
este o nevoie umană fundamentală. Fromm nu este de părere că am fi inerent buni sau răi, dar devenim
răi dacă eşuăm în realizarea propriului potenţial. Fromm a propus o societate ideală, pe care o
denumeşte socialism comunitar umanistic.

7.6.8. Evaluarea teoriei lui Fromm

Teoriile neuropsihanalitice îşi bazează sistemele pe datele clinice obţinute de la pacienţi şi
metodele de apreciere sau evaluare a personalităţilor pacienţilor sunt foarte clare. Fromm a scris puţin
despre tehnicile lui de evaluare. Ocazional, făcea referire la „observaţiile psihanalitice” dar nu oferea
constatări analitice specifice sau cazuri studiate. Colegii lui Fromm au sugerat că el se concentra mai
ales pe acele comentarii făcute de pacienţii lui care îi susţineau teoriile şi că el era neatent, nerăbdător
sau efectiv indiferent la acele părţi ale experienţei lor. Astfel există posibilitatea ca datele obţinute de
Fromm de la pacienţii lui să fie în mare măsură selective. Fromm a folosit o formă a asociaţiei libere şi
considera analiza visului un instrument terapeutic important. Fromm şi-a susţinut teoria pe generalizări
şi speculaţii provenite din interpretarea evenimentelor istorice, sociale şi culturale. Deşi Fromm nu a
folosit tehnicile „self-report”, a dezvoltat un chestionar interpretativ pentru a evalua tipul de caracter
necrofil. Chestionarul include întrebări cum ar fi: „Care este opinia sa despre femeile care folosesc
cosmeticele?” Răspunsuri precum: „Cosmeticele sunt dăunătoare” sau „Machiajul face femeia să arate
ca o femeie uşoară”, erau considerate ca indicând tipul necrofil.

7.7. Erikson E. Teoria identităţii. Stadiile de dezvoltare psihosocială

Instruit în tradiţia freudiana de Anna Freud, Eric Erikson a dezvoltat o abordare a personalităţii
care extinde scopul lucrărilor lui Freud, menţinând totuşi o mare parte din conţinutul lor. Deşi Erikson
a oferit inovaţii semnificative, el afirma ca ”Psihanaliza este întotdeauna un punct de plecare.”
Erikson a extins teoria lui Freud în trei direcţii. În primul rând a elaborat mai amănunţit
stadiile dezvoltării. În timp ce Freud pune accentul pe copilărie şi sugerează că personalitatea se
conturează în jurul vârstei de 5 ani, Erikson sugera ca personalitatea continuă sa se dezvolte într-o
serie de opt stadii de-a lungul întregii vieţi. A doua schimbare pe care Erikson o face teoriei freudiene
a fost sa accentueze Ego-ul mai mult decât Id-ul. Din punctul de vedere a lui Erikson Ego-ul este o
parte independentă a personalităţii; nu este nici dependent, nici subordonat Id-ului. În al treilea rând,
Erikson recunoaşte impactul culturii, societăţii şi istoriei asupra personalităţii. El argumentează ca noi
nu suntem conduşi în mod complet de forţe biologice active în copilărie. Deşi factorii înnăscuţi sunt
importanţi, ei nu oferă explicaţia completă privind dezvoltarea personalităţii.

117
 7.7.1. Viata lui Erikson (1902-1986)
Erikson s-a născut în Frankfurt, Germania, din părinţi danezi. Tatăl său şi-a abandonat familia
înainte de naşterea sa şi Erikson s-a mutat cu mama sa în Karlsruhe-Germania. Trei ani mai târziu ea s-
a căsătorit cu doctorul Theodor Homburger, pediatrul lui Erik. Băiatului nu i s-a spus timp de câţiva
ani că doctorul Homburger nu este tatăl lui biologic şi a crescut nesigur de identitatea sa psihologică şi
de numele său adevărat. A păstrat Homburger ca nume de familie până la vârsta de 37 ani, când a
devenit cetăţean american şi a adoptat numele de Erik Homburger Erikson.
Altă criză de identitate a apărut în momentul în care Erickson a început şcoala. În ciuda
descendenţei daneze el s-a considerat ca fiind german, dar colegii lui de clasa l-au respins din cauza ca
era evreu. În acelaşi timp grupurile de copii evrei l-au respins pentru că era înalt, blond şi avea
trăsături nordice; mai târziu s-a convertit la creştinism. La şcoală Erikson a atins un nivel mediocru; a
evidenţiat un anume talent pentru artă şi în orice caz, când a absolvit liceul a folosit această abilitate
încercând sa-şi stabilească o identitate.
Erikson a părăsit societatea convenţională şi a călătorit prin Germania şi Italia, citind, notându-
şi gândurile într-un caiet şi observând viaţa din jurul sau. S-a descris pe sine ca fiind o sensibilitate
morbida, oscilând la limita dintre nevroză şi psihoză. A studiat pentru scurt timp la două şcoli de artă
şi a avut o expoziţie a lucrărilor sale în Munchen, dar de fiecare data a părăsit instruirea formală pentru
a-şi relua călătoriile, în căutarea propriei identităţi. Mai târziu, discutând despre conceptul de criza de
identitate, Erikson a scris: ”Fireşte, prietenul meu cel mai bun insista să dau un nume acestei crize şi
să o observ la alţii pentru a ajunge astfel la o înţelegere cu mine însumi”.
În 1927, la vârsta de 25 de ani, Erikson a primit o ofertă de a preda la o mică şcoală din Viena,
copiilor pacienţilor şi prietenilor lui Freud. Fiind bogaţi, aceşti pacienţi (din lumea întreagă) se
stabileau la Viena împreună cu familiile lor pe durata şedinţelor de psihanaliză. Erikson a fost atras de
Freud, după cum s-a confesat, în parte din cauza faptului că îşi căuta un tată-tată pe care nu l-a
cunoscut niciodată. Atunci a început cariera profesională a lui Erikson. S-a instruit în psihanaliză şi a
fost analizat de Anna Freud. Interesul ei s-a manifestat în psihanaliza copiilor şi aceasta a devenit şi
specialitatea lui Erikson. Când şi-a încheiat pregătirea a devenit membru al Institutului Psihanalitic din
Viena. Dându-şi seama de ameninţarea crescândă pe care o reprezentau naziştii, în 1933 Erikson şi
soţia sa de origine canadiană au emigrat în Danemarca şi ulterior în Statele Unite. S-a stabilit la
Boston şi a întemeiat o metodă psihanalitică individuală, specializându-se în tratarea copiilor. Anii
petrecuţi în Boston au fost unii productivi. Erikson s-a aliniat personalului lui Henry Murray de la
clinica Harvard şi a lucrat în centrul de conducere pentru delicvenţii cu tulburări emoţionale şi la
Spitalul General din Massachusetts.
Erikson a început lucrarea de licenţă la Harvard pentru a obţine doctoratul în psihologie, dar a
căzut la primul curs, explicând că găseşte programul oficial nesatisfăcător. În 1936 a fost invitat la
Institutul de Relaţii Umane al Universităţii Yale, unde şi-a continuat lucrul cu copii şi a predat la o
scoală medicală. A colaborat cu un antropolog de la Yale asupra studiului privind practicile de educare
a copiilor, printre indienii Sioux din Dakota de Sud. Această lucrare a marcat începutul recunoaşterii
influenţei culturii asupra copilăriei.
Erikson s-a mutat la San Francisco în 1939 pentru a investiga dezvoltarea copilului la Institutul
de Dezvoltare Umană al Universităţii din California, la Berkeley. Spre deosebire de majoritatea
psihanaliştilor, Erikson a fost preocupat ca experienţele sale clinice sa fie cât se poate de extinse,
incluzând atât copii normali cât şi copii cu tulburări emoţionale şi copii din mai multe culturi. În
contactul său cu triburile de americani băştinaşi din Dakota de Sud şi California, Erikson a observat
anumite simptoame psihologice care nu puteau fi explicate de teoria freudiană ortodoxă. Simptoamele
păreau sa fie în legătură cu un simţ al alienării de tradiţiile culturale şi rezultau din lipsa unei imagini
de sine clare sau a unei identităţi de sine bine delimitată. Acest fenomen, pe care Erikson iniţial l-a
denumit „confuzia identitatii” (identity confusion), era similar cu ceea ce el a observat prin veteranii
cu tulburări emoţionale de după al 2-lea război mondial. Erikson credea ca acei oameni nu sufereau
din cauza unor conflicte reprimate, ci mai degrabă de o confuzie ca urmare a experienţelor
traumatizante de război şi a faptului de a fi fost temporar dezrădăcinaţi de cultura lor. A descris acest

118
fenomen ca o confuzie privind identitatea din partea veteranilor în ceea ce priveşte pe cine şi ce
reprezintă ei.
Erikson a părăsit Barkeley în 1950 pentru că a refuzat să semneze jurământul de loialitate
statului şi s-a mutat la Stockbridge, în Masschusetts, alăturându-se centrului Austen Riggs, dezvoltând
un tratament pentru adolescenţii cu tulburări emoţionale. Zece ani mai târziu s-a reîntors la Harvard
pentru a preda un seminar de licenţă şi un curs de popularizare pentru studenţi asupra ciclului vieţii
umane. Erikson s-a retras la Harvard în 1970. În 1986, la vârsta de 84 de ani a publicat o carte despre
bătrâneţe.

7.7.2. Stadiile psihologice ale dezvoltării

Erikson a împărţit dezvoltarea / formarea personalităţii în opt stadii psihosociale. Primele patru
sunt similare celor ale lui Freud; oral, anal, falic, latent, deşi Erikson accentuează corelaţiile
psihosociale, în timp ce Freud îşi îndreaptă atenţia asupra celor biologice. Pentru Erikson procesul
dezvoltării este guvernat de principiul epigenetic al maturizării. Prin acesta el vrea să se înţeleagă că
stadiile dezvoltării sunt determinate de factorii moşteniţi. Forţele sociale şi cele din mediu, la care
suntem expuşi, influenţează modul în care se realizează determinarea genetică a stadiilor de
dezvoltare. Astfel, rezumând, dezvoltarea personalităţii este afectată atât de factori biologici cât şi de
factori sociali - atât de variabilele personale cât şi de cele situaţionale.
Erikson sugerează că dezvoltarea umană implică o serie de conflicte cărora fiecare persoană
trebuie să le facă faţă. Potenţialul acestor conflicte exista la naştere sub forma unor predispoziţii
înnăscute care devin proeminente la stadiile specifice de dezvoltare, atunci când mediul o cere. Fiecare
întâlnire sau confruntare cu mediul nostru este numită criză. Criza implică o schimbare în perspectivă,
cerându-se astfel o refocalizare a energiei instinctuale în concordanţă cu noile cerinţe ale fiecărui
stadiu de viaţă. Fiecare stadiu de dezvoltare prezintă o criză sau punctul său de răscruce ce necesită
nişte schimbări în comportamentul şi personalitatea noastră. Suntem puşi în faţa unei alegeri dintre
doua modalităţi de a răspunde unei crize: o modalitate neadaptativă ori negativă, şi o modalitate
adaptivă ori pozitivă. Doar când am rezolvat fiecare conflict personalitatea poate sa-şi continue
dezvoltarea normală şi să dobândească puterea de a înfrunta criza asociată stadiului următor. Atunci
când conflictul oricărui stadiu nu este rezolvat, suntem mai puţin capabili de-a ne adapta stadiilor
următoare. În orice caz, deşi va fi mult mai dificil de obţinut un rezultat victorios, acesta este totuşi
posibil. Erikson crede ca Ego-ul trebuie să cuprindă atât modalităţi de înfruntare a crizei adaptive cât şi
neadaptive. De exemplu, în primul stadiu al dezvoltării psihosociale, putem răspunde crizei prin
dezvoltarea unui simţ al încrederii sau a unui simt al neîncrederii. Încrederea, modalitatea mai adaptivă
şi dezirabilă, este în mod evident atitudinea psihologica cea mai sănătoasă. Şi totuşi, fiecare trebuie sa-
şi dezvolte un anumit grad de neîncredere ca o formă de protecţie. Daca suntem încrezători în mod
absolut şi naivi, vom fi vulnerabili la încercările altora de a ne decepţiona, de a ne induce în eroare sau
de a ne manipula. În mod ideal, la fiecare stadiu de dezvoltare identitatea Ego-ului va consista în
primul rând într-o atitudine pozitivă sau adaptivă, dar va fi echilibrată de un aport de atitudine
negativă. Doar atunci criza va fi rezolvată în mod satisfăcător.
1. COPILUL MIC. Copiii se nasc cu nevoi, trebuinţe fiziologice pe care părinţii trebuie să fie
capabili să le satisfacă. Aproape întotdeauna, părinţii satisfac aceste trebuinţe ale copiilor. Dacă nu
satisfac aceste nevoi, poate apărea inevitabil prima criză datorită neglijării din partea părinţilor în
satisfacerea acestor nevoi. Ataşamentul copilului se formează prin sentimentul de securitate, de
încredere în părinţi, că aceştia îi pot satisface nevoile. În opoziţi cu ataşamentul este respingerea,
teama de apropiere; copilul se simte abandonat şi neajutorat atunci când părinţii nu-i satisfac nevoile.
Încrederea este un sentiment pe care fiecare mama îl formează la copilul său în mod diferit.
Fiecare mamă este unică şi fiecare converteşte acest sentiment de încredere într-un mod unic.
Erikson este de părerea că atât sentimentul de încredere cât şi cel de neîcredere sunt învăţate.
Noi toţi cunoaştem acest sentiment de încredere pentru că avem toate caracteristicile umane necesare
şi trăim între oameni, dar de asemeni este important să cunoaştem şi neîncrederea. Încrederea se află la
baza primului sentiment, speranţa, credinţa în capacitatea satisfacerii trebuinţelor. Eşecul în

119
dezvoltarea sentimentului de încredere şi ajutor se poate răsfrânge pana în perioada maturităţii,
convertindu-se în frustrări sau depresii.
2. COPILĂRIA MICĂ TIMPURIE. De-a lungul celui de-a 2-lea stadiu la copil se dezvolta o serie
de deprinderi motorii care deschid oportunităţi spre primele posibilităţi de a fi independent. Atunci
când copilul învaţă sa aibă încredere în propria-i mamă şi în ceilalţi oameni, el trebuie sa devină
independent, trebuie să-şi schimbe atitudinea de a avea încredere într-o singură persoană (mama) în
atitudinea de a împărţi acest sentiment şi altora.
Acum copiii se pot deplasa până la obiectele de care au nevoie fără ajutorul părinţilor. Puterea
de a apuca obiectele permite copilului să experimenteze perceperea obiectelor cu degetele, palmele,
braţele. Puterea se manifestă de asemenea şi ca renunţare, desprinderea de obiecte. ”A renunţa” poate
avea două înţelesuri adiţionale: a renunţa la ceva plăcut din dorinţa de a o face, sau a lăsa de la sine să
se întâmple. Odată cu aceste noi achiziţii în privinţa deprinderilor motorii, experienţa copilului
depinde acum doar de el. Din păcate el cunoaşte de asemenea frustrarea generată de nevoia de ajutor
din partea altora care pot face mai mult pentru el decât el însuşi.
În conformitate cu această orientare, cei doi poli ai crizei implică ideea de independenţă şi
stimă de sine în opoziţie cu lipsa stimei de sine (sentiment de inferioritate), care acompaniază starea de
independenţă. Ruşinea şi îndoiala iau naştere din sentimentul neplăcut de a fi controlat de alţii şi de a-
şi pierde propriul control. Acestea sunt precursoarele nevrotismului şi ale paranoiei. Erikson arată
faptul ca deşi copiii trec printr-un stadiu anal freudian, trebuie să luam în considerare că musculatura
anală face parte din sistemul muscular general. Sarcina copilului este de a învăţa să-şi coordoneze
întreg sistemul muscular inclusiv sfincterele sale.
3. VÂRSTA JOCULUI. La trei, patru ani copiii devin conştienţi de diferenţele dintre sexe. În
timpul celui de-al treilea an de viaţă apare conceptul de rol-sex, precum şi sentimentul sexualităţii la
băieţi. În concepţia lui Erikson fetele joacă roluri feminine încercând să arate atractiv şi îngrijite mai
degrabă decât sa fie provocate sexual. Conştiinţa apare în acest stadiu şi întotdeauna joacă un rol
restrictiv în acţiuni, gânduri, fantezie. Unul din polii acestui stadiu este INIŢIATIVA, acţionând în
conformitate cu dorinţele impulsurilor şi potenţialităţilor. Celălalt pol este VINA, ceea ce ţine în frâu,
constrânge preocuparea persoanei pentru satisfacerea dorinţelor, impulsurilor şi potenţialelor. Băieţii
învaţă să fie competitivi pentru a câştiga o poziţie favorabilă în ochii mamei. Rezultatul este apariţia
sentimentului de vină pentru luarea iniţiativei mai mult decât i se permite.
Erikson se diferenţiază de Freud prin concepţia despre complexul lui Oedip. El sugerează că
este normal ca băiatul să se îndrăgostească de mama lui pentru că ea este totul pentru el; este centrul
universului si ea are grijă de el. Orice fantezie pe care o persoană o poate avea, va tinde să se
focalizeze pe ceea ce este crucial pentru ea sau pentru supravieţuirea şi prosperitatea ei. Mai mult
decât atât, orice fantezie pe care o are un băiat are în centrul ei pe mama lui, inclusiv fantezii care iau
naştere din impulsurile sale genitale. Probabil, fetele au probleme identice asociate cu preocuparea
pentru atragerea atenţiei tatălui. Pentru ambele sexe, sentimentul vinovăţiei poate lua naştere dintr-un
eşec în a-si demonstra competenţa atunci când iniţiativa este luată.
La început, jocurile copiilor nu implică scopuri reale, dar implică dorinţe de realizare şi
fantezie. Gradual, aceasta începe să se schimbe. Copilul începe să-şi realizeze scopurile pentru care
demersurile sale motrice şi cognitive l-au pregătit. Copilul începe de asemenea să creadă că este mare
şi să se identifice cu oameni a căror meserie sau personalitate o poate înţelege sau aprecia. Copiii
încep să se comporte conform realităţii prin adoptarea unor scopuri practice, prin curajul de a se
implica în scopuri sigure ghidate de conştiinţa sin u paralizate de sentimentul de vina şi de teama de
pedeapsa. Este rezultatul ce ia naştere prin rezolvarea crizei din stadiul vârstei jocului. Eşecul în
rezolvarea acestei crize duce la inhibiţie.
4. VÂRSTA ŞCOLARĂ. În acord cu Erikson, la fiecare stadiu, copilul devine altă persoană. La
vârsta şcolara, cel de-al patrulea stadiu, copiii devin mici intelectuali curioşi. Ei vor sa ştie tot, să
înveţe. În aceasta perioadă, copiii încep sa-si formeze anumite atitudini privitoare la calitatea de
părinte. Ei se joaca ”de-a părinţii” în scopul pregătirii pentru realitate. Pentru început, ei se adaptează
la societate şi la munca. Ei învaţă sa-si asume responsabilităţi, sarcina de a avea un venit, un profit,

120
cum ar fi salariul pentru munca depusă. Aceste sarcini pot fi absolvirea şi activitatea şcolară sau
sarcinile de acasă pentru o recompensă materială.
Erikson se refera la vârsta şcolară ca la o perioada de latenţă. În acest sens, el arata că interesul
şi activitatea sexuală sunt reprimate în această perioadă. Unul din polii perioadei şcolare este hărnicia,
atragerea copiilor în lumea instrumentală, într-o lume a muncii zilnice, astfel pregătindu-i pentru o
ierarhie şi un rol status viitor, în învăţarea prin experienţă în care vor fi ajutaţi de cooperarea şi
instrucţia adulţilor. Şcoala este prima situaţie productivă, care furnizează o vagă bănuială despre
cultura instrumentala. Celalalt pol al crizei, sentimentul de inferioritate apare, dacă copiii percep
priceperile lor sau status-ul lor ca inadecvat. Această percepţie greşită apare datorită eşecului în
formarea competentei într-o specializare anume, cum ar fi practicarea unui sport.
Rasa sau originea culturală pot deveni bariere care împiedică copilul sa aibă succes şi dorinţa
de a învăţa. Sentimentul de inferioritate poate degenera în regresie. Persistenţa sentimentului de
inferioritate poate deveni o obsesie care poate fi atât de puternică încât devine singura sursă de
identitate. Rezolvarea crizei din stadiul vârstei şcolare aduce copilului experienţe critice, incluzând
munca alături şi împreună cu alţii, experienţa diviziunii muncii. Din aceasta rezolvare se naşte puterea
competenţei, exerciţiul liber al dexterităţii şi inteligentei într-o serie de sarcini complexe.
5. ADOLESCENŢA. Aşa cum arata Allport şi aşa cum mulţi teoreticieni au confirmat,
adolescentul în căutare de sine reprezintă balanţa în funcţie de care criza de identitate se echilibrează.
Pentru Erikson vârsta adolescenţei reprezintă o sinteză a stadiului anterior, dar depăşeşte în acelaşi
timp acest stadiu. Un pol din criza adolescenţei este „identitatea” care reprezintă acumularea încrederii
în continuitatea proprie şi care este apreciată de alţii, permiţând formarea şi întărirea competenţei şi a
propriului stil de viaţă. Continuitatea reprezintă un element important în definirea conceptului de
identitate. Identitatea reprezintă o integrare a tuturor identificărilor permise şi imaginea de sine,
incluzând chiar şi partea negativă a acesteia. Criza de identitate apare atât datorită unui sentiment de a
nu fi înţeles de către ceilalţi cât şi de a nu se înţelege pe sine; apare datorită contradicţiei dintre propria
imagine şi imaginea celorlalţi. Aceste simptome pot degenera în episoade psihotice. Identitatea
adolescentului nu înseamnă neapărat dobândirea maturităţii sexuale, în sens Freudian, ci este o
abilitate de a şti ce aşteaptă ceilalţi să vadă, de a-ţi păsa de părerea celorlalţi. Problemele de identitate
ale adolescenţilor apar atât din cauza unor probleme ascunse din istoria personală, cât şi din
neadaptarea la grup. În căutarea propriei identităţi, adolescenţii se confruntă cu valabilitatea normelor
sociale.
Unul din rezultatele perioadei adolescenţei este fidelitatea, „oportunitatea de a-şi pune în
valoare potenţialul, într-un context care permite tânărului să fie sincer cu sine şi cu ceilalţi, să susţină
loialitatea faţă de grupul din care face parte”. Nevoia de a adopta o ideologie şi în special una de bază,
centrală poate fi o capcană în care pot cădea adolescenţii impulsivi. Erikson este de părere că
adolescenţii sunt foarte uşor de sedus de către regimurile totalitare, sau orice astfel de sistem. Tinerii
trebuie să evite să fie impulsivi, repeziţi în adoptarea unei ideologii, deoarece ei se îndreaptă, de
obicei, spre cea mai simplă. Doar prin constrângere ei pot rezista forţei magnetice a ideologiilor simple
ca naţionalismul şi va rezista chiar faţă de ideologia care este considerată cea mai răspândită.
6. PRIMA TINEREŢE. În timpul stadiului anterior, forţa permitea sexelor sa se înţeleagă şi să
comunice fructuos. Când sunt îndrăgostiţi, adolescenţii se ataşează de o alta persoană într-o încercare
de a-şi defini propria identitate. Adolescenţii îndrăgostiţi se văd pe ei înşişi prin prisma celuilalt, care
este un ideal al său. Acum, în cel de-al şaselea stadiu, diferenţele dintre sexe sunt tot mai evidente,
astfel încât cele doua sexe, similare în conştiinţă şi limbaj, gândesc diferit în problema dragostei sau a
procreaţiei. Cei doi poli ai acestui stadiu se referă la ataşament pe de o parte şi la alienare pe de altă
parte. Intimitatea psihică este „capacitatea de a împărtăşi propria identitate cu o altă persoană fără
teama de a pierde ceva prin aceasta”. Este mai mult decât intimitatea fizică care apare în raporturile
sexuale. Celalalt pol al crizei acestui stadiu este izolarea, singurătatea, eşecul în a menţine aproape şi
în a coopera cu acelaşi sex, în special cu sexul opus. Triumful singurătăţii condamnă individul la
fixaţii infantile şi imaturitate. Pe de altă parte, intimitatea aduce forţa, achiziţia de bază a acestei
perioade. În acest stadiu fiecare începe să ia locul cuiva în societate.

121
 7. MATURITATEA. În acest stadiu fiecare începe să-şi ocupe propriul loc în societate şi să ajute
la dezvoltarea şi perfecţionarea a tot ceea ce societatea produce. În timpul acestui stadiu oamenii se
străduiesc să fie productivi. Erikson admite că productivitatea nu este un cuvânt elegant. El arată că s-
ar fi putut folosi creativitatea în locul productivităţii, dar substituţia ar putea strecura prea multă
confuzie pentru concepţia de creativitate, care se referă doar la o anumită tipologie. Productivitatea are
înţeles larg care se aplică oamenilor în general: tot ceea ce este generat de la o generaţie la alta. Eşecul
productivităţii duce la stagnarea proceselor nereuşite care apar datorită incapacităţii de dezvoltare.
Plictiseala este o constantă a stagnării, aşa cum este falsa intimitate şi indulgenţa faţă de sine.
Inevitabil, eşecul productivităţii apare la generaţia viitoare ca o agravare a lipsei de ataşament în
copilărie, adolescenţa şi prima tinereţe. Forţa maturităţii este cea mai răspândită preocupare pentru
ceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau accident – o preocupare care trebuie să înfrângă
ambivalenţa specifică obligaţiei ireversibile.
8. BĂTRÂNEŢEA. Puterea vârstei bătrâneţii este înţelepciunea - o înmagazinare imensa de
cunoştinţe, o înţelegere totală şi o maturizare completă a gândirii. Aceste contribuţii intelectuale
furnizează o punte pentru generaţiile următoare. Criza acestei perioade implică contribuţia la
continuitatea condiţiei umane împotriva distragerii de la scopul nobil al obsesiei morţii. Polii acestui
stadiu se învârt în jurul întregului şi completului (împlinirii totale) în opoziţie cu dezintegrarea şi
distrugerea. Erikson nu este în întregime satisfăcut cu termenul de „înţelepciune” pentru că, la anumite
persoane se pare că înseamnă o realizare prea activă. De fapt, în timpul bătrâneţii, oamenii pot trăi o
reîntoarcere la sarcinile copilăriei, incluzând şi senilitate copilărească. Înţelepciunea, în orice sens al
cuvântului, nu este o necesitate la vârsta bătrâneţii. Problema adevărată este una de dezvoltare: doar la
bătrâneţe se poate dezvolta înţelepciunea şi doar la cei cărora le este dat acest dar.

7.7.3. Imaginea lui Erikson asupra naturii umane

Un teoretician al personalităţii, care schiţează puncte forte esenţiale şi scrie despre „moralul
ridicat” trebuie descris ca prezentând un punct de vedere optimist asupra naturii umane. Deşi nu avem
fiecare succes în dobândirea punctelor forte esenţiale, toţi posedăm potenţialul de a atinge acest scop.
Nimic din natura noastră nu ne împiedică să suferim în mod inevitabil conflicte, ori de anxietate, ori de
nevroză din cauza forţelor biologice instinctuale.
Teoria lui Erikson permite optimismul pentru că fiecare stadiu de dezvoltare psihosocial, deşi
suficient de solicitant pentru a caracteriza o criză, oferă posibilitatea unui rezultat pozitiv. Suntem
capabili să rezolvăm fiecare criză într-un mod adaptiv şi consolidant. Chiar dacă eşuăm la nivelul unui
stadiu şi dăm un răspuns neadaptiv sau punct slab esenţial, există încă speranţe pentru schimbări la
nivelul stadiilor ulterioare.
Avem potenţialul de a ne direcţiona în mod conştient dezvoltarea de-a lungul întregii vieţi. Nu
suntem produse exclusiv ale experienţelor copilăriei. Deşi avem puţin control în timpul primelor patru
stadii de dezvoltare, de la naştere la pubertate, câştigăm independenţa şi abilitatea crescândă în a ne
alege propriile căi de a răspunde crizelor şi cerinţelor societăţii. Influenţele din copilărie sunt
importante, dar evenimentele din stadiile ulterioare pot neutraliza vechile experienţe nefericite. Teoria
lui Erikson este parţial deterministă. În timpul primelor patru stadii experienţele la care suntem expuşi
prin părinţi, profesori, grupuri de prieteni (peer groups) şi variate oportunităţi – sunt, în mare măsură,
dincolo de controlul nostru. Voinţa proprie poate fi mai mult exercitată de-a lungul ultimilor patru
stadii, deşi alegerile noastre vor fi afectate de atitudinile şi convingerile formate în primele stadii.
În general, Erikson considera că personalitatea este mai mult influenţată de învăţare şi
experienţă decât de ereditate. Experienţele psihosociale şi nu forţele biologice instinctuale au o mai
mare determinare asupra personalităţii. Scopul nostru ultim este dezvoltarea unei identităţi pozitive a
Ego-ului, care să încorporeze toate punctele forte esenţiale.
Erikson s-a ghidat după Freud în ceea ce priveşte anumite formulări teoretice, dar s-a şi
îndepărtat de el când a fost vorba de metode de evaluare a personalităţii. Erikson a pus sub semnul
întrebării utilitatea şi chiar siguranţa unora din tehnicile freudiene, începând cu canapeaua
psihanalitica. A sugerat că cerinţa câtre pacient de a se întinde pe o canapea poate să ducă la o
exploatare sadică şi maniacală. Aceasta oferă iluzia obiectivitătii şi creşte supra - accentuarea

122
materialului inconştient, a impersonalităţii excesive şi a răcelii din partea terapeutului. Pentru a
promova o relaţie mai personală între terapeut şi pacient, şi pentru a garanta faptul de a se vedea ca
egali, Erikson prefera ca pacienţii şi terapeutul sa stea faţă în faţă aşezaţi în scaune confortabile.
Erikson se baza mult mai puţin pe tehnicile de evaluare formală decât o făcea Freud. Erikson a
folosit ocazional asociaţia liberă şi rareori a încercat să analizeze vise, o tehnică pe care a denumit-o ca
fiind extravagantă şi vătămătoare. Considera ca tehnicile de evaluare ar trebui selectate şi modificate
pentru a se potrivi individualizat cerinţelor unice ale pacientului.
În dezvoltarea teoriei sale Erikson s-a bazat pe date obţinute în primul rând prin trei metode;
terapia prin joc, studii antropologice şi analize psihoistorice. În lucrul cu copii cu tulburări
emoţionale şi în cercetările realizate pe copii şi adolescenţii normali, Erikson utiliza terapia prin joc,
întrebuinţând o varietate de jucării şi observând cum subiecţii se jucau cu ele. Forma şi intensitatea
jocului îi dezvăluia lui Erikson aspecte ale personalităţii, care nu au fost manifestate oral, mai ales din
cauza că copiii au puteri limitate de exprimare verbală. A realizat studii antropologice asupra triburilor
de băştinaşi americani. Trăind în mijlocul acestor grupuri pentru a le observa, Erikson a înregistrat
comportamentul lor, mai ales cu privire la practicile de educare a copiilor. Tehnica de evaluare cea
mai neobişnuită a lui Erikson este analiza psihoistorică. În studii biografice Erikson a aplicat teoria
personalităţii întregii vieţi, pentru a descrie crizele şi modalităţile prin care le-au făcut faţă figuri
politice, religioase şi literare semnificative, precum Mahatma Gandhi, Martin Luther şi G. B. Show.
Psihoistoriile lui Erikson pun accentul pe o criză din dezvoltarea unei persoane, pe un epizod ce
reprezintă o temă majoră de viaţă unind activităţile trecute, prezente şi viitoare. Folosind ceea ce el
numea „subiectivitate disciplinata” Erikson adoptă punctul de vedere al subiectului ca fiind al său
propriu şi evalua evenimentele vieţii prin ochii persoanei respective.
Deşi Erikson n-a folosit teste psihologice pentru evaluarea personalităţii, s-au dezvoltat mai
multe instrumente bazate pe teoria sa. Scala identităţii Ego-ului este creată să măsoare dezvoltarea
identităţii Ego-ului de-a lungul adolescenţei. Inventarul de dezvoltare psihosocială evaluează
dezvoltarea adaptivă şi/sau neadaptivă pentru şase din cele opt stadii psihosociale. Inventarul
echilibrului psihosocial acoperă toate cele opt stadii, iar Chestionarul sârguinţei pentru copii măsoară
dezvoltarea sârguinţei în stadiul latent.
Erik Erikson a construit teoria prin elaborarea şi extinderea stadiilor de dezvoltare a lui Freud,
prin evidenţierea Ego-ului mai mult decât Id-ului şi prin recunoaşterea impactului pe care o are
cultura, societatea şi istoria asupra personalităţii. Dezvoltarea personalităţii este împărţită în opt stadii.
Există un conflict la nivelul fiecărui stadiu, în care persoana este pusă faţă în faţă cu modalităţile
adaptive şi neadaptive de înfruntare a crizei. Dezvoltarea e guvernată de principiul epigenetic; fiecare
stadiu depinde de factori genetici, dar mediul e cel ce determina dacă aceşti factori se realizează
propriu-zis.
Fiecare stadiu permite dezvoltarea unor puncte forte ce se nasc din modalităţile adaptive de-a
înfrunta conflictele. Punctele forte esenţiale sunt speranţa, voinţa, scopul, competenţa, fidelitatea,
dragostea, afecţiunea şi înţelepciunea. „Maldevelopment”-ul poate apărea dacă Ego-ul constă doar
dintr-o tendinţă adaptivă ori una neadaptivă.
Erikson prezintă o imagine optimistă asupra naturii umane. El argumentează că avem abilitatea
de a dobândi puncte forte esenţiale, de-a rezolva fiecare conflict într-o modalitate adaptivă şi de a
direcţiona în mod conştient dezvoltarea noastră. Nu suntem victime ale forţelor biologice, nici a
experienţelor din copilărie şi suntem influenţaţi mai mult prin învăţare şi interacţiuni sociale decât prin
ereditate.
Metodele de evaluare eriksoniene sunt terapia prin joc, studiile antropologice şi psihoistoriile.
Cercetările sale se exprimă pe studii de caz. Primele 6 stadii ale dezvoltării psihosociale şi conceptul
de identitate a Ego-ului sunt susţinute prin cercetări empirice. În orice caz, criza de identitate poate
apărea şi mai târziu decât crede Erikson, iar frecventarea facultăţii poate amâna soluţionarea unei
crize. Alte cercetări confirmă convingerea lui Erikson privitor la importanţa dezvoltării unui simţ al
încrederii în primii ani de viaţă. Criticile teoriei eriksoniene se îndreaptă spre terminologia ambigua,
spre descrierile incomplete ale stadiilor de dezvoltare şi spre afirmaţiile slab susţinute privind
diferenţele de personalitate dintre bărbaţi şi femei ce ar avea la bază factori biologici.

123
 Stadiile de dezvoltare psihosocială ale lui E. Erikson
Tabelul 7.12.
Criza de viaţă Rezultat Rezultat nefavorabil Factori sociali Corolarul
favorabil determinanţi Axiologic
(0-1 an) Încredere in mediul Suspiciune, Mama sau Speranţa.
Încredere-neîncredere. înconjurător şi insecuritate, teama de substituentul
Copilul are nevoie de speranţa în viitor. viitor. matern.
ocrotire consecventă şi
stabilă pentru a-şi
dezvolta sentimentul de
securitate.
(1-3 ani) Un simt al Sentimente de ruşine şi Părinţii Voinţa
Autonomie-îndoială (de autonomiei şi al îndoiala despre propria
sine) şi ruşine. aprecierii. capacitate de
Copilul caută autocontrol
independenţă faţă de
părinţi. Tratamentul
parental nu trebuie să fie
prea rigid sau prea aspru.
(3-6 ani) Abilitatea de a Teama de pedeapsă şi Mediul familial. Finalitatea
Iniţiativă-vinovăţie, iniţia activităţi şi vinovăţia cu privire la în acţiuni.
retragere. bucuria de a sentimentele personale.
Copilul explorează şi participa la ele.
planifică noi activităţi.
Curiozitatea sexuală
poate fi rezolvată
simpatetic de către
părinţi.
(6-12 ani) Simţul competenţei Reacţiile nefavorabile Şcoala şi grupul Competenţa.
Sârguinţa, hărnicie- şi al achiziţiei. din partea celorlalţi pot de joacă.
inferioritate. Copilul Încredere în propria cauza sentimente
dobândeşte informaţii abilitate de a inadecvate şi de
importante legate de elabora şi îndeplini inferioritate.
cultura din care face lucruri.
parte.
(12-18/20 ani) Abilitatea de a se Confuzia cu privire la Modelele şi Unitatea.
Identitate-confuzia vedea pe sine ca cine şi ce este cogeneraţionalii
rolului. Adolescentul fiind o persoană adolescentul (el ca .
caută o identitate consecventă şi persoană).
personală şi profesională integrată, cu o
coerente. identitate puternică
(20-30/35 ani) Abilitatea de iubire Izolare; relaţii Prietenii, relaţia Reciprocitate
Intimitate-izolare şi dăruire. superficiale cu ceilalţi. de cuplu. a afectivă.

(35-50/65 ani) Interesul şi grija Stagnarea dezvoltării; Familia, Responsabili

Realizare/-prolificitate- fata de ceilalţi într- plictiseala şi un interes profesia. tatea,
stagnare. Individul caută un sens mai larg. deosebit pentru propria devoţiunea.
sa fie productiv şi creativ persoană.
şi caută să aducă o
contribuţie în societate,
luată ca întreg.
(65 ani +) Satisfacţia de viaţă; Regret faţă de Pensionarea, Înţelepciunea
Integritate-disperare. acceptarea morţii. posibilităţile omise şi apusul vieţii.
Individul îşi revizuieşte şi pierdute; teama de
evaluează ceea ce a moarte.
împlinit in viaţă.

124
 7.8. Henry Murray: sistemul personologic
Teoria personalităţii lui Murray, pe care acesta o numeşte sistem personologic, este o teorie în
acelaşi timp originală, dar şi eclectică. Ea cuprinde aspecte modificate ale teoriei psihanalitice a lui
Freud dar şi concepte şi metode originale de investigare a personalităţii. Murray acordă atenţie atât
instanţelor conştiente cât şi celor de natură inconştientă, trecutului, prezentului şi viitorului subiectului,
foiţelor de natură biologică, dar şi celor psihosociale în determinismul personalităţii. Un loc important
în teoria lui Murray îl ocupă aspectele fiziologice care determină şi direcţionează activitatea psihică.
Astfel, activitatea cerebrală, asigură unitate şi coerenţă comportamentului. La fel ca şi Freud, Murray
considera că reducerea tensiunilor este forţa motrică de bază a comportamentului uman, ca lege
primară a funcţionării fiinţei umane atât pe plan biologic cât si pe plan psihologic. El recunoaşte
importanţa forţelor de natură inconştientă asupra vieţii psihice, a experienţelor din copilărie asupra
vieţii adulte şi este de acord cu conceptele psihanalitice de Id, Ego şi Supergo. Cu toată influenţa
psihanalizei freudiene, se poate spune că Murray acordă o interpretare personală acestor fenomene
psihologice fiind din acest motiv este considerat un neo - freudian. Originalitatea lui Murray constă
mai ales în elaborarea unei liste a trebuinţelor umane. În baza unor cercetări clinice concrete realizate
pe subiecţi normali (nu pe nevrotici) elaborează (împreună cu Cristiana. Morgan) celebrul T.A.T. (Test
de Apercepţie Tematică).

7.8.1. Principiile de bază ale personologiei

Murray sublinia faptul că personologia sa reprezintă o tentativă de explicare a problematicii
personalităţii şi nu un sistem încheiat reprezintă mai mult un fundament pentru o viitoare teorie a
personalităţii:
a) Primul principiu de bază al personologiei: procesele psihice depind de procesele fiziologice
(„Fără creier nu există personalitate"). Rădăcinile vieţii psihice se află în creier pentru că procesele
cerebrale suplimentare sunt cele care guvernează personalitatea. Argument: un accident vascular sau
un drog alterează funcţionarea creierului şi, în consecinţă şi personalitatea. Murray consideră că toate
elementele pe care se bazează funcţionarea personalităţii îşi găsesc un corespondent în creier:
sensibilitatea, amintirile conştiente sau inconştiente, dar şi credinţele, atitudinile, valorile şi temerile
umane. (Aspect discutabil în privinţa ultimelor probleme, din punctul nostru de vedere). Murray
denumeşte procesele cerebrale - procese conducătoare (diriguitoare) ale vieţii psihice.
b) Al doilea principiu de bază al personologiei se referă la importanţa majoră a modificării
tensiunii psihice ca forţă motivaţională primordială, depăşindu-se astfel, conceptul clasic de reducere a
tensiunii. Murray subliniază faptul că nu există o stare a organismului caracterizată prin reducerea
totală a tensiunii. El consideră ca însuşi procesul de detensionare oferă satisfacţii, mai curând decât
starea caracterizată prin absenţa tensiunii. Mai mult, absenţa tensiunii este considerată ca o stare
patologică pentru că fiinţele umane au nevoie de activitate, progres, mişcare, excitaţie şi toate acestea
sporesc tensiunea psihică şi nu tind să o reducă. Organismul generează tensiune pentru a avea
satisfacţia de a reacţiona. Murray consideră că starea psihologică ideală constă în a avea un anumit
grad de tensiune psihică pe care subiectul să o reducă.
c) Al treilea principiu al personologiei se referă la dezvoltarea longitudinală a personalităţii.
Personalitatea se dezvoltă în timp sub influenţa tuturor evenimentelor vieţii care acţionează asupra
individului se acordă o atenţie deosebită studierii trecutului subiectului. Personalitatea se modifică şi
progresează mereu, neavând un caracter static, dat odată pentru totdeauna. Murray atrage atenţia
asupra, unicităţii personalităţii fiecărui individ, deşi nu neagă nici elementele comune în sfera
personalităţii.
7.8.2. Structura personalităţii
Sistemul lui Murray derivă din teoria psihanalitică a lui Freud. Utilizează conceptele lui Freud
de Id, Ego şi Superego, dar le modifică într-o oarecare măsură sensul. Ca şi Freud, Murray consideră
că Id-ul reprezintă depozitul tuturor tendinţelor impulsive înnăscute. Id-ul furnizează energia şi
direcţia comportamentului si conţine tendinţe instinctive primitive şi amorale (ca şi Freud), dar si
tendinţe înnăscute pe care societatea le consideră acceptabile şi dezirabile (rezultă influenţa concepţiei
lui Jung cu privire la „umbră", care implică atât aspecte pozitive cât şi negative). Ex. Id-ul implică şi

125
tendinţele spre empatie, identificare, anumite forme de dragoste (altele decât cele sexuale), cât şi
tendinţa de stăpânire a mediului. Murray era de părere că Id-ul furnizează energia, emoţiile şi
tendinţele individului şi că forţa (energia) Id-ului variază de la individ la individ, (unii subiecţi au
tendinţe şi emoţii mai puternice decât alţii). Problema autocontrolului şi direcţionării energiei Id-ului
nu este aceeaşi pentru toţi subiecţii, pentru că unii oameni trebuie să facă faţă unei energii mai mari
decât au alţii.
Murray acordă o atenţie deosebită şi factorilor psihosociali în determinismul personalităţii. În
acord cu Freud, el definea Superego-ul ca fiind internalizarea valorilor, normelor, obiceiurilor,
regulilor sociale, prin intermediul cărora subiectul ajunge să-şi evalueze propriul comportament,
precum şi comportamentul celorlalţi. Forma şi conţinutul Superego-ului sunt impuse copilului, încă de
la vârsta timpurie, de către părinţi şi de către alte figuri investite cu autoritate. Cu toate acestea,
Murray consideră că există şi alţi factori care contribuie la formarea Superego-ului, cum ar fi,
grupurile de aceeaşi vârstă, literatura sau mitologia. Superego-ul nu este Cristalizat în mod rigid la
vârsta de 5 ani, ci continuă să se dezvolte de-a lungul vieţii, reflectând complexitatea experienţelor de
viaţa la care este supusă persoane. Deoarece Id-ul conţine atât elemente negative cât si pozitive, care
nu trebuie reprimate, Superego-ul nu este într-un conflict permanent cu Id-ul, aşa cum considera
Freud. Este adevărat că, Superego-ul trebuie să lupte împotriva impulsurilor inacceptabile, dar în
acelaşi timp, el trebuie să aprecieze când, unde şi cum să fie exprimate nevoile şi tendinţele
acceptabile şi ce „obiecte" (elemente) ale ambianţei pot satisface mai bine aceste nevoi. Odată cu
dezvoltarea Superego-ului se dezvoltă şi Ego-ul ideal. Acesta se referă la modelul cel mai bun pe care
îl poate atinge omul. Eul ideal cuprinde ambiţiile şi aspiraţiile subiectului. El poate fi congruent cu
valorile Superego-ului sau în conflict cu acestea. În acest din urmă caz, subiectul speră să exceleze în
anumite forme de comportament care violează normele sale culturale intectualizate. (Ex. un individ
care aspiră să devină un maestru în ale crimei). Ego-ul reprezintă conducătorul „raţional al
personalităţii", care, la fel ca în viziunea lui Freud, încearcă să modifice sau să amâne impulsurile
inacceptabile ale Id-ului. Cu toate acestea, Murray consideră că Ego-ul îndeplineşte un rol mult mai
complex decât cel de „poliţist" al personalităţii. Ca un organizator al comportamentului, Ego-ul decide
în mod conştient şi direcţionează comportamentele pozitive. Astfel, la Murray, Ego-ul îşi asumă un rol
mult mai activ în determinarea comportamentului decât i-a acordat Freud. Ego-ul numai este un fel de
servitor al Id-ului ci el dirijează şi planifică în mod conştient cursul unor acţiuni. El caută şi găseşte
posibilităţi de gratificare în cazul în care impulsurile pozitive sunt satisfăcute. Ego-ul reprezintă Eul
care alege spontan şi care implică şi abilităţile intelectuale şi perceptive ale individului. Deci, Ego-ul
nu funcţionează doar pentru a refula tendinţele id-ului, ci el produce satisfacţie subiectului prin
organizarea şi direcţionarea manifestării impulsurilor acceptabile ale id-ului. Ego-ul reprezintă si
atributul între Id şi Superego. În această calitate, el poate favoriza acţiunea unuia asupra celuilalt.
Astfel, de pildă, dacă Ego-ul favorizează Id-ul în raport cu Superego-ul, el poate împinge
personalitatea în direcţia criminalităţii. El poate, de asemenea, să integreze ambele aspecte ale
personalităţii, astfel încât ceea ce subiectul doreşte să facă (Id) este în armonie cu ceea ce societatea
consideră că el poate să facă (Superego). Un Ego puternic poate media în mod eficient între cele două
instanţe, în timp ce un Ego slab poate lăsa personalitatea descoperită. Diferenţa principială între teoria
lui Freud şi a lui Murray constă în aceea că Murray nu este de părere că conflictele psihice sunt
inevitabile.

7.8.3. Nevoile (trebuinţele) umane: Motivaţia comportamentului

Contribuţia cea mai importantă a lui H. Murray, sub aspect teoretic şi în domeniul cercetării
personalităţii, o reprezintă delimitarea conceptului de nevoie (trebuinţă) pentru a explica motivarea şi
direcţionarea comportamentului. Acest autor are poate cea mai bine structurată clasificare a
trebuinţelor umane. bEste important de subliniat faptul că acest concept de nevoie sau trebuinţă nu este
elaborat în urma introspecţiei sau în urma analizei unor pacienţi, ci în urma studiilor realizate pe
subiecţi normali. Nevoia (trebuinţa) reprezintă în concepţia lui Murray un construct ipotetic. Ea are o
bază fiziologică care organizează si direcţionează procesele intelectuale şi abilităţile perceptive ale
subiectului. Trebuinţele pot izvorî din procese interne ale organismului (foame, sete) sau din

126
evenimentele mediului extern. Indiferent de originea trebuinţelor, acestea cresc nivelul de activism, iar
organismul tinde să le reducă prin satisfacerea trebuinţei.

Trebuinţele energizează şi direcţionează conduita

Conduita energizează şi direcţionează trebuinţele

Trebuinţele (nevoile) majore:

1. Dominanţă - nevoia de a controla mediul, de a direcţiona şi influenţa comportamentul
celorlalţi prin sugestie, seducţie, persuasiune sau comandă. Nevoia de a restrânge, interzice sau de a
redirecţiona un comportament.
2. Deferentă - nevoia de a admira sau susţine o persoană considerată superioară. Nevoia de a
preţui, onora, elogia. Nevoia de a se conforma unor tradiţii (to emulate an exemplar).
3. Autonomie - nevoia de a rezista constrângerilor şi restricţiilor. Nevoia de a fi independent şi
liber de a acţiona conform propriilor impulsuri. Nevoia de a se opune convenienţelor. Nevoia de a
evita activităţile propuse de personalităţi dominatoare.
4. Agresivitate - nevoia de a depăşi opoziţia celorlalţi prin forţă. Nevoie de luptă, de revanşă.
Nevoia de a se opune în forţă, de a pedepsi, de a deprecia, umili, ridiculiza.
5. Supunere - tendinţa de a se lăsa dominat în mod pasiv de forţe externe, de a se accepta
injurii, blamări, critică, pedeapsă. Nevoia de a admite propria inferioritate, căutarea şi satisfacţia
obţinută din durere, pedeapsă, boală, neşansă (ghinion).
6. Realizare - nevoia de a îndeplini sarcini dificile, de a depăşi obstacole şi de a atinge
standarde ridicate în activitate. Tendinţa de a rivaliza cu ceilalţi, de a stăpâni, manipula, organiza
obiecte, persoane, idei.
7. Nevoia de stimulare - nevoia de a căuta şi de a obţine satisfacţii de pe urma unor impresii
senzoriale.
8. Nevoia de a ieşi în evidenţă (exhibiţionism) - nevoia de a face impresie, de a fi văzut şi auzit,
de a activa, uimi, fascina, intriga, şoca, amuza sau de a întreţine atmosfera.
9. Nevoia de joc (Indică) - nevoie de a reacţiona din plăcere fără un scop anume. Nevoia de a
râde, de a glumi, de a acorda timp unor activităţi sportive, de a dansa, de a frecventa petreceri (inclusiv
băutură şi joc de căiţi).
10. Afiliere - nevoia de a fi aproape şi de a coopera cu alte persoane care seamănă cu subiectul
sau îl agrează. Nevoia de a câştiga afecţiunea, de a adera şi de a rămâne loial faţă de prieteni.
11. Respingere - nevoia de a se separa de persoane apreciate negativ. Nevoia de a abandona,
exclude, rejecta sau de a rămâne indiferent faţă de o persoană considerată inferioară.
12. Nevoia de suport - tendinţa de a fi gratificat prin intermediul unui ajutor, simpatie , de a
avea un susţinător, de a fi susţinut, ajutat, protejat, iertat, consolat, încurajat de afecţiunea altuia.
13. Nevoia de nurturanţă - nevoia de a acorda simpatie, de a gratifica nevoile altor persoane
neajutorate (copii, persoane slabe, infirme, lovite de viaţă, bolnave). Nevoia de a ajuta, îngriji, susţine,
consola, trata etc.
14. Nevoia de evitare a inferiorităţii - nevoia de a evita umilirea, de a ieşi din situaţiile jenante
sau de evitarea condiţiilor în care subiectul poate ieşi învins. Reţinerea de la unele activităţi datorită
fricii de eşec.
15. Nevoia de apărare a Ego - ului - nevoie de a se autoapăra de atacuri, critici, balamare.
Nevoia de a justifica o acţiune greşită, un eşec, o umilinţă.
16. Nevoia de contracarare - nevoia de a repara un eşec printr-o contraacţiune, de a depăşi
slăbiciunea de a reprima teama, de a menţine autorespectul şi mândria la un standard înalt.
17. Nevoia de evitare a durerii - nevoia de a evita, de a scăpa de situaţiile periculoase. Nevoia
de a scăpa de situaţiile periculoase. Nevoia de a-şi lua măsuri de precauţie.
18. Nevoia de ordine - nevoia de a pune lucrurile la locul lor de curăţenie, organizare,
echilibru, exactitate, precizie.
19. Nevoia de înţelegere - nevoia de a adresa întrebări şi de a primi răspunsuri. Interesul pentru
problemei e teoretice, nevoia de a analiza şi generaliza evenimentele.

127
 20. Nevoia sexuală - nevoia de a iniţia şi menţine o relaţie erotică.
Murray arată că nu este obligatoriu ca toate aceste trebuinţe de bază să se manifeste la o
singură persoană. Există oameni care au resimţit de-a lungul existenţei lor toate aceste nevoi, pe când
alţii nu au trăit niciodată unele din ele. Unele din aceste trebuinţe sunt congruente unele cu altele, în
timp ce altele se află în opoziţie.

Clasificarea trebuinţelor
a) Trebuinţe: primare - (visceroorganice, foame, sete, evitarea durerii, sex etc.); secundare
(psihogene) - nu sunt mai puţin importante decât cele primare, dar apar după trebuinţele primare; se
referă la satisfacţii de natură intelectuală şi emoţională; b) Trebuinţe: focalizate - pot fi satisfăcute de
unul sau câteva „obiecte" scop; difuze - pot fi satisfăcute de mai multe obiecte. Se referă la numărul de
obiecte care pot servi satisfacerii unei trebuinţe; c) Trebuinţe: reactive - implică reacţia la un stimul
specific din mediu. Trebuinţa apare numai atunci când apare şi obiectul (ex.: evitarea durerii apare
doar atunci când se iveşte un stimul ameninţător); practice - sunt activate indiferent de factorii din
mediu (ex.: o persoană flămândă caută de mâncare, nu aşteaptă să apară în mod spontan ceva de
mâncare); d) Trebuinţe: manifeste - sunt direct exprimate pentru că societatea aprobă libera lor
manifestare (ex. nevoia de realizare); latente - se exprimă camuflat şi simbolic în vise şi fantezii (ex.:
agresivitatea); e) Trebuinţe: efective - conduc la un anumit efect direct; procesuale - se caracterizează
prin aceea că satisfacţia rezultă din activitatea însăşi (vezi trebuinţele funcţionale); modale - satisfacţia
rezultă din modul în care este îndeplinită activitatea (performanţă).

Caracteristicile trebuinţelor
1) Nevoile (trebuinţele) pot să difere între ele sub aspectul urgenţei sau insistenţei cu care
declanşează un comportament (vezi nevoia de aer, apă) acest aspect constituind potenţialul trebuinţei.
2) Unele trebuinţe, deşi nu sunt identice, pot fi complementare, putând fi satisfăcute de unul
sau mai multe tipuri de comportamente. Murray denumeşte acest fenomen fuziunea trebuinţelor (ex.:
câştigarea gloriei şi bogăţiei prin munca proprie poate satisface nevoia de realizare, dominanţă şi
autonomie).
3) Conceptul de trebuinţă în subsidiar se referă la situaţia în care o trebuinţă este activată prin
intermediul satisfacerii altei trebuinţe. Ex.: tendinţa de afiliere pentru a fi satisfăcută solicită subiectul
să se comporte cu deferentă faţă de ceilalţi (nevoia de deferentă). În felul acesta, trebuinţa de deferentă
va fi în subsidiar faţă de cea de afiliere.
4) Murray este de părere că factorii de mediu şi evenimentele din copilărie influenţează
puternic trebuinţele specifice. El denumeşte acest fenomen presiune pentru că obiectele şi
evenimentele exercită o anumită presiune asupra subiectului. Presiune: alfa - se referă la presiunea
exercitată de evenimente şi percepută în mod obiectiv de subiect; beta - presiune percepută şi
interpretată subiectiv. Presiunea are în acelaşi timp rolul de a atrage sau respinge subiectul (este
pozitivă sau negativă). Murray utilizează termenul freudian de Cathexis pentru a descrie această
caracteristică a presiunii. (Ex.: dacă o persoană e atrasă de bani, ea va avea un cathexis pozitiv în
raport cu aceştia).
4) Tema - un amalgam de elemente ce ţin de presiune şi de trebuinţă, combinând natura
mediului cu caracteristicile persoanei. În mare măsură inconştientă, tema conectează trebuinţele şi
presiunile într-un singur pattern a cărui funcţionare asigură coerenţa comportamentului individual.
Patternul „temei" se formează în copilăria timpurie, în urma experienţelor din respectiva perioadă şi
devine o forţă puternică ce domină personalitatea individului. Acest pattern aduce ordine, unitate şi
unicitate comportamentului individual (Murray o denumeşte unitatea temei).
6) În lucrările sale mai târzii, Murray introduce şi conceptul de vector valoric, concept menit,
să înlocuiască conceptul iniţial de nevoie (trebuinţă). Vectorul se referă la direcţia comportamentului
şi la intensitatea dorinţei. Murray realizează şi o listă de vectori: achiziţie; evitare; construcţie;
distrugere; expulzare. Valoarea se referă la idealurile intelectuale, ideologice, estetice, etice ale
subiectului.

128
 Dezvoltarea personalităţii: complexele
Murray are o abordare longitudinală a personalităţii. Ca şi Freud el îşi concentrează atenţia
asupra evenimentelor şi experienţelor din copilăria timpurie şi asupra evenimentelor şi experienţelor
din copilăria timpurie. El împarte copilăria în 5 stadii, fiecare fiind caracterizat printr-o trăire a
plăcerii, care este inevitabil stopată de cerinţele societăţii. Fiecare stadiu îşi lasă amprenta asupra
personalităţii sub forma complexelor. Acestea sunt structuri formate în urma impresiilor lăsate de
fiecare stadiu şi ele direcţionează în plan inconştient evoluţia viitoare a individului. Fiecare individ
dezvoltă toate cele 5 complexe , pentru că fiecare trece prin cele 5 stadii de dezvoltare. Nimic nu este
anormal decât dacă se ajunge la comportamente extreme, când subiectul rămâne fixat la un anumit
nivel de dezvoltare. In această situaţie, personalitatea sa devine incapabilă să dezvolte spontaiieitatea
şi flexibilitatea, iar formarea Ego-ului şi Superego-ului este influenţată de această fixare.

Complexele
1) Existenţa sigură din pântecele mamei - complex de claustrare;
2) Satisfacţia obţinută în urma suptului - complex oral;
3) Satisfacţia obţinută în urma defecării - complex anal;
4) Satisfacţia obţinută în urma urinării - complex uretral;
5) Satisfacţii genitale - complex de castrare.
1) Complexul de claustrare. Viaţa intrauterină este sigură, liniştită, total dependentă, în
formele sale de bază complexul de claustrare simplu se traduce în dorinţa subiectului de a sta în spaţii
mici, calde, întunecoase, unde se simte în siguranţă. Se poate manifesta prin tendinţa de a rămâne în
pat, acoperit, dimineaţa, în a avea un loc unde poate rămâne izolat, sau poate agrea o maşină, o barcă
sau poate dori să se izoleze pe o insulă sau într-o mănăstire. Subiecţii sunt pasivi foarte dependenţi de
ceilalţi si se orientează spre activităţi sigure şi spre trecut. Complexul se poate centra şi asupra
sentimentului de insecuritate, neajutorare şi lipsă de suport din viaţa intrauterină, motiv pentru care
persoana se poate teme de spaţii deschise, de foc, de cădere, de înec, de cutremure sau de situaţii noi.
Murray denumeşte această stare complexul insecurităţii. A treia variantă a complexului de claustrare
se centrează în jurul fricii de a sufoca rezultând complexul de regresie. Subiectul preferă spaţiile
deschise, aerul proaspăt, mişcarea, schimbarea, noutatea. Se poate manifesta şi sub forma
claustrofobiei; 2) Complexul oral. Şi acesta are 3 variante: a) Complexul oral pasiv este o combinaţie
de preferinţe pentru activităţi orale, cu tendinţe pasive şi nevoia de a fi protejat şi susţinut. În
comportament se manifestă prin: supt, mâncat, băut, sărutat, nevoie de afecţiune, protecţie şi dragoste;
b) Complex oral agresiv, combină activităţi orale agresive (muşcat, scuipat, ţipat sau la vârstă adultă
ironia şi sarcasmul); c) Complex oral de rejecţie: vomitat, mâncat puţin, teamă de contaminare orală
(ex.: teamă de sărut), evitarea dependenţei faţă de alţii; 3) Complexul anal: de rejecţie (provine din
preocuparea pentru defecare); umor scatologic, interes pentru murdărie sau materiale care seamănă cu
fecalele (lut, plastelină, noroi). Este asociat cu comportamente agresive: aruncat lucruri, preocuparea
pentru arme de foc şi explozibile. Persoana este murdară şi dezorganizată; de retenţie: acumulare,
păstrare, colecţionare. Persoana este curată, ordonată, exactă; 4) Complexul uretral. Este asociat cu
ambiţie excesivă, o distorsionare a autostimei, o puternică iubire de sine. Există o istorie de enurezis în
antecedente. Subiectul ţinteşte prea sus şi idealurile sale sunt distruse de realitate; 5) Complexul de
castrare. Murray nu a fost de acord cu afirmaţia că complexul de castrare reprezintă rădăcina multor
anxietăţi din viaţa adultă. El interpretează acest complex într-un sens mai restrâns şi constă în
„fantezia că penisul ar putea fi tăiat" (ad-literam). El consideră că acest complex rezultă din fricile
rezultate din comportamentul de masturbare şi din pedepsele părinţilor pentru acesta.
H. Murray consideră că: 1) Persoana este parţial determinată de nevoi biologice şi parţial de
mediu, admiţând astfel un anume grad de libertate a voinţei; 2) Scopul existenţei nu îl reprezintă o
stare lipsită de tensiune, ci satisfacţia izvorâtă din reducerea tensiunii, având astfel o viziune optimistă
asupra personalităţii umane (el spune că prin forţa creativităţii, imaginaţiei şi raţiunii oamenii sunt
capabili să rezolve problemele care le apar în cale). Complexele copilăriei îşi pun amprenta în mod
inconştient asupra vieţii individului, dar personalitatea este determinată şi de prezent, precum şi de
aspiraţiile pentru viitor şi astfel, omul are capacitatea de a evolua şi de a se dezvolta permanent.

129
 TEMA 8. ORIENTAREA COMPORTAMENTALĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

Orientarea comportamentală în psihologie (behaviorism)

Postulatele psihologiei comportamentale iniţial au fost formulate ca alternativă a succeselor
psihologiei clasice asociative. Metoda introspecţionistă de studiere a psihicului nu satisfăcea criteriile
ştiinţifice, oferea rezultate nestabile şi reverificabile. De aceea behavioriştii au refuzat de la
introspecţie şi noţiunile psihologiei clasice care nu erau verificate prin metode ştiinţifice ca conştiinţa,
asociaţia, sentimentele etc. Ei analizau doar acele manifestări ale psihicului uman care pot fi sigur
înregistrate şi repetate în condiţiile experimentului de laborator – Comportamentul. Spre deosebire de
procesele conştiinţei, care au loc în interiorul subiectului şi sunt dezvăluite prin metoda autoobservării,
metoda subiectivă de cercetare, comportamentul se manifestă în lumea externă şi se dezvăluie obiectiv
prin observarea externă.
Behaviorism (de la cuvântul englez behavior – comportament) – orientare în psihologie, ce
neagă conştiinţa ca obiect al cercetării ştiinţifice atribuind psihicului şi personalităţii diverse forme de
comportament, percepute ca totalitatea reacţiilor organismului la stimulii mediului exterior.
Behaviorismul apare în anii ’30 devenind orientare independentă în anii ’50 ai secolului 20. În limitele
orientării acestea deosebim: behaviorismul clasic (radical); Neobehaviorismul.
În psihologie comportamentul este determinat ca manifestare externă a activităţii psihice, astfel
îi putem atribui:
1) Toate manifestările externe ale proceselor fiziologice legate de starea, activitatea şi
comunicarea oamenilor (poziţia, mimica, intonaţia, particularităţile respiraţiei, încordarea, musculatura
etc.)
2) Anumite mişcări şi gesturi (închinarea, strângerea pumnilor, mişcare cu capul în semn de
aprobare sau negare, acţiuni ce au un anumit sens etc.)
3) Fapte ca acte de comportament cu un anumit rezultat important (a se juca cu înflăcărare,
pasiune în cărţi etc.)
În behaviorism comportamentul este analizat ca un sistem de reacţie în legătură cu învăţarea
organismului în procesul de adaptare faţă de mediu. Dacă tipurile de comportament reflectorice şi
instinctive nu pot suporta schimbări esenţiale, reacţiile comportamentale dobândite se pot schimba.
Anume aceste schimbări comportamentale apar în rezultatul experienţei de viată acumulate - învăţarea.
În behaviorism se evidenţiază 3 categorii de învăţare: reactivă; operantă; cognitivă.
În corespundere cu aceasta deosebim clasificarea behaviorismului în dependenţă de
interpretarea procesului de învăţare: Condiţionarea clasica Pavloniană (I.P. Pavlov, D. Volipe, s.a.);
Condiţionarea operantă sau instrumentală (E. Torndike, B. Skinner); Teoriile cognitive ale învăţării (E.
Tolmen, A. Bandura).

8.1. Behaviorismul clasic (radical): E. Torndike, G. Watson

Psihologul american Eduard Torndike (1874-1949) este considerat întemeietorul psihologiei
comportamentale, deşi el nu a utilizat termenul „comportament”, dar a preferat cuvântul „conexiune”,
ce înseamnă legătura dintre reacţie şi situaţie. De către Torndike a fost descrisă învăţarea prin metoda
probelor şi greşelilor. Cercetările sale savantul le-a efectuat în experimentele din aşa numitele „cutii
problematice”, în care se plasau animalele flămânde. Pentru obţinerea hranei animalele se lăsau să iasă
din ea, apăsând pe pedala din faţa uşii. S-a observat că după acţiunea (cu succes) întâmplătoare a
animalului, probabilitatea că el va repeta această acţiune creşte. Astfel în anul 1898 a fost formulată
„legea efectului”, ce permite construirea „curbei învăţării” unde fiecare încercare nouă de realizare
este mai eficientă decât încercarea precedentă. Din această lege reiese că acţiunile care nu duc la
obţinerea scopului, din contra de la încercare la încercare se micşorează şi frânează. Torndike
modelând comportamentul a evidenţiat şi un alt şir de legităţi: legea exerciţiului, reacţia la situaţie este
direct proporţională cu frecvenţa repetării legăturii şi puterea ei. Legea deplasării (mişcării) asociaţiei,
dacă în timpul acţiunii simultane a excitanţilor, unul din ei provoacă reacţie şi ceilalţi dobândesc
capacitatea de a provoca aceiaşi reacţie.

130
 Liderul teoretic al behaviorismului a devenit psihologul american John Brodes Watson (1878-
1958). John B. Watson a absolvit facultatea de Psihologie a Universităţii din Chicago într-un moment
în care structuralismul şi funcţionalismul erau cele mai răspândite curente în S.U.A. El publică în
1913, în Psychology Review, un articol întitulat „Psychology as the behaviorist views it”, „Psihologia
în viziunea unui behaviorist”, în care el atacă accentul pe care îl pun psihologii structuralişti pe studiul
conştiinţei şi al experienţei mentale şi, de asemenea, pe folosirea introspecţiei ca metodă pretins
obiectivă şi validă. Ca zoopsiholog, Watson era profund nemulţumit de lipsa de obiectivitate a
psihologiei din timpul său. În opinia lui Psihologia subiectivă promovată de E. B. Titchener nu a
permis psihologiei să devină nici mai ştiinţifică, nici să progreseze, datele ei fiind neverificabile. De
asemenea autorul articolului era nemulţumit de sterilitatea şi de lipsa de aplicaţie practică a celor două
orientări ale psihologiei tradiţionale, structuralismul şi funcţionalismul. După Watson, conştiinţa nu
este altceva decât o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă cercetării, neverificabilă. De aceea, dacă
psihologia vrea să devină, într-adevăr, ştiinţifică, o ştiinţă practică, utilă, deschisă, accesibilă tuturor,
atunci ar trebui să atingă următoarele deziderate:
a) În primul rând sa-şi schimbe obiectul. El consideră că psihologia ar trebui să studieze
comportamentul observabil, nu conştiinţa. Singur, comportamentul poate fi studiat în mod obiectiv. De
aici numele de behaviorism (sau de psihologie a comportamentului) dat acestei orientări psihologice.
În opinia lui Watson, „psihologii nu ar trebui să folosească termini precum conştiinţa, stări mentale,
verificare introspectivă, metafore, s.a.m.d.” (ibidem, p.166).
Aceasta nu înseamnă că behavioriştii resping ideea existenţei minţii şi a conştiinţei, aşa cum au
sugerat unii critici ai acestei orientări. Dar ei consideră aceste concepte ca fiind imposibil de observat
şi ca având o contribuţie minoră în ceea ce priveşte abordarea ştiinţifică a psihologiei.
b) În al doilea rând, sa-şi schimbe metoda de investigare, să renunţe la introspecţie si să
recurgă la metode obiective, capabile să satisfacă exigenţele unei ştiinţe pozitive, mature;
c) În al treilea rând, sa-şi schimbe finalitatea, adică scopul ei ultim, să fie descrierea,
înţelegerea, predicţia şi controlul comportamentului.
În opinia lui Watson şi a colegilor săi, comportamentul este modelat de experienţă. De aceea,
el a fost interesat de învăţare. Teoria lui despre învăţare se întemeiază în mare măsură pe condiţionarea
clasică pavloviană.
Behavioriştii credeau că, oricât de complex ar fi un comportament, el poate fi analizat după
unităţile sale bazale stimul - răspuns. În plus, behavioriştii acceptau ideea conform căreia animalele şi
oamenii sunt înrudiţi din punct de vedere fiziologic şi comportamental. Considerat de J. B. Watson
noul obiect de studiu al psihologiei, comportamentul este conceput drept ansamblul de răspunsuri date
la stimulii care îl declanşează. Prin urmare, psihologia se va ocupa cu predilecţie de studiul raportului
(S-stimul - R-reacţie) scopul ei este acela de a prevedea răspunsul cunoscând stimulul şi de a prevedea
stimulul cunoscând răspunsul. Numai stimulul şi reacţia între care există o relaţie directă şi unilaterală
sunt obiective, numai acestea pot fi studiate prin metode ştiinţifice, obiective.
În viziunea behavioristă clasică, întreaga sferă a vieţii psihice cuprinde următoarele moduri de
organizări comportamentale: 1) viscerale (includ comportamentele prin care se exteriorizează
emoţiile: frica, furia, mânia); 2) motorii (ce includ comportamentele manipulative, posturale,
locomotorii); 3) laringiane (ce includ comportamentele verbale datorate mişcărilor laringelui).
Unitatea acestor comportamente dă naştere personalităţii umane.
Aşadar, toata viaţa psihică umană era redusă la cele trei organizări comportamentale. Numai în
felul acesta, credea Watson, psihologia poate scăpa de „coşmarul” subiectivismului şi poate fi
transformată într-o ştiinţă autentică, obiectivă, asemeni celorlalte ştiinţe ale naturii. Cele trei moduri de
organizare comportamentală se dezvoltă treptat, succesiv, de-a lungul ontogenezei. Individul este
produsul unui proces de condiţionare lentă şi, odată format el este foarte greu de schimbat, întrucât ar
trebui ca mai întâi să fie decondiţionat şi, după aceea, reconstruit / recondiţionat. Tendinţa lui Watson
a fost aceea de a restrânge aria de studiu a psihologiei doar la aspecte exterioare ale universului uman;
el credea că observarea şi descrierea comportamentului erau suficiente pentru predicţia şi controlul lui.
Fiind o psihologie a obiectului, a faptelor observabile, măsurabile, controlabile, a previziunii, a omului
viu în multiplele lui conexiuni cu mediul înconjurător, behaviorismul watsonian (numit mai târziu

131
„behaviorismul clasic”) a avut încă de la apariţia sa un larg ecou în societatea Americană. El leagă
omul de lumea obiectelor şi de lumea oamenilor de care este înconjurat şi cu care interacţionează,
acţionând asupra lui în calitate de stimul. Omul psihologiei behavioriste este omul concret, real,
solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul natural şi social în care trăieşte. Nu întâmplător
întemeietorul behaviorismului afirma că suntem ceea ce facem, şi facem ceea ce mediul ne cere să
facem. Psihologia acestui om este, de aceea, o psihologie practică, centrată pe studierea omului în
condiţiile lui fireşti de viaţă, pe anticiparea şi, eventual, pe controlarea comportamentului său.
Nu este mai puţin adevărat şi faptul că behaviorismul are şi un punct slab, deloc de ignorat într-
o evaluare lucidă el simplifică nepermis de mult omul şi viaţa lui. Astfel, sub raport psihic, omul este
sărăcit: sunt trecute cu vederea procese psihice importante precum: conştiinţa, sentimentele, motivaţia
intrinsecă, voinţa. Practic behaviorismul face din om o maşină.
Deci criticii au considerat că viziunea lui Watson asupra naturii umane este una mecanică şi
mult prea simplistă, concentrarea sa pe studiul comportamentului observabil i-a permis să formuleze
ipoteze clare care puteau să fie testate experimental. Mutarea accentului pe utilizarea unor metode mai
obiective şi mai sistematice reprezintă, după Malim (1999), una dintre cele mai mari contribuţii aduse
psihologiei.
În urma criticelor formulate de prin 1930, a început un proces de renovare şi de reformulare din
interior, ceea ce a condus la apariţia neobehaviorismului. Deşi aceasta nu renunţă total la postulatele
iniţiale ale behaviorismului tradiţional, noua orientare introduce totuşi multe modificări prin care
încearcă să amelioreze, să atenueze unele dintre exagerările sale iniţiale.

8.2. Behaviorismul operant: Skinner B.

Poate să pară ciudat că Skinner, reprezentant al bebaviorismului să fie discutat în cadrul unui
curs care se ocupă de teoriile personalităţii.
Concepţia sa pare să nu se potrivească în acest context cel puţin din două motive: el este de
părere că psihologia nu dispune de suficiente date pentru a formula o concepţie teoretică; nu crede în
conceptul de personalitate pe care o consideră nimic mai mult decât un pattern de comportamente.
Din acest motiv, el nici nu a elaborat o teorie a personalităţii în adevăratul sens al cuvântului.
Skinner s-a ocupat de studierea comportamentului pe care a încercat să-l descrie în termeni cât mai
obiectivi, fără a-şi propune să realizeze teoretizări.
„Să ne aplecăm asupra faptelor" a reprezentat idealul ştiinţific al lui Skinner, el fiind de
părere că psihologia trebuie să se rezume la ceea ce se vede, la ceea ce poate fi modificat şi măsurat în
condiţii de laborator aceasta însemnând, de fapt, că el punea accentul pe răspunsurile deschise ale
subiecţilor. Mai exact, Skinner este de părere că psihologia reprezintă ştiinţa comportamentului.
Majoritatea teoriilor cu privire la personalitate încercau sa privească în spatele a ceea ce se
vede, mai precis să analizeze cauzele, motivele, tendinţele sau alte forţe interne care direcţionează
fiinţa umană.
Indiferent la ce se referă: instincte, trebuinţe sau chiar trăsături, celelalte teorii ale personalităţii
se referă la ceea ce Skinner numea forţe interne, şi pe care el le ignora total.
Abordarea lui Skinner ignoră total aceste aspecte, punând accent doar pe ceea ce este
observabil în comportamentul subiectului.
Forţele de natură inconştientă, mecanismele de apărare ale ego-ului, trăsăturile de personalitate
nu pot fi observate şi ca atare nu au ce căuta în domeniul psihologiei ştiinţifice.
Deci, singurele aspecte relevante pentru psihologie sunt cele care ţin de comportamentul
observabil şi singura modalitate de a prezice şi controla comportamentul constă în a conecta
respectivul comportament cu evenimentele trecute din mediu.
Skinner se sprijină permanent pe un element exterior organismului, element pe care îl
consideră drept cauză a comportamentului. Trebuie subliniat faptul că Skinner nu a afirmat niciodată
că procesele psihice interne sau procesele fiziologice nu ar exista. El afirmă însă că psihologia poate să
explice aspectele vieţii interioare numai atunci când acestea devin observabile în mod obiectiv.
Skinner considera că variabilele interne ale psihismului uman nu sunt importante în predicţia şi
controlul comportamentului, ba mai mult, abordarea lor poate avea chiar un aspect nociv, pentru că

132
abate atenţia de la diversele aspecte ale mediului care ar putea explica mai bine comportamentele
umane.
O altă diferenţă între teoria lui Skinner şi alte teorii ale personalităţii, constă în modul în care
acesta abordează diferenţele individuale.
Indiferent de specificul lor celelalte teorii ale personalităţii, se ocupă într-un fel sau altul de
diferenţele individuale între subiecţi, accentuând, într-un fel sau altul, unicitatea fiecărui individ.
Spre deosebire de acestea, Skinner a manifestat un interes scăzut cu privire la aceste diferenţe
individuale datorită faptului că cercetările sale au fost centrate mai ales pe direcţia evidenţierii unor
legi generale ale comportamentului uman.
Autorul subliniază faptul că dacă există diferenţele între oameni acestea se datorează
diferenţelor dintre evenimentele externe care acţionează asupra persoanei, legile referitoare la relaţia
stimul - răspuns, având un caracter universal.
Un alt aspect prin care studiile lui Skinner diferă de cele ale altor teoreticieni în sfera
personalităţii constă în aceea că el şi-a bazat studiile mai ales pe cercetări de psihologie animală,
extrapolând concluziile la comportamentul uman.
Skinner este de acord cu faptul că oamenii au o structură mult mai complexă decât animalele,
dar el consideră că diferenţele dintre om şi animal sunt de natură cantitativă şi nu calitativă.

8.2.1. Principiul întăririi - baza comportamentului

Skinner este de părere că orice comportament poate fi controlat prin intermediul consecinţelor
sale. El este de părere că un animal dar şi un om pot fi condiţionaţi să pună în acţiune orice tip de
comportament prin intermediul unor întăriri adecvate.
De aici rezultă consecinţa că acela (aceia) care controlează mecanismul întăririlor unei
persoane sau grup, poate controla şi modifica comportamentul persoanei sau grupului în acelaşi mod
în care experimentatorul poate controla comportamentul animalelor de laborator.
Skinner face distincţia între comportamentul de răspuns şi comportamentul operant.
a) Comportamentul de răspuns (respondent):
Acest tip de comportament implică o reacţie la un stimul specific din mediu. Cel mai simplu
exemplu îl reprezintă reflexul rotulian.
În cazurile simple, comportamentul condiţionat nu este învăţat, ci el se declanşează în mod
automat şi involuntar.
La nivele mai complexe, comportamentul de răspuns are un caracter învăţat (vezi relfexele
condiţionate). Acest tip de învăţare, denumită condiţionare implică substituţia unui stimul cu altul.
Acest concept îşi are originea în studiile fîziologului rus Pavlov.
Realizând experimente pe câini, Pavlov a observat faptul că aceştia salivează la stimuli neutri
(ex.: paşii celui care administrează hrana) deşi în mod normal, reacţia de salivare este declanşată doar
la stimuli specifici, cum ar fi administrarea hranei. Intrigat de aceste observaţii, Pavlov a început să
studieze în mod sistematic acest fenomen. Astfel, el a asociat sunetul unui clopoţel cu administrarea
hranei şi a constatat că după un număr de asocieri, câinele ajunge să saliveze doar la sunetul
clopoţelului. Cu alte cuvinte, animalul a fost condiţionat să răspundă la un stimul neutru, doar pentru
că acesta a fost asociat cu un stimul specific.
Din analiza acestor experimente rezultă importanţa întăririi în fixarea anumitor modele de
comportament.
Pavlov a formulat prima lege a învăţării:
Un răspuns de tip condiţionat nu poate fi elaborat în absenţa întăririi.
În cazul în care câinele aude sunetul clopoţelului dar nu se petrece nimic (lipsă de întărire) de
mai multe ori reacţia de salivare va avea tendinţa să descrească în intensitate şi frecvenţă până la
stingere.
b) Condiţionarea operantă
Comportamentul de răspuns depinde numai de întărire şi este direct legat de prezenţa unor
stimuli fizici din ambianţă.

133
 Skinner este de părere că acest gen de condiţionare are o importanţă mai redusă decât ceea ce
el denumeşte condiţionare operantă, care presupune o acţiune, cel puţin aparent voluntară. Astfel, de
pildă, dacă ţipetele unui sugar sunt recompensate prin administrarea hranei, acesta va fi tentat să
perpetueze acest gen de comportament. Această constatare se bazează pe experimentele realizate de
Skinner în laborator.
Astfel, dacă şoarecele este privat mai mult timp de hrană (el fiind plasat într-o cutie special
amenajată), el va declanşa un comportament spontan, în cadrul acestui comportament spontan,
şoarecele va apăsa în mod accidental pe o pedală, apăsare care are drept consecinţă administrarea
hranei. Primirea hranei va funcţiona drept recompensă (întărire) pentru comportamentul de apăsarea
pedalei. Şoarecele va apăsa încă o dată pe pedală, comportamentul va fi întărit şi drept consecinţă se
va constata faptul că animalul arc tendinţa de a apăsa tot mai frecvent pedala respectivă.
Skinner consideră că majoritatea comportamentelor animale şi umane sunt achiziţionate în
acest mod.
Astfel, de pildă, un copil sugar declanşează o serie de comportamente întâmplătoare, dintre
care doar unele vor fi întărite de părinţii săi. Pe măsură ce copilul creşte, comportamentele întărite
pozitiv de părinţi se perpetuează, în timp ce acele comportamente care nu sunt întărite, au tendinţa să
dispară.
Bazându-se pe aceste experimente, Skinner afirmă că: „ceea ce noi înţelegem în mod normal
prin termenul de personalitate nu reprezintă decât o colecţie de comportamente fixate prin
condiţionare operantă si nimic mai mult"
Ceea ce alţi autori înţeleg prin comportament nevrotic sau comportament anormal în general nu
reprezintă decât variante ale unor comportamente dezadaptative care au fost întărite dintr-un motiv sau
altul. Este evident faptul că în viaţa cotidiană comportamentele nu sunt întărite chiar de fiecare dată
când se manifestă. Ex.: copilul nu este luat în braţe ori de câte ori plânge.
Ţinând seama de această motivaţie, Skinner a început să studieze diverse modalităţi de
programe de întărire. Astfel, de pildă, întăririle la intervale de timp fixe presupun administrarea hranei
la intervale precise, indiferent câte răspunsuri a pus în funcţiune animalul (ex.: l la 5 minute). În viaţa
reală funcţionează frecvent astfel de întăriri: examenele se dau de 2 ori pe an, salariul se plăteşte în
general de 2 ori pe lună etc.
Rezultatele studiilor pe animale au arătat că, cu cât intervalele dintre întăriri sunt mai scurte, cu
atât creşte frecvenţa răspunsurile organismului. Întărirea la un număr fix de răspunsuri presupune că
aceasta se administrează doar după ce organismul a emis un anumit număr de răspunsuri (ex.: întărire
la fiecare al 20-lea răspuns). Deoarece întărirea depinde de numărul de răspunsuri pe care la pune în
acţiune animalul, acesta va elabora un număr mai mare de răspunsuri. Ex.: un serviciu în care plata se
face nu în funcţie de orele lucrate ci de numărul de obiecte (piese) produse. În viaţa reală întăririle pot
să apară şi la intervale variabile, ca de pildă în cazul pescuitului. Întărirea la un număr variabil de
răspunsuri se referă la aceea că aceasta se administrează la un număr mediu de răspunsuri, ca în cazul
jocurilor de noroc sau curselor de cai. Skinner a arătat că acest gen de întărire este foarte eficient în
controlarea comportamentului. Diversele tipuri de întărire sunt utile în controlarea şi modificarea
comportamentului animalelor, copiilor, vânzătorilor sau muncitorilor dintr-o fabrică. Astfel de tehnici
au fost utilizate şi în psihologia clinică, pentru a realiza decondiţionarea subiectului de comportamente
nedorite.

8.2.2. Aproximările succesive - Modelarea comportamentului

Se pune problema cum pot fi învăţate de către animale şi oameni (copii), comportamente mai
complexe a căror probabilitate de a se produce în mod spontan este redusă. Skinner a răspuns la
această întrebare prin introducerea noţiunii de modelare prin aproximări succesive. El a demonstrat
acest model de învăţare, condiţionând un porumbel să ciugulească într-un punct anume al cuştii. La
început, întărirea a fost administrată când porumbelul se întorcea în direcţia respectivă, apoi când
acesta făcea mişcări (indiferent de ce tip) în direcţia punctului respectiv. Treptat a fost întărit prin
administrare de hrană doar comportamentul care avea loc în zona punctului respectiv. În cele din urmă

134
s-a administrat tirană doar când porumbelul ciugulea exact în punctul stabilit. Deci, comportamentele
sunt întărite în măsura în care aproximează succesiv comportamentul dorit.
Acest procedeu se utilizează în dresajul animalelor şi pentru a învăţa copii să vorbească.
Comportamentul superstiţios
Evenimentele care au loc în viaţă nu pot fi la fel de bine controlate ca şi cele din laborator şi
uneori se întâmplă ca un comportament să fie întărit în mod accidental. Drept rezultat apare tendinţa ca
acel comportament să se repete deşi el nu a avut nici o legătură cu întărirea respectivă. Astfel, de pildă,
un sportiv a câştigat o cursă fiind îmbrăcat într-un anumit echipament. Acesta poate face legătura
dintre echipament şi succes, ceea ce îl va determina să se îmbrace mereu în acelaşi fel la concursuri.
Skinner a denumit acest tip de comportament, comportament superstiţios.
Auto-controlul comportamentului
Skinner este de părere că comportamentul nostru este produs şi modificat sub influenţa unor
stimuli externi. El susţine că nu există nimic în interiorul acestora care să ne determine
comportamentul. Doar stimulii exteriori şi întăririle sunt cele care produc modificări ale
comportamentului. Prin auto-control Skinner nu înţelege existenţa unor forţe misterioase din interiorul
psihismului uman, ci controlul variabilelor care determină comportamentul. Astfel, de pildă, prin
evitarea anumitor persoane sau situaţii care ne sunt dezagreabile, noi reducem frecvenţa controlului pe
care îl exercită stimulii exteriori asupra noastră. (Alt exemplu, beţivii nu ar trebui să ţină alcool în
casă).
Alte modalităţi de auto-control după Skinner :
a) Saţietatea stimulilor presupune realizarea comportamentului nedorit în exces: Un fumător
poate să se lase de fumat fumând în continuare până când i se face rău şi capătă dezgust pentru acest
comportament.
b) Condiţionarea aversivă constă în asocierea comportamentului nedorit cu un stimul
dezagreabil (ex.: asocierea fumatului cu şocuri electrice sau situaţia în care, de pildă, o persoană
anunţă că va face cură de slăbire şi care, dacă nu se ţine de cuvânt va fi expusă criticilor celor din jur).
c) Autoîntărirea constă în faptul că subiectul se recompensează pentru comportamentele
dezirabile (ex.: îşi cumpără ceva frumos dacă a realizat un anumit lucru).
Principiile condiţionării descrise de Skinner au numeroase aplicaţii: în şcoli, închisori, în
clinică, în psihoterapia comportamentală pentru decondiţionarea de unele deprinderi greşite, cu
pacienţii psihotici, cu copii întârziaţi mental. Astfel, de pildă, pacienţilor psihotici li se ofereau jetoane
pentru comportamentele dezirabile (se spală, se aşează masa) jetoane care funcţionau ca un fel de bani,
(se puteau schimba pe dulciuri, obiecte, bilete la film etc.). Ca rezultat s-a constatat o ameliorare
semnificativă a respectivilor pacienţi. Problema care se pune este că ameliorările încetează imediat ce
încetează întăririle pozitive.
Principiile întăririi se aplică şi în psihologia muncii pentru optimizarea comportamentului
salariaţilor: reducerea absenteismului şi a concediilor medicale şi pentru creşterea randamentului în
activitate, întăririle utilizate aici sunt recompensele băneşti, garantarea siguranţei locului de muncă,
recunoaşterea din partea superiorilor, avansarea etc.
Trebuie subliniat faptul că principiile condiţionării operante presupun întăriri pozitive şi mi
pedepse. Skinner era de părere că pedepsele nu sunt prea eficiente în transformarea unui
comportament indezirabil într-unul dezirabil sau a unui anormal într-unul normal. Întărirea negativă nu
reprezintă acelaşi lucru ca şi pedeapsa, ea constând în anularea sau dispariţia unui stimul dezagreabil
sau nociv ca urmare a unui anumit tip de comportament ! (ex. : un zgomot puternic sau administrarea
de şocuri electrice dispare dacă animalul de laborator se comportă într-un anumit mod, dorit de
experimentator). În viaţa cotidiană există nenumărate exemple de întărire negativă. Astfel, de pildă,
studenţii vin la cursuri şi învaţă pentru a evita stimulul aversiv care înseamnă pierderea examenului.

8.2.3. Imaginea lui Skinner asupra naturii umane

Deşi recunoaşte influenţa factorilor ereditari, Skinner pune accent pe rolul mediului în
influenţarea comportamentului subiectului. Oamenii reprezintă produsul învăţării, ei fiind modelaţi de
variabilele externe şi nu de factori genetici. Deoarece oamenii reprezintă produsul experienţelor, iar

135
aceste experienţe sunt diferite, apar diferenţe individuale între oameni. Este evident faptul că Skinner
este partizanul unei concepţii deterministe asupra fiinţei umane, în concepţia lui oamenii funcţionând
ca şi maşinile, adică ordonat, previzibil, în acord cu anumite reguli.

8.3. Behaviorismul cognitiv: E. Tollman (1886-1959)

În anii ’30 ideile behavioristilor şi-au pierdut actualitatea, în reglarea comportamentului apare
necesitatea de a lua în consideraţie nu numai rolul mediului extern, social, dar şi atitudinea faţă de
comportament a individului: motivele, dispoziţia, atitudinile lui. Psihologul american Robert Wudwort
(1869-1962), unul din întemeietorii teoriei despre motivaţie spunea că raţiunea umană se poate dirija
doar ghidându-le dorinţele. El modernizează schema „stimul - reacţie” incluzând în ea un factor
intermediar, mediator (cognitiv). Astfel s-a început reforma behaviorismului. Ea a fost înfiinţată de
către E. Tollman şi K. Hall. Din anii ’70 neobehaviorismul începe să prezinte concepţiile sale în
corespundere cu teoria „învăţării sociale” a lui Albert Bandura. Discipolul lui Watson, psihologul
american Eduard Ceis Tollmen în 1948 considera schema foarte simplificat, el ajunge la concluzia că
legătura dintre stimulul şi reacţia comportamentală nu este directă. Ea este condiţionată de procesele
psihice a individului dat ce depind de: factori ereditari, stările fiziologice, experienţa anterioară (a
individului) şi natura stimulului. Astfel formula lui Watson a fost modificată de către Tollmen, unde
variabila intermediară poate fi de 3 feluri: 1) sistemul de necesităţi; 2) sistemul motivelor valorice
(preferinţa unor obiecte altora); 3) variabila câmpului behaviorist (situaţia în care are loc acţiunea).
Astfel de variabile intermediare ca: scopuri, intenţii, ipoteze, ş.a.; formal sunt echivalenţi
funcţionali ai conştiinţei, dar aici sunt incluşi ca „constructe” despre care judecă în exclusivitate după
particularităţile comportamentale: Ex: primirea hranei de către animal este realizarea tendinţei sau
scopului, iar asta este însuşire a comportamentului. Tollman considera că fluxul de semnale din mediul
exterior este transformat de către creier în anumite „hărţi-scheme cognitive” (sau imagini a situaţiilor),
care permit determinarea acţiunilor adecvate la schimbarea situaţiilor. Aceste hărţi se creează pe
neobservate (învăţare latentă) reflectând semnificaţia diverşilor stimuli şi a legăturilor existente dintre
ei. Astfel „legea exerciţiului” a lui Torndike este revizuită, actualizată. Exerciţiul nu este consolidarea
legăturii dintre excitant şi răspunsul motor, dar formarea noilor hărţi cognitive. În behaviorism în afară
de elaborarea deprinderilor la formele cognitive de învăţare, se referă şi învăţarea prin raţionament,
abstractizare şi generalizare.

8.4. Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura

În anii ’70 behaviorismul îşi reprezintă concepţiile sale în corespundere cu teoria învăţării
sociale a lui Albert Bandura (1965), care a menţionat că exista multiple forme de comportament
învăţarea cărora este bazată pe observarea unui astfel de comportament la alţii şi imitarea lui, se
numeşte învăţare prin observare. „învaţă” un careva tip de comportament, însă utilizarea rezultatelor
unei astfel de instruiri depinde de aprecierea emoţional-cognitivă a situaţiei. Astfel atitudinea omului
influenţează nu numai condiţiile externe, el este independent să aprecieze şi să prevadă consecinţele
comportamentului său.
Ca teoretician al învăţării, Bandura este de acord cu Skinner că atât comportamentul normal cât
şi cel patologic reprezintă un rezultat al învăţării. Bandura 1-a criticat pe Skinner pentru că a studiat
doar subiecţi individuali, mai ales animale, şi nu subiecţi umani, în interacţiune unii cu alţii. Abordarea
lui Bandura este una psihosocială, care investighează comportamentele ca fiind formate şi modificate
de contextul social. Deşi Bandura recunoaşte faptul că învăţarea se datorează în mare parte întăririi, el
subliniază şi existenţa altor forme de învăţare care au loc în absenţa unei întăriri directe.
Teoria sa este denumită adesea învăţare observaţională pentru că pune accent pe rolul
observării comportamentului celorlalţi şi a consecinţelor acestuia în învăţare. Accentul pus pe
învăţarea prin observaţie sau exemplu, reprezintă poate aspectul cel mai important al teoriei lui
Bandura.În acelaşi timp, Bandura nu elimină total existenţa variabilelor interne, aşa cum făcea
Skinner. El este de părere că procesele de gândire influenţează procesul de învăţare. Observând
comportamentul celorlalţi, oamenii realizează o decizie conştientă să se comporte sau nu în acelaşi
mod. Cu alte cuvinte, Bandura interpune un mecanism de mediere între stimul şi reacţie şi acest
136
mecanism este reprezentat de procesele cognitive ale subiectului care realizează controlul intern al
comportamentului. (Astfel, de pildă, nu programul de întărire contribuie la modificarea
comportamentului, ci ceea ce crede subiectul sau ceea ce percepe el în legătură cu programul
respectiv.) Teoria lui Bandura reprezintă o formă mai puţin extremă de behaviorism.

8.4.1. Modelarea - baza învăţării observaţionale

Elementul din teoria lui Skinner, cu care Bandura nu este de acord constă în aceea că învăţarea
s-ar produce numai prin întărire directă. Mai mult, el arată că întărirea reprezintă un mod ineficient de
învăţare care consumă timp, ba mai mult, este şi periculos. El spunea că lumea ar fi foarte nesigură
dacă, de pildă, oamenii ar avea nevoie de întărire directă pentru a învăţa să no traverseze pe culoarea
roşie a semaforului. Condiţionarea operantă prin intermediul căreia încercările şi erorile vor continua
până când va fi găsit răspunsul corect, este ineficientă în învăţarea conducerii auto pentru că subiectul
va muri într-un accident înainte de a găsi secvenţa pozitivă de comportament. Bandura arată că
majoritatea comportamentelor umane sunt achiziţionate prin intermediul exemplului, care poate avea
un caracter intenţional sau accidental. Noi învăţăm observându-i pe ceilalţi şi modelându-ne
comportamentul în funcţie de al acestora. Cum ar putea un copil să înveţe dacă el nu ar auzi cuvinte,
propoziţii sau fraze ?
Prin intermediul modelării este posibilă achiziţionarea unor comportamente noi, cât şi întărirea
sau, dimpotrivă, slăbirea vechilor repertorii de comportamente. Astfel, de exemplu, preşcolarii care au
văzut cum un adult lovea un manechin de plastic, au pus în evidenţă un comportament de două ori mai
agresiv decât cel al lotului martor. Bandura înţelege prin dezinhibiţie faptul că anumite comportamente
inhibate se pot reactualiza sub influenţa unui model. Un exemplu de dezinhibiţie îl reprezintă situaţia
în care un subiect realizează, aflându-se într-o gloată, acţiuni pe care nu le-ar realiza de unul singur.
Mai exact, subiectul este mai înclinat să încalce unele reguli atunci când îi vede pe ceilalţi încălcându-
le. Pe baza unor cercetări extensive, Bandura a ajuns la concluzia că cea mai mare parte a
comportamentului uman, pozitivă sau negativă, normală sau patologică, este învăţată prin intermediul
imitaţiei. Autorul este de părere că nevroticii, criminalii sau psihopaţii au învăţat comportamentul lor
la fel ca ceilalţi oameni. Diferenţa constă în aceea că personalităţile deviante au urmat un alt model,
care nu este considerat dezirabil de majoritatea membrilor societăţii. Bandura a discutat mult despre
modelele greşite de comportament care le sunt oferite copiilor prin intermediul programelor de
televiziune. Bandura afirmă că persoana care controlează modelele, controlează şi comportamentul
subiecţilor.

Particularităţile modelului
Particularităţile modelului vor influenţa procesul imitaţiei. Astfel, în viaţa reală vom fi mai
tentaţi să ne lăsăm influenţaţi de către cineva care ne seamănă, decât de cineva care este total diferit.
De asemenea, noi suntem mai înclinaţi să imităm comportamentul unei persoane de acelaşi sex. De
asemenea, vârsta subiectului are un roi important în modelare. Astfel, de pildă, un preşcolar va imita
mai curând comportamentul unui adult decât un adolescent care luptă pentru independenţă. Bandura
subliniază că, în general, subiecţii sunt mai dispuşi să se lase influenţaţi de surse model care au aceeaşi
vârstă.O altă caracteristică importantă a modelului o reprezintă statutul social şi prestigiul. Într-unul
din experimentele sale, Bandura a demonstrat că pietonii sunt mai înclinaţi să traverseze pe culoarea
roşie a semaforului dacă o persoană foarte bine îmbrăcată face acelaşi lucru şi să nu o facă, dacă o
persoană prost îmbrăcată se comportă în mod respectiv (în ambele cazuri este vorba de aceeaşi
persoană). Aceste observaţii se utilizează cu succes în psihologia reclamei când o personalitate din
lumea artistică sau sportivă este prezentată în calitate de consumator al unui produs.
Tipul de comportament este, de asemenea, important în cadrul imitaţiei. Astfel,
comportamentele complexe nu sunt imitate tot atât de rapid ca cele simple.
Caracteristicile observatorului. Persoanele caracterizate prin insuficientă încredere în sine şi
imagine de sine scăzută sunt mai înclinate să imite comportamentele altora. De asemenea, subiecţii
care au primit întăriri în trecut pentru imitarea comportamentului celorlalţi sunt mai înclinaţi spre
imitaţia unei surse model.

137
 Recompensarea consecinţelor comportamentului. În cazul în care comportamentul de imitaţie
este întărit, forţa de imitare a modelului se amplifică. Bandura este de părere că întărirea pozitivă poate
acţiona mai puternic decât factorii menţionaţi mai sus. Astfel, de pildă, o sursă model cu statut social
ridicat îl poate face pe subiect să o imite, dar dacă consecinţele respectivei imitări nu sunt întărite
suficient, subiectul va avea tendinţa de a fi mai puţin dominat în viitor de respectivul model.

8.4.2. Procesele învăţării observaţionale

a) Procesele atenţionale. Învăţarea observaţională nu poate avea loc dacă subiectul nu acordă
atenţie modelului, pentru a obţine informaţii relevante pe baza cărora să poată imita sursa model.
Toate caracteristicile modelului care îl fac mai atrăgător (experţi, persoane celebre etc.) solicită într-o
mai mare măsură atenţia subiectului.
b) Procesele memoriei. Pentru a învăţa un comportament prin intermediul imitaţiei, subiectul
trebuie să reţină aspectele semnificative ale respectivului comportament. Aceste aspecte trebuiesc
întipărite sub forma unei reprezentări simbolice în plan subiectiv intern. Deci, Bandura admite (spre
deosebire de Skinner) existenţa unor procese cognitive interne (formare de imagini, rezolvare de
probleme). Autorul propune două sisteme reprezentaţionale interne: sistemul imaginativ şi cel verbal.
Subiectul elaborează, prin intermediul procesului condiţionării, imaginea sursei model şi apoi
utilizează imaginea ca bază pentru imitarea comportamentului modelului. În acelaşi timp, subiectul va
descrie în limbaj interior ceea ce face modelul. Descriptorii verbali (coduri) pot fi repetaţi în plan
intern.
c) Procesele reproducţiei motorii. Se referă la traducerea reprezentărilor simbolice în
comportament manifest (deschis).
d) Procesele motivaţionale. Indiferent cât de atent urmăreşte cineva un model, cât de bine
reţine comportamentul acestuia şi ce abilităţi are persoana, acesta nu va fi pus în funcţiune în absenţa
unei motivaţii suficiente. Observarea faptului că comportamentul modelului atrage după sine anumite
întăriri pozitive poate reprezenta o sursă motivaţională importantă pentru observarea, reţinerea şi
punerea în acţiune a respectivului comportament. Bandura este de părere că întărirea facilitează
învăţarea modelată, dar nu este vitală pentru ea.

8.4.3. Conceptul de eu (self)

Bandura defineşte „eul în termenii structurilor cognitive care funcţionează ca sisteme de
referinţă internă, cât şi a setului de subfuncţii care implică percepţia, evaluarea şi reglarea
comportamentului" (Bandura, 1978, cit. Schultz, 1986, p. 387). Deci, eul nu reprezintă o entitate, ci un
set de structuri şi procese cognitive care reglează percepţia şi cogniţia.
Bandura consideră că două aspecte ale eului au o importanţă majoră: a) Întărirea eului
(autoîntărirea); b) Eficienţa eului (autoîntărirea).
a) Întărirea eului (autoîntărirea). Autoîntărirea este, în concepţia lui Bandura, tot atât de
importantă ca şi întărirea externă. O recompensă autoadministrată poate fi, de pildă, trăirea
sentimentului de mândrie sau satisfacţie, în timp ce o sancţiune autoadministrată poate fi reprezentată
de trăirea sentimentului de ruşine, culpabilitate sau depresie în legătură cu faptul că nu ne-am
comportat într-un anumit fel. Bandura consideră că majoritatea comportamentelor umane sunt reglate
prin intermediul auto întăriri lor. Standardele interne în raport cu care se evaluează comportamentul
sunt preluate prin învăţare de la surse model care sunt părinţii şi alte persoane semnificative din
copilăria subiectului.
b) Autoeflcienţa. Autoeficienţa se referă la cât de bine reuşeşte subiectul sa-şi atingă propriile
standarde interne. Bandura consideră că autoeficienţa se exprimă prin intermediul sentimentelor de
autostimă, de valoare personală, de adecvare şi eficienţă în abordarea realităţii. Autoeficienţa este
perceperea propriei capacităţi de a produce şi regla evenimentele vieţii. Persoanele care au standarde
interne exagerat de ridicate se autopedepsesc sever atunci când nu reuşesc să le atingă şi de aici pot
rezulta sentimente de depresie, descurajare, autodevalorizare. Bandura subliniază că persoanele cu
sentimentul autoeficienţei scăzut pot să se refugieze în alcool, să se resemneze sau să se refugieze într-
o lume de fantasme. Aceste persoane se simt neajutorate, incapabile să influenţeze evenimentele,

138
consideră că toate eforturile lor sunt inutile. Subiecţii sunt dependenţi şi anxioşi. Când întâlnesc un
obstacol renunţă la tentativele de a-l depăşi sau nici măcar nu încearcă să-l depăşească. Persoanele cu
sentimentul autoeficienţei ridicat au următoarele caracteristici: sunt capabile să facă faţă în mod
adecvat încercărilor vieţii; pentru că ele se aşteaptă la succes, ele vor persevera în tentative de depăşire
a obstacolelor; au o mare încredere în forţele proprii şi nu sunt blocate de dubitaţii; au performaţe
ridicate în activitate. Bandura consideră că modul în care omul îşi apreciază nivelul de autoeficienţă
depinde de: nivelul performanţelor anterioare; observarea succesului altor persoane (mai ales dacă
sunt asemănătoare cu noi); întăreşte sentimentul autoeficienţei; persuasiunea verbală poate creşte
nivelul autoeficienţei (şi invers, în funcţie de conţinutul acesteia); nivelul de activare internă. Oamenii
sunt mai înclinaţi să se aştepte la succes atunci când nu manifestă reacţii dezadaptative, de
supraactivare în condiţii de stres.

8.4.4. Stadiile învăţării modelate

După Bandura, modelarea se dezvoltă odată cu vârsta şi maturizarea, în copilărie, modelarea se
limitează la imitaţia directă pentru că la copii nu s-au dezvoltat încă abilităţile cognitive şi sistemele
imaginative (reprezentaţional) şi verbal, care stau la baza învăţării modelate, în cazul copiilor, este
necesar un număr mai mare de repetări pentru ca aceştia să reproducă un anumit comportament
observat (cam în jurul vârstei de 2 ani apar primele comportamente imitate).
Mai mult, la copiii mai mici funcţionează întăririle primare (hrană, pedeapsă, afecţiune), în
timp ce la copiii mai mari si la adulţi, întăririle se bazează mai mult pe aprobare sau dezaprobare. La
nivelul cel mai înalt de dezvoltare a copilului se produce internalizarea comportamentului ideal preluat
de la părinţi, iar recompensele şi sancţiunile încep să fie autoadministrate.

8.4.5. Modificarea comportamentului învăţat

Prin intermediul teoriei sale asupra învăţării sociale, Bandura urmăreşte un scop practic
imediat, şi anume găsirea celor mai eficiente modalităţi de modificare a comportamentului indezirabil
sau anormal. Dacă modelarea reprezintă modalitatea de bază în învăţarea unor comportamente, tot prin
intermediul modelării se poate modifica un comportament nedorit. Astfel, de pildă, Bandura a utilizat
metoda modelării pentru înlăturarea unor frici sau fobii (exemplu: un copil cu fobie de câini a fost pus
să urmărească, de la o distanţă sigură, cum alt copil de aceeaşi vârstă se joacă cu un câine). Deşi
abordarea lui Bandura se referă la comportamentul manifest, odată cu trecerea timpului, autorul a
început să fie tot mai mult preocupat de variabilele cognitive, mai precis de autoeficienţă. Un subiect
care şi-a rezolvat prin intermediul modelării fobia de şerpi, de pildă, îşi modifică nu numai
comportamentul manifest ci şi atitudinile, manifestând mai mult autoeficienţă în situaţiile care îi
produceau înainte anxietate.
În încheiere, trebuie să subliniem faptul că Bandura era de Părere că un comportament uman
este controlat atât de subiectul însuşi, prin intermediul operaţiilor şi proceselor cognitive cât şi de
mediu, prin intermediul stimulărilor de natură socială. El îşi denumeşte poziţia „determinism reciproc"
şi arată că „oamenii nu sunt nici obiecte pasive, controlate de forţe externe, nici subiecţi absolut liberi
care pot face şi deveni ceea ce vor".

139
 TEMA 9. ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII

9.1. Caracteristica generală a orientării umaniste

Vreme de aproape o jumătate de veac, psihologia a fost dominată de două mari şcoli: şcoala
psihanalitică, care punea accentul pe componenta instinctivă, iraţională, inconştientă a fiinţei umane şi
şcoala behavioristă, care îi considera, în esenţă, pe oameni nişte fiinţe mecanice, controlate din
exterior, dependente de mediul înconjurător. Reorientatea către uman câştigând tot mai mult teren în
psihologie, spre jumătatea secolului XX apare o nouă orientare psihologică numită psihologia
umanistă.
Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908 – 1970), a treia forţă în
psihologie, încă de la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două
mari orientări existente şi practicate în Occident. Behaviorismul şi psihanaliza, taxate ca incapabile de
a studia şi mai ales de a soluţiona problematica reală, concretă a omului contemporan, aflat în faţa
multor dileme şi contradicţii: „Eu cred că psihologia umanistă”, scrie Maslow, „trebuie să se ocupe
mai mult de problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece
toate problemele importante ale omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste,
boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii
umane şi la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţă omului” (Zlate, 2000). La rândul ei, Charlotte
Bruhler (1893 – 1974) susţinea că „psihologia umanistă se vrea a fi o soluţie la problemele umane ale
timpului nostru: cum să trăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare
între oamenii acestei lumi” (Zlate, 2000, p. 104).
După J.F.T. Bugental un alt reprezentat al şcolii umaniste, scopul ultim al psihologiei umaniste
îl reprezintă „descrierea potenţialităţilor native ale omului: creşterea sa, maturitatea şi declinul,
interacţiunea cu mediul fizic şi social, varietatea experienţelor dale, locul său în univers” (Zlate, 2000).
Prin urmare, psihologii umanişti consideră că obiectul de studiu al psihologiei ar trebui să fie
experienţa conştientă, subiectivă a individului. Ei consideră persoană ca fiind o fiinţă şi generoasă, cu
potenţial pentru creştere şi dezvoltare. Ei pun accentul pe unicitatea fiinţelor umane; pe libertatea lor
de a-şi alege propriul destin şi consideră folosirea metodelor ştiinţifice, statistice, cantitative ca
inadecvate pentru studiu fiinţei umane. În fond, psihologia ar trebui, în primul rând, să încerce şi îi
ajute pe oameni să îşi maximizeze potenţialul de creştere psihologică. Ea ţinteşte la a susţine
maturizarea lor psihică şi socială. Perspectiva umaniştilor este o perspectivă optimistă. Ea consideră că
oamenii luptă să îşi atingă propriul potenţial, să atingă maximul creşterii personale, în cadrul propriilor
limite (Malim, 1999). Aşadar, în centrul psihologiei umaniste este situat omul, cu viaţa şi personală şi
relaţională, presărată cu nimicurile cotidiene şi cu marile ei drame, cu ipostazele devenirii şi
autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, cu atitudinea lui activă faţă de propria sa existenţă. Şi toate
acestea nu doar cu scopul de a cunoaşte şi de a înţelege mai bine omul, ci pentru a-i oferi mijloace
specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă (vezi Zlate, 2000).
Între cei mai importanţi exponenţi ai abordării umaniste se numără A. Maslow (1908 – 1970),
C.R. Rogers (1902 – 1987), Charlotte Bruhler, J.F.T. Bugental, A. Combs, Th. Gordon, J. Cohen, A.
Wellek, A. De Peretti etc. Criticând atât behaviorismul (care postula o concepţie mecanicistă despre
om, considerându-l ca o maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile propuse), cât şi psihanaliza
(care reducea omul la instanţa sa iraţională, la o fiinţă controlată irevocabil de trecut); Carl R. Rogers
susţinea: „Omul nu are pur şi simplu caracteristicile unei maşini, el nu este pur şi simplu o fiinţă sub
controlul instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o
dimensiune a vieţii subiective” (Zlate, 2000). Mai departe, celebrul psihoterapeu american subliniază:
„Vreme îndelungată, omul nu s-a simţit pe sine decât ca o păpuşă vie, determinată de forţe economice,
de forţele inconştientului sau de forţele mediului înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituţii,
de teoriile ştiinţei psihologice. Dar el propune cu fermitate noua declaraţie de independenţă. El
denunţă alibiurile lipsei de libertate. El se alege pe sine angajându-se, într-o lume extrem de dificilă şi
adesea tragică, să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci Sinele său unic şi
individual” (Zlate, 2000). Tocmai acest Sine unic şi individual este, după Rogers, autenticul obiect de

140
studiu al psihologiei. În cazul abordării umaniste, nu este vorba nici de omul autonom, total
nedeterminat şi independent de mediul înconjurător, extern, dar nici de omul heteronom, vizat de
Skinner, căruia îi este refuzată orice formă de intenţionalitate. Nu este vorba nici de omul
preprogramat al lui K. Lorenz, încorsetat în propriile sale instincte, dar nici de omul lui Freud, care
pendulează între Sine, Eu şi Supraeu, între principiul plăcerii şi cel al realităţii. Este vorbă de omul
activ, proectiv, stăpân pe sine, dornic de a fi el însuşi, care se construieşte şi se autoactualizează
permanent.
Aşadar, în psihologia umanistă se desprinde concepţia caracterului unic al fiinţei umane, fiinţe
valoroasă prin ea însăşi, întrucât este capabilă să-şi dirijeze în mod responsabil propria devenire, fiinţă
liberă, care îşi alege propriile căi de formare şi de evoluţie, care îşi alege modalităţile de reactualizare
şi valorificare a potenţialităţilor de care dispune. Se desprinde concepţia caracterului deschis şi
autoreglabil al fiinţei umane, capabilă de a-şi hotărî viaţă, de a se schimba, de a se detaşa mereu de
sine şi de a se autoevalua, de a avea o perspectivă lucidă şi critică faţă de propriile intenţii şi acte, de a
se autoactualiza şi autoperfecţiona (vezi Zlate, 2000).
Abordarea umanistă a răspuns şi răspunde unei nevoi extrem de importante: aceea de a forţa
psihologii să ţină seama de experienţa subiectivă a individului şi de importanţa pe care o are
autoaprecierea în funcţionarea psihologică. Psihologia umanistă reprezintă contragreutatea abordărilor
deterministe care au dominat psihologia în cea mai mare parte a secolului XX. În plan practic,
psihologii umanişti au contribuit (şi contribuie) la elaborarea unor metode de evaluare a conceptului de
sine şi la dezvoltarea tehnicilor terapeutice care promovează respectul de sine, autonomia individuală.
Principalele critici care au fost aduse psihologiei umaniste se referă la:
1. Terminologia sa (ca şi cea folosită de psihanalişti) nu este clar definită şi, prin urmare, nu
este uşor testabilă, cu toate că Rogers însuşi de exemplu, le-a cerut psihologilor să îi studieze ideile. El
şi colegii săi şi-au adus o importantă contribuţie în domeniul cercetării psihoterapeutice, prin
intermediul şedinţelor terapeutice pe casete şi supuse apoi analizei cercetătorilor;
2. Terapia centrată pe client elaborată de Rogers pare a avea anumite limite. De exemplu,
terapia rogersiană are mai mult succes în cazul indivizilor mai logici şi motivaţi să caute ajutor.
Clienţii izolaţi sau cu turburări profunde pot avea nevoie mai mult de un ajutor direct, pentru
schimbarea comportamentului lor;
3. Valorile susţinute de psihologii umanişti au fost şi ele criticate, susţinându-se că pun prea
mult accentul pe starea de bine individual, neglijând orice legătură cu starea de bine a celorlalţi
(Wallach şi Wallach, 1983, Malim, 1999).

9.2. Concepţia lui A. Maslow asupra persoanei.

Piramida trebuinţelor / nevoilor
9.2.1. Schiţă biografică
Samuel Maslow s-a mutat în Statele Unite din oraşul ucrainean Kiev, vorbind doar limba rusă
şi limba idiş, o limbă cunoscută de evreii europeni. După o scurtă şedere la Philadelphia, s-a mutat în
New York cu rudele sale. Acolo a cunoscut-o pe Rose, o vară primară care i-a devenit soţie, şi care s-a
dovedit a fi mai devotată religiei decât familiei. Abraham Maslow a fost primul din cei şapte copii ai
lor, şi s-a născut de „ziua păcălelilor” în anul 1908. Soarta într-adevăr l-a înzestrat cu nişte părinţi care
i-au asigurat „izvorul etern de suferinţă”. Maslow susţinea că mama lui era rece, incorectă, religioasă
într-un mod superstiţios, şi foarte devotată în a-l face să sufere (Hoffman, 1988). Ameninţările
continue legate de pedeapsa divină l-au afectat profund: „Mi se spunea că nu voi mai creşte dacă sar pe
fereastră. Ei bine, am sărit pe fereastră şi apoi m-am măsurat”. Maslow a ajuns în final la concluzia că
religia este o formă agresivă de superstiţie, atitudine pe care şi-o apăra cu o mare tenacitate.
Experimentele de genul celor de mai sus i-au salvat sănătatea mintală, dar nu l-au îndepărtat de
hărţuiala religioasă continuă la care îl supunea mama lui. În timp ce urma instrucţia religioasă forţată
de mama lui, i se cerea să-şi proclame dragostea faţă de aceasta. Atunci când se îneca în cuvinte, când
îi scăpau lucrurile din mână sau când izbucnea în lacrimi, mama lui exclama: „Vedeţi! Mă iubeşte atât
de mult încât nici nu se poate exprima în cuvinte!” Actele de cruzime ale mamei erau numeroase şi

141
variate. Avea grijă ca el să primească mai puţină mâncare decât fraţii lui, o insultă la statusul lui de
frate mai mare şi un mesaj nu prea subtil: din moment ce mâncarea înseamnă „dragoste”, el nu era
deloc iubit. Într-o zi, tânărul Maslow a adus acasă nişte discuri înregistrate de valoare şi le-a aşezat pe
podeaua sufrageriei pentru inspecţie, apoi a plecat nepăsător din cameră, fără a-i răspunde mamei la
comanda „Adună-ţi murdăria”, când s-a întors, ea ţipa: „Ce ţi-am spus eu?”, şi îşi împlânta tocurile
pantofilor în nepreţuitele discuri. Altă data a adus două pisicuţe şi le-a ascuns în pivniţa casei. Dar
Rose le-a auzit şi s-a înfuriat că el a adus pisici vagaboande la ea în casă şi le-a hrănit în vasele ei. Sub
privirea îngrozită a tânărului Maslow, a luat fiecare pisicuţă şi a lovit-o cu capul de peretele pivniţei
până a murit.
Maslow şi-a exprimat de mai multe ori duşmănia faţă de mama sa, spre dezaprobarea fraţilor
lui. Când aceasta a murit, el a refuzat să vină la înmormântare. În contrast cu cruzimea mamei sale,
tatăl lui Maslow, Samuel a fost mereu absent. Probabil datorită căsătoriei sale nefericite, pleca
dimineaţa devreme de acasă, şi îşi făcuse un obicei în a sta până târziu la slujbă. Când ajungea acasă,
de cele mai multe ori copii erau deja în pat. În copilărie, Maslow n-a avut nici un fel de relaţie cu tatăl
său. Ca şi Adler şi spre deosebire de Freud sau Sullivan, Maslow a fost mai mult „băiatul tatei”, decât
„băieţelul mamei”. Ca şi în cazul lui J. Rotter, intelectul tânărului Maslow a fost hrănit de bibliotecile
din Brooklyn. Dar viaţa din Brooklyn era grea pentru băieţii evrei, şi accesul la biblioteci era dificil. S-
a obişnuit să stea de partea evreilor, ca nu cumva să devină o pradă a bandelor de tineri evrei care
controlau zona. Pentru propria apărare, Maslow a încercat să i se alăture unei bande de tineri evrei, dar
aceştia îi cereau să omoare pisici şi să arunce cu pietre în fete, acte ce nu-i stăteau în fire. În schimb, se
strecura cu pricepere de acasă la bibliotecă atât de des, încât a terminat foarte repede cărţile pentru
copii, şi a primit abonament pentru adulţi.
La şcoală, antisemitismul era o problemă zilnică. O dată, a fost primul din clasă la ora de
pronunţie, dar profesoara bigotă a continuat să-i dea exerciţii până a greşit, şi apoi a anunţat în faţa
clasei că ea ştia că Maslow era doar un prefăcut. Totuşi Maslow s-a descurcat foarte bine la scoală
având chiar şi porecla „evreul isteţ”. La toate acestea se adăugau şi problemele legate de înfăţişarea sa.
Fiind greoi şi cu un nas proeminent, a fost deseori ridiculizat. Tatăl lui a declarat în faţa întregii
familii: „nu-i aşa că e cel mai urât puşti pe care l-aţi văzut vreodată?”. Asemenea întâmplări i-au adus
un complex puternic de inferioritate şi-l făceau să-şi descrie copilăria ca „extrem de nefericită”. După
ce a urmat cursurile unui liceu de băieţi unde s-a descurcat destul de bine, cu excepţia unor materii de
bază, a vrut să se înscrie la Cornell, una dintre puţinele universităţi din Estul Statelor Unite care nu
avea limitări stricte pentru numărul de evrei admişi. Cel mai bun prieten al său, vărul Will, fusese deja
acceptat acolo, dar lui Maslow i-a lipsit încrederea pentru a se înscrie. Renunţând la Cornell, în iarna
anului 1925, Maslow s-a înscris la City College unde a avut atât bucurii, cât şi tristeţi. Trigonometria a
fost un adevărat chin pentru Maslow, nici măcar nu putea suporta să participe la cursuri. A eşuat
datorită absenţelor, chiar dacă a trecut examenele. Spre deosebire de majoritatea oamenilor, Maslow
nu se putea descurca cu lucrurile mai neplăcute din viaţă. Dacă nu suporta să facă ceva, nu făcea, chiar
dacă era un lucru necesar.
Maslow s-a decis să urmeze dreptul. Înscris la o şcoală fără prea mult prestigiu, s-a plictisit
imediat. A renunţat la drept, dezamăgindu-şi tatăl care îl sfătuise de la început să aleagă dreptul. În
această perioadă, Maslow a devenit interesat se socialism, dar nu a devenit niciodată un activist, cum a
fost Adler. Poate că era preocupat de alte lucruri, cum ar fi atracţia sa faţă de vara primară Bertha.
Probabil din dorinţa de a se depărta de Bertha, „de care nu mă puteam apropia... nicicum”, şi din
dorinţa de a i se alătura lui Will, Maslow s-a transferat la Cornell în 1927.
Universitatea Cornell a fost în mare parte o experienţă proastă pentru Maslow. În ciuda lipsei
unor reguli exclusive privitoare la evrei, antisemitismul era în floare în Ithaca şi în universitate.
Maslow s-a stabilit în College town, o comunitate ce găzduia oamenii cu un statut social mai mic.
Mulţi proprietari din Ithaca refuzau să-i primească în chirie pe evrei, şi ziarul studenţesc Cornell Sun, a
înlăturat evreii din personal. Însă Univ. Cornell a înlesnit primul contact al lui Maslow cu psihologia.
Psihologia de la început părea orice altceva decât atrăgătoare. Maslow a avut ghinionul de a se înscrie
în clasa profesorului Edward B. Titchener. Discipol al lui Wilhelm Wundt, fondatorul psihologiei,
Titchener a venit la U. Cornell în 1892, ca susţinătorul cel mai aprig al „structuralismului” lui Wundt.

142
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Maslow s-a transferat înapoi la City College după numai
un singur semestru. Celălalt motiv era dorul pentru Bertha. Însă atunci când a căutat-o, timiditatea l-a
împiedicat să-şi demonstreze dragostea. Într-o zi, în prezenţa Anei, sora Berthei, Maslow stătea lângă
aceasta, râvnind să o atingă. Văzând timiditatea lui Maslow şi pasivitatea Berthei, Ana a devenit
nerăbdătoare şi i-a împins unul în braţele celuilalt, şi de atunci „viaţa a început”.
În primăvara anului 1928 Maslow a aflat de atmosfera liberală de la Universitatea din
Winsconsin, şi de profesorii de acolo, printre care Kurt Koffka, fondatorul psihologiei globale, şi s-a
transferat. În acea vară, într-o vizită la City College, un profesor i-a recomandat cartea „Psihologia
anului 1925”, ce conţinea un eseu de John B. Watson, cel mai de seamă behaviorist de atunci. Maslow
scria mai târziu: „Capitolul lui Watson m-a impresionat cel mai mult... deodată mi se înfăţişa
posibilitatea unei ştiinţe a psihologiei”. Cât de ironic poate fi faptul că un viitor umanist a fost întors
către viitorul său academic de către un psiholog care vroia să ia în considerare doar stimulii şi
răspunsurile. Dar Maslow era axat pe psihologie, în ciuda descoperirii că profesorul Koffa fusese doar
în vizită, şi deja părăsise campusul din Winsconsin. În timp ce cariera lui începuse, viaţa personală era
încă la strâmtoare. Bertha era dragostea lui, se gândea mereu la ea, până când nu a mai putut suporta şi
a cerut-o în căsătorie printr-o telegramă. Aceasta a acceptat, şi în ultima zi a anului 1928, s-au
căsătorit. Dezamăgirea lui la plecarea lui Koffa s-a potolit repede, deoarece micul departament de
psihologie al Universităţii din Winsconsin avea profesori şi studenţi care în cele din urmă aveau să
devină celebrii. Studenţii erau trataţi ca şi colegi ai profesorilor. Până în 1930 când şi-a terminat
doctoratul, Maslow participase deja la mai multe cursuri de specializare. L-a cunoscut pe Clark Hull,
care avea să devină cel mai important teoretician din anii 30.
Timpul trecea, Maslow a început să-şi câştige o reputaţie, iar ura faţă de cruzimile din copilărie
şi dezgustul faţă de antisemitism au început să pălească. A devenit o persoană călduroasă şi primitoare,
dar se putea simţi şi o urmă de amărăciune. Se poate spune că Maslow a depăşit curajos o copilărie
tragică, dar care şi-a lăsat o amprenta de neşters.
Maslow a continuat să lucreze la Winscounsin până când şi-a terminat disertaţia - completă în
1934 apoi a ocupat un post temporar la Teachers College, din cadrul U. Columbia. În cele din urmă,
Maslow a obţinut un post permanent la Brooklyn College (1937 – 1951). Între 1951 şi 1962 a prezidat
departamentul de psihologie de la Univ. Brandeis. În 1968, a devenit preşedintele Asociaţiei
Americane a Psihologilor. A decedat în 1970 în urma unui infarct.

9.2.2. Concepţia lui Maslow asupra persoanei

Dragostea lui Maslow pentru muzică şi atracţia pentru academicienii şi politicienii liber-
cugetători se sprijinea pe devotamentul său iniţial asupra studiului comportamentelor neschimbătoare
ale animalelor. A demonstrat că în comportamentul sexual al maimuţelor există de fapt un joc al
dominării. Deşi a ajutat la stabilirea unui interes în „ierarhiile dominării” la primate, Maslow a
abandonat în cele din urmă activitatea.
Fiind preocupat de câştig în perioada depresiunii economice, Maslow a intrat la Medicină. Ca
de obicei, datorită motivaţiei extrinseci, Maslow s-a plictisit repede şi a renunţat. Având în faţa o piaţă
a muncii slabă, şi refuzul unei cercetări datorită anti-semitismului, Maslow era pregătit să accepte
orice. Spre fericirea lui, psihologul Edward L. Thorndike a devenit interesat de munca lui. Thorndike
lucra la Teachers College din cadrul Univ. Columbia şi era autorul „legii efectului”, un principiu de
bază al învăţării. În loc să urmărească pisicile cum scăpau din cuşti, avea planuri mai mari pentru
aplicarea psihologiei şi a primit 100.000$ pentru punerea lor în aplicare. Maslow se putea întoarce la
New York să-şi continue cercetarea şi în acelaşi timp să-şi câştige şi existenţa.
Chiar şi atunci când studia animalele în Wisconsin, Maslow a devenit interesat de disputa
Freud-Adler. New-York-ul se afla în cea mai fascinantă perioadă a psihologiei personalităţii: Horney,
Fromm, Adler şi alţii, printre care şi Koffka, reprezentat al psihologiei globale. Dintre aceştia Adler a
avut un impact mai mare asupra sa. Când s-a prezentat la una din conferinţele lui, a fost plăcut surprins
să găsească o sală aproape goală. Având o competiţie slabă pentru a-i capta atenţia lui Adler, cei doi au
devenit apropiaţi. Fără îndoială, noţiunile lui Adler, cum ar fi: interesul social, lupta pentru
superioritate şi ideea „puterea creaţiei individuale”, l-au influenţat puternic pe Maslow.

143
 Psihologia gestaltistă a contribuit probabil cel mai mult la evoluţia intelectuală a lui Maslow,
fiind preocupată iniţial cu percepţia şi susţinea ideea că percepţiile simple sunt întreguri realizate din
părţi integrate. Pot fi luate în considerare părţile sau întregul, dar niciodată la un loc. Aşa că, la fel ca şi
într-un mozaic, amănuntele ce formează feţele şi figurile din lucrările de artă, pot fi apreciate ca întreg
sau pe părţi. Mai important, părţile şi întregul sunt entităţi separate, dar sunt fără scăpare legate între
ele: întregul este format prin integrarea părţilor în aşa fel încât părţile şi întregul nu pot exista separate
una de cealaltă. Teoria gestaltistă era compusă din legi de organizare care explicau cum părţile formau
întreguri. Această idee a întregului a devenit fundamentală pentru Maslow. Pentru a o demonstra, a
făcut o analogie referitoare la studiul stomacului. Stomacul poate fi examinat prin extragerea dintr-un
cadavru şi examinarea sa ca şi când ar funcţiona independent de corpul din care a fost luat. Alternativ,
stomacul poate fi studiat în organisme vii. Pentru Maslow, cea din urmă variantă e de preferat,
deoarece stomacul nu poate fi pe deplin înţeles în afara corpului în care e integrat. La nivelul
motivaţiei, în cadrul stomacului, nu stomacului îi e foame, ci individului.
Pentru Maslow, factorii motivaţionali sunt suportul personalităţii. Motivaţie provine din
cuvântul rădăcină „motiv” şi se referă la procesul prin care organismele sunt împinse spre scopuri.
Nevoile sunt tensiuni simple care cer a fi satisfăcute. Foamea este un exemplu. Conceptul de „nevoie”
este tradiţional şi pare uşor de înţeles, însă Maslow a considerat că este un concept ambiguu. Putem fi
induşi în eroare observând anumite comportamente şi atribuindu-le unei anumite nevoi. Spre exemplu,
oamenii cărora nu le este foame, dar mănâncă, nu îşi satisfac nevoia de foame, ci nevoia de securitate.
Maslow şi-a susţinut punctul de vedere că un comportament, gând sau sentiment dat poate apărea
datorită mai multor motivaţii. Henry A. Murray a adoptat o poziţie similară. Oamenii sunt obişnuiţi
să caute un motiv pentru orice comportament semnificativ al lor sau al altora. De fapt, comportamentul
uman este extraordinar de complex. Orice acţiune a cuiva poate fi determinată de mai multe motivaţii.
Spre exemplu, prim comportamentul sexual, omul urmăreşte nu numai creşterea self-esteem-ului, dar
şi nevoia de apropiere, prietenie, securitate, dragoste. În timp ce nevoile pe care le are un om sunt
universale, metodele pentru satisfacerea lor pot fi specifice culturii fiecărei persoanei. Cu toţii avem
nevoia de a menţine o părere bună despre noi înşine. Acest self-esteem se poate ridica în modalităţi
diferite de la o persoană la alta: fiind un bun atlet, un bun pictor, un nemaipomenit olar, sunt câteva din
aceste modalităţi diferite. De asemenea, mediul poate determina forma particulară de satisfacere a unei
nevoi. De exemplu, modul de satisfacere al foamei depinde până la un anumit nivel de locul în care ne
aflăm: într-o excursie, într-un supermagazin, acasă. O motivaţie nu poate fi luată în considerare
separată de alte motivaţii. Motivaţiile se află în relaţii cu alte motivaţii, relaţii de o complexitate
aproape infinită. Henry A. Murray a adoptat o poziţie similară.
Maslow oferă două răspunsuri la întrebarea: „Pot oamenii trăi numai din pâine?” Răspunsul
este „Da, atunci când nu există deloc pâine”, şi „Nu, atunci când este pâine din belşug”. Se poate lua
exemplul oamenilor înfometaţi care se gândesc numai la mâncare, visează numai la mâncare. Pentru
ei, orice alt interes nu este important. Viaţa însăşi e definită prin „a mânca”. Oricum, tabloul e diferit
atunci când oamenii sunt hrăniţi, când mâncarea e din abundenţă. Satisfacerea foamei determină
oamenii să-şi urmărească şi alte nevoi, care încep să domine individul, luând locul foamei. După ce şi
acestea sunt satisfăcute, alte nevoi le iau locul. Maslow a stabilit o ierarhie a trebuinţelor sau nevoilor,
pornind de la nevoile biologice, până la nevoile cele mai abstracte:
Trebuinţele fiziologice cuprind necesităţile biologice pentru apă, oxigen, proteine, vitamine,
temperatura normală a corpului, somn, sex, exerciţii fizice şi altele. Acestea pot fi considerate mai
mult impulsuri decât nevoi.
Trebuinţa de securitate / siguranţă include protecţia, stabilitatea, structura, legea, ordinea,
libertatea. Această nevoie poate fi urmărită în reacţiile negative foarte puternice ale copiilor mici, la
orice schimbare neaşteptată în jurul lor. Aceste reacţii la copii sau la adulţi la diferiţi stimuli sugerează
activarea acestei nevoi. Se poate observa similitudinea cu ideea adusă de Karen Horney, referitoare la
„anxietatea de bază”.
Trebuinţa de dragoste şi apartenenţă orientează persoana spre relaţii afectuoase cu cei din
jur şi spre o anumită poziţie în familie sau în grup. Maslow a studiat aşa numitele „sensitivity groups”,
ansambluri de oameni ce se întâlneau pentru a-şi destăinui sentimente intime şi pentru a deveni

144
apropiaţi. Maslow a văzut în acest curent o creştere a nevoii de contract interpersonal şi intimitate
dintre oamenii.
Trebuinţa de stimă este împărţită în două categorii: 1) dorinţele personale de acceptabilitate
autoritate competenţe, realizare, încredere, independenţă şi libertate, şi 2) dorinţa de respect din partea
altor oamenii incluzând atenţia, recunoaşterea, aprecierea, statusul, prestigiul, faima, dominaţia şi
demnitatea. Satisfacerea acestor nevoi dă naştere sentimentelor de auto-valoare, încredere în sine şi
putere psihologică. Dar încurcarea satisfacerii acestor nevoi produce sentimente de inferioritate,
slăbiciune şi neajutorare, care duc la descurajare, compensare sau nevroză.
Cea mai importantă năzuinţă este „nevoie de actualizare a sinelui”, „dorinţa de auto-
împlinire... tendinţa omului de a-şi realiza potenţialul”. Această forţă puternică poate fi atribuită
dorinţei de a deveni cât mai mult ceea ce suntem, de a realiza cât mai mult din ceea ce suntem capabili.
Oamenii se simt într-un fel constrânşi să devină ceea ce pot să devină, fie atlet, părinte, jurnalist.
Muzicieni simt nevoia de a face muzică, artişti să picteze, poeţii să scrie. În manifestarea acestui
proces de actualizare a sinelui oamenii diferă cel mai mult. Deoarece fiecare persoană e diferită, ceea
ce fiecare persoană simte că trebuie să devină e unic.
Maslow a numit primele patru nevoi de bază „nevoi deficienţă” (d-needs), deoarece în
împlinirea lor este inclus şi mediul, pentru ca persoana să evite boala fizică şi neadaptarea psihologică.
Citând dovezi din cercetări, Maslow a ajuns la concluzia că apetitul sau preferinţele culinare
individuale sunt un indiciu foarte clar cu privire la nevoile fiziologice sau deficitele organismului.
Dacă în corp o substanţă biochimică anume lipseşte, individul va încerca să satisfacă deficienţa prin
dezvoltarea unei pofte faţă de elementul nutriţional lipsă. Maslow a găsit sprijin pentru această teorie
în teoria homeostaziei a lui Walter Cannon. Prin homeostazie se înţelege tendinţa organismului de a
menţine constanţi parametrii mediului intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o
influenţă extern. Maslow a constatat următoarele: 1) oamenii tânjesc permanent la satisfacerea lor; 2)
lipsa îmbolnăveşte oamenii sau opreşte dezvoltare lor; 3) satisfacerea vindecă boala produsă de
deficienţă; 4) proviziile stabile previn aceste boli; 5) oamenii sănătoşi nu au deficienţă.
Nevoia de actualizare a sinelui tinde să nu apară până ce nu există o satisfacere anterioară a
nevoilor fiziologice, de siguranţă, de dragoste şi de stimă. Însă chiar şi satisfacerea nevoilor de bază nu
e suficientă pentru a garanta apariţia acestui proces de actualizare a sinelui. Persoanele care se află în
cadrul acestui proces psihologic arată o satisfacere suficientă a nevoilor de bază. Pe deasupra nu sunt
bolnavi, îşi folosesc pozitiv capacităţile şi motivaţia este legată de un set de valori persoanele.
Actualizarea sinelui nu se referă la compensarea deficitelor, ca în cazul nevoilor-D, ci privesc mişcarea
ascensională, optimizantă dincolo de anumite standarde.
Maslow a ierarhizat trebuinţele / nevoile de bază intr-o „piramidă” a trebuinţelor / nevoilor.

Ordinea ierarhică a trebuinţelor după Maslow

Figura 9.1

actualiz.
sinelui
trebuinţa
de stimă

trebuinţa de dragoste
şi apartenenţă

trebuinţa de siguranţă

trebuinţele fiziologice

145
 Nevoile de la bază sunt predominante, cer satisfacerea lor imediată. Ele apar mai devreme în
procesul de dezvoltare şi cer satisfacerea imediată. O deficienţă într-o nevoie de la baza piramidei
domină funcţionare personalităţii până când e satisfăcută. Numai atunci persoana e eliberată să se
adreseze nevoii care e mai sus în piramidă. Nevoia de siguranţă e mai puternică decât nevoia de
dragoste, dar foamea le domină.
Maslow susţine că în societatea actuală, satisfacerea trebuinţelor unei persoanei de rând, poate
fi în proporţie de 85% din fiziologice, 70% de siguranţă, 50% dragoste, 40% stima şi doar, 10% de
actualizare a sinelui. De asemenea, oamenii nu trebuie să-şi satisfacă în proporţie de 100% o nevoie
pentru ca următoare să apară. Dacă nevoie de dragoste e satisfăcută în proporţie de 10%, nevoia de
stimă nu apare deloc, dar la o proporţie 25%, nevoia de stima apare cu doar 5%.
Există bineînţeles şi excepţii la apariţia nevoilor în această ordine. Romeo şi Julieta şi-au dat
viaţa pentru dragostea. Mahatma Ghandi a fost dispus să-şi nege siguranţa şi trebuinţele fiziologice
pentru valori înalte, ca demnitate personală, egalitatea socială şi libertatea politică. El a fost capabil să-
şi nege trebuinţele de la baza piramidei treptat, concentrându-se asupra valorilor mai importante.
Ghandi a fost aruncat într-un lagăr de concentrare şi chinuit prin intermediul torturii, înfometării şi
epuizării.
Cel mai tipic exemplu de inversare al nevoilor este atunci când trebuinţa de dragoste este
satisfăcută o dată cu trebuinţa de stimă. Persoana care crede că satisfacerea trebuinţei de stimă implică
şi dragostea, poate adopta atitudinea că iubirea vine doar la cei puternici, respectaţi şi temuţi. Pentru o
astfel de persoană, trebuinţa de a fi un obiect al afecţiunii este întâlnită prin afişarea unei măşti a
încrederii, şi susţinerea convingerii că această mască atrage „dragostea”. Este posibilă de asemenea
dispariţia completă a unei nevoi, în cazul unui individ antisocial (psihopat), spre exemplu, a cărui sete
de dragoste din copilărie nu a fost niciodată potolită şi deci o perioadă critică în dezvoltarea acestui
individ a fost ocolită. De asemenea nivelul de aspiraţie al unui individ poate fi redus permanent. Spre
exemplu, o persoană care a trăit în şomaj sau în sărăcie groaznică mai mult timp, poate continua să
caute doar satisfacţii minime în viaţă, cum ar fi obţinerea mâncării sau a adăpostului.
Maslow a încercat să înţeleagă valorile sădite în natură prin observarea esenţei culturii omului.
Doar alegerile, gusturile şi judecatele unei fiinţe umane sănătoase ne vor spune multe despre ceea ce
este bun pentru întreaga omenire în lunga ei existenţă. Maslow a studiat cele mai importante
personalităţi umane, definindu-le ca fiind acele persoane sănătoase din punct de vedere psihic, al
maturităţii şi desăvârşirii lor. El a desemnat câteva din aceste personalităţi, capacităţile şi talentele
care-i ajută să facă ceea ce pot ei mai bine şi care îi ajută să se dezvolte la nivel superior. Ei trăiesc
după povăţuirea lui Nietzsche „Fiţi, deveniţi ceea ce sunteţi (cu adevărat)!”
Caracteristici comune marilor personalităţi sunt următoarele: perceperea clară, eficientă a
realităţii şi relaţii confortabile cu aceasta; aşteptări / expectanţe de la sine, de la alţii şi de la natură;
spontaneitate, simplitate, naturaleţe; centrarea pe problemă (dacă intervine ceva străin, ei considera că
au o misiune de îndeplinit în legătura cu acel „ceva”; detaşare şi nevoia de intimitate; caracter puternic
şi independenţă relativă faţă de mediu; continua împrospătare a aprecierii; experienţa mistică de vârf;
„Gemeinschaftsgefuehl” – sentimentul comunitar de înrudire şi de identificare cu rasa umană (acelaşi
cuvânt german utilizat de către Adler şi mai târziu prin „interes social”; relaţii personale cu ceilalţi
(puternice, dar limitate ca număr); structura caracterială democratică; discriminare etică între bine şi
rău, metode; sens filozofic; creativitate; transcendenţa în oricare culturi particulare; imperfecţiuni:
uneori nechibzuit, nepoliticos din punct de vedere social, rece, plictisit, iritat, încăpăţânat, uită repede,
indispus, prostuţ, mânios, mândru în aparenţă, naiv, anxios, vinovat, neadaptat.
Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere
este mai puternică decât nevoia de a înţelege. Între cele două ierarhii de trebuinţe există o interacţiune
reciprocă. Astfel, este imposibil ca un subiect să devină autoactualizat dacă trebuinţele sale de
cunoaştere sau înţelegere nu sunt satisfăcute.Maslow arată că există şi excepţii de la ierarhia
trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat unei cauze cu preţul vieţii şi-au negat trebuinţele
fiziologice sau pe cele de securitate.
Metamotivaţiile: În urma studiului asupra persoanei autoactualizate, Maslow ajunge la
concluzia că acestea sunt conduse de ceea ce el numea metamotivaţii. El afirma că persoana

146
autoactualizată nu se străduieşte să obţină ceva ci evoluează. Persoanele la care funcţionează
metamotivaţiile nu luptă pentru reducerea unor deficienţe şi nu caută să reducă nişte tensiuni, scopul
lor fiind să-şi îmbogăţească existenţa, să crească tensiunea psihică căutând noul şi experienţele cu
caracter provocativ. Maslow arată că persoana autoactualizată nu este motivată în sens obişnuit (să
reducă o tensiune) ci în direcţia maximizării propriului potenţial. Metamotivaţiile reprezintă mai
curând moduri de a fi, decât căutarea şi atingerea unor obiective. Frustrarea atingerii metamotivaţiilor
produce, ceea ce Maslow numea metapatologia. (Maslow, 1967). În astfel de cazuri sursa îmbolnăvirii
psihice este mai puţin explicită pentru individ. Metapatologia reprezintă diminuarea dezvoltării
plenare a potenţialităţilor fiinţei umane.

Metapatologiile metamotivaţiilor
Tabelul 9.1.
Metamotivaţii Metapatologie
Nevoia de adevăr Neîncredere, cinism, scepticism
Bunătate Ură, repulsie, dezgust, tendinţa de a se baza doar pe sine însuşi.
Frumuseţe Vulgaritate, nelinişte, lipsă de gust.
Unitate, integritate Dezintegrare
Dihotomie - Transcendenţă Tendinţa de a gândi în extreme (alb-negru). O viziune simplistă asupra
vieţii.
Vivacitate Robotizare. Sentimentul de determinare totală; lipsa emoţiilor şi
entuziasmului; senzaţia de gol interior.
Unicitate Pierderea sentimentului individualităţii; pierderea sentimentului eu-lui
propriu.
Perfecţiune Lipsă de speranţă.
Necesitate Haos, lipsă de predictibilitate.
Completitudine - finalitate Incompletitudine, încetarea demersului de orientare spre scop; lipsă de
speranţă.
Justiţie Supărare, cinism, neîncredere, absenţa legii, egoism
Ordine Insecuritate, pierderea siguranţei şi predictibilităţii, nevoia de a fi în
gardă.
Simplitate Complexitate inutilă. Confuzie. Pierderea orientării.
Bogăţie interioară, totalitate, Depresie, stânjeneală, pierderea interesului pentru lume.
comprehensivitate
Uşurinţă (lipsă de efort) Oboseală, încordare, rigiditate, atitudine nefirească.
Tendinţă ludică Depresie, lipsă de umor, lipsa de entuziasm, lipsa de bucurie în viaţă.
Auto-suficientă A pune responsabilitatea pe seama altora.
Semnificaţia Lipsa de sens, disperare.

Preferinţele, valorile şi motivaţiile marilor personalităţi au fost de un mare interes pentru

Maslow. Un număr de asemenea „valori ale fiinţei” întâlnite la autoevaluatori a fost identificat de
Maslow: adevărul, bunătatea, frumuseţea, unitatea şi deplinătatea fiinţei, transcendenţa, pofta de
viaţă, unicitatea, perfecţiunea, completitudinea, judecata, ordinea, simplitatea, bogăţia, integritatea,
tendinţa de a nu depune mare efort, de a se destinde, îndestularea propriei persoane. Toate aceste
„meta – trebuinţe” sau „valori ale fiinţei” sunt strâns legate de trebuinţele aprecierii de sine.
Maslow credea că „autoevaluatorii” sunt predispuşi mai mult decât ceilalţi la a avea experienţe
intense, mistice, asociate cu sentimentul limitării de sine, al puterii depline, dar şi al nevoii de ajutor,
pierderii noţiunii de timp şi de spaţiu şi cu o mare fantezie, nedumerire sau întristare şi o anumită
evlavie. Astfel de experienţe au foarte mare importanţa pentru persoană, făcând-o mai puternica (îşi au
punctul de plecare în dragoste şi sex, în momentele de izbucnire a creativităţii, în momentele de aflare
de sine şi în cele de fuziune a persoanei cu natura).

147
 Contribuţiile lui Maslow sunt multe şi variate. Accentul cade pe credinţa sa cum că valorile şi
trebuinţele omului sunt înnăscute, pe criticele aduse ştiinţei psihologice, pe speculaţiile, sale în
legătură cu realitatea şi pe contribuţiile sale în diversele câmpuri de cercetare şi discipline. Maslow
este singurul dintre psihologi, care a insistat asupra faptului că trebuinţele sunt legate de natura umană
aşa cum este legată vocea de boxe. El pune mare accent pe existenţa trebuinţelor şi valorilor universale
ale omului şi pe ordinea lor biologică. La fel ca şi Rogers, Maslow credea în faptul că „individul poate
deveni mai încrezător în sine, mai protejat, mai sincer cu sine şi mai raţional decât este predispus a fi„
(înţelepciunea organismului – „bodily wisdom”). Maslow a criticat în special demersurile tradiţionale
în determinarea unor standarde pentru funcţionarea optimă a personalităţii. De asemenea, demersurile
ştiinţifice prea exagerează faptul că oamenii se aseamănă atât de mult cu animalele, încât rezultatele
testelor pe animale ar putea fi generalizate la aceştia. Analogiile realizate între oamenii şi animale sunt
neconcludente, iar natura lor diferă. Maslow ca şi Sullivan credea că cele mai multe trebuinţe umane
fundamentale pot fi satisfăcute doar prin intermediul relaţiilor interpersonale. Deşi el nu a dezvoltat
nici o metodă de psihoterapie, de cele mai multe ori a utilizat interacţiuni terapeutice pe baza bunelor
relaţii interpersonale. Ideile lui Maslow, mai ales ierarhia trebuinţelor, au fost adoptate pentru multe
domenii profesionale, în special pentru managementul personalului, marketing şi operaţii
organizaţionale.

9.3. C. Rogers: teoria fenomenologică a personalităţii

Teoria personalităţii elaborată Carl Rogers, în 1959, a constituit una dintre primele provocări
reale la adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogers consideră că aceste
viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei foarte înguste în legătură cu
potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, o personalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una
care a reuşit sa reducă tensiunile dintre părţile sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni,
iar pentru teoreticienii psihometriei, simpla absenţă a simptoamelor unei tulburări sugerează că
individul este sănătos mintal.
Nevoile umane. Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care se
manifestă prin năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii în
permanenţă (dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au o necesitate
fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea sa clinică, deduce că
probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al personalităţii unei fiinţe
umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest lucru folosind termenul nevoie de
autoactualizare – necesitatea de actualizare sau de realizare a potenţialului propriu. Deoarece această
necesitate este atât de importantă, Rogers susţine că evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre
de viaţă. Experienţele care ne încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau
utile, pe când pe cele care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau
neplăcute. Deoarece fiecare individ are capacităţii şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul
set de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice.
Conceptul de sine. O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările psihanalitice şi
psihometrice ale personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă, şi nu
împărţită în secţiuni sau părţi separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui”, deoarece, în lucrul cu
pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lor interioare”, pentru
care psihologul a propus denumirea de concept de sine, şi că, deseori, erau tulburaţi de
comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-mi stă în fire să fac asta”, ar fi o
remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de „sine” este fundamental în teoria lui Rogers
asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi dintre pacienţii săi aveau o imagine a aceea ce doreau să
fie (sinele ideal), foarte diferite de felul în care credeau că sunt în realitate. Cu cât sinele ideal era mai
diferit de sinele real, cu atât pacientul se simţea mai anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între
sinele ideal şi cel real este deseori evidentă la persoane care suferă de boli digestive. În care sa,
Grăsimea este o problemă feminină, Susie Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi
anorexia nervoasă, apar ca urmare a importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societatea
occidentală. Femeile sunt continuu sub presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iar

148
respectul lor de sine este legat de succesul pe care îl au în hrănirea şi îngrijirea altora. Pregătirea
mâncării este, şi ea, o cale de exprimarea a personalităţii. Cei care suferă de anorexie au deseori
imagini corporale anormale, considerându-se graşi atunci când sunt extrem de slabi. În parte, terapia
lui Orbach constă în modificarea imaginii de sine a suferinzilor, pentru a aduce imaginea sinelui ideal
mai aproape de sinele real.
Preţuirea. Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este
necesitatea preţuirii. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte persoane, preţuire
care să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect. Pentru că este vorba, într-
adevăr, de o necesitate, şi nu de un element fără de care să ne putem descurcă, este foarte important ca
omul să găsească această preţuire şi, în unele cazuri, acest lucru poate deveni atât de important, încât
să interfereze cu nevoia de autoactualizare. După Rogers, în aceste condiţii, individul începe să aibă
probleme.
Condiţii de valorare. În general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de un
comportament „adecvat”. Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se comportă într-un
anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile de comportament care pot şi
care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de
valorare şi sunt foarte importante în ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc
individul spre tipurile de comportament aprobate de societate. Când aceste condiţii de valorare impun
individul să acţioneze pe căi cu totul opuse comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de
persoana respectivă, atunci apare ameninţarea, pentru că necesitatea de autoactualizare a individului
este ameninţată. Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar dacă acest lucru nu-
i este foarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile sale.
Mecanisme de apărare. Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul
dezvoltă mecanisme de apărare, care protejează sinele de confruntare cu situaţia reală. Aceste
mecanisme de apărare sunt de două tipuri: negarea (adică refuzul de a admite că există vre-o
neconcordanţă) şi distorsionarea (adică falsificarea sau modificarea amintirii experienţei neplăcute,
pentru a deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta uneori probleme psihice serioase,
deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste mecanisme de apărare în viaţa cotidiană.

Viziunea lui Rogers asupra personalităţii

Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască” pe care o folosim în raport cu alte
persoane, în viaţa cotidiană. El afirma că este important faptul ca această „mască” să fie similară
„sinelui interior” real, pentru că, în caz contrar, omul ar fi considerat drept un prefăcut. Dar chiar dacă
personalitatea se potriveşte cu sinele interior, nu este totuşi identică, şi fiecare fiinţă umană este
singura care ştie cum este pe dinăuntru.
Preţuirea necondiţionată. După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupune
inexistenţa conflictelor între „condiţiile de valorare” şi imboldul lăuntric de autoactualizare, deoarece
pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în decursul vieţii, care le oferă o
preţuire necondiţionată. Cu alte cuvinte, individul ştie că există cineva, sau a existat cineva în trecut,
care ţine la el indiferent de comportamentul său. Preţuirea necondiţionată este deosebit de valoroasă,
pentru că eliberează individul de necesitatea de a căuta tot timpul aprobarea socială, dându-i în schimb
libertatea de a-şi explora talentele, înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima
necesitatea de autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea produce.
Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi care nu le-au dat
copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în schimb le-au condiţionat
întotdeauna dragostea de „buna purtare”. Acest lucru, aprecia el, a transmis copilului mesajul că nu era
iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt copil, ideal, care să nu fie niciodată obraznic.
Prin urmare, aceşti copii au crescut cu năzuinţa de a fi admiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp
autoactualizarea. Astfel de persoane tind să aibă standarde ridicate de comportament, foarte nerealiste,
altfel spus, conceptul lor de sine ideal nu se mai corelează deloc cu sinele real.

149
 9.4. Ch. Buhler: teoria intenţionalităţii
Charlota Buhler a elaborat teoria dezvoltării pers-ţii accentuând asupra faptului, că la baza
naturii umane stă „intenţia”. Intenţionalitatea se manifestă prin realizarea alegerilor din timpul vieţii
pentru obţinerea scopurilor, pe care însuşi personalitatea poate şi să nu le conştientizeze. După Buhler,
deseori, doar o singură dată în viaţă, la finele ei personalitatea este capabilă să conştientizeze esenţa
profundă a aşteptărilor precedente şi să aprecieze în ce măsură ele s-au realizat. Buchler (1968) în
legătură cu formarea şi realizarea scopurilor evidenţiază 5 stadii de bază ale ciclului vieţii: Faza №1,
se prelungeşte până la 15 ani. Ea se caracterizează prin lipsa unor scopuri exacte la om. Copilul
trăieşte cu prezentul, iar despre viitor are o reprezentare difuză. În perioada aceasta are loc dezvoltarea
aptitudinilor fizice şi intelectuale; Faza №2, de la 15 – 20 ani, corespunde perioadei de preadolescenţă
şi adolescenţă. În perioada aceasta omul conştientizează necesităţile, aptitudinile şi interesele sale. Are
planuri grandioase de viitor, legate de alegerea şi determinarea profesiei, partenerului şi a sensului
vieţii personale; Faza №3, de la 25 la 40 – 45 de ani şi corespunde maturităţii. Este cea mai bogată
perioadă a vieţii. Se caracterizează prin determinarea unor scopuri exacte, ce permit obţinerea
stabilităţii în plan profesional şi în viaţa personală; Faza №4, de la 45 la 65 de ani. Este o vârstă solidă
ce se caracrerizează prin formularea concluziilor referitoare la activitatea anterioară şi performanţele
obţinute; Faza №5, de la 65 – 70 ani. În perioada aceasta mulţi oamenii încetează să-şi realizeze
scopurile fixate în adolescenţă. Forţele care le-au mai rămas le utilizează la petrecerea timpului liber,
călătorii, s-au pur şi simplu liniştit îşi petrec ultimii ani de viaţă. Este perioada în care persoanele
încearcă să-şi ofere existenţei un oarecare conţinut, percepându-l ca ceva integru. Unii analizându-şi
viaţa ajung la concluzia că au realizat toate sarcinile, iar alţii sunt dezamăgiţi deoarece nu şi-au realizat
sarcinile sale.

9.5. R. May. Psihologia existenţială

Rollo Reese Мау s-a născut pe data de 21aprilie 1909 în orăşelul Ada. În 1950 Мау a susţinut
doctoratul pe tema „Importanţa anxietăţii” (The meaning of Anxiety, Мау). Cu trei ani mai târziu a
scris cartea «Omul în căutarea sa proprie» (Man's Search for Himself, Мау, 1953), graţie căreia a
devenit cunoscut în cercurile de profesionişti. În 1958 în colaborare cu Ernest Angel şi Henry
Ellenberger, a publicat cartea «Existenţa: o dimensiune nouă în psihiatrie şi psihologie» (Existence: A
New Dimention in Psychiatry and Psychology). Cartea aceasta le-a adus la cunoştinţă psihoterapeuţilor
americani noţiunile de bază ale terapiei existenţiale.
În 1971 May a primit premiul asociaţiei psihologilor din America. Timp de mulţi ani May a
fost considerat liderul psihologiei existenţiale din America. Primii existenţialişti printre psihologi şi
psihoterapeuţi au început să apară în Europa. Printre cei mai remarcabili existenţialişti se numără
Ludwig Binswanger, Medard Boss, Victor Francl. În concepţia sa asupra omului May în special
accentuează faptul că personalitatea este unicală.
La fel ca şi alţi existenţialişti May considera că:
1) existenţa (existence) precede esenţa (essence), astfel este mult mei important ce fac oamenii
decât ce sunt ei;
2) oamenii integrează în sine atât trăsăturile subiectului cât şi a obiectului; aceasta înseamnă că
ei sunt nişte fiinţe care atât cândesc cât şi acţionează;
3) oamenii au tendinţa de a găsi răspunsurile la cele mai importante întrebări ce se referă la
sensul vieţii;
4) libertatea şi responsabilitatea întotdeauna se echilibrează una pe alta, deaceea nici una
dintre ele nu poate fi prezentă în om în lipsa celeilalte;
5) teotiile dure ale personalităţii transformă omul în obiectul şi subiectul cercetării,
manifestând o atitudine neumană faţă de el.
Psihologia existenţială merită o apreciere înaltă pentru aptitudinea de a organiza şi folosi totul,
ce ar putea să contribuie la dezvoltarea personalităţii.

150
 TEMA 10. TEORIILE PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII

10.1. R. Cattell şi teoria factorială a personalităţii

Personalitatea este cea care permite o predicţie asupra a ceea ce va face o persoană într-o
situaţie dată” R. Cattell.
Ţinta lui Cattell în studiul său asupra personalităţii este de a prevedea comportamentul, de a
prevedea ceea ce o persoană va face ca răspuns la stimulul unei situaţii. El nu face referire la
modificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce a fost scopul
multor teoreticieni despre care am discutat deja. Subiecţii lui Cattell erau oameni normali ale căror
personalităţi le-a studiat şi nu tratat. Cattell credea că este imposibil (sau cel puţin neînţelept) să
încerci să schimbi o personalitate înainte de a înţelege în detaliu ce trebuie schimbat.
Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situaţie clinică. În schimb
abordarea sa este riguros ştiinţifică, dovedind observarea comportamentului şi adunarea a numeroase
date asupra fiecărui subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobişnuit ca peste 50 de tipuri de
măsurări să se facă la un subiect.
Aspectul specific al abordării de către Cattell este ceea ce face cu datele obţinute. El aplică
procedeul statistic al analizei factoriale ce implică evaluarea relaţiilor dintre fiecare pereche posibilă
de măsurători luate de la un grup de subiecţi pentru determinarea factorilor comuni. Dacă 2 măsurători
arată o corelaţie ridicată, Cattell este sigur în sugerarea că măsoară aspecte similare sau legate între ele
ale personalităţii. Cattell numeşte aceşti factori „trăsături” pe care le vede ca şi elemente mentale ale
personalităţii. Numai când cunoaştem trăsăturile caracteristice ale unei persoane putem prevedea cum
va acţiona acea persoană într-o situaţie dată. Pentru a înţelege deplin o persoană trebuie apoi să putem
descrie în termeni precişi modelul (şablon) al trăsăturilor ce definesc acea persoană ca individ.

Viaţa lui Cattell

Cattell s-a născut în Staffordshire, Anglia, unde a avut o copilărie şi tinereţe fericită. Părinţii
aveau exact aceleaşi standarde de performanţă pe care le aşteptau de la copilul lor, dar şi îngăduitori cu
petrecerea timpului. Când avea 9 ani, Anglia a intrat în primul război mondial. O casă de lângă el a
fost transformată în spital şi a văzut cortegii de oameni răniţi întorcându-se de pe câmpurile de luptă
din Franţa. A scris că această experienţă l-a făcut neobişnuit de serios pentru un copil şi conştient de
„scurtimea vieţii şi nevoia de împlinire atunci când este posibil”. Ulterioara dedicare a muncii sale
poate să-şi aibă originea în acele timpuri. Cattell a simţit de asemenea concurenţa cu un frate, ce era
mai în vârstă cu 3 ani. A scris despre problemele pe care le-a avut în încercarea de a-şi menţine propria
libertate de dezvoltare în confruntarea cu un frate ce nu putea fi învins. La 16 ani a intrat la
Universitatea din Londra pentru a studia fizica şi chimia. A absolvit peste 3 ani, dar anii petrecuţi în
Londra i-au intensificat interesul pentru problemele sociale. Şi-a dat seama că cunoaşterea fizicii nu-l
înzestrează cu posibilitatea de a face faţă bolilor sociale şi a ajuns la concluzia că singura soluţie este
studierea minţii umane. Era o decizie curajoasă pentru anul 1924, pentru că în Anglia psihologia era
privită ca o disciplină a excentricilor şi erau puţine posibilităţi profesionale. În Anglia erau doar 6
profesori de psihologie. În ciuda sfatului dat de prieteni, Cattell şi-a făcut studiile la Universitatea din
Londra lucrând cu eminentul psiholog statistician Charles E. Spearman care a dezvoltat tehnica
factorului de analiză.
După absolvire în 1929, Cattell şi-a dat seama că prietenii au avut dreptate: erau puţine locuri
de muncă de psiholog. A ţinut prelegeri la Exeter University, a scris o carte despre Anglia şi între timp
a condus cercetarea şi scrierea unor cărţi. A rezolvat aplicarea factorului de analiză, pe care Spearman
îl folosise pentru măsurarea unor abilităţi mentale, pentru structura personalităţii. În această perioadă
lui Cattell i s-au agravat problemele bolii digestive ca rezultat al suprasolicitării muncii, hranei proaste
şi traiului într-un apartament rece dintr-o mansardă. Soţia l-a părăsit din cauza proastelor perspective
economice şi a faptului că era complet absorbit de munca sa. Totuşi Cattell a obţinut câteva beneficii
din acea perioadă grea de muncă. „Acei ani m-au făcut la fel de prudent şi viclean ca o veveriţă care a

151
cunoscut o iarnă lungă”. Experienţa l-a forţat să se concentreze mai mult pe problemele practice decât
pe teme teoretice sau experimentale pe care le-ar fi putut efectua în condiţii mai comode şi mai sigure.
La 8 ani după ce şi-a luat doctoratul, Cattell a obţinut în sfârşit posibilitatea de a lucra cu norma
întreagă în psihologie. Marele psiholog american Edward L. Thorndike l-a invitat să petreacă un an în
laboratorul lui la Universitatea Columbia din New York. Anul următor a devenit profesor de
psihologie la Clark University în Worcester Massichusetts, iar în 1941 s-a mutat la Universitatea
Hardvard, unde, după cum a spus, „a înflorit seva creativităţii”. Neîmpovărat de orele de predare sau
alte îndatoriri academice, Cattell s-a dedicat în întregime cercetării. A publicat peste 400 articole şi 35
cărţi, o creaţie monumentală ce reflectă dedicarea şi perseverenţa.

Modul lui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii

Cattell a definit trăsătura ca o relativă permanentă tendinţă de reacţie, alcătuind unităţile
structurale de bază ale personalităţii. A clasificat trăsăturile în câteva moduri. O trăsătură comună este
cea pe care o are oricine într-o anumită măsură. Inteligenţa, extrovertirea, sociabilitatea sunt exemple
de trăsături comune. Oricine are aceste trăsături, dar unii le au într-un grad mai mare decât alţii.
Motivul pentru care Cattell a sugerat că aceste trăsături comune sunt universale este acela că oamenii
au un potenţial ereditar similar şi sunt supuse unor presiuni sociale similare, cel puţin în interiorul
aceleiaşi culturi.
Oamenii diferă ca urmare a faptului că au în măsură diferită aceste trăsături comune. De
asemenea diferă datorită trăsăturilor unice pe care le au; acele aspecte ale personalităţii pe care le
deţin puţini alţi oameni. Trăsăturile unice sunt vizibile în atitudinile şi interesul nostru. De exemplu, o
persoană poate avea un interes exagerat pentru fluturi, altul poate fi pasionat în favoarea interzicerii
goliciunii picioarelor în public.
Al doilea mod de clasificare a trăsăturilor este acela de a le împărţi în trăsături de abilitate, de
temperament şi dinamice.
Trăsăturile de abilitate determină cât de eficientă va fi o persoană în munca pentru atingerea
scopului propus. Inteligenţa este o trăsătură de abilitate; nivelul nostru de inteligenţă ne ajută să
decidem cât de mult ne vom strădui să ne atingem scopul, cum ar fi de exemplu absolvirea facultăţii.
Trăsăturile de temperament descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentului
nostru - de exemplu cât de perseverenţi, uşuratici sau iritabili suntem. Aceste trăsături afectează modul
în care reacţionăm la o situaţie dată.
Trăsăturile dinamice sunt forţele dinamice ale comportamentului nostru şi definesc motivaţia,
interesul, ambiţia.
Al treilea mod de clasificare a trăsăturilor - trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă (profunde) -
este în funcţie de stabilitatea, permanenţa lor.
Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii ce sunt în legătură unele cu
altele, dar nu sunt un factor al personalităţii pentru că nu sunt determinate de o singură sursă. De
exemplu, câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia, teama iraţională sunt
trăsături de suprafaţă ale nevroticismului.
De o mai mare importanţă sunt trăsăturile sursă, factori unitari ai personalităţii, care sunt mult
mai stabili şi permanenţi. Fiecare trăsătură sursă dă naştere unui aspect al comportamentului. Ele sunt
factori individuali ce se combină pentru explicarea trăsăturilor de suprafaţă.
După origine, trăsăturile sursă se clasifică în trăsături structurale sau de mediu înconjurător.
Trăsăturile structurale îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat înnăscute.
De exemplu, băutul alcoolului poate da naştere comportamentelor ca: lipsa de grijă, flecăreala,
vorbirea mormăită. Analiza factorială va arăta care din aceste caracteristici sunt trăsături sursă.
Trăsăturile determinate de mediu derivă din influenţele asupra noastră a mediului social şi
fizic. Ele sunt trăsături învăţate şi comportamente ce-şi pun pecetea asupra personalităţii.
Comportamentul unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui oraş este modelat diferit de
comportamentul cuiva din clasa de sus, dintr-un mediu luxos. Un ofiţer militar de carieră are un alt
mod de comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem că Cattell a recunoscut interacţiunea
dintre persoană şi variate situaţii.

152
 Trăsăturile sursă - factorii de bază ai personalităţii
După mai mult de 2 decenii de intensă cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell a identificat
16 trăsături sursă ca şi factori de bază ai personalităţii. Aceşti factori sunt probabil cel mai bine
cunoscuţi în forma în care sunt cel mai des utilizaţi, în Testul obiectiv de personalitate numit ”16
factori de personalitate” (16 PF).

Dimensiunile teoriei Cattell a celor şaisprezece factori de personalitate

Tabelul 10.1.
A rezervat sociabil
B mai puţin inteligent inteligent
C sentimental stabil emoţional
E docil autoritar
F serios nonşalant
G expeditiv conştiincios
H timid aventuros
I dur sensibil
L încrezător suspicios
M practic fantezist
N direct viclean
0 sigur de sine anxios
Q1 conservator îngrijorat
Q2 dependent de grup autonom
Q3 necontrolat controlat
Q4 relaxat încordat
Este important să ne reamintim că în sistemul lui Cattell aceste trăsături sursă sunt elemente de
bază ale personalităţii, aşa cum atomul este unitatea de bază a lumii fizice.
Cattell a argumentat că psihologii nu pot genera legi despre personalitate sau să o înţeleagă pe
deplin fără a fi în stare să descrie precis natura acestor elemente.
Trăsăturile dinamice: forţele motivaţionale
Cattell a definit trăsăturile dinamice ca fiind legate de motivaţie, un punct de vedere important
în multe teorii ale personalităţii. Cattell a argumentat că o teorie a personalităţii ce nu ia în considerare
forţele dinamice sau motivaţionale este incompletă, ca o descriere a unei maşini care omite
menţionarea combustibilului folosit.
Sunt 2 feluri de trăsături dinamice: ergi şi sentimentele. Cuvântul „erg'' derivă din cuvântul
grecesc „ergon” ce înseamnă muncă sau energie. Cattell a folosit „erg” pentru definirea conceptului de
instinct. Ergii sunt sursă interioară pentru comportament, sunt unitatea de bază a motivaţiilor care
conduc instinctele: curiozitate, sex, protecţie proprie, afirmarea propriei persoane, securitate, foame,
mânie, dezgust, supunere.
Un erg este o trăsătură sursă structurală: un sentiment este o trăsătură sursă modelată de mediul
înconjurător. Sentimentul este un şablon al atitudinilor învăţate, ce se concentrează asupra unui aspect
important al vieţii personale, cum ar fi soţul / soţia, ocupaţia, religia, hobby-urile unui popor. Ergii şi
sentimentele motivează comportamentul, dar există o diferenţă esenţială între ele. Pentru că este o
trăsătură structurală, ergul este o structură permanentă a personalităţii. Poate deveni mai puternică sau
mai slabă, dar nu poate dispărea. Un sentiment, care este rezultatul învăţării, poate să nu fie învăţat sau
poate dispărea, astfel încât el nu este important în viaţa unei persoane.
Cattell defineşte atitudinile ca fiind interesul, emoţiile şi comportamentul faţă de o persoană,
obiect sau eveniment. Aşa cum Cattell foloseşte termenul, nu se referă exclusiv la o opinie în favoarea
sau contra a ceva, cum este tradiţional folosit cuvântul „atitudine” în psihologie. Definiţia lui Cattell
este mai largă, cuprinzând toate emoţiile sau acţiunile noastre faţă de un obiect sau situaţie.
Trăsăturile noastre dinamice şi atitudinile sunt raportate la subsidiar, ceea ce simplu înseamnă
că înăuntrul personalităţii, unele elemente sunt subsidiare sau subordonate altora. Atitudinile sunt
subsidiare sentimentelor, iar sentimentele ergului. Cattell a exprimat aceste relaţii într-o diagramă
153
numită grilă dinamică. Forţele noastre motivaţionale, ergii sunt aşezate în dreapta Sentimentele sunt
indicate prin cercuri la mijlocul diagramei. Fiecare sentiment este subsidiar unuia sau mai multor ergs.
Atitudinile, la stânga, arată sentimentele şi comportamentul unei persoane faţă de un obiect.
Şablonul fiecărei persoane este organizat ca un sentiment principal pe care Cattell îl numeşte
sentimentul faţă de sine. Acesta este conceptul de sine ce se reflectă virtual în toate atitudinile şi
comportamentele noastre. Sentimentul de sine produce stabilitate, coerenţă şi organizare pentru toate
trăsăturile sursă şi este legat de exprimarea sentimentelor şi ergului. Este printre ultimele sentimente,
ce ating un nivel maxim de dezvoltare. El contribuie la satisfacerea tuturor trăsăturilor dinamice şi
astfel controlează toate structurile personalităţii.
Influenţa eredităţii şi a mediului
Cattell a arătat un mare interes pentru relativa influenţă a mediului şi eredităţii în modelarea
personalităţii. A cercetat importanţa eredităţii şi a mediului sau a factorilor situaţionali statistic,
comparând similarităţile găsite la gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţi în familii diferite,
copii negemeni crescuţi de aceeaşi familie sau de familii diferite. Astfel a putut estima influenţa
geneticii şi a mediului.
Pentru unele trăsături rezultatul a demonstrat că ereditatea joacă un rol important. De exemplu,
datele lui Cattell arată că 80 % din inteligenţă (factorul B) şi 80 % din timiditate vis-a-vis de spiritul
aventuros (factorul II) pot fi datorate factorului genetic. Cu acestea şi cu alte trăsături, ereditatea a fost
considerată ca o influenţă dominantă, o descoperire care l-a condus pe Cattell să argumenteze în
favoarea unei înmulţiri selective pentru a se naşte o populaţie mai inteligentă.
În general Cattell a concluzionat că 1/3 din personalitatea noastră este determinată genetic şi
2/3 este determinată de influenţa factorului social şi de mediu.
Dezvoltarea personalităţii
Cattell a propus 6 etape în dezvoltarea personalităţii umane. Aceste etape acoperă întreaga
viaţă de la naştere la bătrâneţe.

Etapele dezvoltării personalităţii după Cattell

Tabelul 10.2.
Etapa Vârsta Dezvoltarea
Copilăria mică 0 - 6 ani Înţărcarea, învăţarea igienei corporale, formarea ego-ului,
superego-ului, a atitudinilor sociale.
Copilăria 6-14 Independenţa faţă de părinţi, identitate proprie.
propriu - zisă
Adolescenţa 14-23 Conflicte pentru independenţă, afirmare proprie, sex.
Maturitatea 23 - 50 Satisfacţie în carieră, căsătorie, familie.
Maturitatea târzie 50 - 65 Schimbarea personalităţii ca răspuns la schimbarea fizică şi a
condiţiilor sociale.
Bătrâneţea 65 + Adaptarea la pierderea prietenilor, carierei, poziţiei sociale.
(senescenţa)

Copilăria mică, durând de la naştere la 6 ani, este perioada formativă cea mai importantă în
dezvoltarea personalităţii. În timpul acestei perioade, copilul este influenţat de părinţi în comportament
şi efectuarea toaletei personale. Atitudinile sociale sunt formate ca şi ego-ul, superego-ul, sentimentul
de securitate sau insecuritate, atitudinea faţă de autoritate şi posibila tendinţă spre nevropatie. Cattell
nu a fost un urmaş al lui Freud, dar a încorporat ideile lui conform cărora anii timpurii de viaţă sunt
cruciali în formarea personalităţii şi conflictele orale şi anale pot afecta personalitatea.
Între 6 şi 14 ani, perioada copilăriei, sunt puţine probleme psihologice. Această etapă
marchează începutul atitudinii de independenţă faţă de părinţi şi o dezvoltare a identificării cu egalii
(cei de o vârstă cu el). Aceasta este urmată de o perioadă de dezvoltare mult mai tulburătoare şi
stresantă: adolescenţa, între 14 şi 23 ani. Incidenţa tulburărilor emoţionale şi delicvenţei creşte în
timpul acestei perioade. Oamenii tineri manifestă multe conflicte pe drumul spre independenţă,
afirmarea de sine, sex.

154
 A patra fază a dezvoltării, maturitatea, este o perioadă de satisfacţie şi productivitate în ceea
ce priveşte cariera, căsătoria, familia. Personalitatea devine mai puţin „fluidă” şi mult mai stabilă în
comparaţie cu etapele anterioare, iar stabilitatea emoţională creşte. Cattell a găsit puţine schimbări în
ceea ce priveşte interesul şi atitudinile în această perioadă.
Maturitatea târzie cuprinde dezvoltări ale personalităţii ca răspuns la schimbările fizice şi
sociale. Sănătatea şi vigoarea pot slăbi după 50 ani, ca şi atractivitatea, iar sfârşitul vieţii este
previzibil. În timpul acestei perioade de obicei oamenii îşi reevaluează valorile personale şi îşi caută o
nouă identitate. Aceasta este o optică similară cu a lui Jung privitor la schimbările de personalitate din
perioada de mijloc a vieţii.
Bătrâneţea, etapa finală a vieţii, presupune adaptarea la pierderi - moartea soţului, rudelor,
prietenilor; cariera pierdută la pensionare, pierderea statutului social şi un sentiment de singurătate şi
insecuritate.
Imaginea lui Cattell asupra naturii umane
Definiţia dată de Cattell asupra personalităţii arată punctul lui de vedere asupra naturii umane.
El a scris: „Personalitatea este cea care permite o predicţie a ceea ce o persoană va face într-o situaţie
dată.''
Pentru ca un comportament să fie previzibil trebuie să fie civilizat şi ordonat. Predicţia ar fi
dificilă fără constanţă, regularitate, consecvenţă. De exemplu, Cattell a scris că partenerul poate
prevedea de obicei cu o acurateţe considerabilă ce va face celălalt într-o situaţie dată, pentru că
comportamentul lui din trecut a fost consecvent şi ordonat. Astfel imaginea lui Cattell asupra naturii
umane dă puţin loc spontaneităţii, pentru că aceasta ar exclude predictibilitatea. Deci voinţa liberă vis-
a-vis de determinism, părerea lui Cattell pare a fi mai mult de partea determinismului.
Cattell nu a numit nici un scop ultimativ şi necesar care domină comportamentul. Astfel nu este
loc pentru actualizarea sinelui sau altă formă ultimativă de împlinire care să ne tragă, nu sunt nici
conflictele universale sau cele instinctuale psihosexuale cele care să ne împingă înainte. Totuşi Cattell
a menţionat influenţa determinantă a primei perioade de viaţă şi a copilăriei; dar nu avem impresia din
scrierile lui Cattell că el crede că oamenii sunt prinşi de forţele copilăriei şi sunt incapabili să modifice
influenţa acestor forţe în timpul unei perioade ulterioare de dezvoltare.
Punctul personal de vedere al lui Cattell asupra naturii umane este mai clar. În anii tinereţii, el
era optimist în ceea ce priveşte abilitatea noastră de a rezolva problemele înfruntând societatea. A
prezis că vom câştiga mai multe cunoştinţe despre mediul înconjurător şi control asupra mediului.
Oricum, realitatea nu a corespuns aşteptărilor lui Cattell şi optimismul său a scăzut. El chiar a sugerat
că natura umană şi societatea au regresat.
Evaluarea teoriei lui Cattell
Cattell şi-a asumat sarcina de a evalua obiectiv personalitatea folosind 3 tehnici primare de
evaluare. A numit datele rezultate „date L”, „date Q” (chestionarul), „date T” (teste).
Tehnica de obţinere a „datelor L” presupune observarea comportamentului specific al unei
persoane. Comportamentul este mai bine observat în viaţa reală decât în laborator. De exemplu,
observatorii pot înregistra frecvenţa absenţelor la serviciu, şcoală, conştiinciozitatea în îndeplinirea
îndatoririlor, stabilitatea emoţională, sociabilitatea. Lucrul important în ceea ce priveşte „datele L” este
că ele cuprind comportamente ce pot fi văzute de observator şi care se manifestă într-un mediu natural.
Tehnica „datelor Q” constă în chestionare. Dacă tehnica „datelor L” cere un observator pentru
evaluarea subiecţilor, tehnica „datelor Q” cere ca subiectul să se evalueze pe sine. Se folosesc variate
chestionare, incluzând inventare de personalitate autodescriptive cum este MMPI şi scale de măsurare
a atitudinilor, intereselor, opiniilor. Chiar şi interviurile pot fi folosite atunci când subiecţii se
evaluează pe ei înşişi în orice aspect al comportamentului ce este examinat.
Cattell a recunoscut că „datele Q” au limitele lor. În primul rând, unele persoane pot avea o
limitată conştiinţă de sine, astfel încât răspunsurile lor pot să nu reflecte cu acurateţe adevărata natură
a personalităţii lor. În al doilea rând, chiar dacă subiecţii se cunosc bine pe ei înşişi, nu vor ca
cercetătorii să-i cunoască şi astfel pot în mod deliberat să-şi falsifice răspunsurile. Efectul este agravat
de faptul că „datele Q” implică chestionare de care cei mai mulţi subiecţi îşi pot da seama ce urmăresc,
ei pot uşor să judece ce aspect a, personalităţii este evaluat. De exemplu, dacă eşti întrebat dacă preferi

155
să fii singur sau cu alţi oameni, poţi ghici că chestionarul se referă la gradul de sociabilitate. Dacă eşti
timid şi sensibil la această problemă poţi spune că preferi să fii cu alţi oameni, pentru a tăinui ceea ce
consideri că ar fi un aspect deranjant al personalităţii tale. De aceea, Cattell a avertizat că rapoartele
„datelor Q” nu trebuie automat acceptate ca fiind corecte.
Tehnica ”datelor T” presupune folosirea a ceea ce Cattell numea teste obiective, în care o
persoană răspunde fără a şti ce aspect al comportamentului este evaluat. Aceste teste împiedică
neajunsurile testelor „datelor Q” făcând dificil pentru un subiect să ştie ce măsoară testul. Dacă nu poţi
ghici ce încearcă examinatorul să afle, atunci nu poţi distorsiona răspunsurile pentru a ascunde ceva
despre tine. De exemplu, dacă ţi se arată o pată de cerneală, nu poţi prezice dacă interpretarea va
dezvălui că eşti sociabil sau timid, nesigur sau apatic. Cattell a numit asemenea teste cum ar fi testul
Rorschach, testul tematic de apercepţie şi testele asociaţiilor de cuvinte teste ”obiective”, deoarece
rezistă la falsificare. Este important de notat că pentru cei mai mulţi psihologi această folosire a
cuvântului „obiectiv” este înşelătoare.
Cattell a dezvoltat câteva teste pentru evaluarea personalităţii, cel mai important fiind testul 16
PF, bazat pe 16 trăsături sursă majore. Testul este pentru persoane de cel puţin 16 ani şi dă un scor
pentru fiecare din cele 16 niveluri. Răspunsurile sunt măsurate obiectiv şi un serviciu computerizat
poate să noteze scorul şi interpretarea rezultatelor. Testul este folosit pe scară largă pentru evaluarea
personalităţii în scopul cercetării, pentru diagnostic clinic şi pentru anticiparea succesului în ocupaţia
avută. Cattell a dezvoltat câteva variante ale testului 16PF. Pentru evaluarea unui larg număr de
tulburări emoţionale a complectat chestionarul de analiză clinică pentru măsurarea a 28 de trăsături
sursă: 16 din testul 16PF şi 12 (cum sunt anxietatea, vinovăţia, paranoia) pentru evaluarea
personalităţilor anormale. Sunt disponibile, de asemenea, teste de evaluare a factorilor psihologici
pentru vârstele 12-18 ani, 8-12 ani, 6-8 ani. Versiuni au fost pregătite pentru măsurarea unor aspecte
specifice ale pesonalităţii cum sunt: anxietatea, depresia, nevrotism.

Ca sistem ce organizează un imens volum de cercetări, ce acumulează o mare cantitate de date

experimentale într-o arie deseori definită ca istorie subiectivă, intuiţie şi speculaţie şi oferă noi căi de
evaluare a personalităţii, teoria lui Cattell cere consideraţie. Oricum cantitatea cercetării făcută de
Cattell şi complexitatea metodei analizei factoriale sunt câteva dintre motodele pentru acceptarea
scăzută a punctului său de vedere.
Munca lui Cattell a fost descrisă, respectată şi adeseori citită. Din păcate pare prea precisă.
Cattell relata că vânzarea cărţii sale „Analiza ştiinţifică a personalităţii” (1970) a fost mai mare în
Anglia, Germania, Australia, Japonia decât în SUA. De asemenea menţiona că psihologii din Europa
au apreciat teoria şi cercetarea sa ca fiind mult mai relevantă decât se apreciază în SUA. În ciuda
proclamării legitime că analiza factorială este una obiectivă, precisă din punct de vedere tehnic, totuşi
există posibilitatea ca subiectivismul să afecteze metodologia cercetării. În câteva etape, în procesul de
cercetare al lui Cattell, sunt necesare decizii, ceea ce poate influenţa prin preferinţele şi opiniile
personale. De exemplu, în faza iniţială de colectare a datelor, psihologul trebuie să decidă ce test să
folosească şi ce aspecte ale comportamentului să măsoare. Cercetătorul trebuie să decidă ce tehnică a
analizei factoriale să se aplice şi ce nivel de semnificaţie statistică va fi acceptat ca adecvat. O dată ce
factorii au fost identificaţi, cercetătorul trebuie să aleagă cum să fie etichetaţi. Dacă numele alese sunt
ambiguu interpretate, ele pot să nu exprime cu acurateţe natura factorilor. Aceasta nu sugerează că
teoria lui Cattell este fragilă, dar criticismul indică existenţa posibilităţii erorilor subiective în
interiorul abordării analizei factoriale. În ciuda eforturilor lui Cattell şi asociaţilor săi de a convinge
psihologii de utilitatea metodei, ei au reuşit pe o scară redusă. Teoria lui este una dintre cele mai ferm
ancorate (legate) de date şi una dintre cele mai sistematic construită şi a adus multă informaţie despre
stuctura personalităţii. Cattell a rămas convins că într-o zi modul lui de abordare va face posibil să
prevadă comportamentul uman cu acelaşi grad de acurateţe cu care putem prevedea mişcarea
planetelor. Indiferent care ar fi rezultatele, este clar că abordarea personalităţii şi investigaţiile asupra
importanţei influenţei geneticii sunt continuate în cercetarea contemporană a personalităţii.

156
 10.2. Eysenck H. şi teoria factorială a tipurilor de personalităţii
Gordon Allport şi Raymond Cattell au fost printre primii cercetători ai personalităţii care au
sugerat că factorii moşteniţi la naştere modelează personalitatea şi pot fi la fel de importanţi ca factorii
de mediu.
Dovezile sunt tot mai multe în susţinerea ideii că trăsăturile de personalitate sunt influenţate de
factorii ereditari. Cercetările ce susţin o legătură între moştenirea genetică şi personalitate sunt
covârşitoare, iar domeniul de studiu destinat acestei legături, genetica comportamentală, a dobândit o
acceptare şi credibilitate crescută. Indiferent cum e evaluată personalitatea - prin chestionare de
personalitate, observaţii ale comportamentului ş.a. - s-a stabilit o componentă genetică semnificativă a
acesteia.
Încă din perioada primei sale slujbe ca psiholog cercetător la Mill Hill Emergency Hospital în
timpul celui de-al doilea război mondial, Hans Eysenck şi-a manifestat scepticismul faţă de abordările
psihiatrice subiective. Într-o cercetare statistică asupra diagnosticelor şi tratamentelor prescrise de
către psihiatri, el a adus dovezi clare privind inconsistenţa judecăţilor mai multor psihiatri faţă de unul
şi acelaşi caz clinic. Astfel, se prefigura devotamentul pe care Hans Eysenck îl va manifesta pentru
raţionamentul ştiinţific de tip ipotetico-deductiv, raţionament bazat pe testarea unor ipoteze transpuse
în predicţii cantitative măsurabile. Preocupat de aspectele măsurabile ale personalităţii, Eysenck a fost
fidel concepţiei behavioriste, criticând vehement abordările nonempirice, netestabile şi în consecinţă
neştiinţifice asupra personalităţii: ”... personalitatea este un concept izvorât din comportament, iar
comportamentul este, prin definiţie, observabil şi măsurabil”.
La începutul secolului, Freud era preocupat de preconştient şi de inconştient, dar în decursul
anilor '40 şi '50 s-au dezvoltat o serie de abordări diferite ale personalităţii. Abordarea lui Freud era
idiografică, ceea ce înseamnă că psihanalistul avea ca scop înţelegerea modului în care se echilibrează
diferite aspecte ale personalităţii la fiecare individ. Dar alţi psihologi au început să-şi concentreze
atenţia asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţi între ei. Această abordare este
cunoscută sub denumirea de abordare nomotetică a personalităţii. Aceşti psihologi au avut o
contribuţie deosebită la elaborarea testelor psihometrice, care sunt utilizate la măsurarea
caracteristicilor psihologice de tipul inteligenţei, creativităţii sau personalităţii. Unul dintre cei mai
celebri psihologi care au adoptat această abordare a fost H.J. Eysenck.
Eysenck a fost influenţat puternic de tradiţia behavioristă. Behavioriştii susţineau că singura
modalitate de înţelegere a oamenilor dintr-o perspectivă autentic ştiinţifică este prin analiza dovezilor
obiective. În cazul oamenilor şi al animalelor, aceasta presupune simpla analiză a comportamentului
lor şi nu a aspectelor de genul gândirii sau al intenţiilor, pe care experimentatorul nu le poate observa
niciodată cu adevărat.
Totuşi, când studiem personalitatea, nu putem sta să urmărim comportamentul subiecţilor toată
ziua, pentru a descoperi ceva despre ei. (Chiar dacă am putea, când cineva este urmat peste tot,
acţiunile sale sunt diferite faţă de comportamentul normal). Astfel, Eysenck a adoptat varianta
prelevării de eşantioane din diferite aspecte ale comportamentului unei persoane, punându-i
subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod normal. Testele sale au fost elaborate sub
formă de chestionare şi, prin analiza rezultatelor la aceste chestionare, cercetătorul a reuşit, în cele din
urmă, să elaboreze o teorie a personalităţii foarte diferită de cea a lui Freud.
Mult timp în colaborare cu Spitalul Maudsley şi Institutul de Psihiatrie de la Universitatea din
Londra, Eysenck a condus cercetări extinse asupra măsurării personalităţii. El este de acord cu Cattell
în privinţa faptului că personalitatea e compusă din trăsături sau factori ce pot fi identificaţi prin
analiza factorială. Influenţat de teoriile temperamentale timpurii ale lui Galenus şi Hippocrat, W.
Wundt sau C. G. Jung, şi de abordările behavioriste ale lui Pavlov, Eysenck consideră, bazându-se pe
cercetări considerabile, că toate trăsăturile de personalitate pot fi repartizate în trei tipuri de
dimensiuni. Aceste dimensiuni de personalitate sunt combinaţii de trăsături sau factori şi le putem
considera ca „superfactori”. Cele trei dimensiuni ale personalităţii pe care Eysenck le-a propus sunt
următoarele (vezi tabelul 10.3): 1) Extraversiune vs. introversiune (E); 2) Nevroticism vs. stabilitate
emoţională (N); 3) Psihoticism vs. controlul impulsurilor (P).

157
 Trăsături ale dimensiunilor personalităţii identificate de Eysenck
Tabelul 10.3
Nevroti(ci)sm/ Stabilitate Psihoti(ci)sm / Controlul
Extraversiune/ Introversiune
emoţională impulsurilor
E/I
N/S P/C
sociabil anxios agresiv
activ sentimente de vinovăţie egocentric
volubil self-esteem scăzut impersonal
în căutare de senzaţii tensionat impulsiv
aventuros iraţional antisocial
fără griji timid creativ
dominant morocănos încăpăţânat
Ponderea cea mai mare a cercetărilor lui Eysenck se concentrează asupra dimensiunilor E şi N;
multe din aceste cercetări au fost destinate stabilirii bazei biologice a acestor dimensiuni. Eysenck a
descoperit că extravertiţii se diferenţiază de introvertiţi prin nivelul de bază al activării corticale
(cortical arousal); extravertiţii au un nivel mai scăzut de activare corticală decât introvertiţii. Astfel,
responsabil pentru diferenţele dintre extravertiţi şi introvertiţi este sistemul activator reticulat
ascendent, o reţea de fibre nervoase situată de-a lungul canalului spinal, servind la stimularea
cortexului şi excitarea neuronilor corticali. Datorită nivelului lor scăzut de activare corticală,
extravertiţii caută activ stimularea şi emoţia. În opoziţie, introvertiţii se feresc de stimulare şi excitaţie,
deoarece nivelul lor de activare corticală este deja ridicat.
Eysenck a descoperit că la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate stă creierul visceral, o
formaţiune de la baza creierului, alcătuită din hipotalamus, hipocamp şi sistemul limbic, responsabilă
cu răspunsul fizic al organismului la activarea emoţională. Astfel, persoanele cu un scor înalt pe scala
N au un prag scăzut al activării creierului visceral, fapt care determină intense manifestări corporale
specifice (accelerarea bătăilor inimii, transpiraţie, tremurături etc.) chiar şi la nivele mai scăzute de
excitare emoţională.
Cercetările lui Eysenck pe eşantioane considerabile au demonstrat că pe baza cunoaşterii
nivelului de activare corticală se pot predica cu mare probabilitate posibilele tulburări nevrotice cărora
persoanele le pot cădea pradă. Astfel, introvertiţii, cu hiperactivarea de care dau dovadă, sunt
predispuşi distimiei (un grup de simptoame nevrotice manifestate prin anxietate, fobii, depresie,
tulburări obsesiv-compulsive), în timp ce extravertiţii, cu un nivel scăzut de activare, sunt predispuşi
tulburărilor isterice.
Eysenck susţine că oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de personalitate, pot contribui
la bunăstarea societăţii, dar unii se vor adapta mai bine decât alţii. De exemplu, o persoană cu un
psihotism ridicat, care se caracterizează prin comportament ostil sau agresiv, fie poate ajunge la
tulburări emoţionale, fie îşi poate canaliza aceste trăsături într-o activitate dezirabilă social, cum ar fi
antrenor de fotbal american. Eysenck crede că societatea are nevoie de diversitatea furnizată de toate
tipurile şi că toţi ar trebui să avem oportunitatea de a ne folosi cât mai bine abilităţile.
Pentru Eysenck, trăsăturile şi dimensiunile sunt determinate în primul rând de ereditate. Deşi
nu exclude influenţele mediului asupra personalităţii, cum ar fi interacţiunile familiale în copilărie, el
susţine că efectele acestora sunt limitate. Eysenck a considerat că rezultatele cercetărilor lui infirmă
importanţa influenţei familiei asupra personalităţii. Aceste cercetări s-au concentrat în mare parte pe
comparaţii între gemeni identici (monozigotici) şi gemeni neidentici sau fraternali (dizigotici). Studiile
au arătat că gemenii identici se aseamănă mai mult între ei ca personalitate decât gemenii neidentici,
chiar dacă gemenii neidentici au fost crescuţi de părinţi diferiţi şi în medii diferite în copilărie.
Studiile pe copii adoptaţi demonstrează că personalităţile lor se aseamănă mai mult cu cele ale
părinţilor biologici decât cu cele ale părinţilor adoptivi. Aceste cercetări furnizează argumente în
susţinerea convingerii lui Eysenck că trăsăturile şi dimensiunile personalităţii sunt modelate mai mult
de moştenirea genetică decât de mediu.
Cele trei dimensiuni ale personalităţii au fost investigate în mod consistent în diverse naţiuni şi
culturi şi la diferite stadii de dezvoltare pe parcursul vieţii individului. Studii în 35 de ţări, incluzând

158
S.U.A., Anglia, Australia, Japonia, China, Suedia sau Nigeria, susţin rolul decisiv al factorilor genetici
asupra mediului în determinarea tipurilor de personalitate. Existenţa aceloraşi trei tipuri în ţări atât de
diferite argumentează preponderenţa factorilor moşteniţi genetic în formarea personalităţii.
S-a descoperit că trăsăturile şi dimensiunile pe care le-a propus Eysenck rămân stabile de-a
lungul vieţii, din copilărie până la maturitate, în ciuda influenţelor ambientale şi sociale diferite la care
fiecan persoană este expusă: de exemplu, un copil introvertit tinde să rămână introvertit şi ca adult.
De-a lungul unei cariere îndelungate şi productive, Eysenck a publicat aproximativ 50 de cărţi şi
câteva sute de articole. El a dezvoltat câteva instrumente de evaluare a personalităţii larg utilizate,
incluzând Chestionarul Medical Maudsley (MMQ), Inventarul de Personalitate Maudsley (MPI) şi
Inventarul de Personalitate Eysenck (EPI). Munca sa a fost esenţială în susţinerea rolului moştenirii
genetice în descrierea şi determinarea personalităţii.

Au existat câteva critici la adresa abordării lui Eysenck. Una dintre ele este eşantionul foarte
limitat pe care l-a utilizat pentru a-şi dezvolta ideile originale. Mulţi psihologi consideră că nu a
obţinut, de fapt, o plajă satisfăcătoare de factori de personalitate existenţi la indivizii normali, şi, ca
urmare, teoria sa dă erori sistematice în favoarea anumitor tipuri de personalitate. Helm (1970)
susţinea că personalitatea este mult mai complexă decât sugerează ideile lui Eysenck şi că utilizarea
analizei factoriale pentru a extrage doar câţiva factori principali presupune o simplificare excesivă a
teoriei. O altă critică a fost aceea că folosirea chestionarelor presupune că rezultatele sunt influenţate
de dispoziţia de moment a celor chestionaţi. La o întrebare de tipul: „Aţi prefera să staţi acasă, singur,
sau să mergeţi la o petrecere plictisitoare?”, se pot primi mai multe răspunsuri de la aceeaşi persoană,
în funcţie de starea de moment (şi, posibil, de perioada scursă de la ultima petrecere la care a
participat!).

10.3. Allport G. şi psihologia individualităţii

10.3.1. Schiţă biografică
Gordon Allport s-a născut la 11 noiembrie 1897 în Montezuma Indiana fiind ultimul din cei
trei băieţi ai familiei. Tatăl era englez, în timp ce mama lui provenea din părinţi germani şi scoţieni.
Amândoi erau bine educaţi: tatăl era medic, iar mama profesoară; nestatornicul său tată a fost om de
afaceri înainte să devină doctor pentru a ca apoi să combine medicina cu afacerile.
De tânăr a încercat să înlocuiască fundamentele sale religioase cu o perspectivă religioasă
umanitară. În timp ce încerca anumite aspecte ale religiei, nereuşind să găsească ceva potrivit ideilor
sale, el a remarcat că printre esenţialele puncte de vedere că poate adopta „o atitudine, un
comportament modest”, care pentru el erau indispensabile. Statutul său de mezin al familiei a
contribuit la formarea unei perspective umile. Fraţii săi mai mari aveau mare succes, în special Floyd
foarte educat, absolvent la Harvard – un psiholog experimentalist pe ale cărui urme era destinat să
calce şi tânărul Gordon. În timpul vieţii acea atitudine modestă, umilinţa a fost manifestată în diferite
situaţii.
După ce Allport Gordon a finisat liceul în 1919, fratele său Floyd i-a sugerat să urmeze
Harvard-ul. A fost atras de psihologie, însă prima sa experienţă din psihologie nu a fost mai bună decât
cea a lui Murraz, Kelly, Maslow. Asemenea lui Murray primul profesor de psihologie a fost
Munsterberg, care a rămas în mintea lui ca Wotan, zeul războiului la care Jung făcea aluzie. Gordon a
urmat în timpul facultăţii cursurile unor faimoşi psihologic ai timpului. Nu a fost interesat numai de
psihologie ci şi de sociologie şi de etică socială. După terminarea facultăţii în 1919 Allport a avut o
slujbă temporară ca profesor de engleză şi sociologie la colegiul Robert din Constantinopol – Istambul,
ulterior a obţinut doctoratul în 1922 la vârsta de 24 ani.
A scris prima sa carte despre personalitate în 1937 şi a fost ales preşedintele Asociaţiei
Americane de Psihologie în 1939. Cel de al doilea război mondial a reprezentat o oportunitate de a
sfătui guvernul asupra problemelor de morală, asupra zvonurilor. De asemenea a încercat să înţeleagă
cauzele războiului şi în a stabili o pace îndelungată. În 1946 a participat cu succes la realizarea unui
departament multi-disciplinar combinând sociologia, psihologia socială, clinică şi antropologia

159
socială. În 1954 a scris faimoasa carte despre prejudecăţi. Cu multă modestie Allport Gordan s-a
dedicat operelor de caritate, depunând mari eforturi pentru bunăstarea societăţii. Ca un „adevărat
liberal” şi „reformist social” Allport nu a încetat să condamne asuprirea şi să laude conştiinţa şi ştiinţa
socială. Bunăvoinţa, căldura şi implicările sociale sugerează o orientare umanistă. Chiar el ocazional
se declara ca fiind umanist. Ca sociolog a manifestat interes pentru grupuri. Punctul său de vedere
avea o tentă umanistă dar nu era reprezentantul principal al acestui curent. Allport Gordan a fost un
pionier în studiul trăsăturilor de personalitate, dar era neconformist în privinţa acestor teorii. În timp ce
Cattell accentua trăsăturile comune Allport şi Kelly preferau să privească persoana şi să-i găsească
trăsături înnăscute pe care celelalte persoane nu le aveau. Cattell şi Eysenck erau teoreticieni
nomotetici înclinând să derive legile generale cu privire la felul cum câteva trăsături sunt aplicate
tuturor persoanelor. În contrast cu aceştia Allport era un teoretician ideografic, care înclina să studieze
unicitatea trăsăturilor fără a găsi un loc pentru fiecare în numărul restrâns de trăsături dimensionale.
Allport credea că un comportament diferit este deseori inconştient, contradictoriu deoarece diferite
trăsături sunt deşteptate, trezite în anumite grade de diferite situaţii. Allport Gordon a continuat să
creadă că psihologul ar trebui să facă bine să se uite şi să recunoască motivaţii certe şi deschise decât
să probeze adâncimile inconştientului. Allport era deseori critic vizavi de psihanaliză. Allport era
eclectic deoarece folosea orice mijloc care să-l facă să înţeleagă persoana. A abordat un eclecticism
sistematic luând cele mai bune şi eficace metode şi orientări de la fiecare şcoală. Combinându-le într-o
abordare comprehensivă pentru a înţelege personalitatea.

10.3.2. Concepte principale

Conform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezintă organizarea dinamică în interiorul
individului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul şi gândirea caracteristică a
acestuia”. Allport este de părere că definiţiile scurte nu pot cuprinde întreaga complexitate a
conceptului de personalitate, de aceea a fost nevoie de elaborare. Un sistem este „un complex de
elemente” care are potenţialul pentru o activitate interactivă comună. „Organizaţia dinamică” se referă
la o influenţă reciprocă a forţelor interne ale unui sistem integrat cu componentele sale strâns legate
între ele. Activarea unuia dintre componentele sistemului aduce după sine activarea celorlalte într-un
mod ordonat. Personalitatea iese la iveală într-o activitate integrată asemenea unei orchestre: dirijorul
face semn cu bagheta atenţionându-i pe violonişti să înceapă, aceştia ajung la o anumită notă, încep
tobele şi aşa mai departe până când toate componentele orchestrei sunt active. Conceptul de
„psihofizic” ne reaminteşte că „personalitatea nu este exclusiv de natură mentală nici neurală fizică”.
Organizarea sa atrage după sine „funcţionarea atât a psihicului cât şi a fizicului într-o unitate şi nu pot
fi separate una de alta”. Conceptul de „determinare” se referă la faptul că „personalitatea este ceva
care produce altceva”. Prin „comportament şi gândire caracteristică” se înţelege faptul că activitatea şi
cunoaşterea sunt unice fiecărei persoane în parte.
Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă similare.
„Caracterul” este înlocuit câteodată cu termenul de „personalitate”. Personalitatea este preferată
caracterului dintr-un alt motiv. Când oamenii din S.U.A. se folosesc de cuvântul caracter, cel mai
adesea se referă la standardele morale ale cuiva. „O persoană cu caracter” este o persoană cu o
moralitate dreaptă. Deoarece ştiinţa şi morală sunt văzute ca fiind compatibile nici mai mult nici mai
puţin decât apa şi uleiul, termenul de caracter este evitat şi este folosit cel de personalitate care nu are
conotaţii morale. Allport notează despre caracter, ce funcţionează moral, că este o preocupare
îndreptăţită în studiul personalităţii. Dar, când moralitatea sub forma caracterului este luată în
considerare, ea reprezintă o parte a personalităţii şi nu un înlocuitor al ei.
În viziunea lui Allport, trăsătura (de caracter) „este o structură neuropsihică având capacitatea
de a reda mulţi stimuli funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta formele echivalente (pline de
înţeles) ale comportamentului”. În termeni mai simpli, o trăsătură „orientează” o persoană să
reacţionează la elemente similare dar nu identice ale mediului (stimuli) de cele mai multe ori în acelaşi
fel. „O persoană ostilă” defineşte o categorie de stimuli a căror influenţă asupra oamenilor este
diferită. Oameni diferiţi îşi manifestă ostilitatea în diferite moduri. Dar, indiferent de formele de
manifestare, răspunsurile similare sunt solicitate şi de un context exterior. Dacă acest context este o

160
petrecere formală şi persoana ostilă este oaspete, reacţia indicată este să se calmeze acea persoană
indiferent ce statut are. Pe de lată parte, Allport va fi primul care va zice că un context diferit va
determina un răspuns diferit la stimuli funcţionali echivalenţi. Într-o creşă neatenţia faţă de fiecare
copil este ostilă celorlalţi copii, restricţia fizică putând fi necesară. Allport a propus următoarele
caracteristici pentru trăsătura de personalitate: are mai mult decât o existenţă nominală; este mai
generală decât o obişnuinţă; este dinamică sau cel puţin determinată în comportament; poate fi stabilită
empiric; este numai relativ independentă de alte trăsături; nu este sinonimă cu judecata morală sau
socială; poate fi observată atât în lumina personalităţii care o conţine, cât şi în distribuia ei în rândul
populaţiei; faptele, sau chiar obişnuinţele, care sunt inconsecvente faţă de trăsături, nu sunt o dovadă a
inexistenţei acestora.
Există câteva implicaţii ale acestor caracteristici. În primul rând este evident că Allport are
convingerea că oamenii au trăsături. În al doilea rând, trăsăturile de personalitatea nu sunt produse de
funcţionalităţi imorale. În al treilea rând, trăsăturile pot determina comportamentul. În al patrulea rând,
inconsecvenţele sunt reale dar nu înseamnă că trăsăturile nu există. Comportamentul asociat cu
„bunătatea” poate fi nepotrivit cu unele situaţii pentru că numai anumite situaţii necesită „bunătate”.
Inconsecvenţa poate fi aparentă pentru că diferite comportamente pot manifesta „bunătate” în diverse
circumstanţe chiar în interiorul aceluiaşi context extern (uneori trebuie să fii dur pentru a fi bun). În al
cincilea rând, trăsăturile sunt mai generalizate decât obişnuinţa. O obişnuinţă este foarte specifică, ca
de exemplu aceea de a nu vorbi în timpul mesei (de a nu vorbi „cu gura plină”). O trăsătură, prin
contrast, este mai întinsă ca înţeles, mai generală, mai variabilă. „Politeţea”, este o trăsătură care
subsumează „a nu vorbi în timpul mesei”. Pentru că se subordonează, „a nu vorbi în timpul mesei”
poate fi suspendată în interesul mai mare al „politeţii”, dacă musafirii vorbesc în timpul mesei, gazda
va abandona această obişnuinţă pentru a fi politicoasă cu musafirii. În al şaselea rând şi criticând teoria
lui Allport, trăsăturile se pot referi la fenomene diferite dar similare.
Trăsăturile comune „sunt acele aspecte ale personalităţii prin respectarea cărora majoritatea
oamenilor aparţinând unei culturi date pot fi avantajos comparaţi”. Evident, Cattell şi Allport au fost
de acord în ce priveşte „trăsătura comună”, dar Allport nu a accentuat aceste trăsături. S-a referit la ele
când a redus importanţa „dimensionalismului”, distribuind pe fiecare de-a lungul dimensiunilor
câtorva trăsături comune. Pentru Allport, dispoziţia personală (D.p.) este o trăsătură care este unică
pentru fiecare individ în parte. D.p. înseamnă aproximativ acelaşi lucru ca şi termenul lui Cattell de
„trăsătură unică”. În cartea sa din 1961, Allport are grijă să folosească termenul de „trăsături comune”
referindu-se la trăsăturile pe care toţi oamenii le posedă, dar în diferite grade şi d.p. când se referă la
trăsături specifice. Ciudat este că, pe timpul când a scris în 1966 cea mai rodnică lucrare, folosise din
greşeală termenul „trăsătură” cu referire la ambele categorii. Poate că în cele din urmă a propus că
cititorii erau familiarizaţi cu teoria lui şi ştiau că de cele mai multe ori când a folosit cuvântul
„trăsătură” s-a referit la d.p. Dispoziţiile personale pot varia în funcţie de cât de apropiate sunt de
miezul personalităţii unui individ. O dispoziţie personală cardinală este constantă şi remarcabilă în
viaţa unei persoane. Un curent ce desemnează o dispoziţie personală cardinală pe care o persoană o
posedă este adesea alegerea noastră ca singurul capabil să descrie acea persoană. Nume ale unor
personaje istorice sau fictive sunt adesea folosite pentru a ne referi la trăsături cardinale: donquihoţesc,
narcisist, sadic, creştineşte, Don Juan. Mai mulţi termeni obişnuiţi se pot referi la dispoziţiile personale
cardinale: „a fi ca un fulg”, imoral, realist, sobru, superficial, nesuferit. O dispoziţie personală
principală este una din intrările în lunga listă a trăsăturilor folosite pentru a rezuma personalitatea unui
individ. Notăm dispoziţiile personale principale când scriem o scrisoare de recomandare pentru o
persoană. Cutare este meticulos, generos dar timid şi morocănos. Şi mai departe de miezul
personalităţii sunt dispoziţiile personale secundare, dispoziţii care sunt „mai puţin evidente, mai puţin
generalizate, puţin consistente… puţin solicitate să acţioneze… şi mai mult periferice”. De aceea, o
persoană poate fi din când în când de ajutor, neobosit de hazlie, ocazional melodramatică prin asta
afişând dispoziţia personală secundară. Din păcate, orice termen poate fi folosit pentru a defini oricare
din cele trei tipuri de dispoziţie personală. Allport a ţinut să sublinieze că nu este o graniţă distinctă
între un tip de predispoziţie personală şi următorul.

161
 10.3.3. Dezvoltarea personalităţii
Allport a dedicat o mare parte a scrierilor sale dezvoltării personalităţii faţă de majoritatea
teoreticienilor. În particular, el a valorificat noţiunea de „sine” şi şi-a dorit să arate cum evoluează de-a
lungul dezvoltării. Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltarea personalităţii – Freud şi
Sullivan – Allport este un teoretician al stadiilor. În una dintre cele mai importante lucrări scrise ale
sale, Allport (1961) dedică un capitol noţiunii pe care el o numeşte „simţul Eu-lui” formal etichetat
„proprium”, „eu aşa cum mă simt şi mă cunosc ... eul ca ”obiect” al cunoaşterii”.
A descris următoarele stadii de dezvoltare:
1. Copilăria timpurie, primul stadiu, nu implică nici un sentiment al Eu-lui. Bebeluşii iniţial
sunt iresponsabili se pare ei însuşi de mediul lor. Sunt conştienţi dar nu sunt conştienţi de sine. Dacă
un copil unic ia un obiect, degetele şi obiectul sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă se răneşte la picior nu îşi
dă seama că el şi-a provocat durerea. Se contopeşte cu mama şi fuzionează. Mai târziu, cum
deprinderile motorii ajută copilul să se descurce în această fază timpurie, el se târăşte de jur împrejur şi
loveşte în obiecte. În acest fel, el învaţă că sunt lucruri care nu sunt părţi ale corpului său; devine
conştient de obiectele „de afară” dintr-o altă lume. Oricum, încă nu ştie că este distinctă şi diferit de
cealaltă lume.
2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua părţi
a primului an. Copiii arată semne ale unui eu corporal, sănătăţii ce emană din muchi, încheieturi,
tendoane, ochi, urechi şi aşa mai departe. Frustraţiile legate de organism, cum ar fi un deget scrântit,
foame nepotolită, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui corporal. Eul corporal devine fundaţia
Eu-lui şi rămâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar fi, este observat numai în condiţii neobişnuite.
3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând
de-a lungul celui de-al doilea an din viaţă, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de sine,
continuitatea Eu-lui în trecut, şi viitor care rezultă din procesul de memorie. „Astăzi îmi amintesc
câteva din gândurile de ieri, şi mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri şi azi, şi sigur că sunt
gândurile aceleiaşi persoane ale mele”. Pentru că toţi ne schimbăm de-a lungul timpului, chiar şi ca
adulţi, acest sentiment al continuităţii este esenţial pentru simţul Eu-lui. Învăţarea limbajului
fundamentează abilitatea de aprecia continuitate. Cuvintele sunt cea ce îşi aminteşte cineva şi care îl
asigură că astăzi este aceeaşi persoană ca şi ieri. Cel mai important dintre acestea este numele
copilului, un cuvînt care serveşte drept o ancoră de care corabia identităţii de sine este legată.
4. Stima de sine. Dacă eul corporal este temelia Eu-lui şi identitatea de sine cadrul său, câţiva
pereţi şi un acoperiş trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusă literar ca „stima în care cineva se
menţine pe sine”. Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia cuiva şi în realizările
sale. În timpul celui de-al treilea an, ce-l de-al patrulea stadiu al lui Allport, una dintre exclamaţiile
favorite ale copilului este „Lasă-mă pe mine!”, „Eu” a evoluat dincolo de corp şi de simţul
continuităţii către un sentiment al instrumentalităţii – abilitatea de a manipula cu succes mediul
înconjurător. „Pot să fac” implică „Sunt ceea ce pot să fac, nu mă diminua făcând în locul meu”.
Această mândrie insistentă de a face ceva pentru sine, se potriveşte cu ruşinea de a face alţii ceva
pentru el. Născut odată cu stima de sine este fratele său geamăn negativismul. Extinderea Eu-lui
Simţul corpului, al continuităţii şi al mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar nu
include şi cel mai important element al mediului, ceilalţi oameni. În timpul celui de-al cincilea stadiu
al lui Allport, cuprins între 4 şi 6 ani, copilul îşi dezvoltă un al patrulea aspect al Eu-lui, o componentă
egocentrică. Copiii cred că Moş Crăciun şi chiar Dumnezeu există ca să îi servească pe ei. Această
extindere a Eu-lui se lărgeşte încât să includă toate aspectele semnificative ale mediului, inclusiv
oameni, acum, familia şi sinele sunt una. Sunt ca o conştiinţă extremă care poate ataca copilul.
5. Imaginea de sine. Strâns legat de relaţia cu ceilalţi este al cincilea aspect al sinelui care ia
naştere în al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusă din speranţele şi aspiraţiile care se
dezvoltă din percepţie şi aşteptare pe care ceilalţi le au de la ei. Părinţii spun despre copil că este
„cuminte” sau „obraznic”, „deştept” sau „prost”. Trebuie să facă asta, să facă aia, să fie aşa, să fie
altfel. Pentru a descoperi dacă îşi dezvoltă propria-i imagine de sine, copilul compară aşteptările
celorlalţi referitoare la modul cum ar trebuie să se comporte şi comportamentul actual.

162
 6. Operatorul raţional. În timpul celui de-al şaselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sine
continuă să se dezvolte şi un nou aspect ia naştere: operatorul raţional, simţ al sinelui care nu numai că
este în stare să rezolve probleme, dar de asemenea le poate raţionaliza în capul său şi vine cu soluţii
logice. Operatorul raţional este asemănător cu „ego”-ul lui Freud. El încearcă să satisfacă eficient
cererile organismului (id), ale mediului înconjurător şi ale societăţii (superego). Cum operatorul
raţional se dezvoltă, copiii devin capabili să gândească.
7. Lupta de sine. În timpul celui de al şaptelea stadiu, adolescenţa individul continuă să-şi
dezvolte imaginea de sine şi experimentează o nouă căutare, o identificare de sine. Acum identitatea
de sine se focalizează spre a lega imaginea adolescentului de cea a viitorului adult. Un adolescent se
poate întreba „Cum pot fi adult şi totuşi să rămân eu?”. Continuitatea trebuie susţinută în faţa unei
tranziţii majore de la o fază a vieţii următoare. Societatea face prea puţine pentru a rezolva dilema
adolescenţilor. Se pot încorpora în armată, dar în mod legal nu pot să ia. Pot vota dar pot păstra o
slujbă aproape nicăieri. Aşadar adolescenţa experimentează revoltându-se, stau afară până târziu, beau,
sunt activ sexual, tot timpul sperând că restricţiile părinţilor lor asupra activităţii îi vor ajuta să se
definească. Vor să devin adult, dar simultan să fie fidelă personalităţii lor de acum.
Când gândurile se orientează către o profesie adultă, o altă componentă a sinelui intră în scenă,
lupta proprie, planuri pentru viitor prin fixare a unui lung şir de scopuri. În timpul adolescenţei,
oamenii ajung să realizeze că succesul în viaţă va depinde de planurile dinainte făcute. Pentru a
implica această luptă de sine efectiv, ţelurile trebuie să fie centrate rezonabil în virtutea abilităţilor
umane. Mai devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o vedetă de cineva sau un faimos atlet. Acum
pentru a fi matur, scopurile trebuie să fie realiste şi însoţite îndeaproape de un plan care să conducă la
atingerea lor. În adolescenţă, indivizii se află într-o „criză de identitate”. Ei încearcă să-şi găsească
propria identitate „departe” de părinţii lor. Adolescenţii încearcă să înlăture ideea că părinţii perechile
şi societatea are o forţă asupra lor şi să se construiască ei înşişi. În acest moment, conştiinţa se mută
din afara sinelui în interior. Acum, stima de sine este susţinută de acţiunea de a face ce e „bine”.
Imaginea de sine include aspiraţiile spre a face ceea ce trebuie făcut şi lupta proprie se compune din
planuri de a fi cinstiţi, buni şi altfel spus o persoană ce merită a fi luată în seamă. Cum adolescenţa
trece la maturitate, oamenii numai săvârşesc fapte bune pentru a evita o conştiinţă răzbunătoare, ci
pentru a lupta activ pentru scopuri preţioase ce vor susţine o imagine de sine matură.
8. Etapa adultă Adulţii funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Ei funcţionează în
mod raţional în prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.
Definirea aspectelor Eu-lui
Tabelul 10.4.
STADIU ASPECTE ALE Eu-lui DEFINIRE
1. Copilăria timpurie (0–6 luni) Nici un sentiment al Eu-lui
2. Eul corporal (6 luni – 2 ani) Conştiinţa faţă de senzaţiile corporale
3. Identitatea de sine (2 ani – 3 ani) Continuitatea Eu-lui
4. Stima de sine (3 ani – 4 ani) Mândria manifestată în ocupaţia individului
Extinderea Eu-lui. Imaginea de sine Eul include aspecte semnificative ale mediului.
5.
(4 ani – 6 ani) Speranţe şi aspiraţii bazate pe aşteptările celorlalţi
Raţionalizarea şi rezolvarea problemelor „în
6. Operatorul raţional (6 ani – 12 ani)
cuvinte”
7. Lupta proprie (adolescenţa) Planuri pentru viitor
8. Etapa adultă Elaborează conştient propriul stil de viaţă.

10.3.4. Reliefarea caracterului personalităţii prejudecate

Trăsăturile pe care le au toţi oamenii foarte prejudecaţi pot fi rezumate în sintagma: „tendinţă
de ameninţare”. Acest lucru se datorează, în parte faptului că ei văd lumea ca un loc ameninţător.
Totuşi, unele din ameninţări vin din interior. Personalităţile prejudecate „par să se teamă de le însele,
de propriile lor instincte, de propria conştiinţă, de schimbare şi de mediul lor social”. Altfel spus,
personalităţile foarte prejudecate, ele suferă de „ego infirm (mutilat)”. Promovând opresiunea asupra

163
altor grupuri, ei se asigură că propriul statut social nu este ameninţat. Dincolo de această descriere
generală, Allport oferă nişte trăsături pe care oamenii cu prejudecăţi tind să le aibă în comun.
Tabloul „Personalităţii prejudecate”
Allport afirmă că persoanele foarte prejudecate suferă de „ego infirm” sau altfel spus „par
înspăimântate de ei însuşi, de propriile lor instincte, de propriile consecinţe, de schimbare şi de
modificările sociale”.
Trăsături specifice ale oamenilor cu prejudecăţi:
Ambivalenţa către părinţi: Allport susţine că studenţii prejudecaţi ostili către părinţii lor,
aveau originea din copilul-din urmă, subiect al obedienţei, pedepsei şi în prezent tocmai respinşii
ameninţaţi. Moralismul: oamenii prejudecaţi tind a avea o înaltă moralitate care se reflectă într-o mare
atenţie a curăţeniei şi o bună purtare. Ca adulţi, ei reprezintă ostilitatea exploatată între membrii
grupului, iar moralitatea lor este rigidă, este sursa de raţiune pentru a respinge alţi indivizi.
Dihotomia: viziunea asupra lumii era: ea era împărţită în două clase de popoare: cei care sunt
acceptaţi şi cei care nu sunt. Nevoia de definire: oamenii prejudecaţi au puţină „toleranţă pentru
ambiguitate”, pe când neprejudecaţii tolerează ambiguitatea. Exteriorizarea: oamenii foarte
prejudecaţi, lipsiţi de pătrundere psihologică nu pot vedea propriile lor limite; ei se proiectează în alţi
oameni. Instituţionalizarea: oamenii prejudecaţi preferă ordinea socială, Allport găsind siguranţă şi
hotărâre între membrii grupului instituţional şi un înalt patriotism. Autoritarismul, în viziunea
oamenilor prejudecaţi, este neîncrederea faţă de alţii.

Legăturile dintre majoritatea şi minoritatea membrilor grupului

ca metode de reducere a efectelor prejudecăţii
Tabelul 10.5.
CONDIŢII IDEALE PENTRU CONTACT EFECTELE POZITIVE ALE CONTACTULUI
1. Participanţii au statusuri egale (majoritatea are mai multe 1. Învăţarea despre similarităţile între cunoaşteri şi
şanse de lider decât minoritatea). valori.
2. Cooperarea între conducătorii participanţi cu bune rezultate. 2. Învăţarea că minoritatea nu este la fel şi nici nu are
majoritate.
3. Organizarea oficială creează reguli care promovează 3. Cooperarea între minoritate şi majoritate este
interacţiuni prietenoase (primul nume este folosit şi modelul întărită de oficialităţi.
oficial al lucrării şi afecţiunea pentru participanţi, indiferent ca
majoritate / minoritate).
4. Participanţii pot alege, dacă nu posedă caracteristicile părţii 4. Stereotipurile negative sunt distruse de observator
negative a stereotipurilor („tare” minoritate şi „arogant” ca „altă rasă” membrii nu posedă caracteristici
majoritate sunt excluse pentru participanţi). asociate cu aceasta.
5. Organizarea oficială punctează efectele pozitive la participare 5. Conflictele între vechile credinţe şi noile credinţe
celor care se află în alte contexte astfel principal este sunt reduse de reîntărirea prin noi credinţe şi
conducerea spre generalizarea efectelor. neîntărirea celor vechi.
6. –––––––– 6. Ca participanţi să cunoască „celălalt grup”
importanţa identităţii cu propriul grup din care provin,
principal a menţine distincţia dintre grupuri.
Enumerarea efectelor prejudecăţii: învăţarea despre similarităţi între cunoaşteri şi valori;
învăţarea că minoritatea nu este la fel şi nici nu are majoritate; cooperarea între minoritate şi majoritate
este întărită de oficialităţi; stereotipurile negative sunt distruse de observator ca „altă rasă” membrii nu
posedă caracteristici asociate cu aceasta; conflictele între vechile credinţe şi noile credinţe sunt reduse
prin reîntărirea prin noi credinţe şi neîntărirea celor vechi; ca participanţii să cunoască „celălalt grup”
importanţa identităţii cu propriul grup din care provin, principal a menţine distincţia dintre grupuri.
Efectele prejudecăţii sunt de fapt principiile şi relaţiile următoare: interdependenţa
grupurilor; recepţiile normelor organizaţionale sportive; asociaţiile intergrupurilor şi interacţiunile;
criteriul egalităţii statusului; cunoaşterea acelui lucru diferit şi acceptat de către persoane.

Ideile principale:
1. Allport s-a născut într-un cămin călduros şi filantropic, condus de un profesor de şcoală şi un
psiholog. Mereu umil, el a respins laurii academici în şcoală şi mai târziu. Mezinul familiei, el i-a

164
urmat fratelui mai mare, Floyd, la Harvard. Aici, asemeni celorlalţi, prima sa experienţă în psihologie
a fost mai puţin pozitivă. Totuşi, el a mers pe acest drum şi şi-a luat doctoratul la Harvard, unde şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii ca profesor.
2. În timp ce Allport a fost un umanist, teoria sa nu a fost umanistă, spre deosebire de alţii, el a
fost ideografic, era înclinat a studia trăsăturile unice fiecărei persoane. El a fost de asemenea
premergător al interacţionismului. Allport a fost, în mod inconştient, freudian şi nu numai pentru că a
pus accent pe consecvenţa comportamentală. În schimb, el a îmbrăţişat ipoteze mai modeste cu privire
la posibilitatea confirmării caracterelor.
3. Viziunea eclectică a lui Allport i-a permis să folosească idei ale altor teoreticieni, pe care i-a
crezut de ajutor. Adjectivul Generaţiei Tehniciste a venit din tendinţa sa de a abandona metodele
tradiţionale în schimbul a ceea ce funcţiona într-adevăr în înţelegerea oamenilor. Personalitatea este
organizare dinamică a sistemului psihologic care schimbă gândirea şi comportamentul caracteristic. O
caracteristică are capacitatea de a interpreta, de a oferi mulţi stimuli echivalenţi şi de a ghida un
comportament adaptiv.
4. Trăsăturile nu pot fi obişnuinţe sau caractere dar pot fi comune sau „p. ds.”. Cardinal, central
şi secundar se referă la centralitatea trăsăturii înăuntrul personalităţii. Teoria dezvoltării personalităţii a
lui Allport se bazează pe „sine”, „eu ca cel ştiut şi simţit”, sinele ca „obiect al cunoaşterii şi simţirii”.
5. „Sinele trupesc” se referă la senzaţiile corpului. Identitatea sinelui este continuarea sinelui în
timp. Stima de sine este mândria faţă de acţiunile şi împlinirile cuiva. În extensie sinele se dezvoltă şi
include elemente importante ale mediului. Imaginea sinelui este compusă din speranţa care se dezvoltă
din aşteptările celorlalţi. O persoană raţională este capabilă dacă poate rezolva problemele în cap.
Lupta pentru proprietate implică realizarea unui plan de viitor.
6. Extensia persoanei într-o personalitatea matură este bazată pe o autonomă funcţionare.
Călduroasele relaţii cu alţii în maturitate sunt bazate pe intimitate şi compasiune. Acceptarea propriei
fiinţe necesită rezonabile influenţe de îndemnare şi o mare tolerare a nemulţumirilor. Percepţiile
realiste ale priceperilor perspicacităţii şi umorului uneori sunt esenţiale pentru maturitate. A râde de
noi înşine spune altora ceea că avem în noi o psihologie a vieţii, cea ce implică direcţionări. Orientarea
valorilor presupune şase forme deferite.
7. Matur, motivat-interior, sentimentul religios sunt deci esenţiale maturităţii. Conştiinţa de
bază este preocupată cu auto-selecţia principiilor, nu cu vise. Albul care spune că nu practică
discriminarea rasială, fac asta printr-o alegere care se leagă de o mare intimitate, răspundere şi
constanţă. Agenţii rasismului pot fi cauza pentru care oamenii discriminează.
8. Diferenţele rasiale au putut fi reduse la diferenţe etnice, deoarece „rasa” este un concept
îndoielnic. Ca stereotip, credem că cei mai mulţi membri ai grupului posedă trăsături sigure, ce pot
conţine bobul de adevăr, dar este fals când este aplicat mai ales grupurilor mari. Stereotipule
americanilor-africani sunt încă negative, dar au schimbări în conţinut. Un studiu al stereotipurilor
americanilor africani al albilor releva severe stereotipuri negative.
9. Personalitatea prejudecată este orientată spre ameninţare. Oamenii prejudecaţi au sentimente
fundamentale ca: ostilitatea către părinţi şi o înaltă moralitate. Ei dihotimizează orice, manifestă o
mare nevoie pentru definire, tendinţa spre exteriorizarea propriilor ostilităţi, şi au devotamentul pentru
instituţiile lor, în mod special pentru „naţiune”. Deci, ei manifestă o mare consideraţie pentru autorităţi
şi sunt doritori a se supune autorităţii. Diminuarea prejudecăţii este în mare măsură o problemă de
aranjament cooperatist, o interacţiunea între statusuri egale între majoritate şi minoritatea ceea ce este
suportat de organizaţii oficiale.
10. Allport a fost vocea moderaţiei în ceea ce priveşte consecvenţa comportamentală şi teoria
lui despre dezvoltarea personalităţii a produs influenţe. „Natura Prejudecăţii” a avut o contribuţie
hotărâtoare la înţelegerea prejudecăţii. Sigur de faptul că conceptele sale specifice au fost folositoare,
dar teoria lui este în realitate suma a câtorva mini-teorii. Accentul pe care el l-a pus pe „p. ds.” l-a pus
în afara curentului principal şi limitele dintre trei tipuri de „p. ds” sunt întunecate. De asemenea,
distincţia dintre „p. ds.” şi trăsătura comună nu este clară. Totuşi, accentul pe unicitatea şi
complexitatea omului poate fi realist.

165
 TEMA 11. KELLY G. ŞI PSIHOLOGIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII

11.1. Kelly – schiţă biografică

G. Kelly a fost fiul unui preot, născându-se într-un orăşel din Kansas (1905). Încă din prima zi
a cursului de psihologie el a fost sceptic în ceea ce priveşte acest domeniu, cursurile fiind o
dezamăgire totală. A renunţat apoi la psihologie, pentru o perioadă de timp, alegând să-şi facă o
carieră în inginerie. Trei ani mai târziu, se reîntoarce la vechea şcoală, hotărât să înveţe ceva practic. A
doua sa întâlnire cu psihologia a fost caracterizată de scepticism, ceea ce poate explica, deşi ironic, de
ce a devenit psiholog. El avea nevoie să practice scepticismul sănătos, iar psihologia i-a furnizat
forumul perfect: oricine poate spune că principiile psihologiei pot fi puse sub semnul întrebări.
Scepticismul este însoţit de sarcasm, iar Kelly şi-a susţinut punctul de vedere, când a analizat procesul
de salivare, simţindu-se îndreptăţit să facă nişte remarci răutăcioase despre metodele lui Pavlov. Dacă
sarcasmul era o caracteristică a personalităţii lui, Kelly era o persoană caldă şi îngăduitoare practicând
terapia pentru a-i ajuta pe oameni şi pentru a învăţa de la ei.
Înainte de toate Kelly a fost o minte luminată. Specializarea lui Kelly în psihologie s-a finalizat
cu o diplomă la Universitatea din Iowa, în 1931, iar primii ani ai carierei i-a petrecut la colegiul Fort
Hays din Kansas. Universitatea din Ohio l-a revendicat cel mai mult dintre toate instituţiile academice.
G.Kelly a predat la 12 universităţi.
Kelly a decedat la 60 ani, lăsând în urmă un număr restrâns de scrieri, însă activitatea sa a avut
un impact puternic asupra studenţilor, care au valorificat numeroasele discursuri, lecturi şi conversaţii.

11.2. Viziunea lui Kelly asupra persoanei

G. Kelly a arătat că oamenii sunt guvernaţi de un proces interior: modul în care interpretează
evenimentele în lumile lor. În timp ce acest proces este interior, el rezultă din consecinţele unui factor
exterior – relaţiile sociale. Kelly considera că oamenii dispun de liberul arbitru, putând alege din
numeroasele alternative, care provin din relaţiile cu ceilalţi.
Deşi nu neagă trecutul sau prezentul, Kelly a afirmat că oamenii sunt orientaţi spre viitor, el
credea că comportamentul oamenilor era determinat în mare parte de predicţiile acestora asupra
evenimentelor viitoare. Era normal pentru el să se orienteze spre gândire, decât către alte procese sau
funcţii psihologice. Probabil că îndepărtarea cea mai importantă a lui Kelly de la perceptele
psihologiei psihanalitice a fost că nu a văzut nici o diferenţă între el şi cei studiaţi de el, şi a încercat
să-i ajute prin terapie. Majoritatea psihologilor, acuza el, se vedeau ca oameni de ştiinţă obiectivi şi
raţionali, care pot determina cauzele acţiunii oamenilor, clienţii fiind supuşi observaţiei obiective,
incapabili de a-şi clarifica cauzele comportamentului propriu. Din contra, Kelly s-a perceput şi dorit ca
un om de ştiinţă, în rolurile de psiholog cercetător, psihoterapeut şi simplă persoană.

11.3. Concepte de bază

Paradigma lui Kelly propune conceptul de structuri cognitive cunoscute sub numele de
constructe, adică moduri de a construi evenimente sau de a vedea lumea, cu scopul de a anticipa
viitorul. Această teorie a fost numită teoria constructelor personale.
Un sistem de constructe este o organizare de mai multe constructe, dispuse ierarhic, întâi cele
importante – superordonate, apoi cele mai puţin importante – subordonate. Constructele sunt asemenea
unor magneţi, având doi poli opuşi. Polul emergent este scopul primar, bun în bun – rău, sau inteligent
în inteligent – prost. Polul implicit este scopul contrastant ca needucat în educat – needucat. Desigur,
în mod normal, polul emergent se formează primul, dar imediat ce se dezvoltă acesta apare de obicei şi
polul implicit. Kelly spune că oamenii văd lumea în termeni contrastanţi; orice lucru sau fiinţă îşi are
opusul său. Contrastul – opusul este acolo, chiar dacă o persoană adoptă un construct ca tolerant-
intolerant şi nu şi-a suprimat sau nu este conştient de polul implicit intolerant. Adoptând tolerant,
intolerant vine ca de la sine. Constructele se aseamănă cu însuşirile atâta vreme cât nu se uită că
constructele lui Kelly sunt mai degrabă modalităţi de a vedea lumea decât dispoziţii intime care
ghidează comportamentul.

166
 Se poate face o analiză a unei conversaţii între doi studenţi, Jim şi Joan care permite
examinarea unor exemple concrete de constructe. Jim este dependent de constructul încredere-
neîncredere în conflictul său cu profesorul Martindale. Problema lui Jim este că el eşuează în a învăţa
din experienţă. Jim continuă să folosească cu profesorul Martindale aceleaşi vechi strategii, care
folosesc în a obţine ceea ce vrea, încrederea reciprocă. Astfel Joan îi sugerează o schimbare în
sistemul de construct. Ea crede că Jim ar trebui să adopte un nou construct: admiraţie-dispreţ şi să-şi
reorganizeze sistemul de constructe astfel încât acesta să fie mai asemănător cu al ei în care încredere-
neîncredere se subordonează constructului admiraţie-dispreţ. Joan încerca să-l salveze pe Jim de
anxietate, de teama pe care o persoană o experimentează atunci când sistemul său de constructe nu
face faţă în momente critice, aşa cum Jim eşuează în al aplica pe al său în relaţia sa cu profesorul
Martindale. Joan crede că exprimarea admiraţiei ei îi va permite lui Jim să obţină aceeaşi încredere
reciprocă pe care el şi-o doreşte în relaţia sa cu profesorul Martindale. Dacă admiraţia are efectul dorit,
el ar trebui să reproducă, să repete un test cu speranţa că rezultatele vor fi aceleaşi. Reproducerea
furnizează bazele anticipării evenimentelor viitoare. Cu cât numărul de repetări este mai mare cu atât
creşte încrederea. Dacă Jim îndeplineşte sugestiile lui Joan se va comporta în concordanţă cu unul
dintre principiile de bază a lui Kelly: Alternativismul constructiv, presupunerea că interpretările
prezente ale unei persoane cu privire la situaţia de viaţă a acesteia sunt supuse reorganizărilor. Se
presupune că un sistem de constructe nu poate să rămână acelaşi, ci se schimbă odată cu schimbările
din situaţia de viaţă a persoanei.
Oamenii elaborează multe constructe în cursul vieţii pentru a face faţă diverselor situaţii,
evenimente sau pentru a jnteracţiona adecvat cu alte persoane. Repertoriul de constructe se
îmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu noi situaţii sau persoane. Mai mult constructele
existente trebuie să fie rafinate, modificate sau reelaborate pentru că oamenii şi evenimentele se
schimbă de-a lungul timpului. Nu numai că oamenii îşi formează de-a lungul vieţii un număr mare de
constructe, dar există şi posibilitatea punerii în acţiune a unor constructe alternative. Un construct,
odată elaborat nu rămâne fixat odată pentru totdeauna, pentru că realitatea este schimbătoare.
Constructele alternative se referă la faptul că omul este liber să-şi revizuiască sau să-şi modifice
constructele. Teoria lui Kelly despre personalitate este organizată sub forma a l 1 postulate.

Postulatul fundamental:

„Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de nivelul în care aceasta
anticipează evenimentele".

Deşi subiectul se poate modifica, există un anumit grad de stabilitate în modul în care persoana
se comportă, pentru că ea operează prin intermediul unor canale de procesare a informaţiei. Aceste
canale pot fi modificate, dar ele fac parte dintr-o structură dată, iar schimbarea are loc în cadrul unor
limite impuse de structură. Caracteristica principală a constructelor o reprezintă anticiparea, pentru că
omul utilizează constructele pentru a prevedea viitorul (trebuie să avem idee ce se întâmplă dacă ne
comportăm într-un fel sau altul).
1. Corolarul construcţiei. Se referă la faptul că „o persoană anticipează evenimentele
construind mental replicile acestora". Kelly era de părere că nici un eveniment sau experienţă în viaţa
omului nu se repetă identic. Cu toate acestea, deşi evenimentele care se repetă nu sunt identice, ele au
unele trăsături comune, pe baza cărora subiectul poate realiza predicţiile sale. Constructele personale
se formează pe baza respectivelor trăsături comune ale experienţelor de viaţă.
2. Corolarul individualităţii. „Persoanele diferă unele de altele în modul în care elaborează
constructele legate de diferite evenimente". Prin intermediul acestui corolar, Kelly introduce în teoria
sa noţiunea de diferenţe individuale. El subliniază că oamenii diferă unii de alţii în modul în care
percep sau interpretează un anumit eveniment, ceea ce conduce la elaborarea unor constructe diferite.
Constructele nu reflectă atât realitatea obiectivă, cât mai ales interpretarea pe care persoana o dă
evenimentelor. Cu toate diferenţele individuale, Kelly este de părere că există constructe comune

167
tuturor oamenilor prin intermediul cărora oamenii îşi pot împărtăşi experienţele. Putem întâlni
constructe comune la oamenii care au norme si valori culturale comune.
3. Corolarul organizării. „Persoana tinde să-si organizeze constructele individuale într-un
sistem sau pattern de constructe în conformitate cu modul său propriu de a sesiza relaţiile dintre
acestea (asemănări, deosebiri)". Din cauza sistemului diferit de organizare al constructelor doi
indivizi care au aceleaşi constructe individuale pot să se deosebească unul de celălalt. Organizarea
constructelor se realizează într-o manieră ierarhică. Astfel, de pildă, constructul BUN poate include
constructe subordonate ca: inteligent, moral, eficient. Nici aceste ierarhii nu sunt rigide, deşi au un
caracter stabil. Astfel, de pildă, dacă o persoană a intrat în conflict de mai multe ori cu persoane mai
inteligente decât ea, ea poate muta constructul inteligent din cadrul constructului subordonat BUN, în
cadrul constructului RĂU.
4. Corolarul dihotomiei. ,,Sistemul de constructe al unei persoane este compus dintr-un număr
finit de constructe dihotomice". Kelly consideră că toate constructele personale au un caracter bipolar
sau dihotomic. Aşa cum este necesar să sesizăm asemănările dintre obiecte şi fenomene, este necesar
să notăm şi deosebirile. Astfel, de pildă, un individ poate fi apreciat ca cinstit doar în contrast cu
oameni apreciaţi ca necinstiţi, în felul acesta formându-se constructul cinstit-necinstit.
5. Corolarul alegerii. Se referă la faptul că „subiectul are posibilitatea să aleagă din cadrul
unor constructe dihotomice acel construct care îl va ajuta mai bine să prevadă evenimentele”, în
acelaşi timp, subiectul are şi posibilitatea de a alege între siguranţă si aventură. Astfel, de pildă, un
student poate opta între două cursuri, unul este uşor şi este ţinut de un profesor care dă note mari, iar
altul este interesant, greu şi ţinut de un profesor nou. Alegerea celui de-al doilea curs presupune
asumarea unui risc, dar şi o satisfacţie mai mare în cazul reuşitei.
Kelly sublinia că de-a lungul vieţii noi facem mereu alegeri între variante sigure, ceea ce
presupune întărirea sistemului de constructe personale şi variante care presupun un anumit risc şi care
implică extensiunea sistemului de constructe personale. Alegerile aventuroase conduc la lărgirea
sistemului de constructe personale prin încorporarea unor noi experienţe. Kelly arată că tendinţa
oamenilor de a acţiona într-o manieră lipsită de risc explică de ce unii oameni persistă în menţinerea
unui comportament greşit. (Ex.: de ce o persoană continuă să se comporte agresiv cu ceilalţi deşi este
mereu sancţionată pentru aceasta).
6. Corolarul seriei. Un „construct este potrivit pentru anticiparea unei serii finite de
evenimente". Foarte puţine sau chiar nici un construct nu este potrivit pentru toate situaţiile. Ex.
Constructul înalt-scund este potrivit pentru clădiri, oameni sau copaci, dar nu şi pentru vremea de
afară. Unele constructe pot fi aplicate la un număr mare de persoane sau situaţii, în timp ce altele au un
caracter îngust. Ceea ce este relevant pentru un construct, respectiv şirul de evenimente la care se
aplică reprezintă o chestiune de alegere personală. Ex.: Constructul încredere-suspiciune, este aplicat
de unii subiecţi tuturor oamenilor, iar de alţii doar unor indivizi, iar alţii îl aplică şi la animale. În
înţelegerea unui individ este important să ştim şi ce anume exclude acesta din seria de evenimente la
care se aplică un construct, şi nu numai ce include în acest construct.
7. Corolarul experienţei. „Sistemul de constructe personale ale unui individ variază pe
măsură ce acesta construieşte treptat noi replici ale evenimentelor''. Fiecare construct-ipoteză este
testată în realitate în funcţie de cât de bine poate servi la prevederea viitorului. Majoritatea oamenilor
sunt expuşi permanent la noi experienţe astfel încât procesul de testare a constructelor se desfăşoară în
mod permanent. Dacă constructul nu s-a dovedit valid ca predictor el trebuie reformulat sau înlocuit în
lumina noilor experienţe. Astfel, constructele care au fost valabile pentru vârsta de 16 ani pot fi nocive
la 40 de ani. În această perioadă individul trebuie să reinterpreteze natura noilor sale experienţe. Mai
precis sistemul de constructe personale se restructurează în urma Procesului de învăţare.
8. Corolarul modulării. „Variaţia sistemului de constructe personale este limitată de gradul
de permeabilitate al constructelor". Un construct permeabil va permite ca o nouă serie de elemente să
poată fi încorporată în el cu alte cuvinte, este deschis la noi experienţe şi evenimente. Deci, gradul
până la care un sistem de constructe personale poate fi ajustat sau modelat în funcţie de noile
experienţe de învăţare depinde de cât de permeabile sunt constructele. Constructele rigide nu pot fi
modificate. Ex.: dacă cineva are constructul impermeabil, conform căruia negrii au o inteligenţă mai

168
redusă decât albii, el nu-şi va modifica acest construct indiferent de câţi negrii inteligenţi întâlneşte în
viaţă. Astfel, persoana se blochează la noile experienţe de învăţare.
9. Corolarul fragmentării. ,,O persoană poate să utilizeze în mod succesiv o varietate de
subsisteme de constructe care sunt incompatibile sub aspect logic unele cu altele". Sistemul de
constructe personale se află în continua schimbare, astfel încât uneori noul construct nu derivă din cele
vechi şi poate să nu fie compatibil cu acestea. Ex.: întâlneşti o persoană care îţi place pentru ca are
aceleaşi preocupări cu ale tale este încorporată în constructul de prieten = cineva care trebuie iubit şi
respectat. Peste un timp constataţi că persoana are alte opinii politice decât ale tale şi se plasează în
constructul de duşman. Cu toate acestea inconsistenţa rămâne la un subordonat. Constructele
supraordonate: Liberalul - prieten şi Conservatorul - duşman, rămân nemodificate. Un om poate tolera
un număr de inconsecvenţe la nivel particular, fără a modifica constructele supraordonate (comunităţi).
10. Corolarul elementelor comune. „În măsura în care o persoană utilizează un sistem de
constructe similar cu al alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale celeilalte persoane". Kelly
extinde prin intermediul acestui corolar (şi a următorului) teoria sa la aria relaţiilor interpersonale.
Oamenii care posedă norme culturale comune vor avea modalităţi asemănătoare de a anticipa anumite
evenimente şi îşi vor construi experienţele într-un mod asemănător, chiar dacă sunt expuşi la
experienţe diferite.
11. Corolarul socialităţii. ,,În măsura în care o persoană elaborează constructele altei
persoane, ea poate juca un rol social care o angajează pe cea de-a doua persoană". Cu alte cuvinte,
omul trebuie să construiască constructele celuilalt pentru a înţelege ce simte acea persoană şi pentru a
anticipa modul în care respectiva persoană se va comporta. Numai atunci când putem anticipa relativ
corect ce vor face prietenii, soţii, şefii sau profesorii noştri, ne vom putea adapta mai bine la aceştia.
Noi jucăm diverse roluri în raport cu situaţiile în care ne am şi fiecare comportament de rol implică
înţelegerea modului are cealaltă persoană construieşte evenimentele şi situaţiile. Referinţele la emoţii
sunt aproape absente în lista de concepte a lui Kelly. Anxietatea, frica, ameninţarea, vinovăţia sunt
menţionate, dar definite mai degrabă neconvenţional şi în termeni cu tentă cognitivă. Constructele
sentimentelor sunt în special preverbale, constructe care nu au cuvinte asociate cu polii emergent şi
implicit. Dacă constructele sentimentelor sunt preverbale, atunci ele sunt legate întotdeauna de
inconştient. Fiind într-un anumit sens inconştiente, emoţiile sau sentimentele nu sunt considerate
importante în concepţia lui Kelly despre personalitate, care este atât de evident dominată de conştient.

Analiza constructelor personale

Acesta este un exerciţiu pe care îl puteţi efectua pentru a găsi principalele constructe personale
pe care le utilizaţi. Când terminaţi, încercaţi să comparaţi rezultatul dumneavoastră cu rezultatele altor
persoane. Dacă simţiţi o oarecare timiditate în această privinţă, puteţi utiliza coduri pentru a înlocui
numele persoanelor despre care vorbiţi, astfel încât doar dumneavoastră să înţelegeţi cine sunt.
Numiţi opt persoane care sunt importante în viata dumneavoastră;
A E
B F
C G
D H
Gânditi-vă la aceste persoane în grupuri de câte trei odată. Din următoarele grupuri, găsiţi o
caracteristică similară pentru două dintre ele, şi prin care diferă de a treia. O dată ce aţi făcut acest
lucru, descrieţi-l în propoziţiile corespunzătoare. Exemplu: A şi B sunt sensibili, dar C este insensibil.
(A,B,C) şi Sunt ,dar este
(D,E,F) şi Sunt ,dar este
(A,F,G) şi Sunt ,dar este
(B,D,H) şi Sunt ,dar este
(C,E,G) şi Sunt ,dar este
(H,B,F) şi Sunt ,dar este
(A,E,H) si Sunt ,dar este
(D,G,C) şi Sunt ,dar este

169
 Investigarea constructelor personale
Kelly a elaborat o tehnică folosită de terapeuţi pentru a descoperi funcţionarea sistemului de
constructe personale ale unui client. Prima parte constă din identificarea constructelor principale.
Aceasta implică determinarea constructelor, cerându-le pacienţilor să se gândească la persoane pe care
le-au cunoscut şi să caute cele mai potrivite cuvinte pentru a le descrie. După aceea, constructele
principale sunt aranjate sub formă de grilă (cunoscută sub denumirea de grilă-repertoriu), pe care se
notează reacţiile clientului faţă de alte persoane importante. Astfel, terapeutul poate să vadă dacă
anumite constructe sunt înlănţuite sau dacă pacientul a utilizat căi distincte de înţelegere a mediului, şi
acest lucru poate ajuta terapeutul să-i evalueze problema.
De exemplu, dacă un client cu o nevroză gravă foloseşte consecvent constructe personale
precum „sigur/înfricoşător” în raport cu alte persoane, iar grila-repertoriu arată că majoritatea
persoanelor importante din viaţa lui erau speriate, atunci este posibil ca pacientul să se afle sub un
stres continuu, care să reprezinte un factor important în tulburarea sa nevrotică. Bineînţeles, nu toţi cei
care folosesc constructul sigur/înfricoşător sunt diagnosticaţi automat ca nevrotici, deoarece
diagnosticul depinde de multe alte lucruri, dar ar putea fi un factor important pentru aprecierea
terapeutului.
Se poate observa de aici că teoria lui Kelly are în vedere mai curând modul în care înţelegem
ceea ce ni se întâmplă, decât descrierea personalităţii. Deci această abordare nu contrazice, de fapt, alte
teorii, dar cu unele se potriveşte, iar cu altele - nu (de exemplu, ar putea merge destul de bine cu teoria
lui Rogers). Prin elaborarea grilei-repertoriu, Kelly a conceput primul tip de test de personalitate care
ar putea oferi o intuire profundă a felului în care un om îşi înţelege lumea; există mulţi terapeuţi care
considera foarte utile atât teoria sa, cât şi testul.
Din analiza acestor teorii ale personalităţii, putem observa că abordările psihanalitice,
psihometrice şi umaniste ale personalităţii sunt foarte diferite şi conduc atât la proceduri practice
foarte diferite, cât şi la scopuri diferite pentru tratarea cu succes a pacienţilor cu probleme personale.
Mulţi psihologi folosesc o combinaţie de teorii distincte - cunoscută sub denumirea de abordare
eclectică - luând din fiecare părţile pe care le consideră cele mai preţioase.

11.4. Similarităţi între ideile lui Kelly şi cele ale altor teoreticieni
Kelly scria: „psihologii care se ocupă cu studiul fenomenologiei printre care mă număr şi eu,
consideră de obicei că numai experienţa momentului are o semnificaţie psihologică”. Cu toate acestea
el împărtăşea şi părerile altor gânditori.
Ca şi Rogers, Kelly nu credea că numai un singur set de proceduri este suficient în terapie:
„spre deosebire de majoritatea teoriilor de personalitate, psihologia constructelor personale nu se
limitează la orice tehnică psihoterapeutică. Amintiţi-vă că Jung gândea la fel despre tehnicile
terapeutice”. Ca şi Rogers şi Jung, Kelly susţinea că terapia este o experienţă în care şi terapeutul şi
pacientul participă şi contribuie ca şi parteneri: psihologia trebuie înţeleasă ca o experienţă
tranzacţională. Principiile profesionale ale terapeutului la fel ca şi experienţa acumulată sunt folosite în
această tranzacţie. Kelly considera terapia ca pe o ocazie de a deveni tu însuţi relativ liber de
constrângerile impuse de societate şi de alţi oameni: efortul psihoterapeutic la fel ca şi alte sarcini
omeneşti nu înseamnă să te conformezi cu tine însuţi în întregime sau într-o anumită măsură sau să te
conformezi societăţii cotidiene care impune anumite reguli. Obiectivul omului este de a hotărî pentru
el însuşi cât de mult valorează preţul pe care-l plăteşte pentru a fi ceea ce de fapt nu este.

170
 TEMA 12. TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII

În orice ştiinţa, mai devreme sau mai târziu, încep să prindă contur, să se maturizeze şi chiar să
se accentueze sau, dimpotrivă, sa se atenueze şi apoi să dispară anumite tendinţe. Psihologia
personalităţii este poate cel mai propice teren pentru apariţia şi dispariţia unor asemenea tendinţe. Noi
avem în vedere nu doar tendinţele actuale din psihologia personalităţii, ci tendinţele care, şi pe măsura
trecerii timpului, au început să se accentueze.
Prima tendinţă răspunde „foamei” de eficienţă personală şi socială şi constă în deplasarea
atenţiei psihologilor de la studiul „topologiei” sau „morfologiei” personalităţii la studiul eficienţei ei.
Introducerea conceptului de „personalitate optimală” reprezintă chintesenţa acestei tendinţe. Individul
şi societatea sunt preocupaţi nu de personalitate în general, nu de orice tip de personalitate, ci doar de
personalitatea eficientă, maturizată psihologic şi social, capabilă a se insera prompt în viaţa socială,
fără dificultăţi. A doua tendinţă se amplasează în plan metodologic, ea vizând renovarea modalităţilor
de abordare a personalităţii, abordarea factorială trecând pe prim-plan. Pulverizării personalităţii într-o
multitudine de trasaturi, factori etc. şi se răspunde cu nevoia de sinteză, de restrângere a variaţiei
psihocomportamentale a personalităţii la un număr relativ limitat de factori, capabilă însă a condensa
în ei întreaga bogăţie a personalităţii. Este aşa-numita orientare „Big-five” din psihologia americană
care a devenit la ora actuală, aşa cum consideră unii comentatori, cea mai influentă modalitate de
abordare a personalităţii. A treia tendinţă se referă la noua orientare apărută în psihologia americană, şi
anume psihologia pozitivă.

12.1. De la topografia personalităţii la personalitatea optimală

În ultimii câţiva zeci de ani asistăm la accentuarea tot mai pregnantă a unor tendinţe în studiile
despre personalitate. Astfel, de la prezentarea oarecum în sine a teoriilor personalităţii, în vederea
stabilirii specificului acestora, se trece la analiza lor comparativă, pentru a sublinia continuitatea şi
progresul înregistrat de la unele la altele, ca şi pentru a facilita o eventuală sinteză a lor; de la
inventarierea componentelor personalităţii se trece la căutarea şi descoperirea „nucleului” ei, capabil a-
i asigura esenţa şi identitatea, adaptabilitatea şi viabilitatea: de la viziunea unilaterală, trunchiată
asupra personalităţii se trece la viziunea holistă, complexă; în sfârşit, de la ceea ce am putea numi
„topografia” personalităţii se face saltul la studierea eficienţei personalităţii. Această ultimă tendinţă
are, după părerea noastră, o importanţă deosebită. Dezideratul eficienţei asociat personalităţii
reprezintă nu doar o problemă axiologică, ci şi una ontologica, deoarece o personalitate fără valoare
nici nu există. (Ceea ce există în asemenea cazuri este nu o personalitate, ci o „personalitate”, un vid
aureolat artificial, o butaforie de prost gust, o realitate, rudimentar dogmatică) Cu timpul, într-o lume a
căutărilor şi eforturilor spre mai bine, referirea la personalitatea eficientă, optimală încetează a mai fi o
problemă de conjunctura efemeră şi perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal. De
aceea, ne propunem să ne oprim asupra câtorva momente istorice mai semnificative menite a evidenţia
accentuarea treptată a tendinţei trecerii de la studiul topografiei personalităţii (sau a morfogenezei ei -
cum ar spune Allport) la studiul eficienţei acesteia.
Dacă la început ideea perfecţionării omului în vederea sporirii eficienţei activităţii sale, a
îmbogăţirii şi înfrumuseţării vieţii lui a fost prezentă mai ales în opera filosofilor, cu timpul ea
pătrunde şi în gândirea psihologilor, pedagogilor şi chiar a medicilor. Procesele formării şi sporirii
eficienţei capacităţilor umane, îndeosebi prin intermediul educaţiei, încep să fie analizate nu numai
dintr-o perspectivă general-teoretică, nu doar ca deziderate, ci şi din una ceva mai concretă, legată de
nevoile imediate ale omului. Semnificativă din acest punct de vedere ni se pare a fi lucrarea medicului
J. A. Millot, publicată încă în 1801, cu un titlu sugestiv: Arta de a ameliora şi perfecţiona oamenii1. În
concepţia medicului francez adevărul că educaţia este mijlocul prin care poate fi perfecţionat omul
rămâne nealterat în integralitatea sa. „Omul este destinat să-şi însuşească ştiinţele, dar el trebuie
învăţat să gândească, să reflecteze şi să aplice; el este o fiinţă socială, dar trebuie învăţat să-şi

1
Millot J. A., L'art d'ameliorer et de perfectionner Ies hommes, Paris, L'imprimerie de Migneret, 1801.

171
comunice gândurile, fie prin cuvinte, fie prin acţiuni; el este o fiinţă morală, dar trebuie învăţat să facă
binele... numai educaţia este aceea care perfecţionează facultăţile fizice şi morale”(Millot, 1801, p.
18). Şi în altă parte citim: „Natura nu face oamenii nici buni, nici răi, după cum spun unii moralişti.
Ea face fiinţe mai mult sau mai puţin sensibile, mai mult sau mai puţin active, mai mult sau mai puţin
energice, mai mult sau mai puţin inteligente. Educaţia face restul, dezvoltându-le capacităţile
intelectuale”. Intuind cu mare exactitate relaţia dintre factorii ereditari şi factorii de mediu în formarea
şi perfecţionarea fiinţei umane, Millot analizează rolul unor condiţii organice (care intervin chiar
înainte de naşterea copilului) şi mai ales a unor condiţii exterioare (de alimentaţie, de igienă, de
creştere şi educare a copilului) care contribuie la formarea şi dezvoltarea fizică şi morală a copiilor.
Chiar dacă unele sfaturi date de medicul francez femeilor însărcinate şi tinerelor mame sunt relativ
simple, cu un grad redus de conceptualizare, multe dintre ele de bun simţ, încrederea sa în rolul
educaţiei, mai ales al educaţiei morale pe care o denumeşte „ştiinţă sublimă care face din om fiinţă
perfecta”, este cu atât mai semnificativă cu cât ea se manifestă în condiţiile susţinerii, în epocă, a
concepţiilor creaţionaliste şi ineiste despre om şi capacităţile sale psihofizice.
Secolul XX aduce cu sine o şi mai mare nevoie de eficienţă umană. Organizarea vieţii sociale,
dezvoltarea industriei, creşterea rolului diferitelor colectivităţi umane impun aproape cu necesitate
reorientarea spre factorul uman, spre ameliorarea şi optimizarea capacităţilor umane în vederea
creşterii randamentului activităţii şi uşurării vieţii cotidiene a omului. Lucrările publicate în primele 2-
3 decenii ale secolului XX, deşi uşor naive, deşi mai degrabă descriptive şi exaltate decât explicative şi
realiste, atrag atenţia asupra a ceea ce ar trebui să facă omul pentru a-şi valorifica din plin potentele de
care dispune sau pentru a-şi forma şi dezvolta altele noi. În Belgia, Paul Nyssens publică o serie de
lucrări pe tema perfecţionării diferitelor capacităţi psihice: Cum citim; Voinţa; Memoria: cum o
dezvoltăm; Rezerva; Sensul valorii; Ordine şi metodă. Printre acestea, una publicată în 1925, poartă
chiar titlul de Efficience2. Fiind convins că „lumea are nevoie de eficienţă” şi că pentru a concilia două
exigenţe incompatibile în aparenţă (creşterea productivităţii muncii şi reducerea numărului orelor de
muncă), este necesară atât „organizarea generală a muncii”, cât şi „ameliorarea randamentului
muncitorilor”, Nyssens insistă asupra calităţilor şi capacităţilor care pot fi achiziţionate şi dezvoltate,
ca şi asupra mijloacelor a căror folosire duce la progres, la creşterea valorii personale, la atingerea
scopurilor. Unele îndemnuri formulate de el (completaţi-vă instrucţia, perfecţionaţi-vă cunoştinţele de
limbă, manifestaţi iniţiativă, sporiţi-vă competenţa, delimitaţi-vă responsabilităţile, dominaţi-vă
preocupările, utilizaţi-vă mai bine aptitudinile, antrenaţi-vă efortul, cultivaţi-vă discreţia, fiţi tenace
etc.) vor fi nu numai reţinute mai târziu de psihologia organizaţională, dar li se va conferi o nouă
penetraţie, noi nuanţe. Nyssens are şi iniţiativa înfiinţării unei edituri şi a publicării în colecţia
„Librairie de culture humaine” atât a propriilor lucrări, cât şi pe cele ale altor autori. Astfel, în 1931,
apare în traducere, cu o prefaţă semnată chiar de Nyssens, lucrarea lui Parkyn A. Herbert intitulată
Autosugestia3. Autorul acestei lucrări este atât de convins de rolul jucat de autosugestie în viaţa
cotidiană, în formarea caracterului, în reuşitele, ca şi în nereuşitele noastre, în surmontarea
deranjamentelor fizice, în dominarea tulburărilor mintale, în formarea obişnuinţelor şi dezvoltarea
concentrării, în vindecarea timidităţii, a stărilor de nervozitate, a fricii, egoismului, în ameliorarea
memoriei şi dezvoltarea optimismului, ca şi în transformarea gândirii în acţiune, încât recomandă ca ea
să fie „studiată, înţeleasă şi aplicată în toate circumstanţele vieţii”. Numai în felul acesta ne vom putea
servi eficace de ea şi ne vom ameliora din lună în lună, din an în an sănătatea, fericirea, succesul.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, în Franţa, Editura J. Oliven publică nenumărate lucrări consacrate
aceleiaşi tematici. Charles Boudouin, animatorul Institutului Internaţional de Psihologie şi directorul
revistei „Acţiune şi gândire”, publică lucrarea La Force en nous4, în care analizează gândirea, acţiunile
şi sentimentele umane susceptibile, graţie unei mari stăpâniri şi dirijări, a fi modificate înspre binele
nostru. Aceeaşi idee a controlării şi orientării diverselor capacităţii psihice umane, cu scopul atingerii
scopurilor formulate, o întâlnim şi în lucrarea lui M. Wargnier, publicată în 1932, cu titlul sugestiv

2
Nyssens Paul, Efficience, Bruxelles, Librairie de culture humaine, 1925.
3
Parkyn A. Herbert, Autosuggesîion, Bruxelles, Librairie de culture humaine, 1931.
4
Boudouin Charles, La Force en nous, Paris, J. Oliven, 1931.

172
Vers la vie heureuse5. Pornind de la ideea că unele emoţii şi sentimente, cum ar fi furia, nemulţumirea,
iritaţia, frica, teama, tristeţea, invidia, gelozia, ura etc. sunt destructive deoarece tulbură funcţiile
organice şi mintale, diminuează energia vitală şi psihică, conduc la insucces, umbresc viaţa personală
şi a celor din jur, creează o atmosferă nefastă pentru dezvoltarea copiilor favorizând expansiunea
tendinţelor inferioare, autorul recomandă suprimarea lor. Alte emoţii şi sentimente, ca de exemplu,
bucuria şi umorul, dragostea şi caritatea etc. fiind creatoare, „sursa sănătăţii, frumuseţii şi fericirii”,
„chintesenţa vieţii noastre afective” se asociază cu creşterea energiei vitale cu înfrumuseţarea
binefăcătoare a anturajului, cu crearea unei atmosfere de dragoste şi fericire în jurul copiilor, de aceea
trebuie îmbogăţite, stimulate. Multă vreme, încă din Antichitate, omul a fost mai degrabă interesat de a
îmblânzi animalele, de a servi materia, de a stăpâni forţele naturii, şi mai puţin sau chiar deloc de a-şi
aservi propriile sale dorinţe, de a-şi stăpâni emoţiile şi sentimentele, pasiunile şi gândurile. Wargnier
consideră însă că „nu este suficient de a creşte energia afectivă şi intelectuală, trebuie să stăpâneşti
această energie pentru a o orienta spre o direcţie determinată, pentru a atinge scopul dorit, a realiza un
ideal ales. Nu vom deveni bogaţi în sentimente şi gânduri decât controlându-ne viaţa afectivă şi
intelectuală... Ştiinţa fericirii constă în controlarea emoţiilor”.
Am stăruit asupra unor lucrări şi concepţii elaborate nu atât de psihologi, cât mai ales de
ingineri, medici, în general de oameni de cultură, pentru că vedem în ele ecoul imediat al teoriilor
formulate de marile orientări psihologice sau chiar anticiparea lor. În fond, ideea orientării, stăpânirii
şi controlării diferitelor funcţii psihice nu este altceva decât reflexul ideii dirijării comportamentului,
în vederea sporirii eficienţei acestuia, elaborată de behaviorism. La fel cum ideea caracterului
destructiv, dezorganizator şi dezadaptativ al unor emoţii şi sentimente primare, inferioare, care duc la
tulburări mintale şi comportamentale, nu reprezintă decât expresia concepţiei psihanalitice cu privire la
rolul inconştientului în declanşarea stărilor obsesionale, a nevrozelor. Autosugestia, mai ales prin
forma sa voluntară, care constituie „baza tuturor tratamentelor medicale”- după cum se exprima
Parkyn, ar putea fi asociată cu ultima fază a metodei psihanalitice, ca metodă terapeutică, când
inconştientul (în cazul de faţă, emoţiile şi sentimentele destructive) este asanat prin controlarea lui
conştientă, în insistenţa asupra vieţii fericite, a bucuriei existenţei, a obţinerii sănătăţii şi succesului în
viaţă, vedem o prefigurare a multora dintre ideile psihologiei umaniste. Anii '50, '60 aduc o dată cu
dezvoltarea variantelor moderne ale behaviorismului şi psihanalizei, şi mai ales o dată cu apariţia şi
afirmarea celei de „a treia forţe în psihologie”, adică a psihologiei umaniste, noi încercări de
optimizare a personalităţii umane. Descoperirea unor mijloace şi modalităţi care să conducă la sporirea
gradului de eficienţă a personalităţii şi a acţiunilor umane devine un fel de obsesie a cercetătorilor.
Neobehavioristul B. F. Skinner în lucrarea Revoluţia ştiinţifică a învăţământului6, apărută în 1968, este
preocupat de realizarea unei instruiri eficace, ca urmare, de ajutorarea elevilor pentru a ajunge la un
asemenea rezultat, în acest sens el consideră că sporirea eficienţei învăţării s-ar putea obţine prin
utilizarea relaţiilor de întărire, adică a relaţiilor dintre comportament şi consecinţele acestuia, prin
modelarea comportamentului şi menţinerea lui în vigoare, întărirea fiind un tip particular de consecinţă
asigură păstrarea comportamentului pe durata unei perioade prelungite. Procesul s-ar putea realiza în
două faze: mai întâi prin stabilirea anticipată de către profesor a comportamentului terminal, deci a
comportamentului care urmează a fi, în ultimă instanţă, obţinut; apoi, prin formarea şi instalarea
comportamentului terminal cu ajutorul întăririi, adică pe baza modelării comportamentului prin
aproximaţii succesive, deoarece „apariţia pe neaşteptate a comportamentului nu are eficienţă”
(Skinner, 1971). În vederea realizării concrete a acestui ultim deziderat Skinner propune o multitudine
de modalităţi ce pot fi utilizate (forţarea fizică a comportamentului; întrebuinţarea unor stimuli care
declanşează răspunsul ce urmează a fi întărit; imitaţia; reproducerea rezultatelor unui comportament;
repetări neimitative, prestabilite; sugerarea comportamentului etc.). Printre aceste modalităţi cea mai
eficace este considerată programarea complexă a comportamentului, implicit folosirea învăţării
programate. Pornind de la premisa că „în oricare alt domeniu exigenţele creşterii producţiei ar atrage
după sine în mod automat inventarea de echipamente care ar permite economisirea timpului de

5
Wargnier, M., Vers la vie liereuse. Le bonheurensoi, lajoieautourdesoi, Paris, Editions J. Oliven, 1932.
6
Skinner B. R, Revoluţia ştiinţifică a”învăţământului, Bucureşti, Editura Didac-'ieă şi Pedagogică, 1971.

173
muncă”, Skinner se întreabă de ce acest lucru n-ar fi posibil şi pentru învăţământ, în consecinţă pentru
creşterea rapidă a eficienţei activităţii de învăţare, el propune inventarea şi folosirea unor maşini de
instruire, care ar facilita unora procesul de asimilare a cunoştinţelor, dar şi fructificarea în mai mare
măsură a potenţialului disponibil al elevilor. Intenţia autorului privind creşterea eficienţei activităţii de
învăţare, a comportamentului în general, este evidentă, pentru a mai insista în amănunt asupra ei.
Aceleaşi intenţii le întâlnim şi la neofreudişti. Erich Fromm, unul dintre cei mai reprezentativi
neofreudişti, în lucrarea sa Societate alienată şi societate sănătoasă7, apărută în 1955, respingând
unele teze freudiste (incompatibilitatea dintre societate şi civilizaţie, adaptarea omului la societate etc.)
militează pentru definirea stării de sănătate mentală în termeni de adaptare a societăţii la nevoile
omului, în cei ai rolului pozitiv sau negativ pe care îl joacă societatea în acest sens. „Că individul se
bucură sau nu de sănătate mentală, scria Fromm, aceasta nu depinde mai întâi de el, ci de structurile
societăţii. Dacă societatea este sănătoasă, ea favorizează capacităţile umane de dragoste, de muncă
creatoare, de raţionare şi de obiectivitate; ea îl ajută pe om să dobândească sentimentul individualităţii,
bazat pe forţa lui productivă. Dacă societatea este bolnavă, ea produce ostilitate, neîncredere; ea
transformă omul în instrument utilizat şi exploatat de către alţii, atrofiază conştiinţa lui de sine,
exceptând măsura în care el se supune altora sau devine un automat” (Erich Fromm, 1983). Fromm
întreprinde nu numai o critică virulentă a societăţii contemporane caracterizată prin fixaţii sau
regresiuni spre stadii de dezvoltare învechite, inadecvate, bazate pe alienarea omului, pe degradarea sa
caracterială, pe pierderea individualităţii sale, ci propune şi o serie de modalităţi de depăşire, de ieşire
din impasul unor asemenea situaţii. După opinia lui, dezvoltarea capacităţilor de iubire şi de creaţie ale
omului, eliberarea lui de legăturile incestuoase cu clanul şi cu pământul, amplificarea sentimentului
identităţii fundamentat pe experienţa de sine ca subiect şi ca agent al propriilor sale forţe, stăpânirea
realităţii interne şi externe, dezvoltarea raţiunii şi obiectivitătii etc. sunt tot atâtea mijloace prin care ar
putea fi obţinută sănătatea mentală, însănătoşirea societăţii, implicit, creşterea eficienţei umane.
Dar parcă niciunde grija pentru sporirea eficienţei personalităţii, pentru creşterea şi dezvoltarea
ei nu s-a manifestat cu mai multă pregnanţă decât la psihologii umanişti. A. H. Maslow, în lucrarea
Motivaţie şi personalitate (1950, 1970)8 şi Cari Rogers în majoritatea lucrărilor sale, dar cu deosebire
în două dintre ele: Terapia centrată pe client (1954) şi Dezvoltarea persoanei (1961)9 stăruie cu
precădere asupra necesităţii punerii în valoare a întregului potenţial uman pentru creşterea forţelor
personalităţii, ameliorarea relaţiilor interpersonale şi optimizarea vieţii de grup. Deviza lui Maslow
„ceea ce un om poate, el trebuie să fie, deoarece există o tendinţă ca fiecare să devină autoactualizat
în ceea ce este el potenţial... să devină ceea ce este capabil sa fie”(Maslow, 1970), ca şi convingerea
lui Rogers că a fi plenar tu însuţi în calitate de fiinţă umană „este un proces pozitiv, constructiv, realist
şi demn de încredere”(Rogers, 1966) sunt semnificative din acest punct de vedere. După Maslow
condiţia personalităţii eficiente, a sănătăţii sale psihice, o reprezintă autorealizarea, îndeplinirea
metanevoilor, îndeosebi a ultimei trebuinţe din celebra sa „piramidă a trebuinţelor”. Omul ajuns în
acest stadiu capătă o serie de caracteristici care îi disting de alţii. El are o mai bună percepere a
realităţii; dispune de un mai mare grad de acceptare a sinelui, a altora, a naturii; manifestă mai multă
spontaneitate, simplitate, firesc şi naturaleţe; este centrat pe probleme; este animat de detaşare,
autonomie, independenţă faţă de cultură şi mediu; posedă o mai mare capacitate voluntară, un mai
pronunţat gust pentru activitate; se distinge prin prospeţimea aprecierilor; întreţine relaţii
interpersonale mai profunde cu alţii, fiind capabil de o mai mare capacitate de afiliere, fuziune,
identificare: face discriminări mai fine între mijloace şi scopuri, între bine şi rău; beneficiază de simţul
umorului, este mult mai creativ. Ajuns în faza satisfacerii trebuinţei de autorealizare, omul trăieşte o
„experienţă de vârf”, se simte un Dumnezeu, fiind dominat, pe de o parte, de valoarea perfecţiunii,
succesului, împlinirii, satisfacţiei, calmului, liniştii sufleteşti, toate bazate pe dobândirea complexităţii
şi autenticităţii umane, pe de altă parte, de lipsa temerii şi anxietăţii, a dorinţelor şi scopurilor
(Maslow, 1970). Pentru Rogers, condiţia personalităţii eficiente o reprezintă maturizarea ei psihică.
Aşa cum omul autorealizat descris de Maslow dispune de o multitudine de noi caracteristici
7
Fromm Erich, Texte alese. Bucureşti, Editura Politică, 1983.
8
Maslow A. H., Motivation and Personality, New York, Harper et Row Publi-shing Co. 1970, second edition.
9
Rogers Cari R., Le developpement de la personne, Paris, Dunod, 1966.

174
psihocomportamentale, tot aşa şi persoana descrisă de Rogers ajunsă la „maturitatea psihologică
maximală” capătă o serie de calităţi: ea îşi trăieşte plenar sentimentele; îşi poate alege liber
comportamentele sigure şi autentic satisfăcătoare; dispune de capacitatea de a fi propriul său criteriu,
propriul său filtru; se angajează deplin în procesul propriei sale fiinţări şi deveniri; îşi modifică şi
reorganizează concepţia despre sine însuşi, căpătând o atitudine pozitivă faţă de sine; manifestă
maturitate comportamentală în raport cu alţii; îşi încorporează în structura Eu-lui experienţa trecută,
altădată refuzată etc. (Rogers, 1966). Prin „exteriorizarea sentimentelor”, prin „utilizarea constructivă
şi critică a potenţialităţilor sănătoase de care dispune”, prin „descoperire şi utilizarea căilor de evoluţie
în conformitate cu natura şi esenţa sa”, prin „eliberarea de formele comportamentale vechi, inerţiale”,
ca şi prin „adaptarea unor comportamente noi, flexibile”- omul îşi poate mări extrem de mult eficienţa,
înscriindu-se activ şi plenar în fluxul existenţial. Psihologia umanistă nu se mulţumeşte însă numai cu
formulări şi explicaţii teoretice, ci încearcă să-i furnizeze omului şi instrumentele prin intermediul
cărora acesta să se poată autorealiza şi maturiza, propunând chiar o tehnologie a schimbării. Terapia
centrata pe client, bazată pe spontaneitatea şi intuiţia empatică a psihoterapeutului, pe efortul lui de a-
şi înţelege clientul în unicitatea şi singularitatea lui, ca şi pe ajutorarea acestuia pentru a ajunge la
conştiinţa de sine, la ideea responsabilităţii, astfel încât să devină, în final, o „nouă” persoană, alături
de grupul de întâlnire centrat pe dezvoltarea personală, pe înţelegerea sinelui şi a altuia, pe descifrarea
sensului propriilor comportamente desfăşurate în grup, a efectelor acestora asupra altora, pe
dezvoltarea capacităţii de exteriorizare autentică a sentimentelor etc., sunt doar două dintre tehnicile de
schimbare propuse de psihologia umanistă. Merită a fi reţinută şi ideea lui Maslow potrivit căreia
autorealizarea şi maturizarea psihică nu pot avea loc în orice fel de condiţii, în orice tip de societate, ci
numai într-un mediu social facilitator, în care oamenii să se poată manifesta potrivit naturii lor, să
devină din ce în ce mai allocentrici. O asemenea societate este denumită de psihologul american
„societatea Eu-psihică”. Deşi psihologia umanistă este contradictorie în esenţa sa, deşi ea dispune de o
serie de limite, aşa cum arătam în alte studii (M. Zlate, 1983) 10, ea rămâne una dintre orientările
psihologice maximal interesate de îmbogăţirea naturii umane, de schimbarea, reîmprospătarea şi
renovarea stilului relaţiilor interpersonale, de ameliorarea mediului de viaţă al oamenilor, de furnizarea
unor instrumente de schimbare - şi toate acestea pentru a-l ridica pe om până la nivelul condiţiei sale
superior umane, pentru a-i creşte eficienţa comportamentului şi a-i înfrumuseţa existenţa.
În acest context de efervescenţă ideatică generat de orientările psihologice tradiţionale sau de
variantele lor moderne, ca şi de altele noi abia apărute, chiar unele persoane mai puţin specializate în
psihologie încep să fie tot mai interesate de optimizarea şi ameliorarea comportamentului profesional,
de reuşita în profesiune sau în viaţă. Semnificativă din acest punct de vedere ni se pare a fi lucrarea lui
James T. Mangan, apărută în 1966, cu un titlu şocant, „Învăţaţi a vă vinde”, pe care editorul francez îl
păstrează doar ca subtitlu, titlul traducerii franceze fiind Arta de a reuşi11. Autorul american porneşte
de la ideea că există două sisteme de reuşită: sistemul de merit, bazat pe cunoştinţe priceperi,
capacităţi, pe învăţare şi muncă asiduă, şi sistemul de „a ajunge” (în sens de a reuşi, a parveni), care
este „arta de a face spumă, de a face să fii cumpărat la preţul corect, este sistemul de a te pune în
valoare, a te valoriza, a-ţi da importanţă, a deveni cineva” (Mangan, 1970). Primul sistem, consideră
autorul, şi-a pierdut de mult valoarea, el nu a depăşit pereţii şcolii, fapt demonstrat de împrejurarea că
în multe sectoare de activitate în frunte se află nu cei capabili, dimpotrivă, subordonaţii lor sunt mult
mai dotaţi decât ei. De aceea, el este tentat să acorde o mai mare importanţă celui de-al doilea sistem
pentru că „cei care îl practică îşi lărgesc viaţa, se simt dinamici şi eficace; într-o lume în care
majoritatea oamenilor sunt insignifianţi acest sistem procură o bucurie superioară”. Cei dotaţi nu
reuşesc în viaţă datorită faptului că nu-şi fructifică posibilităţile de care dispun, lăsându-şi-le să se
consume interior fără vre-un profit nici pentru ei, nici pentru alţii. Ceilalţi, în schimb, posedă arta de a
se pune în valoare, ca una dintre premisele sau condiţiile esenţiale ale reuşitei. Opt calităţi sunt
necesare pentru a te pune în valoare: a şti să te exprimi; a şti să promiţi; a dispune de curaj, de
îndrăzneală; a şti să comunici; a fi diplomat; a şti să fii familiar; a fi serios; a şti să convingi, întreaga

10
Zlate M., Inconsecvenţele şi limitele umanismului „psihologiei umaniste”, „Revista de psihologie”, 1983, tom. 29, nr. 2.
11
Mangan James T., L 'an de reusir, Paris, Leş edilions d'Organisation, 1970.

175
lucrare este dedicată analizei acestor calităţi şi mai ales modului de dobândire a lor. Chiar dacă multe
dintre sfaturile autorului dovedesc că este adeptul dictonului „scopul scuză mijloacele”, semnificaţia
lucrării constă în faptul că din ea se degajă încrederea optimistă a autorului în posibilitatea de
achiziţionare, de dobândire prin învăţare şi muncă a calităţilor care asigură reuşita comportamentului.
„Arta de a te pune în valoare nu este simplă, ea cere efort, energie, răbdare, refacerea vieţii după alte
linii de conduită, achiziţionarea unor noi însuşiri, noi aptitudini, uneori pornind chiar de la zero,
familiarizarea cu ideile străine, care din instinct au fost refuzate până la un moment dat. Nici o calitate
nu poate fi achiziţionată fără luptă apriga”.
De pe aceleaşi poziţii este respinsă şi ideea celor care susţin că pentru a te pune în valoare ar fi
necesare o serie de dispoziţii naturale. „Fals! - exclamă autorul. Arta de a te pune în valoare nu este
înnăscută, ci se învaţă”. Pentru a demonstra aceasta şi totodată pentru a-i ajuta pe oameni să-şi
înregistreze progresul în achiziţionarea însuşirilor necesare artei de a reuşi, Mangan imaginează chiar
şi un chestionar de autoevaluare care cuprinde cele opt însuşiri, cu diverse subdiviziuni, notate fiecare
cu un anumit număr de puncte. În urma practicării zilnice a exerciţiilor indicate, ca şi a autoevaluării
din timp în timp a rezultatelor obţinute s-ar putea constata dacă s-a făcut sau nu vreun progres. Deşi
chestionarul propus de autor nu este suficient de bine elaborat sub raport metodologic, el ar putea fi
reţinut ca o sugestie în vederea construirii unui instrument util. Ideea centrală a lucrării lui Mangan
care se degajă cu mare pregnanţă, chiar dacă adeseori insuficient fundamentată teoretico-ştiinţific, este
aceea a perfecţionării omului în vederea creşterii potentelor sale, a implicării lui cât mai eficiente în
viaţa profesională şi cotidiană. Soluţia nu este însă cea imaginată de autor. Importantă este asocierea
celor două sisteme şi nu disocierea lor. Trebuie învăţaţi să se pună în valoare cei care merită, care
dispun de cunoştinţe, priceperi, calităţi personale şi anihilaţi ceilalţi care deşi nu dispun de nici o bază
informaţională şi aptitudinală se găsesc în vârful piramidei organizaţionale.
Începând cu anul 1970 tendinţa de a vorbi nu despre orice fel de personalitate, ci despre
personalitatea eficientă începe să se accentueze şi mai mult. De la analiza şi descrierea oarecum în sine
şi pentru sine a personalităţii, în care probleme, cum ar fi: natura, geneza şi structura personalităţii sunt
predominante, se trece la analiza modului de exteriorizare şi manifestare comportamentală a
personalităţii. Ceea ce interesează în primul rând este nu atât ansamblul însuşirilor de personalitate, cât
valoarea lor comportamentală. Problema ameliorării şi perfecţionării însuşirilor personalităţii în
vederea creşterii eficienţei manifestării lor în diverse tipuri de comportamente profesionale ale omului
(de învăţare, de muncă, de creaţie, de conducere etc.), ca şi în cele cotidiene (interpersonale şi grupale)
trece pe prim plan.
Cercetătorii încep să manifeste tot mai pregnant năzuinţa spre perfectibilitatea fiinţei umane. O
trecere sumară în revistă câtorva lucrări apărute imediat după 1970 poate fi relevantă din acest punct
de vedere. John Passmore publică în 1970 lucrarea The Perfectibility of Man12, în care se referă la
perfecţionarea omului de-a lungul diferitelor etape istorice până în zilele noastre, de la vechii greci
până în prezent, de la creştinism şi ortodoxism la heterodoxism, de la renaştere la cunoaşterea raţională
de la anarhism, utopie, comunism, psihanaliză până la evoluţionism. Primul capitol al lucrării sugestiv
intitulat Perfecţiune şi perfectibilitate creionează cadrul teoretic al problemei abordate, operează
distincţii, oferă sugestii metodologice. Deşi lucrarea este scrisă de un filosof, de pe poziţiile filosofici,
ea poate fi utilă şi celui care studiază psihologia personalităţii deoarece îi furnizează date, interpretări,
explicaţii cu privire la profilul psihic, la structurile de personalitate ale oamenilor din diverse epoci
istorice, ca şi la saltul progresiv făcut de la o epocă la alta, de la o modalitate de abordare a omului la
alta. Tot în 1970, Claude Duval şi Yves A. Michaud publică lucrarea Eficacitatea personală13 în care
accentul cade pe considerarea unor factori psihoindividuali în asigurarea reuşitei. Ei consideră, de
exemplu, că temperamentul reprezintă cheia activităţii personale deoarece este stabil. De aceea, spun
autorii, necesitatea cunoaşterii acestor resurse este primul imperativ al optimizării personale. Tot ceea
ce se achiziţionează în decursul vieţii nu are valoare, soliditate decât dacă este construit pe
fundamentele temperamentului. Autorii sunt de părere că temperamentul este un fel de material brut

12
Passmore John, The Perfectibility of Man, New York, Scribner's, 1970.
13
Duval Claude, Michaud Yves, l’Efficacite personnelle, Paris, Leş Editions d'Organisation, 1970.

176
care vine să fasoneze istoria familială, apartenenţa socială, peripeţiile vieţii individuale. Constatând că
în calea realizării unor comportamente eficiente apar o serie de obstacole, de factori perturbatori, cei
doi autori propun şi unele remedii. De pildă, observând că eficienţa scăzută a activităţii umane se
datorează incapacităţii omului de organizare şi consumare raţională a timpului disponibil, ei propun un
test de utilizare eficientă a timpului. Alte remedii vizează ameliorarea planului interpersonal, a vieţii
de grup etc. Melvin L. Weiner se arată a fi la fel de interesat de problematica optimizării şi ameliorării
activităţii şi existenţei umane. El publică în 1973 lucrarea Personality: The Human Potenţial14, axată
pe analiza celor mai complexe probleme cu care se confruntă omul într-o lume a tehnologiei şi într-o
civilizaţie aflată la răscruce. Anxietatea şi crizele vieţii, constrângerile repetate, drogurile, sinuciderea,
homosexualitatea, relaţiile conjugale, sarcina şi avortul, moartea părinţilor, stările de panică,
conflictele de muncă, comportamentele antisociale etc. constituie tot atâtea semne de întrebare cărora
omul trebuie să le dea un răspuns acceptabil pentru a-şi construi demn existenţa. Autorul propune noi
modalităţi terapeutice bazate pe sinteza psihologiei Eu-lui cu teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget.
Totodată, el cheamă psihologia să-şi delimiteze mai clar locul în lumea tehnologiei şi să-şi aducă
contribuţia la soluţionarea relaţiei dintre predestinarea omului şi responsabilitatea sa individuală, în
1974 Richard W. Coan introduce conceptul de personalitate optimală (într-o lucrare cu acelaşi titlu:
The optimal personality: An empirical and theoretical analysis)15 oarecum asemănător conceptelor de
adaptare, normalitate, maturitate, sănătate mentală, autoactualizare etc., utilizate de psihologia
umanistă, dar mult mai bine conturat decât acestea. După autor, personalitatea optimală este aceea care
dobândeşte o experienţă „dulce”, „moale”, fără asperităţi, se descurcă bine în munca sa, în relaţiile
sociale, ajunge la o stare interioară de bine. Personalitatea optimală dispune de o consistenţă
intraindividuală (motivaţională, cognitivă, expresivă etc.) caracterizată prin adaptarea interioară a
individului, în sensul că acesta este liber de conflictele interne, motivaţionale sau de conştiinţă. O
asemenea personalitate obţine succesul în confruntarea cu problemele vieţii cărora le face faţă, apelând
la funcţiile sale intelectuale, la abilităţile creative. Personalitatea optimală ştie, de regulă, sa-şi
utilizeze productiv potenţialităţile intelectuale de care dispune, în acest caz, actualizarea se referă la
disponibilitatea de a utiliza oricare abilitate intelectuală, spre deosebire de alte teorii (îndeosebi de cea
formulată de Maslow) în care potenţialul actualizat este exclusiv motivaţional. În sfârşit, personalitatea
optimală posedă o conştiinţă superioară celei obişnuite, comune - ea manifestă deschidere către
experienţă, către relaţiile sociale capacitate ce este însă corelată cu tendinţa spre autonomie, ca un
element-cheie al unui asemenea tip de personalitate. Unele dintre aceste caracteristici sunt
independente, altele par a fi necorelate: unele se exclud reciproc, în timp ce altele sunt incompatibile
doar în anumite situaţii. Astfel, uneori trebuie să alegem între autonomie şi interacţiuni sociale
pozitive; în mod similar situaţiile implicate de stabilitate şi consistenţă interioară nu pot fi menţinute
dacă cineva este spontan, deschis la o nouă experienţă; percepţia calmă, stabilă, liniştită este
incompatibilă cu deschiderea şi interesul social; un nivel înalt de autoconstanţă poate să preceadă un
nivel înalt de autoestimare. Spre deosebire de alţi autori care concep maturitatea, sănătatea mentală ca
un continuu, Coan arată că importante sunt şi contrastele semnalate. Sintetizând caracteristicile
personalităţii optimale, Coan arată că acestea sunt: trebuinţa spre flexibilitate; experienţa Eu-lui;
flexibilitatea relaţiilor interpersonale; flexibilitatea relaţiilor dintre generaţii; trebuinţa spre unificare,
spre unitate. Nu este greu să deducem că în concepţia lui Coan realizarea maximală a acestor
caracteristici acordă personalităţii un caracter suplu, dinamic, eficient. Dar personalitatea optimală
presupune nu doar realizarea maximală a potenţialităţilor, ci şi utilizarea flexibilă a modurilor variate
de experienţă şi de acţiune. Concepţia lui Coan cu privire la personalitatea optimală se caracterizează
prin concreteţe umană şi realism eficace, ea exprimând încrederea autorului în posibilitatea omului de
a ajunge la forme superioare de autoorganizare şi împlinire. Autorul american nu numai că nu a
diminuat resursele cuprinse în concepţiile care accentuează nevoia de eficienţă a omului, dar le-a

14
Melvin L. Weiner, Personality: The Human Potenţial, New York, Pergamon Press Inc., 1973.
15
Coan R. W., The Optimal Personality: An empirical and theoretical analysis, New York, Columbia University Press,
1974.

177
tonifiat imprimându-le o nouă acurateţe ideatică, şi deschizând, totodată, calea spre o abordare
experimentală.
În ultimii ani s-au făcut eforturi şi pe direcţia descoperirii unor indicatori în stare a măsura
gradul de eficienţă al personalităţii. Inserţia socială angajantă şi responsabilă, implicarea directă în
profesiune, folosirea deplină a disponibilităţilor, diversificarea stilurilor de viaţă, realizarea aspiraţiilor
şi idealurilor etc. sunt astfel de indicatori. Mai mult decât atât, s-a propus înfiinţarea unei noi ştiinţe -
antropomaximologia - centrată pe studierea capacităţilor latente ale omului ca şi a mijloacelor de
actualizare, concomitent cu folosirea lor adecvată în momente de eforturi intense. Deşi asemenea
propuneri vin din partea psihologilor sportivi, care consideră că în sport intervin astfel de „momente”,
ele pot fi generalizate şi pentru alte situaţii (examene, concursuri profesionale, artistice etc.). S-a
sugerat crearea şi investigarea profundă a unor zone de educaţie prioritară (ZEP) sau a unor grupuri
de ajutor psihopedagogie (GAPP) menite a contribui la optimizarea condiţiei educaţionale,
profesionale şi existenţiale a omului, implicit, la creşterea eficienţei personalităţii sale (Edith Piat,
1983)16.
În psihologia românească preocupări pentru studierea personalităţii eficiente întâlnim la S.
Chelcea şi A. Chelcea (1977)17 care enumera printre factorii sporirii eficienţei: stabilirea priorităţilor,
cultivarea imaginaţiei creatoare, deprinderea lecturii rapide şi a învăţării temeinice, elaborarea în
colectiv a deciziilor etc. Valeriu Ceauşu (1983) consideră că autocunoaşterea, racordarea dintre
imaginea de sine şi atributele reale ale persoanei contribuie la optimizarea relaţiilor individului cu sine
însuşi, cu lumea. M. Zlate, militează pentru promovarea armonizării şi echilibrării structurilor de
personalitate - ca o condiţie fundamentală a optimumului acesteia -, şi evitarea discrepanţelor dintre
esenţă şi aparenţă, intenţii şi realizări, vorbă şi faptă care sunt tragice atât pentru existenţa cotidiană a
individului, cât şi pentru destinul său social. După opinia lui Adrian Neculau (1989)18 implicarea
individului în anumite tipuri de relaţii interpersonale (îndeosebi în cele de cooperare), ca şi integrarea
lui în grup, care constituie un mediu şi mijloc de formare a personalităţii, sporeşte potenţele şi forţele
acestuia, implicit a eficienţei acţiunilor lui.
Procesul complex al devenirii „întru personalitate” şi mai ales cel al devenirii „întru
personalitate optimală” ar implica, printre altele19: eliberarea personalităţii de sub imperiul stagnării şi
închistării, mortificării şi improvizaţiilor, alterării şi chiar anulării ei, concomitent cu diversificarea şi
valorizarea maximală a personalităţii ca opuse tendinţelor de uniformizare şi simplificare rudimentară
a ei; descoperirea, omologarea şi introducerea în circuitul vieţii a adevăratelor personalităţi, a
adevăratelor valori, ce se cer a fi triate şi distinse de falsele personalităţi, de cele ale oportuniştilor şi
impostorilor; instituirea unor repere valorice ferme, capabile a contracara şi descuraja falsul şi imitaţia,
respectul simulat şi evaluarea oamenilor în termeni invariabil superlativi, confuzia valorilor şi
retorismul ca elogiere demagogică a nulităţilor; amplificarea resurselor reflexive şi autoreflexive ale
omului în vederea creşterii eficienţei cunoaşterii în general, dar şi al cunoaşterii de sine care poate fi
transformată într-o adevărată forţă existenţială şi acţională; dinamizarea tuturor disponibilităţilor şi
capacităţilor omului şi nu doar a unora dintre ele; trecerea lor din virtualitate în realitate, din stare
latentă în stare manifestă, şi mai ales gestiunea lor raţională; eliminarea simularelor de competiţie care
conduc la amestecul valorilor, la uniformizarea lor, mai mult, la estomparea adevăratelor valori;
radicalizarea procesului formării şi devenirii personalităţii prin schimbarea profundă, din temelii, a
relaţiilor sociale, a mentalităţilor şi prejudecăţilor, a practicilor sociale nefaste, de asemenea, prin
eliminarea compromisului, a stărilor de supunere oarbă, umilire, linguşire şi servitute, a acţiunilor
discreţionale, a adormirii conştiinţei cu vorbe goale, a călcării în picioare a demnităţii umane.

16
Piat Edith, Leş GAPP, groupes d'aide psychopedagogique, Paris, ESF, 1983. Vezi, Ecoles en transformation. Zones
prioritaires et autres quartiers, Paris, Harmattan, 1983.
17
Chelcea Septimiu, Chelcea Adina, Elemente de psihologie a muncii eficiente, Bucureşti, Editura Politică, 1977.
18
Neculau Adrian, A trăi printre oameni, Iaşi, Junimea, 1989.
19
Zlate M., Eul şi personalitatea, p. 238, 2002, Editura Trei.

178
 12.2. Noi perspective de abordare a personalităţii
Psihologia contemporană deschide noi perspective de abordare a personalităţii, a structurii şi
dinamicii ei. Dintre acestea, cele mai importante, care merită menţionate, sunt următoarele:
1) Studierea determinanţilor neurofiziologici ai personalităţii şi comportamentului uman.
Constatarea şi demonstrarea experimentală a faptului că cele două emisfere cerebrale
funcţionează diferit, fiind specializate predominant în realizarea anumitor activităţi, au condus la ideea
că personalitatea unui individ, comportamentul său sunt în legătură cu anumiţi factori
morfofiziologici. Dominanţa funcţional-reglatorie a unei emisfere cerebrale asupra celeilalte determină
tipul de personalitate căreia individul aparţine şi, în consecinţă, comportamentul specific.
2) Progresele psihologiei cognitive axate pe studiul proceselor cognitive şi a modului de
structurare şi funcţionare a lor la nivelul individului.
Acest fapt a condus la introducerea conceptului de stil cognitiv. Stilul cognitiv este o
conceptualizare a funcţionării structurilor de personalitate în ceea ce priveşte recepţionarea, procesarea
şi utilizarea informaţiei, în funcţie de care oamenii se diferenţiază tipologic şi individual.
Dar, stilul persoanei nu se reduce la stilul său cognitiv. Manifestările persoanei reflectă
personalitatea sa, atât în plan cognitiv cât şi în plan afectiv şi atitudinal-comportamental. Din modul de
a fi şi a se comporta al omului, din tot , ceea ce face şi, mai ales, cum face, se degajă o manieră
personală, un stil propriu, astfel încât, pe bună dreptate, s-a spus că stilul este omul însuşi.
În evaluările subiectului se îngemănează elemente cognitive, afective şi atitudinale, acestea
constituind, împreună, stilul apreciativ, o caracteristică diferenţială a personalităţii.
Stilul apreciativ se constituie prin asimilarea de către individ, în procesul socializării sale, a
unui sistem de „constructe personale" (Kelly), care sunt diferite de noţiunile sau conceptele ştiinţifice,
în acţiuni de evaluare şi apreciere nu ne folosim de noţiuni, ci de constructe. Noţiunile au acelaşi
conţinut informaţional-reflectoriu, fiind impersonale, pe când constructele sunt personalei formându-se
şi restructurându-se în funcţie de experienţa individului.
Într-o accepţiune largă, stilul persoanei include mai multe elemente: imaginea şi aprecierea de
sine a individului, sistemul personal de credinţe, convingeri, atitudini, valori, concepţia sa despre lume
şi viaţă etc., toate concretizate în modul de a gândi şi a se comporta al individului, în modul să de a fi.
Identificarea stilului apreciativ constituie o modalitate de cunoaştere a personalităţii.
3) Orientarea cercetărilor de psihologia personalităţii, asuprea studierii potenţialului intelectual,
al creativităţii şi talentului, considerate elemente definitorii şi, totodată., diferenţiatoare ale
personalităţii umane. Este un adevăr evident că oamenii se deosebesc, unii de alţii, în funcţie de
nivelul capacităţilor lor intelectuale, de potenţialul de învăţare, de abilităţile lor creative şi talentul de
care dispun. Pe de altă parte, este cunoscută teza psihologiei umaniste potrivit căreia „ceea ce omul
poate să fie, el trebuie să devină", teză care subliniază rolul potenţialului uman, în structurarea
personalităţii, în dinamica evoluţiei individului. Găsirea unor modalităţi concrete şi eficiente de
valorificare a potenţialului intelectual al omului, a capacităţii de învăţare, a creativităţii şi talentului
acestuia, trebuie să fie un deziderat al psihologiei personalităţii dacă aceasta doreşte să-şi dovedească
virtuţile practiv-aplicative. Tot mai mulţi autori consideră astăzi că menirea psihologiei şi a
psihologilor trebuie să fie aceea de a ajuta oamenii să-şi valorifice potenţialul disponibil, să-şi
îmbogăţească experienţa pentru a-şi realiza dorinţele, înclinaţiile, aspiraţiile şi idealurile, în măsura în
care psihologii vor reuşi să-i ajute pe oameni să devină mai deştepţi, mai capabili, mai creativi etc., ei
îşi vor justifica raţiunea de a fi, iar psihologia va dobândi mai multă credibilitate.
Oamenii aşteaptă de la psihologi sprijin calificat pentru a învăţa să-şi valorifice potenţialul de
care dispun, să-şi dezvolte capacităţile intelectuale şi acţional-comportamentale şi să ştie să le
folosească eficient. „Pe cei mai mulţi dintre noi - notează Tavris şi Wade - nu i-ar deranja să fie mai
puţin deştepţi. Dar, de mulţi ani, psihologii au fost mai preocupaţi de măsurarea inteligenţei decât în a-
i ajuta pe oameni să şi-o îmbogăţească... scopul nu este doar măsurarea capacităţilor mintale cât şi
înţelegerea şi ajutarea oamenilor să le folosească" (Tavris şi Wade, 1995, p. 223).
Facilitarea dezvoltării gândirii, îmbunătăţirea folosirii ei şi, mai larg, valorificarea potenţialului
uman, sub toate aspectele lui, au început să-i preocupe, din ce în ce mai mult, pe psihologi. Au fost
gândite modalităţi concrete şi programe de îmbunătăţire a funcţionalităţii gândirii umane. Un astfel de

179
program este Programul de îmbogăţire instrumentală, conceput şi transpus în practică de Reuven
Feuerstein (1992). Ideea de bază a acestui program este aceea că personalitatea umană poate fi
modificată structural graţie învăţării şi educaţiei, călăuzite şi îndrumate, îndeaproape, de specialişti.
Programul de îmbogăţire instrumentală porneşte de la evaluarea potenţialului de învăţare al
persoanei, cu ajutorul unei probe specifice, Learning Potenţial Assessment Device (LPAD), pe baza
căruia se pronostichează evoluţia acesteia. Evaluarea potenţialului de învăţare permite a aprecia dacă
subiectul este capabil de a învăţa în continuare restructurându-şi, astfel funcţiile cognitive şi
dezvoltându-şi personalitatea.
4) Construirea unor-noi teorii şi modele ale personalităţii care să ţină cont de dimensiunea ei
atitudinal-valorică. Majoritatea teoriilor şi modelelor explicativ-interpretative ale personalităţii nu au
în vedere elementele de ordin atitudinal-valoric în structura si dinamica personalităţii. Astfel, devine
imperios necesară elaborarea, în spaţiul psihologiei, a unui model teoretic nou asupra personalităţii
care să aibă în atenţie dimensiunea atitudinal-valorică privind conţinutul şi orientarea acţională a
manifestărilor sale. Psihologia contemporană se află în faţa unei provocări: necesitatea de a construi
noi modele şi teorii ale personalităţii care să ajute oamenii să-şi valorifice potenţialul de care dispun
prin manifestări creative, eficiente în plan adaptativ. Dobândirea de către oameni a credinţei că viaţa
trebuie construită şi trăită conform unor principii şi valori împărtăşite şi asumate individual care
determină atitudinile şi comportamentele lor, trebuie sa fie un obiectiv de prim rang al acţiunii
educaţionale. Considerăm că un astfel de model al personalităţii ar putea fi cel structural-sistemic şi
relaţional-dinamic potrivit căruia acţiunile şi relaţionarea individului sunt determinate de sistemul
personal de atitudini-valori. Prin aceasta sunt depăşite atât abordările structural-statice cât şi cele
formal-dinamice ale personalităţii şi se înaintează în direcţia elaborării unei noi viziuni asupra
personalităţii, mult mai realiste, cu valoare teoretică şi practică mai mare.
Personalitatea trebuie concepută şi definită din perspectiva unui sistem de criterii şi valori,
însuşi termenul de „personalitate'' cuprinde implicit sensurile de rol şi valoare socială „recunoscută
definirea personalităţii presupunând întotdeauna o notă valorică (Paul Popescu-Neveanu, 1969, p. 13).
Modul în care persoana se relaţionează acţional-adaptativ cu ceilalţi, cu lumea şi cu sine însăşi depinde
de sistemul său propriu de atitudini-valori. Sistemul de disponibilităţi, atitudini şi valori al
individualităţii umane îşi găseşte expresia cea mai concludentă în manifestarea creativităţii individului.
Potenţialul creativ se prezintă ca un ansamblu de disponibilităţi (intelectuale, afectiv-motivaţionale şi
atitudinale) de ordin general şi diferenţial care dobândesc specificitate în planul manifestărilor
acţional-concrete graţie aderării individului la anumite valori, devenite criterii în evaluarea
caracteristicilor sale de personalitate.
Fundamentele structurale ale personalităţii umane trebuie să aibă în vedere sistemul de
atitudini-valori proprii unor persoane atât sub raport tipologic cât şi diferenţial. Omul este ceea ce este
în primul rând datorită manifestărilor sale atitudinal-valorice în viaţa şi activitatea cotidiană. Mai mult,
tendinţele dinamic-evaluative ale personalităţii unui individ merg în direcţia orientărilor sale
atitudinal-valorice, sistemul personal de valori predeterminând, intenţional şi, ulterior, acţionai, faptele
şi comportamentele acestuia. Acest mod de a concepe personalitatea determină oamenii să-şi înţeleagă
rostul vieţii, finalitatea lor existenţială care depinde de acţiunea şi relaţionarea cu ceilalţi. Sprijinirea şi
raportarea permanentă a oamenilor la sistemul propriu de atitudini-valori, considerat drept criteriu
fundamental în orientarea şi realizarea acţiunilor şi faptelor lor, le conferă acestora sentimentul
autorealizării, autoîmplinirii şi, concomitent, al valorizării lor sociale. Se realizează astfel trecerea
omului de la modalitatea existenţială întemeiată pe „a avea" la cea bazată pe „a fi" (Fromm, 1976).
Dacă omul consideră că valoarea sa (recunoscută social) consistă în disponibilităţile şi capacităţile
sale, în ceea ce el este şi nu în ceea ce el are (avere, putere etc.), identitatea sa este mai bine
consolidată, consistenţa Sinelui devine o trăsătură dominantă. Apropierea modului „a fi" şi
transformarea lui într-un factor intern de personalitate aflat sub controlul individului este calea de
optimizare a devenirii umane, iată de ce considerăm că structura şi dinamica personalităţii depind
esenţial de gradul de consistenţă a Sinelui şi de locul situării de către individ a controlului exercitat
asupra propriului său comportament, asupra propriei sale vieţi. Dominantele, orientării atitudinal-
valorice ale personalităţii depind de aceşti doi factori.

180
 ACTIVITĂŢI

1. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre conceptele de bază privind structura

personalităţii, după Freud.
2. Descrieţi manifestările unui complex deranjant.
3. Descrieţi pe scurt o situaţie din viaţa Dvs. în care aţi manifestat acceptarea complexului de
inferioritate.
4. Descrieţi pe scurt o situaţie din viaţa Dvs. în care aţi manifestat compensarea complexului
de abandon.
5. Descrieţi pe scurt o situaţie din viaţa Dvs. în care aţi manifestat supracompensarea
complexului de culpabilitate.
6. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre anxietatea obiectivă, anxietatea obiectivă şi
anxietatea morală.
7. Reprezentaţi într-un tabel specificul mecanismelor de apărare ale Eu-lui descrise de Freud.

Nr. Mecanismele de apărare Specificul mecanismelor de apărare Exemple

8. Reprezentaţi într-un tabel dezvoltarea stadiilor psihosexuale ale personalităţii, după Freud
şi tipurile corespunzătoare de personalitate.
9. Scrieţi care a fost impactul teoriei lui Freud asupra dezvoltării teoriei şi practicii psihologice
şi psihiatrice.
10. Analizaţi rolul inconştientului în teoria freudiană asupra psihismului uman. Reprezantaţi
schematic raporturile dintre cele trei niveluri ale psihismului uman.
„Reprezentarea cea mai simplă a acestui sistem este pentru noi şi cea mai comodă: este vorba
de reprezentarea spaţială. Asemuim deci sistemul inconştientului cu o anticameră spaţioasă, în care
pulsiunile psihice se comportă asemenea unor fiinţe vii. Această încăpere se află în vecinătatea alteia
mai strâmte, un fel de salon în care stă conştiinţa. La intrarea în salon stă însă de strajă un gardian
care cercetează fiecare tendinţă psihică, îi impune cenzura şi o împiedică să intre dacă nu-i este pe
plac. Că gardianul respinge o anume tendinţă chiar din prag sau că o scoate afară după ce a pătruns
în salon, deosebirea nu este prea mare şi rezultatul este cam acelaşi. Totul depinde de gradul său de
vigilenţă şi de perspicacitate. Tendinţele ce se găsesc în anticamera rezervată inconştientului scapă
privirii conştiinţei care se află în încăperea vecină. Ele trebuie, deci, să rămână în primul rând
inconştiente. Dacă, după ce au ajuns până la prag, ele sunt respinse de gardian, faptul se datorează
incapacităţii lor de a deveni conştiente: în cazul acesta spunem că au fost refulate. Dar tendinţele
cărora gardianul le-a permis să treacă pragul nu au devenit prin acest fapt în mod necesar conştiente;
ele pot însă deveni conştiente, dacă reuşesc să atragă asupra lor privirea conştiinţei. Acest al doilea
spaţiu îl vom numi, pe bună dreptate, sistemul preconştiinţei” (Sigmund Freud, Introducere în
psihanaliză, E.D.P., 1980, pp. 256-257).
11. Stabiliţi similarităţile dintre psihologia analitică şi psihanaliză.
12. Reprezentaţi într-un tabel principiile fundamentale folosite de Jung pentru explicarea
funcţionării energiei psihice.
13. Stabiliţi care din cele patru funcţii psihice principale, după Jung, predomină la Dvs.
14. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre inconştientul personal şi inconştientul
colectiv.
15. Reprezentaţi schematic arhetipurile după Jung.
16. Numiţi tehnicile de bază utilizate de Jung pentru evaluarea personalităţii.
17. Rezumaţi într-un tabel conţinutul conceptelor de bază Adleriene.
18. Scrieţi câte 5 calificative pentru fiecare din cele 4 stiluri fundamentale de viaţă, după
Adler.

181
 19. Gândindu-vă care dintre preferinţe vi se potriveşte mai bine, nu uitaţi că, adesea,
circumstanţele ne silesc să ne comportăm în modalităţi ce nu reflectă necesarmente adevărata noastră
fire. Pentru ca lucrurile să se complice, pe măsură ce munca dumneavoastră şi viaţa personală se
întrepătrund tot mai mult, devine tot mai dificil de spus care vă este „adevărata fire", în acest caz,
încercaţi să vă retrageţi câţiva paşi, să fiţi obiectiv şi să vedeţi care preferinţă v-ar oferi satisfacţia cea
mai mare, dacă v-aţi putea comporta aşa cum aţi dori. Acum, marcaţi-vă preferinţele pe scalele de mai
jos.

(E) Extraversiune _________________|_____________________ Introversiune (I)

(S) Senzaţie _________________|_____________________ Intuiţie (N)
(T) Gândire _________________|_____________________ Sentiment (F)
(J) Judecată _________________|_____________________ Percepţie (P)

După ce v-aţi estimat preferinţa pentru toate cele patru feluri de dimensiuni, scrieţi
literele respective în spaţiile de mai jos:

E sau I S sau N T sau F J sau P

20. Argumentaţi, în baza unui exemplu propriu, care este stilul Dvs. fundamental de viaţă.
21. Scrieţi pe scurt, care a fost influenţa familiei asupra dezvoltării personalităţii Dvs. (experienţa cu
mama, cu tata, ordinea naşterii în familie).
22. Descrieţi aspectele pozitive şi negative ale orientărilor de caracter după E. Fromm.

Aspectele pozitive şi negative ale orientărilor caracterului

E. Fromm

Tipul caracterial receptiv Tipul caracterial exploatativ

Aspecte pozitive Aspecte negative Aspecte pozitive Aspecte negative

Tipul caracterial de acumulare Tipul caracterial comercial

Aspecte pozitive Aspecte negative Aspecte pozitive Aspecte negative

23. Scrieţi pe scurt, esenţa concepţiei lui Horney asupra dezvoltării umane.
24. Argumentaţi, de ce Sullivan a fost supranumit „psihiatrul Americii”.
25. Reprezentaţi schematic modurile de experienţă umană după Sullivan.
26. Stabiliţi similarităţile, privind personalitatea, dintre conceptele lui Sullivan, Horney şi
Adler.
27. Reprezentaţi schematic mecanismele psihice de evadare după E. Fromm.

182
 28. Rezumaţi într-un tabel conţinutul trebuinţelor psihologice după E. Fromm.
29. Argumentaţi, în baza unui exemplu propriu, de ce oameni diferiţi reacţionează diferit în
aceleaşi împrejurări.
30. Scrieţi opinia Dvs. referitor la următoarele: „În 1996, Eysenck a făcut o comunicare
asupra unui studiu pe pacienţi supuşi psihanalizei, în care doar o treime au prezentat o ameliorare
semnificativă. Deoarece o treime dintre pacienţi îşi revin, de obicei, spontan, în caz de probleme
psihice, el a afirmat că acest lucru demonstra că psihanaliza este complet inutilă. De fapt, Eysenck a
afirmat că psihanaliştii erau şarlatani, înşelând un public naiv cu un tratament lipsit de eficienţă. Alţi
psihologi susţineau că nu este important dacă terapia vindecă sau nu pacientul, ci fenomenul care are
loc în timpul procesului psihanalitic. Dacă un pacient este dispus să-şi cheltuiască banii astfel,
aceasta este problema lui».
31. Completaţi tabelul, utilizând informaţia din text:

Stadiile dezvoltării personalităţii (după E. Erikson)

Stadiile dezvoltării Componenţa pozitivă a dezvoltării Componenţa negativă a dezvoltării
1 2 3
1. Pruncia (de la Neîncrederea în oameni ca rezultat al
naştere până la 1 an) comportării neglijente a mamei faţă de
copil. Înţărcarea prea timpurie a copilului,
izolarea lui emoţională.
2. Pruncia tardivă (de Autonomia. Copilul se priveşte pe sine ca pe
la 1 până la 3 ani) un om aparte, independent. El preia
controlul asupra modalităţilor de satisfacere
a trebuinţelor vitale.
3. Copilăria timpurie Culpabilitatea. Lipsa de iniţiativă,
(circa 3-5 ani) sentimentul infantil de invidie faţă de alţi
copii şi oameni, deprimarea, lipsa
semnelor de comportare ce corespund
apartenenţei sexuale.
4. Copilăria medie (de Ingeniozitatea. Sentimentul pregnant al .
la 5 până la 11 ani) datoriei şi năzuinţa spre realizări,
dezvoltarea priceperilor şi deprinderilor
cognitive şi comunicative. Formularea şi
rezolvarea unor probleme reale, orientarea
fanteziei şi a jocurilor spre perspective
constructive, însuşirea activă a acţiunilor cu
ajutorul uneltelor şi a obiectelor.
5. Perioada pubertăţii Difuziune a rolurilor şi amestecarea
(de la 11 până la 20 perspectivelor în timp. Sentimentul de a
ani) nu şti ce este adolescentul, încotro merge,
la ce se ataşează. Confuzie a rolurilor, a
orientărilor morale şi a celor conceptuale.
6. Maturitate timpurie Intimitatea. Tendinţa spre contactele cu
(de la 20 până 40-45 oamenii, dorinţa şi capacitatea de a se
ani). consacra altor oameni. Naşterea şi educarea
copiilor. Iubirea şi munca, satisfacţia în
viaţa personală.
7. Vârsta medie a Stagnarea. Egoismul, egocentrismul, ne-
maturităţii (de la 40-45 productivitatea în muncă. Invaliditate
ani până la 60) timpurie. Grija exclusivă faţă de sine.
8. Maturitate tardivă Plenitudinea vieţii. Meditaţii permanente
(după 60 ani) despre trecut. Acceptarea vieţii trăite.
Sentimentul de plenitudine şi utilitate a
vieţii trăite. Capacitatea de a se împăca cu
inevitabilul.

183
 32. Descrieţi stadiul de dezvoltare psiho-socială la care Dvs. vă aflaţi.
33. Identificaţi şi comentaţi punctele comune dintre conceptele behaviorismului clasic,
operant şi cognitiv.
34. Numiţi obiectul de studiu al psihologiei umaniste.
35. Numiţi zece reprezentanţi ai orientării umaniste.
36. Scrieţi ce noţiuni ale lui Adler l-au influenţat pe Maslow.
37. Explicaţi, de ce Maslow a afirmat că factorii motivaţionli sunt suportul personalităţii.
38. Argumentaţi, în baza unui exemplu propriu, de ce oameni diferă cel mai mult între ei în
manifestarea nevoii de actualizare a sinelui.
39. «Actualizarea sinelui».
Gândiţi-vă la patru sau cinci cunoscuţi care şi-au actualizat sinele lor. Descrieţi aceşti oameni.
Ce au ei în comun ? Prin ce trăsături de personalitate se caracterizează? În ce mod ei confirmă
teoria lui Maslow? Prin care calităţi fiecare din ei se deosebeşte de personalităţile ce şi-au actualizat
sinele, descrise de Maslow?
40. Identificaţi şi comentaţi punctele comune dintre teoria lui Maslow şi teoria lui Walter
Cannon.
41. Scrieţi câte cinci calificative pentru fiecare trebuinţă de bază după Maslow.
42. Indicaţi care dintre necesităţile Dvs. încadrate în ierarhia lui Maslow, sunt satisfăcute de
activitatea de bază pe care o îndepliniţi.
43. Gândiţi-vă la o persoană pe care o cunoaşteţi bine şi care execută preponderent o muncă de
rutină. Scrieţi care dintre necesităţile ei sunt satisfăcute de munca pe care o desfăşoară şi în ce
mod.(necesităţi elementare, necesităţi privind siguranţa, necesităţi sociale, ale Ego-ului, necesităţi de
autoîmplinire).
44. Scrieţi dacă abordarea lui Maslow contribuie la explicarea diferitelor tipuri de
comportament.
45. Pe parcursul activităţii Dvs. aţi fost vre-o dată în stare de demotivaţie?
Descrieţi comportamentul Dvs. în această situaţie.
46. Descrieţi diferite tipuri de motivaţie observate la membrii familiei Dvs.
47. Au fost perioade în viaţa Dvs. când aţi muncit intens şi cu entuziasm şi altele când v-aţi
simţit descurajat şi incapabil de a vă mobiliza întreaga energie.
Scrieţi trei factori care credeţi că au impulsionat dorinţa Dvs. de a munci (factori
motivaţionali) şi alţi trei factori care v-au făcut să vă simţiţi descurajaţi (factori demotivaţionali).
48. Explicaţi care este rolul preţuirii necondiţionate în dezvoltarea unei personalităţi sănătoase.
49. Reprezentaţi schematic modurile de abordare a trăsăturilor de personalitate după Cattell.
50. Scrieţi câte cinci calificative pentru fiecare trăsătură de personalitate după Cattell.
51. Stabiliţi şi descrieţi corespondenţele dintre datele L, Q şi T, după Cattell.
52. Reprezentaţi schematic dimensiunile de personalitate după Eysenck.
53. Apreciaţi dimensiunile personalităţii Dvs., după Eysenck şi marcaţi-vă preferinţele pe
scalele de mai jos.

(E) Extraversiune ________________|________________ Introversiune (I)

(N) Neurotism ________________|________________ Stabilitate emoţională (S)
(P) Psihotism ________________|________________ Controlul impulsurilor (C)

După ce v-aţi estimat preferinţa pentru toate cele trei dimensiuni de personalitate, scrieţi
literele respective în spaţiile de mai jos:

E sau I N sau S P sau C

54. Stabiliţi similarităţile dintre teoria lui Cattell şi teoria lui Allport.

184
 55. Reprezentaţi într-un tabel teoreticienii care s-au ocupat de stadiile de dezvoltare a
personalităţii şi scrieţi stadiile descrise de către fiecare teoretician.

Nr. Teoreticienii Stadiile de dezvoltare a personalităţii.

56. Descrieţi tabloul unei personalităţi prejudecate.

57. Descrieţi şi analizaţi principalele constructe personale pe care Dvs. le utilizaţi (folosiţi-
vă de materialul teoretic).
58. Identificaţi şi comentaţi punctele comune dintre ideile lui Kelly şi cele ale altor
teoreticieni.
59. Generalizaţi meritele şi neajunsurile fiecărei teorii studiate ale personalităţii.

Teoriile Meritele Neajunsurile

60. Completaţi afirmaţiile:

1) Teoriile personalităţii pot fi împărţite în două tipuri principale: teorii idiografice, care
studiază ... şi teorii nomotetice, care ... ale oamenilor.
2) Freud considera că personalitatea este alcătuită din ... părţi: ... . Echilibrul lor dinamic este
menţinut de către ... .
3) Eul dezvoltă mecanisme de apărare care îl protejează de ..., ceea ce înseamnă că traumele
ascunse afectează individul fără ca acesta să-şi dea seama.
4) H. J. Eysenck a elaborat o teorie a ..., în care identifica două trăsături majore - ... şi ... - şi a
sugerat că acestea iau naştere din factori biologici moşteniţi.
5) Teoria personalităţii a lui ... afirmă că există şaisprezece factori esenţiali de personalitate,
care influenţează ... individului.
6) Cari Rogers a elaborat o teorie umanistă a personalităţii, sugerând că avem două necesităţi
de bază: ... şi ... . Fiecare dintre aceste nevoi trebuie să fie exprimată, pentru ca individul să nu aibă
probleme psihice.
7) Kelly a elaborat o teorie a ..., care explică ... .
61. Descrieţi procesul complex de devenire a „personalităţii optimale”.
62. Reprezentaţi într-un tabel perspectivele noi de abordare a personalităţii, a structurii şi
dinamicii ei.

185
 CONCLUZII

Teoriile care descriu şi analizează personalitatea conform criteriului tipologic vorbesc despre
anumite tendinţe dominante în orientarea personalităţii; în funcţie de acestea se constituie anumite
tipuri de personalitate.
Astfel, Freud realizează o tipologie a personalităţii având la bază rolul predominant al
factorilor biologici (instincte, pulsiuni sexuale etc.) care reprezintă singura contribuţie originală a
psihanalizei (Delay & Pichat, 1964). Tipurile descrise de Freud: oral, anal, falic, genital, exprimă
tendinţe orientative ale oamenilor determinate de factori biologici.
Pe de altă parte, în concepţia lui Freud, personalitatea este structurata pe trei niveluri sau
instanţe: Id-ul, Ego-ul şi Superego-ul. Expresie a existenţei insului într-un mediu socio-cultural,
superego-ul este purtătorul normelor (morale) şi al regulilor de convieţuire socială, călăuzind persoana
în viaţa şi activitatea sa.
Manifestând o mai mare deschidere către social, neopsihanaliza realizează o tipologie a
personalităţii în funcţie de natura relaţiilor individului cu mediul. Astfel, K. Horney vorbeşte de
existenţa unor tendinţe orientative caracteristice oamenilor precum: tendinţa de a se orienta spre alţii
(tipul dependent); tendinţa de a-şi orienta activitatea împotriva altora (tipul agresiv); tendinţa de a se
îndepărta de alţii (tipul detaşat).
În concepţia lui K. Horney, noţiunea centrală în descrierea personalităţii este cea de conflict
definit ca fiind efectul existenţei a două atitudini fundamentale contradictorii faţă de altă persoană.
E. Fromm descrie câteva tipuri de orientări dominante ale personalităţii oamenilor: orientarea
receptivă - caracteristică persoanelor care îşi realizează trebuinţele şi scopurile din surse externe;
orientarea spre acumulare - proprie persoanelor înclinate spre economisire; orientarea comercială - în
cadrul căreia persoana este apreciată drept "marfă"; orientarea productivă - specifică persoanelor care
îşi folosesc capacităţile şi calităţile pentru realizarea aspiraţiilor şi potenţialităţilor lor.
C. G. Jung arată că oamenii se diferenţiază în funcţie de atitudinea lor generală, determinată de
orientarea intereselor acestora în: extrovertiţi - orientaţi spre exterior; introvertiţi - orientaţi spre sine.
H. S. Sullivan (1953) consideră personalitatea ca expresie a relaţiilor interpersonale. El arată că
personalitatea este alcătuită din dinamisme, personificări şi procese cognitive, toate instituindu-se în şi
prin relaţiile individului cu ceilalţi membrii ai grupului din care acesta face parte. Sullivan dă
personalităţii o accepţiune acţională potrivit căreia persoana trebuie apreciată nu după valoarea sa
intrinsecă (adeseori ipotetică) ci după acţiunile şi faptele sale care exprimă dominantele orientative ale
acesteia.
În behaviorism comportamentul este analizat ca un sistem de reacţie în legătură cu învăţarea
organismului în procesul de adaptare faţă de mediu. Dacă tipurile de comportament reflectorice şi
instinctive nu pot suporta schimbări esenţiale, reacţiile comportamentale dobândite se pot schimba.
Anume aceste schimbări comportamentale apar în rezultatul experienţei de viată acumulate - învăţarea.
În behaviorism se evidenţiază 3 categorii de învăţare: reactivă; operantă; cognitivă. În corespundere cu
aceasta deosebim clasificarea behaviorismului în dependenţă de interpretarea procesului de învăţare:
condiţionarea clasica (I.P. Pavlov, D. Volipe, s.a.); condiţionarea operantă sau instrumentală (E.
Torndike, B. Skinner); teoriile cognitive ale învăţării (E. Tolmen, A. Bandura).
Psihologia umanistă consideră că devenirea personalităţii umane are la bază motivaţia
autorealizării ei care presupune valorificarea întregului potenţial de care dispune individul. Astfel,
Maslow (1970) consideră că "ceea ce omul poate, el trebuie să fie", deoarece "există tendinţa ca
fiecare om să devină ceea ce este capabil să fie", să se autoactualizeze. Rogers (1966) consideră
devenirea umană ca fiind un proces realist, pozitiv, constructiv, condiţia persoanei eficiente fiind
maturizarea ei psihologică. Aceasta presupune capacitatea şi posibilitatea individului de a se angaja
plenar, în mod liber, în procesul propriei sale fiinţări şi deveniri, de a-şi forma o imagine (şi o
atitudine) pozitivă faţă de sine, de a alege comportamente satisfăcătoare, de a avea un sistem propriu
de atitudini şi valori pe care să-l utilizeze drept criteriu de apreciere şi autoapreciere.
Psihologii umanişti investesc Eul cu funcţii orientative majore, acesta având rol autoreglator în
devenirea umană. Motivele şi valorile personalităţii realizate pe deplin sunt considerate a fi adevărul,
186
binele, frumosul, desăvârşirea, eficienţa, înţelepciunea, unitatea etc. Toate acestea dau sens existenţei
umane, asigură orientarea personalităţii omului.
Teoriile care descriu şi analizează personalitatea în termeni de trăsături şi/sau factori,
evidenţiază şi ele rolul; componentelor orientative în structura şi dinamica personalităţii.
Allport (1981) consideră personalitatea ca o individualitate structurată care include atât ceea ce
este caracteristic persoanei (dispoziţii personale) cât şi ceea ce este important pentru ea. El consideră
că noţiunea de "Eu" este insuficient de personala şi, ca atare, propune înlocuirea ei cu cea de
"Proprium" care ar exprima mai bine corelaţia dintre tendinţele interne şi solicitările externe.
"Proprium-ul" constituie expresia conştientă a vieţii psihice, capabil să diferenţieze între conştiinţa
imperativă (ceea ce trebuie) şi cea optativă (ceea ce ar trebui, ceea ce ar fi bine) - exprimând o anumită
raportare a evenimentelor externe la sistemul propriu, personal, de valori! "Impunerea" sistemului
personal de valori, constituie, pentru Proprium, o tendinţă dominantă care, însă nu se poate realiza, în
totalitate, niciodată. Aceasta ilustrează caracterul deschis, dinamic-evolutiv al persoanei, precum şi
orientarea ei valorică.
R. B. Cattell consideră că personalitatea este un ansamblu comportamental al cărui grad de
coerenţă şi stabilitate este în funcţie de interdependenţa trăsăturilor persoanei. Acest ansamblu poate fi
descris şi verificat prin analiza factorială. Factorii determinativi ai personalităţii reprezintă elemente
ale prevederii comportamentului unei persoane, explicând tendinţele orientative ale acesteia.
H. J. Eysenck consideră personalitatea ca fiind ansamblul modurilor actuale şi potenţiale de
comportament ale individului, determinate de mai mulţi factori (de eroare, specifici, de grup, generali)
grupaţi la anumite niveluri (nivelul actelor sau al răspunsurilor, specifice, nivelul răspunsurilor
habituale, nivelul trăsăturilor caracteristice, nivelul trăsăturilor generale sau al tipurilor). Potenţialul
comportamental al individului conţine elemente orientative ale personalităţii ce vor fi actualizate în
comportamente manifeste, efective.
George A. Kelly este cu siguranţă unul dintre cei mai originali gânditori în psihologie.
Cercetările suport ale teoriei sale sunt limitate, dar în acelaşi timp originale. Chiar dacă Kelly este
criticat pentru că a avut puţine de spus despre emoţii/sentimente, el este de felicitat pentru că a
accentuat ipotezele privind constructele personale ca scheme/structuri, sugerând printre primii
conturarea paradigmei cognitiviste actuale.
Procesul complex al devenirii „personalităţii optimale” implica:
 eliberarea personalităţii de sub imperiul stagnării şi închistării, mortificării şi
improvizaţiilor, alterării şi chiar anulării ei, concomitent cu diversificarea şi valorizarea maximală a
personalităţii ca opuse tendinţelor de uniformizare şi simplificare rudimentară a ei;
 descoperirea, omologarea şi introducerea în circuitul vieţii a adevăratelor personalităţi, a
adevăratelor valori, ce se cer a fi triate şi distinse de falsele personalităţi, de cele ale oportuniştilor şi
impostorilor;
 amplificarea resurselor reflexive şi autoreflexive ale omului în vederea creşterii eficienţei
cunoaşterii în general, dar şi al cunoaşterii de sine care poate fi transformată într-o adevărată forţă
existenţială şi acţională;
 radicalizarea procesului formării şi devenirii personalităţii prin schimbarea profundă, din
temelii, a relaţiilor sociale, a mentalităţilor şi prejudecăţilor, a practicilor sociale nefaste, de asemenea,
prin eliminarea compromisului, a stărilor de supunere oarbă, umilire şi linguşire, a acţiunilor
discreţionale, a adormirii conştiinţei cu vorbe goale, a călcării în picioare a demnităţii umane.

187
 BIBLIOGRAFIE:

1 Dafinoiu I. Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul, Iaşi, Polirom,

2002, (Collegium. Psihologie)
2 Dicţionar de psihanaliză: Semnificanţi, concepte, mateme/ sub direcţia lui Roland Chemama,
Larousse, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997., 380 p.
3 Dicţionar de psihologie, coord. U. Şchiopu, Ed. Babel, Bucureşti, 1997.
4 Havârneanu C., Cunoaşterea psihologică a persoanei: posibilităţi de utilizare a computerului în
psihologia aplicată, Iaşi, Polirom, 2000, 240 p. ( COLLEGIUM, Psihologie)
5 Iluţ P., Sinele şi cunoaşterea lui: teme actuale de psihosociologie, Iaşi, Polirom, 2001,
(COLLEGIUM. Sociologie. Antropologie)
6 Jues, Jean-Paul, Caracterologia, cele zece sisteme de bază, Editura TEORA, 2003, 231 p.
7 Jung C.G.; trad.: Dana Verescu, Vasile Dem. Zamfirescu. Opere complete, Vol.6: Tipuri
psihologice, Bucureşti, Editura Trei, 2004, 618 p., (Biblioteca de psihanaliză)
8 Matei Gabriel-Florin, Dicţionarul Enciclopedic de Psihologie, Buc., Editura Babel, 1997
9 Minulescu M., Introducere în psihanaliza jungiană, Bucureşti Editura Trei, 2001, 249 p.,
(Biblioteca de psihanaliză)
10 Mucchielli R., Faţa omului şi caracterul: iniţiere în mrfopsihologie, Editura IRI, Bucureşti 2000,
286 p., (Mica bibliotecă de psihologie)
11 Sillamy N., Dicţionar de Psihologie, Larousse. - Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1999. -
347p.
12 Tieger, Paul D., Barron-Tieger, Barbara; Descoperira propriei personalităţi, Editura TEORA,
2001, 351 p.
13 Zlate M.,Eul şi personalitatea, Bucureşti, Edutura TREI, 1999, 254 p.
14 Асмолов А. Г. Психология личности: Учебник. -М.: Изд-во МГУ, 1990.-367с.
15 Елисеев О. П. Практикум по психологии личности. - СПб.: Питер, 2001. - 560 с.: ил. -
(Серия " Практикум по психологии" )
16 Кашапов Р.Р., Типология личности, или Какие мы разные. М.: АСТ-ПРЕСС КНИГА,
2002,320 с., (Серия " Практическая психология" )
17 Куликов Л. В. Психология личности в трудах отечественных психологов.-СПб.: Питер,
2001.-480с.- (Серия "Хрестоматия по психологии")
18 Первин Л, Джон О. Психология личности: Теория и исследования/ Пер. с англ. М. С.
Жамкочьян под ред. В. С. Магуна-М.:Аспект Пресс, 2000.-607 с.
19 Райгородский Д. Я. Психология и психоанализ характера. Хрестоматия по психологии и
типологии характеров. - Самара: Изд-ий Дом "БАХРАХ", 1998.-640 с.
20 Словарь практического психолога / сост. С.Ю. Головин. – Минск: Харвест. М.: ООО
«Издательство АСТ», 2001.
21 Таланов, В.М., Малкина-Пых, И.Г., Справочник практического психолога, СПб.: Сова, М.:
ЭКСМО, 2003.
22 Фрейджер Р., Фейдимен Д. Личность: теории, эксперименты, упражнения.- СПб.: прайм-
ЕВРОЗНАК, 2001.-864 с. (Психологическая энциклопедия).

188
 GLOSAR DE TERMENI

Acţiune psihologică: activitate motivată, desfăşurată spontan sau după un plan prestabilit într-
un numit cadru, plecând de la nişte intenţii care se vor realiza ca scopuri finale. Se desfăşoară sub
formă de scenarii psihologice, în cadrul cărora fiecare individ are un statut şi un rol precis.
Activitate ludică: activitate liberă, de joc, capabilă să producă o stare de detensionare şi
plăcere, lipsită de efort.
Agresivitate: pulsiune sau potenţial pulsional inconştient, cu caracter de ostilitate, orientată fie
asupra propriei persoane (autoagresivitate), fie asupra altei sau altor persoane (heteroagresivitate), fie
în scop de anulare distructivă, fie ca acţiune de simplă dominare.
Analiză: metodă (psiho) terapeutică introdusă de S. Freud, constând în analiza conţinutului
inconştientului (pulsiuni, complexe, conflicte etc.).
Angoasă: stare afectivă negativă care survine brusc, de mare intensitate, manifestată prin
nelinişte, panică, la care se asociază tulburări neurovegetative şi somatice penibile, legate de o situaţie
percepută ca fiind catastrofală (situajie-limită) care „închide" persoana, creând impresia unui pericol
grav.
Anima, animus: concepte introduse de C.G. Jung pentru a defini în cadrul sferei psihice
trăsăturile specifice ale identităţii masculine (animus) sau feminine (anima).
Anorexie mintală: afecţiune psihică gravă, de intensitate psihotică, specifică tinerelor,
caracterizată prin pierderea treptată a apetitului alimentar, tulburări de personalitate, închidere
narcisică, tulburări legate de imaginea de sine, la care se adaugă tulburări somatice. Evoluţie clinică
gravă.
Antropologie psihanalitică: ramură a psihanalizei care îşi propune reconstituirea sintetică a
datelor despre om în vederea interpretării naturii umane, a destinului, a formelor de manifestare ale
acestuia etc.
Anxietate: stare de nelinişte interioară, cu caracter subit, resimţită de individ ca o frică şi care
poate bloca desfăşurarea unei acţiuni sau poate dezorganiza comportamentul.
Apărare: mecanism prin care sunt reduse sau evitate pericolele, reale sau imaginare, care
ameninţă individul.
Aparat psihic: modelul organizării dinamice a sistemului personalităţii în instanţe cu un rol
precis în activitatea psihică, capabil de a ilustra şi de a explica sistemul psihic uman.
Apetit, apetenţă: tendinţa sau nevoia de satisfacere a unei nevoi primare, care se impune în
mod absolut individului şi căreia acesta nu-i poate opune rezistenţă.
Arhetip: model originar, principiu, formă de reprezentare de referinţă, cu caracter simbolic, la
care se raportează reprezentările mintale ale unui individ sau ale unui grup de indivizi.
Asociaţie liberă: metodă folosită în cura psihanalitică (regula fundamentală) constând în
relatarea directă a tuturor gândurilor legate de un element dat care apar în mod spontan.
Atracţie: complex de pulsiuni şi stări emoţionale, de regulă cu caracter inconştient sau, cel
puţin, aparent inexplicabil, în virtutea cărora doi indivizi de sex diferit sunt atraşi unul de celălalt.
Behaviorism: ceea ce ţine de comportament ca doctrină psihologică; el reduce activitatea şi
viaţa psihică la modelele de comportament, considerate ca răspunsuri la stimulii primiţi de individ din
afara acestuia.
Bovarism: o anumită structură mintală, specifică mai ales femeilor, constând într-o falsă
imagine de sine, care poate merge până la atitudinea delirantă de a se supraestima în raport cu
realitatea şi posibilităţile existente ale individului.
Cenzură: mecanism fiziologic care interzice dorinţelor sau pulsiunilor inconştientului de a se
actualiza în sfera Eului conştient; mecanism de reglare a regimului pulsional.
Complex: o stare afectivă puternică care grupează în jurul ei idei, amintiri, reprezentări,
atitudini sub forma unor lanţuri asociative mai mult sau mai puţin organizate, parţial sau total
inconştiente.
Complex de castrare: complex constituit în jurul fantasmei castrării.

189
 Complex de inferioritate: complex centrat pe ideile sau reprezentările de auto-depreciere ale
individului construite în raport cu sentimentul de inferioritate, de subevaluare de sine.
Complexul Oedip: reprezintă atitudinea caracterizată prin atracţia copilului faţă de părintele de
sex opus şi adversitatea pentru părintele de acelaşi sex.
Comportament: conduită complexă, constând dintr-o succesiune de etape declanşate de nişte
mobiluri, având o motivaţie şi care sunt orientate secvenţial către realizarea unui anumit scop
planificat anterior, în concepţia behavioristă, orice comportament se desfăşoară între acţiunea
declanşatoare a unui „stimul" şi acţiunea finală sau „răspunsul" organismului la acţiunea acestui
stimul.
Condensare: mecanism de formare a imaginilor inconştientului (simptome nevrotice, vise,
creaţii artistice etc.) printr-o reprezentare unică plecând de la teme, imagini, motive diferite, rezultând
o imagine nouă ca formă şi semnificaţie.
Conflict: confruntare directă (manifestă) sau ocolită (ocultă) a unor situaţii intrapsihice
contrarii ale individului sau confruntarea dintre un individ şi o altă persoană sau grupuri de persoane.
Confruntare: situaţie de opoziţie de interese sau de atitudini între persoane.
Conştient: instanţă a aparatului psihic, corespunzătoare Eului, în raport cu realitatea externă.
Conştiinţă morală: instanţă a aparatului psihic corespunzătoare cu Supra-Eul, care judecă şi
sancţionează din punct de vedere psiho-moral şi valoric actele, conduitele, ideile, sentimentele
individului.
Criză: situaţie critică, de tensiune, datorată unui dezacord sau unui conflict care poate surveni
în relaţia dintre două persoane, ducând la tulburări de comunicare, convieţuire sau chiar la separarea
acestora.
Crizele psihobiologice: etape psihobiologice normale, naturale, care implică o schimbare a
structurii somato-psihice a individului. Ele pot fi „crize de dezvoltare" (pubertatea şi adolescenţa) sau
„crize de involuţie" (menopauza, andropauza).
Culpabilitate: sentiment de vinovăţie cu caracter penibil şi care încarcă emoţional-afectiv şi
ideativ conştiinţa unei persoane, raportată la o acţiune nepermisă sau o interdicţie.
Dependenţă: stare particulară a unei persoane de a depinde ideo-afectiv şi decizional de voinţa
alteia. Este expresia unei imaturităţi afective sau a unei stări de regresiune afectivă. Situaţia de
dependenţa presupune un cuplu de persoane în care una are un rol dominant, iar cealaltă submisiv.
Dominare: situaţie opusă celei de dependenţă şi constând în atitudinea unei persoane în raport
cu alta de a o supune voinţei sale.
Dorinţă: necesitate care se cere imperios a fi satisfăcută; stare de tensiune intrapsihică cauzată
de nevoi primare ale inconştientului.
Durere: senzaţie fizică neplăcută, dezagreabilă, însoţită de o reacţie afectivă de rău şi suferinţă
care produce un disconfort al individului. Opusul ei este plăcerea.
Educaţie: totalitatea măsurilor care contribuie la formarea individului în raport cu normele
impuse de modelul sociocultural.
Egoism: atitudine şi grijă a Eului pentru sine însuşi, ca o formă de întoarcere către sine.
Energie psihică: potenţialitate psihoenergetică din care se constituie şi care întreţine procesele
psihice; sursa pulsiunilor. EROS: principiul vital sau pulsiunea de viaţă pentru S. Freud, care se opune
principiului morţii sau pulsiunii thanatos.
Eros: una dintre cele două pulsiuni fundamentale în psihanaliza freudiană, desemnând
„instinctul de viaţă".
Erotism: modalitate de manifestare şi satisfacere libidinală a pulsiunilor.
Eu: instanţă a personalităţii umane, sfera conştientă a acesteia şi marca identităţii sale. Din
punct de vedere psihanalitic, Eul este instanţa aparatului psihic care vine în contact cu realitatea, fiind,
din acest motiv, sediul conflictelor, dar şi al identităţii individului.
Excitaţie: stimulare nervoasă sau stare psihică, constând într-o activare funcţională a unor
pulsiuni, legate de factori declanşatori externi sau interni.
Experienţă: totalitatea evenimentelor şi situaţiilor trăite de individ care au fost interiorizate de
acesta şi asimilate, devenind propria sa natură.

190
 Extaz: stare emoţional-afectivă complexă de realizare, însoţită de o senzaţie de plenitudine şi
fericire, opusă ca trăire angoasei.
Extravertit: tip psihologic caracterizat prin deschidere exterioară, bună dispoziţie,
comunicativitate, uşor accesibil, capabil de a stabili imediat şi direct relaţii cu ceilalţi. Familie: cuplu
marital, grup social specific întemeiat pe sentimente de atracţie reciprocă, interese materiale sau
sociale, în conformitate cu legile social-juridice şi moral-religioase. Ea reprezintă mediul de formare şi
maturizare a personalităţii, al creşterii şi educaţiei copiilor.
Falic: atribut simbolic care desemnează masculinitatea sau tendinţele masculine.
Falus: imaginea simbolică a penisului şi funcţiei acestuia pentru a desemna virilitatea.
Fantasmă: reprezentare imaginară a unor dorinţe, adesea legate de pulsiunile primare, care nu
pot fi realizate decât într-o manieră simbolică de individ. Ele sunt diferite de vise, ocolind barierele
care li se pun în realitate satisfacerii dorinţelor.
Feminism: mişcare socială de afirmare a rolului femeii şi de emancipare de sub dominaţia
bărbatului. Din punct de vedere psihanalitic, „mişcarea feministă" are la bază sentimentele de frustrare
familială, socială, profesională şi moral-religioasă ale femeii, care sunt „proiectate" asupra bărbatului.
Feminitate: sentimentul de identitate psihosexuală al unei persoane ca aparţinând acestui grup
din punct de vedere biologic, psihologic, sociofamilial şi moral.
Fixaţie: atitudinea unei persoane constând în ataşamentul intens al libidoului pentru un obiect
sau persoană într-un anumit stadiu de dezvoltare, îngustând adaptarea la realitate.
Fobie: frică patologică, având un obiect bine precizat.
Frigiditate: absenţa simţului sau a plăcerii sexuale, la unele femei, în cursul desfăşurării
actului sexual.
Frustrare: sentiment penibil de interdicţie sau obstacol în realizarea dorinţelor proprii ori de
lezare a demnităţii propriului Eu, a orgoliului personal.
Hermeneutică: tehnică de descifrare a semnificaţiei conţinutului simbolic al contextului
(naraţiune, discurs) psihanalitic al pacientului în cursul curei psihanalitice.
Hipnoză: stare de somn parţial, indus prin sugestie, în cursul căruia se produce o
„permeabilizare" a instanţei de cenzură, favorizând comunicarea cu inconştientul.
Ideal: tendinţă de realizare valorică pozitivă la care aspiră sau se raportează Eul personal sau
valoare cu care acesta tinde să se identifice ca un proces de autorealizare.
Identificare: mecanism prin care Eul personal asimilează prin imitaţie şi/sau interiorizează un
model (impus acestuia sau ales de acesta).
Identitate: calitatea de a fi unic, de a fi diferit de ceilalţi. Atribut al fiecărei persoane, dat de
caracteristicile Eului personal al acesteia.
Igienă mintală: ramură a medicinei care are ca obiect sănătatea mintală, urmărind promovarea,
păstrarea şi dezvoltarea stării de sănătate mintală la individ sau la grupele sociale.
Imaginar: sferă a vieţii psihice subiective de manifestare şi trăire liberă a reprezentărilor şi
fantasmelor individului.
Imagine de sine: modelul de autoreprezentare pe care fiecare persoană şi-l face despre sine în
planul propriei sale conştiinţe.
Inconştient: instanţă a aparatului psihic reprezentând sediul pulsiunilor primare ale individului,
al energiei psihice din care se elaborează manifestările persoanei. Pentru S. Freud, inconştientul,
instanţă unitară, este sediul pulsiunilor libidinale şi centrul de greutate al aparatului psihic. Pentru C.G.
Jung, inconştientul are două secţiuni: inconştientul personal, individual, conţinând pulsiunile
persoanei, şi inconştientul colectiv, cuprinzând arhetipurile, reprezentări şi motive simbolice primare
universale ale unui grup populaţional.
Inhibiţie: mecanism care împiedică satisfacerea pulsională a individului.
Instinct: procese psihice elementare, automate şi involuntare, nesupuse controlului conştiinţei,
având ca scop satisfacerea trebuinţelor vitale ale individului.
Interiorizare: închidere în sine sau întoarcere subiectivă către sine, retragere din faţa unei
situaţii ca formă de refugiu în sine.

191
 Intimitate: noţiune desemnând caracterul de apropiere dintre doi parteneri, un tip de relaţie
interpersonală strict circumscrisă emoţional-afectiv şi erotic, cu caracter închis.
Introecţie: transferul fantomatic din afară în interior de către individ a unor obiecte, situaţii etc.
Introvertit: tip psihologic caracterizat prin tendinţa spre închidere în sine, necomunicativ,
înclinat către raţionalizare, rece şi distant afectiv în relaţiile interpersonale.
Inversiune: atitudine anormală privind orientarea naturală a pulsiunilor sexuale, obiectul
dorinţei şi modul de satisfacere a acesteia în plan erotic.
Investire: mecanism prin care energia psihică este legată de sau transferată către o
reprezentare, un obiect etc.
Libido: plăcere; în psihanaliză, concept fundamental desemnând plăcerea sexuală ca nevoie,
pulsiune fundamentală.
Limbaj simbolic: modalitate de exprimare a conţinutului inconştientului sau a formelor de
manifestare ale acestuia (vise, creaţie artistică, simptome nevrotice etc.).
Manipulare: tehnică de influenţare a individului sau a grupelor de indivizi în scopul obţinerii
unor efecte dorite.
Marginalizare: limitare a unor indivizi de la accesul drepturilor de care se bucură masa.
Acţiune de reprimare, segregare socială pe diferite considerente.
Mască: imagine sau fel de a se înfăţişa sau de a se prezenta al unei persoane (al Eului personal
al acesteia). Pentru C.G. Jung, masca reprezintă atitudinea deghizată sau mascată adoptată de o
persoană în contrast cu caracteristicile sale reale.
Masculinitate: sentimentul de identitate a unei persoane ca aparţinând acestui sex din punct de
vedere biologic, psihologic, sociofamilial şi moral.
Mecanisme de apărare: operaţii sau acte prin care Eul personal se apără în anumite situaţii.
Model cultural: totalitatea normelor valorice care determină şi reglează, în cadrul unui grup
social, personalitatea, modelele de comportament şi mentalitatea indivizilor respectivi, cu caracter de
obligativitate, orice fel de abateri de la acestea fiind sancţionate.
Morală diferenţială: curent în cadrul moralei care, având un caracter permisiv, lasă
posibilitatea alegerii libere a unor atitudini sau conduite nonconformiste în materie de sexualitate,
diferite de formele tradiţionale, impuse ca riguroase.
Morală: disciplină din sfera ştiinţelor umane care stabileşte regulile pentru realizarea binelui şi
evitarea răului, în sfera sexualităţii, ea are o valoare deosebită, impunând restricţii ce evită degradarea
conduitelor erotice în manifestări triviale, vulgare, obscene, cultivând sentimentele erotice înaintea
instinctelor sexuale.
Narcisism: întoarcere către sine, închidere în sine ca formă de regresiune prin reîntoarcerea la
propria persoană, situaţie echivalentă, pentru S. Freud, cu autoerotismul homosexual.
Negare: refuz sau tendinţă de separare manifestată de individ faţă de dorinţele refulate pe care
acesta nu le mai poate accepta.
Nevroză: tulburare psihică determinată de acţiunea asupra individului a unor factori psiho-
traumatizanţi emoţional-afectiv din exterior, determinând apariţia unor reacţii psihice variate ca formă
şi gravitate, cu efecte asupra activităţii, adaptării şi integrării în mediu ale bolnavului, care însă nu
tulbură conştiinţa şi nici nu alterează personalitatea. Este frecvent întâlnită în sfera sexualităţii.
Normal: ceea ce este conform cu norma, cu starea de echilibru. Concept utilizat ca referinţă
pentru a desemna starea de anomalie sau de anormalitate, de a sublinia diferenţa dintre starea de
sănătate şi cea de boală. Partener: persoană asociată alteia, de sex opus sau de acelaşi sex, cu care
aceasta constituie un cuplu.
Obiect: obiect real sau imaginar investit cu semnificaţie simbolică prin intermediul căruia se
realizează (sau se descarcă energetic) o pulsiune. El este definit în funcţie de natura şi scopul pulsiunii
sau ale instinctului.
Opoziţie: atitudine sau poziţie negativă faţă de un stimul, persoană, situaţie, considerate
contrarii intereselor proprii, frustrante sau inacceptabile.
Oralitate: termen care desemnează componentele orale ale sexualităţii, centrate pe stadiul oral
al dezvoltării sexuale.

192
 Organizare libidinală: organizarea libidoului în stadii de evoluţie/maturizare succesive.
Orientare: centrarea atenţiei, a. interesului sau focalizarea dorinţei (plăcerii) pulsionale asupra
unui obiect, persoane etc.
Pasiune: stare afectivă puternică, de lungă durată, care domină întreaga viaţă a individului, îi
polarizează ideile şi acţiunile, orientându-le într-un anumit sens, în scopul realizării lor.
Persoană: individ cu o anumită identitate, unic, diferit de ceilalţi, individul real, „omul în
carne şi oase" (Miguel de Unamuno), este Eul individual unic şi irepetabil, omul ca fiinţă individuală
cu o identitate determinată, unică.
Persoană-limită: individ aflat într-o situaţie-limită, caracterizat prin pierderea libertăţii din
pricina unor limite care i se impun, obligat să opteze pentru o soluţie.
Personaj: construct simbolic în care persoana îşi proiectează propriile sale probleme, o simili-
persoană, substitut al persoanei pe care o înlocuieşte cu o prezenţă ce o actualizează. Personajul
conservă şi reproduce toate evenimentele trăite anterior de persoană, el fiind imaginea/ilustrarea
trecutului acesteia.
Personalitate: concept operaţional utilizat în psihologie care desemnează subiectul uman.
După Sheldon, ea desemnează unitatea integrativă a unui om cu caracteristicile şi modalităţile sale de
comportament.
Perversiune: termen desemnând „schimbarea sensului" firesc al unei noţiuni, conduite sau
modalităţi de satisfacere a unei pulsiuni sau trebuinţe naturale, în sfera sexualităţii, are sensul de
„deturnare" a modului de obţinere a plăcerii, diferit de căile naturale.
Placebo: substanţă anodină administrată unui bolnav şi căreia i se atribuie o valoare terapeutică
simbolică, în scopul obţinerii unor efecte psihoterapeutice pozitive prin intermediul sugestiei.
Plăcere: stare subiectivă resimţită de individ ca sursă de bine fizic, fiziologic şi psihologic şi
care corespunde satisfacerii apetenţelor instinctuale ale acestuia. Are un rol esenţial în sfera
sexualităţii, iar psihanaliza o consideră ca reprezentând elementul esenţial al stării de echilibru psihic.
Reprimarea satisfacerii plăcerii duce la apariţia unor tulburări fiziologice, psihosomatice, psihice sau
din sfera sexuală.
Preconştient: instanţă a aparatului psihic situată între Eul conştient şi inconştient cu rolul de a
cenzura (permite sau respinge) accesul (satisfacerea) pulsiunilor în exterior.
Proiecţie: mecanism psihologic prin care individul atribuie altora caracteristici care-i aparţin
lui.
Psihobiografle: analiză psihologică a vieţii considerate din punct de vedere istoric, în care sunt
analizate etapele vieţii individului şi principalele „evenimente" psihologice a acestuia. Cercetarea
iniţiată de Ch. Buhler. L. Binswanger îi acordă o mare importantă în psihologie, psihanaliză şi
psihopatologie, denumind-o „istoria interioară a vieţii" individului şi analizând-o din punctul de
vedere al „analizei existenţiale".
Psihoproftlaxie: totalitatea mijloacelor care urmăresc prevenirea apariţiei bolilor psihice la un
individ sau într-o populaţie de indivizi. Aparţine domeniului igienei mintale şi este de trei tipuri: 1)
profilaxia primară, ce urmăreşte prevenirea îmbolnăvirilor psihice; 2) profilaxia secundară, ce vizează
tratamentul bolilor psihice o dată instalate; 3) profilaxia terţiară, ce vizează tratamentul bolilor psihice
după retragerea procesului patologic sau după încheierea evoluţiei clinice a acestuia.
Psihoterapie: sistem de tratament al tulburărilor psihice sau psihosomatice, cu largă
aplicabilitate şi rezultate eficiente în terapia bolilor psihosexuale dinamice sau funcţionale, utilizându-
se procedee psihice (sugestie, consiliere, hipnoză, psihanaliză, dinamica grupului etc.).
Pulsiune: proces fizic fundamental, de natură primară, reprezentând tendinţele profunde,
inconştiente ale individului, de regulă de factură instinctuală, ce se găsesc cantonate în sfera
inconştientă a personalităţii. Ele constituie, în conformitate cu psihanaliza, materialul primar din care
se edifică trăirile vieţii psihice a individului, dinamica pulsiunilor reprezentând însăşi dinamica
sistemului personalităţii.
Reacţie: modul de răspuns emoţional-afectiv al unui individ la evenimentele vieţii cotidiene cu
care acesta vine în contact.

193
 Refugiu: situaţie de retragere şi apărare construită de individ cu rol autoprotector faţă de
pericole reale sau imaginare.
Refulare: acţiune de apărare automată şi inconştientă, constând în respingerea în inconştient a
pulsiunilor sau dorinţelor inacceptabile de către instanţa de cenzură a subconştientului, tinzând să se
disocieze de acestea.
Refuz: atitudinea de opoziţie, de negare, necolaborare în cursul curei psihanalitice. Vezi
opoziţie, rezistenţă.
Simbol: obiect, imagine, reprezentare etc. care sunt investite cu o anumită semnificaţie,
reprezentând un element real pe care-l înlocuiesc ca prezenţă. Are rol depunător de sens în psihanaliză
şi în psihoterapie.
Situaţie deschisă: situaţie de viaţă care desfiinţează limitele resimţite de individ, creându-i
perspectiva unei deschideri şi realizări sufleteşti interioare nelimitate.
Situaţie-limită: concept introdus de K. Jaspers, definind acele situaţii de viaţă care apar subit şi
angajează persoana în totalitate, rupând-o de la orice altă preocupare şi obligând-o să adopte o soluţie
de „ieşire din impas". K. Jaspers notează ca situaţii-limită: culpabilitatea, lupta, suferinţa, moartea.
Statut: poziţie a persoanei, atribuită sau dobândită, care-i conferă, în raporturile cu ceilalţi,
prestigiul şi rolul specific.
Stimul: factor declanşator, exterior sau interior, al unei acţiuni sau al unui comportament,
capabil să determine un răspuns echivalent din partea individului. Subconştient: instanţă a aparatului
psihic al personalităţii situată între inconştient şi Eul conştient, cu rol de cenzură în dinamica
pulsiunilor.
Sublimare: act psihic prin care pulsiunile refulate ale inconştientului sunt satisfăcute pe căi
ocolitoare, într-o manieră simbolică (vis, creaţie artistică, dans etc.).
Supra-Eu: instanţă a aparatului psihic al personalităţii în psihanaliză, dezvoltat ulterior sub
influenţa factorilor moderatori şi a normelor sociale, familiale, morale, culturale şi religioase,
exercitând o funcţie modelatoare asupra Eului.
Tendinţă: orientarea dorinţelor, a acţiunii şi a conduitelor în vederea realizării practice a unui
scop conform cu nevoile pulsionale ale individului.
Terapie analitică: psihoterapie constând în aplicarea principiilor psihanalizei în vederea
restabilirii echilibrului psihic şi restaurării personalităţii bolnavului.
Thanatos: una din cele două pulsiuni fundamentale în psihanaliză, desemnând pulsiunea de
moarte, opusă pulsiunii de viaţă (Eros).
Tip: fel de a fi, constituţie, dispoziţie, model specific cu caracteristici proprii şi stabile.
Ansamblu de caractere care comportă o anumită unitate, în psihanaliză, desemnează fie o anumită
fixare la un stadiu de dezvoltare libidinală (S. Freud): tip oral, anal, genital etc., fie o anumită
rezonanţă în raporturile cu lumea şi cu sine (C.G. Jung): tipul introvertit, tipul extravertit.
Transfer: în terapia analitică, desemnează fenomenul de proiecţie a ideilor, emoţiilor,
dorinţelor reprezentând trecutul pacientului şi orientate către terapeut. Procesul prin care sunt
actualizate dorinţele inconştiente în cadrul relaţiei analitice.
Tranzacţional: privitor la negociere, dirijare, realizare, considerate ca acţiuni sau procese
formativ-terapeutice având ca scop explicarea relaţiei terapeut-pacient şi pacient--realitate (R.R.
Grinkers). Face referinţă la inter-comunicarea şi inter-influenţarea fiecărui membru din grupul
relaţional, explicând rolurile şi conduitele neadaptative pe baza experienţelor conflictual-traumatizante
din trecut.
Trebuinţă: nevoie, cerinţă care trebuie satisfăcută, inclusă, din punct de vedere psihologic în
grupa intereselor.
Vis: fenomen psihic perceput ca trăire interioară de către individ în cursul somnului, care
constă din scenarii, imagini, emoţii derulate sub formă de scenarii dramatice, mai mult sau mai puţin
coerente şi reproducând conflicte, psihotraume, frustrări, trăite ca atare sau reproduse într-o manieră
compensatoare de către individ, în psihanaliză, visul este „calea regală" de satisfacere sublimată a
tendinţelor, pulsiunilor, dorinţelor refulate, prezentate într-o manieră (într-un limbaj) simbolic/ă.
Conţinutul visului are valoare în psihoterapia analitică.

194
 ANEXĂ. PATRU DIMENSIUNI ALE TIPULUI DE PERSONALITATE (C. JUNG)
Sistemul de apreciere a tipului de personalitate se bazează pe patru aspecte fundamentale ale
personalităţii umane: modul cum interacţionăm cu lumea şi direcţia în care ne canalizăm energiile;
tipul de informaţii pe care le remarcăm cu predilecţie; felul în care luăm decizii; şi dacă preferăm să
trăim în mod mai organizat (luând decizii), sau în mod mai spontan (absorbind informaţii). Aceste
aspecte ale personalităţii umane le denumim dimensiuni, pentru că fiecare în parte poate fi imaginat ca
un segment cuprins între două extreme, astfel:

Cum interacţionăm cu lumea şi direcţia în care ne canalizăm (E) Extraversiune Introversiune (I)
energiile
Tipul de informaţii pe care le remarcăm cu predilecţie (S) Senzaţie Intuiţie (N)
Felul în care luăm decizii (T) Gândire Sentiment (F)
Dacă preferăm să trăim în mod mai organizat (luând (J) Judecată Percepţie (P)
decizii), sau în mod mai spontan (absorbind informaţii)

Pe fiecare dintre aceste patru segmente, personalitatea oricărui individ se află de o parte sau de
alta a punctului median. Capetele scalelor le denumim preferinţe. Astfel, dacă vă situaţi în partea
extraversiunii, se spune că aveţi o preferinţă pentru extraversiune. Dacă vă situaţi în partea
introversiunii, se spune că aveţi o preferinţă pentru introversiune.
În realitate, dumneavoastră folosiţi zilnic ambele părţi ale fiecărei scale, dar aveţi o preferinţă
înnăscută pentru una dintre ele. În general, preferinţa dumneavoastră este mai confortabilă, automată şi
demnă de crezare; din aceste motive, aveţi mai mult succes atunci când o folosiţi. Dacă pe unul dintre
segmente nu aveţi o preferinţă foarte pronunţată, vă puteţi găsi şi în preajma punctului median. Dacă,
însă, preferinţa este extremă, vă veţi afla chiar la mul dintre capete. Indivizii cu preferinţe-puternice,
care se regăsesc la capetele opuse ale unei scale, diferă mult între ei.
Deocamdată, nu trebuie să vă preocupe termenii întrebuinţaţi în descrierea celor patru
dimensiuni (de exemplu, „Senzaţia” opusă „Intuiţiei"). Deşi sunt cuvinte cunoscute, în acest context
ele înseamnă cu totul altceva. Le vom explica imediat, în amănunt.
Întrucât fiecare scală are preferinţele opuse în cele două capete există cu totul opt preferinţe,
fiecare fiind reprezentată printr-o literă. Combinaţiile de litere desemnează cele şaisprezece tipuri de
personalitate. Combinaţia dumneavoastră specifică de preferinţe este mai semnificativă decât oricare
dintre preferinţe în sine.
Probabil că, de acum, vă întrebaţi de ce sunt tocmai şaisprezece tipuri de personalitate. De ce
nu sunt douăsprezece, douăzeci sau o sută? Evident, răspunsul este o chestiune de matematică. Dacă
veţi calcula toate combinaţiile posibile ale celor opt litere (preferinţe), veţi găsi şaisprezece tipuri
posibile. Ele sunt mai uşor de vizualizat atunci când sunt prezentate sub formă de tabel, aşa cum a
făcut prima dată Isabel Myers.

ISTJ ISFJ INFJ INTJ

ISTP ISFP INFP INTP

ESTP ESFP ENFP ENTP

ESTJ ESFJ ENFJ ENTJ

Orice om se regăseşte într-una dintre aceste şaisprezece categorii. Deşi sistematizat, Tipul este
flexibil; se dovedeşte îndeajuns de restrâns ca să fie util, dar în acelaşi timp adaptabil, ca să-i poată
adăposti pe toţi.

195
 (E) EXTRAVERSIUNE / INTROVERSIUNE (I)
Prima dimensiune a Tipului se referă la modul cum preferăm să interacţionăm cu lumea şi
direcţia în care ne canalizăm energiile. Carl Jung a stabilit conceptele de „extraversiune” şi
„introversiune” pentru a descrie cum anume trăim în lumea din exteriorul, respectiv în cea din
interiorul nostru. Fiecare individ are o preferinţă înnăscută pentru lumea exterioară ori pentru cea
interioară, deşi, din necesitate, cu toţii activăm în amândouă. Activitatea din lumea pe care o preferăm
ne sporeşte energia; activitatea din cealaltă lume ni se pare mai dificilă şi ne oboseşte. Pe cei care
preferă lumea exterioară îi numim extravertiţi, iar pe cei care o preferă pe cea interioară îi numim
introvertiţi.
Mulţi cred că extravertit înseamnă „vorbăreţ", iar introvertit înseamnă „timid". Acesta este un
exemplu bun al modului în care termenii utilizaţi pentru descrierea preferinţelor Tipului pot fi oarecum
înşelători. Extraversiunea şi introversiunea înseamnă mai mult decât predilecţia pentru pălăvrăgeală.
Deoarece aceştia îşi canalizează energia în direcţii opuse, între extravertiţi şi introvertiţi există
diferenţe clare şi profunde. Extravertiţii îşi concentrează atenţia şi energia asupra lumii din exteriorul
lor. Ei caută alte persoane şi le face plăcere interacţiunea, în grupuri ori în relaţii bilaterale, în mod
constant şi firesc, ei sunt atraşi de lumea exterioară, a oamenilor şi obiectelor. Deoarece au nevoie să
perceapă în mod direct lumea pentru a o înţelege, extravertiţii sunt, în general, atraşi de o mulţime de
activităţi. Ei „îşi încarcă bateriile” alături de alţii şi, de obicei, cunosc o mulţime de oameni. Le place
sa fie în centrul acţiunii, sunt abordabili şi tind să-şi facă noi cunoştinţe, frecvent şi cu uşurinţa.
Extravertiţii privesc o situaţie şi se întreabă: „Cum o influenţez?”
Introvertiţii îşi canalizează atenţia şi energia asupra lumii din interiorul lor. Le place sa îşi
petreacă timpul singuri şi au nevoie de răgazurile respective pentru a-şi „încarcă bateriile”. Introvertiţii
încearcă să înţeleagă lumea înainte s-o perceapă în mod direct, ceea ce înseamnă că o mare parte a
activităţii lor este de natură mentală. Ei preferă interacţiunea socială la o scară mai redusă - bilaterală,
sau în grupuri restrânse. Introvertiţii evită să se afle in centrul atenţiei şi, în general, sunt mai rezervaţi
decât extravertiţii. Ei preferă să facă noi cunoştinţe ceva mai lent. Introvertiţii privesc o situaţie şi se
întreabă: „Cum mă influenţează?”
Peter un extravertit, rezumă astfel situaţia: „Atunci când mă întorc de la târguieli, nevastă-mea
întreabă întotdeauna: «Ai avut succes?». Aţi putea crede că vrea să ştie dacă am cumpărat lucrurile
după care plecasem, dar, de fapt, cunoscându-mi firea, întrebarea ei reală este: «Cu câţi cunoscuţi te-ai
întâlnit? ”Pentru mine, a mă afla în interacţiune cu oamenii, şi mai ales cu prietenii, reprezintă un lucru
plăcut şi însufleţitor. Îmi place faptul că, indiferent unde m-aş duce, aproape întotdeauna mă întâlnesc
cu un cunoscut.”
Brent, care este destul de introvertit, simte exact pe dos. „Îmi plac oamenii", explică el, „dar nu
mă încântă relaţiile scurte, superficiale. Nevastă-mea adoră să meargă la petreceri, dar pe mine acestea
mă epuizează. Mă secătuieşte şi mă enervează să fiu silit să cunosc atâţia indivizi ale căror nume nu mi
le pot aminti şi pe care, probabil, nu-i voi mai revedea niciodată. Ce rost are?"
Preferinţa cuiva pentru extraversiune sau introversiune poate fi observată practic în tot ceea ce
face respectivul. Să examinăm, de exemplu, felul cum învaţă Jill, studentă în anul întâi la facultate. Ea
explică: „Întotdeauna, prefer să învăţ cu colegii. Am un grup alături de care învăţatul merge strună.
Dacă n-am cu cine învăţa, mă duc la bibliotecă. Mi se pare mai puţin plictisitor decât să stau singură în
cameră şi să învăţ. La bibliotecă, pot găsi întotdeauna un cunoscut cu care să-mi petrec câte o pauză."
Putem afirma fără să greşim că, de fapt, extravertiţii nu se duc la bibliotecă pentru a studia, ci
pentru a fi alături de alţi oameni.
Dacă nu ştiţi ce gândeşte un extravertit, înseamnă că nu l-aţi ascultat, fiindcă el vă va spune.
Dacă nu ştiţi ce gândeşte un introvertit, înseamnă că nu l-aţi întrebat sau, în unele cazuri, că n-aţi
aşteptat destul timp pentru a primi un răspuns. Dacă i se pune o întrebare, extravertitul începe de
obicei să vorbească, deoarece se simte cel mai în largul lui atunci când gândeşte cu glas tare (în lumea
exterioară). Deseori, extravertiţii trebuie să vorbească pentru a gândi. Pe de altă parte, adesea,
introvertitul va face o pauză înainte de a răspunde, întrucât el se simte mai confortabil atunci când
gândeşte în tăcere (în lumea interioară). Introvertiţii îşi „coc” ideile înăuntru, tot aşa cum plăcintele se
coc în cuptor, şi sunt prezentate lumii exterioare numai după ce sunt gata. Extravertiţii îşi „coc” ideile

196
doar parţial înăuntru, preferând să le termine în lumea exterioară (ceea ce, desigur, duce uneori la idei
„pe jumătate coapte”). Cu toate acestea, extravertiţii îşi termină în cele din urmă ideile.
Shawn, alt extravertit, îşi aminteşte: „în şcoala primară, eram foarte agitat când doream ca
învăţătoarea să mă pună pe mine să răspund. Fluturam mâna atât de energic încât, adesea, trebuia s-o
susţin cu celălalt braţ, ca să nu obosesc! Dar când, în cele din urmă, eram întrebat, de multe ori nu
ştiam răspunsul. Evident, învăţătoarea îmi spunea ceva de bun simţ, cum ar fi: «Dacă nu ştii, de ce ai
ridicat mâna?». Pe atunci, nu aveam habar de ce procedam aşa; dar acum o ştiu: aveam nevoie să
gândesc cu glas tare. Pur şi simplu, nu puteam s-o fac în minte."
Spre deosebire de Shawn, elevii introvertiţi au nevoie de timp ca să-şi formuleze răspunsurile
în minte, înainte de a putea răspunde la întrebarea unui profesor. Deoarece majoritatea învăţătorilor
din ciclul primar sunt extravertiţi, ei manifestă tendinţa de a trece repede de la un copil la altul, i-am
învăţat să aştepte câteva secunde după ce întreabă un copil introvertit - şi am aflat că solicitările pentru
clasele lor s-au triplat!
Mulţi extravertiţi constată că preferinţa lor îi ajută în profesiune, deoarece, în general, pot
gândi repede şi asociativ. Atunci când li se pune o întrebare, ei încep să vorbească, în cele din urmă,
ajung la un răspuns şi, de obicei, îi pot convinge pe alţii că ideea lor este cea mai bună.
Ca majoritatea introvertiţilor, Leslie a avut o cu totul altă experienţă. „N-o să uit niciodată", ne-
a spus ea, „cât de îngrozitor a fost primul meu loc de muncă. Mi se părea că toţi cei din companie,
inclusiv şeful meu, erau nişte extravertiţi teribili, în primul rând, eram mereu silită să particip la
activităţi de grup - cum ar fi şedinţele de brainstorming ori analiza vânzărilor - iar aceste întruniri nu
se mai terminau! Mai rău chiar, şeful nu-mi lăsa destul timp să-i răspund la întrebări. Probabil că mă
considera tâmpită sau incompetentă - altfel, de ce aş fi întârziat atât cu răspunsul?"
Extravertiţii manifestă tendinţa de a fi persoane mai „populare” decât introvertiţii şi de a-şi
discuta nestânjeniţi problemele intime. Introvertiţii preferă intimitatea, aşa cum ne demonstrează o
situaţie în care a fost implicat Gerry, un introvertit. „O colegă nouă de serviciu auzise că eram un
bucătar priceput", ne-a istorisit Gerry, „şi mă tot bătea la cap s-o invit la prânz, în cele din urmă am
făcut-o, şi a fost un prânz reuşit. Dar, a doua zi, ea a început să povestească tuturor participanţilor de la
şedinţa noastră de analiză săptămânală despre prânzul extraordinar pe care-l pregătisem. Oricum,
complimentele ei erau destul de stânjenitoare. Şi, ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, după aceea s-a apucat
să descrie, în amănunt, ce aveam prin casă! A enumerat toate colecţiile pe care le adunam de peste
treizeci de ani. M-am enervat. Dacă aş fi dorit ca toţi colegii mei să cunoască atâtea despre mine, i-aş
fi invitat acasă şi le-aş fi făcut un tur al locuinţei!"
Colega extravertită a fost îngrozită, aflând că violase intimitatea lui Gerry. Ea avusese cele mai
bune intenţii şi crezuse că, pur şi simplu, lăudase, cu sinceritate gusturile bărbatului. Este important să
înţelegeţi că dimensiunea extraversiunii este lărgimea, în vreme ce dimensiunea introversiunii este
profunzimea. De obicei, extravertiţii sunt interesaţi de multe lucruri, dar nu neapărat la un nivel foarte
profund. Introvertiţii au mai puţine interese, dar le urmăresc mai în profunzime. O dată ce aţi
determinat un introvertit să vă vorbească despre pasiunea lui, este în stare să nu se mai oprească.
În ciuda eforturilor desperate de a lipsi de la petrecerea anuală oferită de compania unde lucrau
soţiile lor, Larry şi Mark au fost siliţi să participe la ea. Deoarece ambii sunt introvertiţi, vă puteţi
imagina încântarea pe care o simţeau, anticipând cum aveau să-şi petreacă următoarele patru ore
alături de 120 de persoane necunoscute. Din fericire pentru amândoi, ei s-au întâlnit chiar la început, la
bar. După câteva remarci chinuite de ambele părţi, au aflat (accidental) că erau pasionaţi de pescuit.
Şi-au petrecut întreaga seară vorbind despre echipamente, locuri de pescuit şi evenimente asociate
pasiunii comune.
Bill, a cărui soţie lucrează pentru aceeaşi companie, aştepta cu nerăbdare să ajungă la
petrecere. Cu un an în urmă, în aceeaşi împrejurare, cunoscuse alţi soţi şi dorea să-i revadă. Imediat ce
au ajuns, Bill şi soţia lui - de asemenea, o extravertită - au apucat-o în direcţii opuse şi, până la
sfârşitul serii, bărbatul a discutat cu vre-o douăzeci de persoane, despre cel puţin patruzeci de subiecte
diferite. El şi soţia lui erau atât de „ambalaţi” de tot stimulul respectiv, încât au continuat petrecerea în
holul restaurantului, cu un alt grup (tot extravertiţi), după plecarea celorlalţi.

197
 Aproximativ 75% din populaţia Americii este extravertită, ceea ce pare a explica predilecţia
naţională pentru localurile de tip „fast food” (de cele mai multe ori, extravertiţii sunt pe fugă) şi
reducerea informaţiilor importante la „titluri” de zece secunde, în cadrul emisiunilor de ştiri (în
general, extravertiţii nu se dau în vânt după analize detaliate).

Extravertiţi
Îi stimulează prezenţa altor oameni.
Le place să fie în centrul atenţiei.
Acţionează, apoi gândesc.
Au tendinţa să gândească cu glas tare.
Sunt mai uşor de „citit”şi cunoscut; împart fără Sunt mai rezervaţi; preferă să împartă informaţiile
ezitare informaţiile intime.
Mai mult vorbesc decât ascultă.
Sunt entuziaşti în comunicare.
Răspund imediat; le place ritmul rapid.
Preferă lărgimea în locul profunzimii.
Introvertiţi
Îi stimulează singurătatea.
Evită să fie în centrul atenţiei.
Gândesc, apoi acţionează.
Mai întâi, trec totul prin minte.
intime cu câţiva apropiaţi.
Mai mult ascultă decât vorbesc,
Îşi păstrează entuziasmul pentru ei.
Răspund după ce gândesc bine.
Preferă profunzimea în locul lărgimii.

(S) SENZAŢIE/INTUIŢIE (N)

A doua dimensiune a tipului de personalitate se referă la tipul de informaţii pe care le
remarcăm cu predilecţie. Unii oameni se concentrează asupra lui „ce este", în vreme ce alţii se
concentrează asupra lui „ce poate fi". Cele două abordări - ambele valide - diferă fundamental.
Şi de această dată, unele definiţii corespund celor cunoscute. Noi folosim termenul „senzaţie”
pentru a descrie procesul acumulării de date prin intermediul celor cinci simţuri. Oamenii care preferă
senzaţiile - îi vom denumi senzoriali - se concentrează asupra celor ce pot fi văzute, auzite, pipăite,
mirosite sau gustate. Ei se încred în ceea ce poate fi măsurat sau dovedit şi se focalizează asupra
realului şi concretului. Senzorialii se încred în cele cinci simţuri, aşteptând ca acestea să le ofere
informaţii exacte despre lume şi, de asemenea, se încred în experienţele directe, personale. Ei sunt
orientaţi spre prezent şi se concentrează asupra celor ce se întâmplă chiar în momentul respectiv. Un
senzorial va examina o situaţie şi va dori să determine cu exactitate ce se petrece.
Desigur, toţi oamenii se folosesc de cele cinci simţuri pentru a prelua informaţii, însă unii sunt
mai interesaţi de înţelesurile, relaţiile şi posibilităţile bazate pe fapte decât de faptele în sine. Aţi putea
spune că ei se încred în al „şaselea simţ” (intuiţia) mai mult decât în celelalte cinci. Cei care preferă
intuiţia - îi vom denumi intuitivi - citesc de obicei printre rânduri şi caută semnificaţii în toate
evenimentele. Intuitivii se concentrează asupra implicaţiilor şi deducţiilor. Spre deosebire de
senzoriali, ei apreciază imaginaţia şi se încred în intuiţiile şi inspiraţiile lor. Intuitivii sunt orientaţi spre
viitor; ei tind să anticipeze evenimentele şi, în general, caută să facă lucrurile în alt mod, nu să le
păstreze aşa cum sunt. Un intuitiv va examina o situaţie şi va dori să ştie ce înseamnă şi care i-ar putea
fi consecinţele.
Toţi oamenii folosesc atât senzaţia, cât şi intuiţia în viaţa cotidiană. Intuitivii sunt perfect
conştienţi de datele furnizate de cele cinci simţuri, iar senzorialii pot interpreta înţelesul cuvintelor
cuiva, pot imagina o nouă modalitate de abordare a unei probleme sau pot ghici „cine este autorul".
Oricum, toţi manifestă o preferinţă - fie spre senzaţie, fie spre intuiţie. Cu toţii folosim unul dintre
aceste procese, în mod natural, mai frecvent, şi cu mai mult succes decât pe celălalt.
Senzorialii sunt pricepuţi îndeosebi la observarea şi reamintirea multor detalii, iar intuitivii se
pricep cel mai bine la interpretarea faptelor sau la descoperirea unor subtilităţi, aşa cum o ilustrează
următorul caz.
Elizabeth, o senzorială, şi Jim, un intuitiv, lucrează împreună la o companie ce fabrică produse
cosmetice, într-o zi, preşedintele companiei i-a convocat de urgenţă pe toţi şefii de departamente, într-
o şedinţă destul de tensionată, şi le-a prezentat o serie de cifre care sintetizau un tablou economic
sumbru. Dacă lucrurile nu se îmbunătăţeau, a spus el, aveau să urmeze concedieri, plus alte măsuri de
reducere a costurilor.

198
 Şedinţa s-a încheiat brusc, iar şefii de departamente au plecat oarecum derutaţi. Imediat, Jim şi
Elizabeth s-au retras să compare datele. Elizabeth şi-a dat seama că, într-adevăr, compania avea
probleme financiare, deoarece ea înţelegea cifrele prezentate de preşedinte. Refăcând calculele
acestuia, a ajuns la rezultate care au alarmat-o chiar mai mult decât o făcuse şedinţa.
Deşi Jim nu are „creier pentru cifrăraie", şi el era alarmat. Ştiuse că ceva era în neregulă din
clipa când intrase în sala de şedinţe, iar acum simţea că situaţia era chiar mai complicată decât o
prezentase preşedintele. Jim observase imediat că acesta - de obicei relaxat şi jovial - fusese agitat şi-i
zărise şi pe alţi şefi de departamente schimbând priviri furişe. De aceea, i-a spus lui Elizabeth că
relaţiile păreau extrem de încordate între preşedinte şi vicepreşedintele pentru cercetare şi dezvoltare.
Cu toate că la şedinţă nu se amintise nimic în această privinţă, Jim se întreba dacă nu cumva apăruseră
probleme la noua linie de fabricare a cremelor de piele, care se găsea în stadiul de dezvoltare, ceea ce a
fi putut avea un efect drastic asupra bugetului.
După cum s-a dovedit, atât Jim, cât şi Elizabeth au avut dreptate. După alte câteva zile,
preşedintele a comunicat veştile rele - şi, din motive complet diferite, aşa cum am văzut, nici Jim, nici
Elizabeth n-au fost luaţi prin surprindere. Deşi fiecare se concentrase asupra unor tipuri diferite de
date, amândoi ajunseseră la aceeaşi concluzie.
În timp ce senzorialilor le plac detaliile şi văd clar ce anume se găseşte în faţa lor, intuitivii
sunt prea puţin interesaţi de amănunte, căutând să descopere tiparele esenţiale, „tabloul de ansamblu".
Un senzorial şi un intuitiv pot vedea aceeaşi situaţie totalmente diferit, ceea ce înseamnă că-şi vor
aminti lucrurile în mod diferit.
Steve şi Karen se găseau în apropierea unei intersecţii, când au asistat la un accident de maşină.
La scurt timp după accident, poliţia le-a solicitat declaraţii.
„Am văzut o limuzină Chevrolet albastră, ultimul tip, apropiindu-se de intersecţie, în timp ce
lumina semaforului era verde", a povestit Karen, o senzorială. „De asemenea, am observat un Mustang
roşu, vechi, venind dintr-o stradă laterală cu viteză mare - cred că avea cel puţin optzeci de kilometri la
oră. Am auzit scârţâitul frânelor Mustangului, apoi o bubuitură puternică, când a lovit portiera stângă a
Chevroletului. Din cauza şocului, limuzina s-a răsucit de două ori în jurul propriei axe, după care a
fost proiectată într-un stâlp, pe trotuarul opus."
Steve, un intuitiv, a declarat poliţiei că şi el văzuse şi auzise ciocnirea celor două maşini. El
credea că era posibil ca Mustangul să fi trecut pe roşu, dar totul se petrecuse atât de repede încât nu
putea fi sigur. De altfel, Steve a putut oferi poliţiei destul de puţine amănunte despre cele întâmplate,
îşi amintea că se întrebase unde se grăbea aşa Mustangul - ştia că era un Mustang, pentru că avusese şi
el unul -, apoi se gândise că cineva ar fi trebuit să anunţe o ambulanţă. Spera că toţi avuseseră
asigurările la zi şi era îngrijorat în legătură cu soarta şoferului, care semăna cu un cunoscut al lui.
Intuitivii îşi abordează sarcinile altfel decât senzorialii. Astfel, un intuitiv preferă să se bizuie
mai degrabă pe simţul direcţiei decât pe o hartă, sau încearcă să priceapă cum să facă să funcţioneze
un aparat video fără să citească explicaţiile din prospect, în mod aproape sigur, un senzorial preferă o
abordare mai practică.
Cu ocazia primei aniversări a căsătoriei lor, Sharon i-a făcut cadou lui George un grătar cu
butelie de gaz. Acesta trebuia asamblat şi era însoţit de o broşură de zece pagini conţinând instrucţiuni
şi schiţe detaliate. Fiind un intuitiv, George a început să asambleze grătarul bazându-se pe principiul
„ce piese par să se potrivească între ele". După două ore, când a terminat, obţinuse ceva ce semăna mai
mult cu o bicicletă decât cu un grătar, în plus, îi mai rămăseseră destule piese, cu care nu avea habar
ce să facă! Sharon, o senzorială, a avut nevoie de o oră ca să desfacă totul şi să asambleze grătarul în
mod corect. „Firesc", ea s-a folosit de instrucţiuni. Nici prin cap nu i-ar fi trecut să procedeze altfel!
Senzorialii deţin o uriaşă capacitate de a se bucura de clipa prezentă. Adesea, ei sunt mulţumiţi
să lase lucrurile neschimbate. Pe de altă parte, intuitivii anticipează viitorul şi tind să se agite pentru
schimbare.
Phil, un senzorial, şi Jessie, o intuitivă, se plimbă adesea ore întregi în afara oraşului. Lui Phil,
plimbările acestea îi fac plăcere, deoarece astfel are ocazia de a veni din nou în contact cu natura. El
iubeşte mireasma pădurii, atingerea brizei pe faţă, albastrul cerului şi frunzele multicolore ale
copacilor, în plus, îi place să facă mişcare. Şi Jessie se simte bine în natură, însă, în timpul plimbărilor,

199
ea se gândeşte sau vorbeşte atât de mult despre ideile noi legate de proiectele curente, încât adesea nici
măcar nu ştie pe unde a fost.
Atât intuitivii, cât şi senzorialii joacă roluri importante în organizaţii, în mod natural intuitivii
se concentrează asupra posibilităţilor, în vreme ce senzorialii se focalizează asupra realităţilor. Variaţii
ale aceluiaşi scenariu se desfăşoară, zilnic, de mii de ori în întreaga lume, atunci când cele două tipuri
se întâlnesc. Senzorialii şi intuitivii văd lumea în moduri fundamental diferite - adesea, nici unul dintre
ei nu izbuteşte să aprecieze valoarea perspectivei celuilalt.
James, un intuitiv, se explică: „Eu sunt un om al ideilor. Nimic nu-mi place mai mult decât să
iau o situaţie încurcată şi să concep o nouă abordare, care o va face să funcţioneze mai bine. Problema
cu această companie este că nimeni nu are o perspectivă - nici chiar şeful meu, Warren. El nu poate
vedea dincolo de biroul lui. Vin la el cu o idee excelentă, care poate avea un impact deosebit asupra
viitorului companiei, iar el nu vrea să ştie decât: «Cât o să coste? Cât durează punerea în aplicare?
Cine îţi va lua locul, în timpul cât te vei ocupa de ea?»"
După cum poate v-aţi aşteptat, Warren, care este un senzorial, vede lucrurile în mod diferit:
„Poate că Jim este un tip mai creativ decât mine, dar, să fiu sincer, nu ştiu de unde îi vin ideile alea.
Nu sunt rele, dar sunt complet nerealiste. Jim nu înţelege ce anume face ca lucrurile să meargă aici.
Noi reinvestim profitul. Ca să recomand un plan şefului meu, trebuie să-i prezint o analiză cost-
beneficiu bine gândită, ceea ce înseamnă că trebuie să deţin date realiste în privinţa cheltuielilor, a
timpului necesar şi a impactului anticipat asupra companiei. Toate astea necesită genul de cercetare
atentă şi metodică pe care Jim nu pare interesat s-o facă."
Aproximativ 75% din populaţia Statelor Unite sunt senzoriali.

Senzoriali
Se încred în ceea ce este sigur şi concret.
Le plac ideile noi doar dacă acestea au aplicaţii
practice.
Apreciază realismul şi judecata sănătoasă.
Le place să utilizeze şi să desăvârşească tehnicile
deprinse.
Au tendinţa de a fi specifici şi literali; oferă
descrieri detaliate.
Prezintă informaţiile într-o manieră pas-cu-pas.
Sunt orientaţi spre prezent.
Intuitivi
Se încred în inspiraţie şi în deducţie.
Le plac ideile şi conceptele noi, pur şi simplu de
dragul noutăţii.
Apreciază imaginaţia şi inovaţia.
Le place să înveţe noi tehnici; se plictisesc uşor
după ce stăpânesc o tehnică.
Au tendinţa de a fi generali şi figurativi; folosesc
metaforele şi analogiile.
Prezintă informaţiile în salturi, într-o manieră
haotică.
Sunt orientaţi spre viitor.

(T) GÂNDIRE / SENTIMENT (F)

A treia dimensiune a tipului de personalitate se referă la felul în care luăm decizii şi ajungem la
concluzii. La fel cum există două moduri diferite de interacţiune cu lumea şi două moduri diferite de
preluare a informaţiilor, tot aşa există două moduri diferite de luare a deciziilor: prin intermediul
Gândirii sau al Sentimentului.
În contextul Tipului, Gândirea se referă la luarea deciziilor în mod obiectiv, iar. Sentimentul se
referă la luarea deciziilor în mod subiectiv. Deşi emoţiile pot juca un rol în acest proces, în cazul de
faţă Sentimentul înseamnă, pur şi simplu, să luaţi decizii bazându-vă pe ceea ce este important pentru
dumneavoastră şi pentru alţii.
Gânditorii preferă deciziile care au sens raţional. Ei se fălesc cu capacitatea lor de a fi obiectivi
şi analitici în procesul respectiv. Iau deciziile analizând şi cântărind faptele, chiar dacă asta înseamnă
ajungerea la concluzii neplăcute. Afectivii iau decizii ce se bazează pe cât de mult le pasă de
respectivele fapte, sau pe ce anume simt că este corect. Ei se fălesc cu capacitatea lor de empatie şi
compasiune. Este evident că gânditorii şi afectivii au priorităţi total diferite.
Unele persoane constată că le vine extrem de greu să aleagă între Gândire şi Sentiment. Uneori,
termenii pot avea anumite conotaţii, datorită cărora o alegere pare mai puţin atractivă decât alta. De
asemenea, în cultura noastră, există o foarte puternică predispoziţie sexuală în privinţa anumitor tipuri

200
de comportament. Lumea se aşteaptă la diferite lucruri din partea unuia dintre sexe, ceea ce îi pot
determina pe unii oameni să-şi „falsifice” preferinţa. O gânditoare înnăscută poate fi determinată să se
comporte mai degrabă ca o afectivă (dătătoarea de viaţă, mama şi educatoarea, mereu grijulie şi
săritoare), iar un afectiv înnăscut poate fi determinat să se comporte mai degrabă ca un gânditor
(vânătorul, competitorul, capul limpede, detaşat şi neimpresionabil). Gândiţi-vă ce preferinţă se
potriveşte adevăratului dumneavoastră eu, nu neapărat modului în care aţi fost educat sau încurajat să
vă comportaţi. Pentru indivizii care „au jucat teatru” multă vreme, clarificarea acestei preferinţe poate
reprezenta o experienţă cu adevărat iluminatoare şi eliberatoare.
După cum am amintit mai devreme (şi vom mai repeta acest lucru, deoarece este extrem de
important), toţi oamenii folosesc ambele preferinţe. Gânditorii au emoţii şi valori personale, iar
afectivii pot fi perfect raţionali. Totuşi, fiecare dintre noi întrebuinţează un proces în mod mai firesc,
mai frecvent şi cu mai mult succes decât pe celălalt.
De obicei, gândirea este considerată drept o modalitate raţională de luare a deciziilor, în vreme
ce abordarea afectivă e socotită iraţională. Nu este adevărat. Atât Gândirea, cât şi Sentimentul sunt
metode raţionale; atâta doar că, în procesul luării deciziilor, ele utilizează criterii diferite.
Luaţi cazul lui Tim, un afectiv, care este prodecanul unui colegiu. Graţie funcţiei lui, el
răspunde de problemele studenţilor acuzaţi de încălcarea regulamentului intern al colegiului şi decide
sancţiunile cuvenite. Astfel, un student, Henry, a fost prins fumând marijuana în cămin, o abatere care,
de obicei, se pedepseşte prin exmatricularea pe un semestru, urmată de două semestre în care este
supravegheat îndeaproape. Cercetând cazul, Tim a descoperit că Henry, boboc în anul întâi, stătea în
aceeaşi cameră cu doi studenţi mai mari, care fuseseră amândoi implicaţi într-o serie de delicte. Tim a
mai aflat că Henry avea rezultate excelente la învăţătură şi era la prima abatere disciplinară, în plus,
studentul îşi regreta cu adevărat fapta şi era îngrozit de felul cum aveau să reacţioneze părinţii lui la
auzul exmatriculării, întrucât făcuseră sacrificii deosebite ca să-l trimită la colegiu. Ţinând cont de
toate aceste aspecte, Tim a decis ca sancţiunea lui Henry să fie participarea obligatorie la un program
antidrog de şase săptămâni, urmat de un semestru de supraveghere.
Decana, o gânditoare, a apreciat că pedeapsa era prea blândă şi practic inutilă. Ea considera că
dacă studenţii nu erau pedepsiţi cu toţii la fel, se putea crea un precedent periculos; de aceea i-a cerut
lui Tim să-şi justifice decizia.
Iată ce a povestit chiar Tim: „Ştiu că l-aş fi putut exmatricula pe Henry. Am privit însă situaţia
în felul următor - în primul rând, n-ar fi trebuit să-i repartizăm colegii aceia de cameră, mai cu seamă
fiindcă ştim cât de influenţabili sunt studenţii din anul întâi. Din punctul meu de vedere, noi înşine am
creat problema. Henry este un băiat bun, un student capabil şi reprezintă o valoare pentru colegiu. La
urma urmelor, suntem în primul rând o instituţie pedagogică. Simt că Henry a tras o învăţătură din
această experienţă şi nu văd de ce ar trebui să-l pedepsim, pentru o abatere relativ minoră, într-un mod
care i-ar putea afecta întreaga viaţă."
Deşi decizia lui Tim s-a bazat pe propriile sale valori şi pe interpretarea personală a situaţiei,
puteţi vedea că, în nici un caz, ea nu sună iraţional.
Laureen, o afectivă, şi Bert, un gânditor, constituie un bun exemplu al modului în care
persoanele ce se deosebesc din punctul de vedere al preferinţei lor îşi pot asigura un important
echilibru reciproc. Ei lucrează împreună la o revistă de sănătate şi cultură fizică şi au ajuns să-şi
aprecieze capacităţile. „Laureen este foarte sensibilă în privinţa oamenilor", explică Bert. „Atunci când
am probleme cu un colaborator, sau când nu pot înţelege de ce un individ acţionează într-un mod
anume, discut cu Laureen. Ea este întotdeauna capabilă să înţeleagă de ce respectivul simte ceea ce
simte - şi, uneori, care a fost vina mea. Intuiţiile şi sugestiile lui Laureen despre modul în care trebuie
abordate situaţii specifice m-au salvat în multe ocazii."
La rândul ei, Laureen spune: „Bert este probabil persoana cea mai onestă pe care o cunosc. Nu-
i întotdeauna diplomat sau cu tact, dar este absolut deschis, întotdeauna discut cu el atunci când doresc
să ştiu care este varianta logică ce trebuie urmată, nu cea despre care simt eu că ar fi mai potrivită. Nu
întotdeauna îmi place ceea ce spune Bert sau modul direct în care o face, dar ştiu că întotdeauna voi
căpăta o părere cu adevărat obiectivă - un lucru de care am nevoie şi pe care îl apreciez!". Gânditorii
pot fi analitici până aproape de răceală, iar afectivii se pot implica emoţional până în punctul în care

201
par exageraţi. Atunci când are loc o ciocnire între un gânditor şi un afectiv, de cele mai multe ori
afectivul pleacă jignit şi furios, iar gânditorul nu înţelege unde a greşit.
Tony, un afectiv, este agent de vânzări la o firmă producătoare de mobilier pentru birouri. El
şi-a rezervat un loc în avionul de dimineaţă spre Chicago, pentru a participa la o întrunire cu
reprezentanţii unei companii care doreşte să-şi remobileze birourile. Şeful lui Tony a venit în Chicago
cu o zi mai devreme, ca să cineze cu aceşti importanţi clienţi.
Când Tony a întârziat o oră şi jumătate la întâlnire, şeful lui a fost în mod evident furios. Tony
a explicat că, în timpul zborului, unul dintre motoarele avionului luase foc şi fuseseră nevoiţi să
aterizeze la Detroit. După ce aşteptase două ore, compania aeriană îi găsise în cele din urmă un loc la
clasa întâi a altei curse, ca să poată ajunge în Chicago. Întrucât prima întrebare a şefului său a fost ce
cheltuială suplimentară a însemnat asta pentru firmă, Tony l-a privit uluit, jignit de faptul că nu
manifestase înţelegere pentru evenimentele prin care trecuse. Surprins de reacţia lui, şeful a spus: „Nu
înţeleg de ce te-ai supărat pe mine. Nu sunt indiferent faţă de cele întâmplate, dar, pentru că îmi este
clar că n-ai păţit nimic, sunt pur şi simplu curios cât a costat suplimentul de clasă." Pentru a vă ajuta să
decideţi ce preferinţă vi se potriveşte, vedeţi de partea cui aţi fi, în următoarea situaţie.
Tom, un afectiv, are de luat o decizie dificilă. Datorită unei restructurări a companiei, el se
vede nevoit să concedieze un angajat din serviciul de marketing. Alegerea trebuie făcută între Ted, un
bărbat de cincizeci şi şapte de ani, care lucrează de douăzeci şi doi de ani în cadrul companiei, şi Alan,
în vârstă de treizeci şi şase de ani, care s-a angajat acum doi ani. Amândoi ocupă posturi identice şi
sunt apreciaţi la fel.
La o întâlnire cu şeful lui, Ernie, Tom i-a explicat de ce ar dori să-l păstreze pe Ted şi să-l
concedieze pe Alan. „Ted a fost un angajat loial şi apreciez faptul că întotdeauna este gata să lucreze
peste program ca să facă bine un lucru şi ca să-i ajute pe alţii să reuşească. Apoi, are un băiat la
colegiu şi un altul care, la toamnă, intră la colegiu. Soţia lui, Mary, are probleme cu sănătatea. Mă tem
că un individ la etatea lui, care a lucrat atâta vreme numai pentru o companie, n-o să-şi găsească prea
repede o slujbă similară. Alan este tânăr, ambiţios şi mobil - nu va avea greutăţi să-şi găsească o slujbă
bună. În plus, consider că răsplătind loialitatea şi munca fără preget, toţi angajaţii noştri vor fi
mobilizaţi."
Ernie, un gânditor, vede situaţia altfel. „Nimeni nu spune că Ted nu este un om deosebit şi un
angajat foarte bun. Personal, l-am apreciat dintotdeauna. Dar decizia noastră trebuie să ia în calcul ce
este cel mai bine pentru companie, nu ce-i mai bine pentru o persoană. Ted nu mai este tânăr şi e greu
de crezut că va mai progresa. Pe de altă parte, anii de vârf ai lui Alan abia de acum vor începe. Are un
fond excelent şi, bine dirijat, ar putea deveni un om foarte important pentru noi. În plus, datorită
vechimii lui, îl plătim pe Ted cu douăzeci de mii de dolari mai mult decât pe Alan, ca să nu mai
amintesc de asigurările de sănătate, de care este greu de crezut că Alan va avea nevoie prea repede.
Situaţia este neplăcută, dar n-are rost să-l păstrăm pe Ted şi să-l concediem pe Alan."

Gânditori
Fac un pas înapoi; analizează obiectiv problemele.
Apreciază raţiunea, justiţia şi dreptatea; aplică
acelaşi standard pentru toţi.
În mod natural, văd defectele şi manifestă o
tendinţă critică.
Pot fi consideraţi lipsiţi de suflet, insensibili şi
nepăsători.
Consideră că este mai important să spună adevărul
decât să aibă tact.
Cred că sentimentele sunt realiste doar dacă sunt
logice.
Sunt motivaţi de dorinţa de reuşită.
Afectivi
Fac un pas înainte; judecă efectele acţiunilor
asupra altora.
Apreciază empatia şi armonia; văd excepţia de la
regulă.
În mod natural, doresc să placă altora; îşi arată cu
uşurinţă aprecierea.
Pot fi consideraţi hiperemotivi, iraţionali şi slabi.
Consideră că tactul este la fel de important ca
adevărul.
Cred că orice sentiment este realist, chiar dacă pare
lipsit de sens.
Sunt motivaţi de dorinţa de a fi apreciaţi.

202
 Dacă sunteţi pentru păstrarea lui Ted, aveţi multe şanse să fiţi un afectiv. Dacă sunteţi pentru
păstrarea lui Alan, probabil că sunteţi un gânditor.
Populaţia Statelor Unite este împărţită în mod egal între gânditori şi afectivi. Totuşi, aceasta
este singura dimensiune a tipului de personalitate în care apar diferenţe clare între sexe. Aproximativ
două treimi din bărbaţi preferă Gândirea, iar două treimi din femei preferă Sentimentul. Nu suntem
siguri în ce măsură aceste rezultate se datorează educaţiei.

(J) JUDECATA / PERCEPŢIE (P)

A patra dimensiune a Tipului este legată de preferinţa de a trăi într-un mod mai organizat
(luând decizii), sau într-unul mai spontan (absorbind informaţii). Din nou, este un domeniu situat între
extreme de comportament.
Oamenii care preferă Judecata - îi vom numi judecători - tind să trăiască într-un mod organizat
şi sunt cei mai fericiţi atunci când vieţile lor sunt structurate, iar problemele sunt definite. Ei manifestă
o atitudine de judecători şi le place să ia decizii. Judecătorii caută să regleze şi să controleze viaţa.
Oamenilor care preferă Percepţia - îi vom denumi perceptivi - le place să ducă o viaţă spontană şi sunt
cei mai fericiţi atunci când vieţile lor sunt flexibile. Ei manifestă discernământ şi preferă să rămână
deschişi faţă de orice posibilităţi. Perceptivii caută să înţeleagă viaţa, nu s-o controleze.
Judecătorii nu se manifestă în mod necesar prin judecăţi (opinii); lor le place, pur şi simplu, să
vadă problemele rezolvate. Perceptivii nu au în mod necesar percepţii sporite; lor le place, pur şi
simplu, să perceapă opţiunile.
O distincţie importantă între judecători şi perceptivi este cea legată de finaluri. Judecătorii sunt
încordaţi până se ajunge la final şi sunt permanent atraşi de luarea deciziilor. Pe de altă parte,
perceptivii se simt încordaţi atunci când sunt siliţi să ia o decizie; ei evită finalurile şi preferă să-şi
păstreze opţiunile deschise.
În viaţa cotidiană, toţi oamenii folosesc atât Judecata, cât şi Percepţia. Ca şi în cazul celorlalte
preferinţe, nimeni nu se comportă strict într-un fel sau în altul. Este bine să găsiţi un echilibru între
Judecată şi Percepţie, deoarece judecătorii riscă să devină rigizi, dogmatici si inflexibili, iar perceptivii
riscă să lase lucrurile neterminate, în asemenea măsură încât îşi irosesc vieţile.
Când Cynthia, o perceptivă, s-a oferit să realizeze un buletin lunar pentru librăria unde lucra,
ceilalţi angajaţi au fost entuziasmaţi. Cynthia părea făcută pentru aşa ceva; era calmă, populară în
localitate, deţinea talent artistic şi mai realizase asemenea buletine informative. Cynthia a început să
strângă articole şi date importante, însă luna a trecut fără ca buletinul să apară. Când a fost întrebată ce
se întâmplase, ea n-a părut deconcertată. A explicat că mama ei venise în vizită, că unul dintre copii se
îmbolnăvise, iar apoi plecase într-un week-end la schi, astfel încât nu făcuse tot ceea ce sperase, în
plus, avea probleme în colectarea anumitor materiale şi nu izbutise deocamdată să contacteze telefonic
unele persoane, în cele din urmă, Cynthia a conceput un buletin informativ elegant, şi procesul a
reînceput, în şase luni, librăria a expediat două buletine utile şi bine făcute, de care Cynthia a fost
foarte mândră.
Situaţia a iritat-o, însă, la culme pe Betsy, directoarea librăriei. Betsy, o judecătoare, dorea ca
la fiecare început de lună să publice un buletin informativ, care să includă toate datele importante din
luna respectivă. Betsy a fost atât de furioasă pe Cynthia încât, în cele din urmă, a preluat ea însăşi
sarcina realizării buletinului. N-a avut nici un fel de probleme în strângerea informaţiilor necesare şi
dacă, din cine ştie ce motiv, un articol lipsea, ea publica pur şi simplu buletinul fără acesta. Betsy
realiza buletine profesioniste, succinte, uneori cam seci, dar întotdeauna la timp.
Judecătorii preferă o lume planificată şi ordonată; preferă să trăiască într-o structură cu început,
mijloc şi sfârşit. Le place să ţină sub control ceea ce se întâmplă şi să ia decizii. Judecătorii au tendinţa
să vadă lucrurile în alb şi în negru şi să îmbrăţişeze ferm un aspect sau altul al unei probleme. Se simt
mai în largul lor atunci când problemele sunt soluţionate, iar nu când sunt lăsate în aer - chiar dacă
decizia finală nu le aparţine lor! Judecătorii nu sunt foarte adaptabili şi, în general, nu agreează
surprizele.
Perceptivilor le place ca lumea lor să fie flexibilă, ei acceptând o mulţime de oportunităţi
pentru spontaneitate. Se simt constrânşi de un cadru organizatoric şi preferă ca lucrurile să fie cât mai

203
libere. Perceptivii adoră să se adapteze unor situaţii noi şi în schimbare, şi tind să amâne luarea
deciziilor. Ori de câte ori au ocazia, ei lasă lucrurile nerezolvate, dorind să amâne pe cât posibil
judecăţile definitive. Perceptivii văd lucrurile în nuanţe de gri şi se bucură de apariţia neaşteptatului în
aproape toate domeniile vieţii lor.
Jeff şi Amy au decis că era timpul să se apuce de sport, de aceea s-au dus împreună la
magazinul local, pentru a-şi cumpăra biciclete. Jeff, un perceptiv, l-a bombardat vreme de o jumătate
de oră pe vânzător cu o sută de întrebări. Nu era sigur care bicicletă i se potrivea cel mai bine şi nu-l
mulţumea sistemul de returnare folosit de magazin (putea aduce înapoi bicicleta, dacă nu-i plăcea, dar
nu primea banii, ci trebuia să cumpere altceva având aceeaşi valoare). În cele din urmă, Jeff a plecat
spunând că mai trebuie să reflecteze asupra deciziei. ”Pe drum spre casă, s-a oprit în alte două
magazine sportive, ca să „mai obţină nişte informaţii".
Amy, o judecătoare, a privit câteva minute bicicletele etalate, după care l-a întrebat pe vânzător:
„Pe care mi-o recomandaţi?” Când vânzătorul i-a indicat bicicleta care se vindea cel mai bine, ea a
încuviinţat: „Perfect. O cumpăr."
In lumea profesională, aceste două stiluri diferite pot crea conflicte, mai cu seamă atunci când
judecătorii şi perceptivii se găsesc laolaltă şi sunt supuşi unei presiuni. Ca întotdeauna, este util să
cunoaşteţi preferinţele altora. Cunoaşterea faptului că este firesc ca oamenii să se comporte în moduri
diferite poate face ca un comportament iritant să fie mai uşor de tolerat şi mai uşor de anticipat.
Irene şi Suzanne, membre ale departamentului de instruire profesională al unei companii, au
fost însărcinate să conducă împreună un program de dezvoltare managerială cu durata de o zi. Până
atunci, fiecare dintre ele condusese programul respectiv de mai multe ori, însă acum lucrau împreună
pentru prima dată şi şi-au împărţit sarcinile astfel: Irene, o perceptivă, urma să înceapă programul la
8:00 dimineaţa, printr-o introducere de o jumătate de oră, după care Suzanne, o judecătoare, avea să
susţină prima parte a cursului, până la ora l0:00, când se făcea prima pauză.
La ora 8:00, şapte dintre cei douăzeci şi cinci de participanţi la curs nu-şi făcuseră apariţia.
Suzanne dorea să înceapă oricum, dar Irene prefera să mai aştepte până veneau toţi cursanţii, ceea ce a
durat încă cincisprezece minute, în timpul introducerii Irenei, câţiva participanţi au avut întrebări
legate de program. Suzanne a căutat să replice că multe întrebări urmau să-şi primească răspunsuri în
timpul zilei, însă Irene a decis că era important să li se răspundă pe loc. Irene a terminat la ora 9:00,
ceea ce însemna că Suzannei îi mai rămăsese doar o oră în care să susţină prima parte a cursului. Ea a
accelerat ritmul, prezentând numai informaţiile absolut necesare, şi a încheiat simţindu-se
dezorganizată şi foarte stresată.
În timpul pauzei de la ora zece, Suzanne a început să se certe cu Irene, acuzând-o de
incapacitate de gestionare a timpului şi de comportament iresponsabil. A subliniat că modul în care
dăduse peste cap programul dimineţii o pusese în situaţia de face o prezentare mai puţin reuşită.
Considera că era ridicol să silească optsprezece oameni punctuali să aştepte pe şapte întârziaţi şi
aprecia că răsfoirea grăbită a însemnărilor o făcuse să pară ridicolă în ochii cursanţilor. Simţea că nu
beneficiase de timp suficient pentru a-şi susţine eficient partea şi detesta faptul că toată planificarea ei
minuţioasă fusese dată peste cap fără motiv.
Irene credea că Suzanne exagera şi se comporta cu prea multă rigiditate. I se păruse normal să-i
aştepte pe întârziaţi, care reprezentau o treime din participanţii la curs. În plus, considera important ca
întrebările să fie puse la începutul cursului, pentru a se stabili modalitatea generală de interactivitate, şi
mai ştia că puteau recupera întârzierile. Nu aprecia faptul că Suzanne încercase să-i scurteze
răspunsurile şi afirma că îi subminase autoritatea în faţa cursanţilor.
Întrucât cele două femei aveau aproape toată ziua în faţă, ele şi-au dat seama, finalmente, că ar
fi fost mai bine să vadă cum puteau colabora mai bine. Irene a promis să fie mai atentă în privinţa
timpului, totuşi a insistat să păstreze deschisă comunicarea între ea şi cursanţi. Suzanne a promis să
încerce să fie mai flexibilă, dar şi-a rezervat dreptul de a-i reaminti Irenei să respecte orarul, de faţă cu
toată lumea. Din fericire, restul programului s-a desfăşurat fără incidente.
O indicaţie asupra preferinţelor dumneavoastră (Judecată sau Percepţie) poate fi aspectul mesei
de lucru, în mod tipic (dar nu întotdeauna), masa unui judecător este ordonată şi bine organizată.
Există locuri precise pentru creioane, hârtii, sau alte articole de birotică, iar acestea pot fi găsite, de

204
obicei - cel puţin la începutul şi la încheierea unei zile de muncă -, în locurile cuvenite. Informaţiile
importante sunt clasificate de asemenea manieră încât permit accesul fără dificultate. Nu este ceva
neobişnuit să vedeţi pe masa unui judecător o listă de „lucruri ce trebuie făcute", majoritatea lor - dacă
nu chiar toate - fiind bifate la sfârşitul zilei.
Pe de altă parte, masa unui perceptiv este adesea (dar nu întotdeauna) mult mai puţin
organizată. Ea poate conţine câteva lucrări „în curs de desfăşurare", mesaje la care trebuie să se
răspundă, jucării, pixuri defecte şi, poate indicatorul cel mai bun dintre toate, teancul sau teancurile de
„probleme imediate". Perceptivii vor susţine întotdeauna, în apărarea lor, că pot găsi orice ar avea
nevoie de pe masă. (în schimb, ei nu vor recunoaşte niciodată cât timp pierd pentru a face asta.)
Aspectul mesei dumneavoastră (şi, poate, interiorul dulapului, genţii sau automobilului)
reflectă felul cum vă funcţionează mintea. Să presupunem că un judecător şi un perceptiv primesc
aceeaşi scrisoare, care îi anunţă despre o conferinţă ce urmează să se ţină peste patru luni. Mai mult ca
sigur, judecătorul va reacţiona într-unul din următoarele moduri: 1) Va arunca scrisoarea, fiindcă nu-l
interesează, sau pentru că are alt program la data respectivă; 2) Va completa acceptul de participare şi-
l va expedia; 3) Va da scrisoarea cuiva care ar putea fi interesat. Judecătorul ia o decizie şi scrisoarea
dispare de pe masa lui.
În aceeaşi situaţie, perceptivul tinde să se comporte cu totul altfel, în primul rând, patru luni în
viitor reprezintă un moment foarte îndepărtat. Acceptând că între momentul actual şi cel de peste patru
luni se pot întâmpla o mulţime de lucruri (ba chiar e posibil să apară ceva mai interesant), perceptivul
apreciază că este prea devreme ca să ia o decizie. El îşi dă seama că ar trebui să pună scrisoarea
undeva, însă, dacă o va face, este foarte probabil să uite complet de ea, aşa că o adaugă marelui teanc
de „probleme imediate", constând în hârtii şi dosare, ce ocupă o suprafaţă impresionantă a mesei. Dacă
nu este cu adevărat ceva important, probabil că scrisoarea se va rătăci printre alte hârtii, fiind
descoperită după expirarea termenului limită de înscriere la conferinţă (ori chiar după conferinţă).
Perceptivul nu ia o decizie, aşa că scrisoarea rămâne pe masa lui până ce momentul pentru luarea
deciziei a trecut.

Judecători
Sunt cei mai fericiţi după ce s-au luat decizii.
Au o „etică a muncii": întâi munca, apoi
distracţia (dacă mai rămâne timp).
Îşi stabilesc obiective şi se străduiesc să le
îndeplinească la timp.
Preferă să ştie ce-i aşteaptă.
Sunt orientaţi spre produs (accentul se pune pe
îndeplinirea sarcinii).
Satisfacţia rezultă din terminarea proiectelor.
Consideră timpul o resursă finită şi privesc
termenele finale cu toată seriozitatea.
Perceptivi
Sunt cei mai fericiţi când îşi lasă opţiunile deschise.
Au o „etică a distracţiei": preferă să se simtă bine
acum şi să termine treaba mai târziu (dacă mai
rămâne timp).
Îşi schimbă obiectivele, pe măsură ce noi informaţii
devin disponibile.
Le place să se adapteze situaţiilor noi.
Sunt orientaţi spre proces (accentul se pune pe felul
cum este îndeplinită sarcina).
Satisfacţia rezultă din începerea proiectelor.
Consideră timpul o resursă ce se poate reînnoi şi
privesc termenele finale ca fiind elastice.

Toată lumea are o listă de „lucruri ce trebuie făcute", sau un teanc de „probleme imediate".
Nimic anormal, însă perceptivii manifestă tendinţa de a aduna tot soiul de probleme în teancul „de
reflectat", şi probabil că îşi pot reaminti o serie de oportunităţi pe care le-au scăpat deoarece le-au
amânat prea mult.
Populaţia Statelor Unite este împărţită în mod egal în privinţa acestei dimensiuni: 50% sunt
judecători şi 50% sunt perceptivi. Nu există diferenţieri în funcţie de sex.

205