UNIVERSITATEA SPIRU HARET BRAȘOV

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE-PEDAGOGIE

METODOLOGIE ŞI STANDARDE DE CERCETARE ÎN

PSIHOLOGIA CLINICĂ

MASTERAT PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI INTERVENŢIE

Lector universitar dr. CĂTĂLIN MARIUS GHERASIM

psiholog clinician principal, formator-supervizor

tel : 0744 846 669

e-mail : labpsy2004 @yahoo.com
www.cabpsi.ro

1
 PROGRAMA ANALITICĂ

Cursanţi: CURSANŢII MASTERULUI DE PSIHOLOGIE CLINICĂ ŞI INTERVENŢIE

Ritm săptămânal: 2 ore curs; 1 oră seminar.
Evaluare: Examen, întocmirea unui proiect de cercetare.

I. Obiective generale şi standarde de performanţă

Obiective didactice:
• Dezvoltarea la cursanţi a cunoştinţelor specifice cercetării ştiinţifice în psihologia în
psihologia clinică, consiliere psihologică şi psihoterapie.
• Formarea la cursanţi a capacităţii de a utiliza, în activitatea profesională, metodele, modelele
specifice cercetării cantitative şi calitative în psihologia clinică, consiliere psihologică şi
psihoterapie.
• Formarea la cursanţi a capacităţii de intervievare, evaluare, aplicare, interpretare, înregistrare
a tehnicilor de cercetare cantitative şi calitative în psihologia clinică, consiliere psihologică şi
psihoterapie.
• Cultivarea la viitorii psihologi clinicieni a respectului faţă de normele şi valorile specifice ale
psihologiei clinice în domeniul cercetării psihologice.
• Respectarea codului etic în cercetarea din psihologia clinică, consilierea psihologică şi
psihoterapie.
• Întocmirea unui proiect de cercetare în psihologia clinică.

Standarde de performanţă. La sfârşitul activităţilor didactice:

• Cursanţii sesizează cu uşurinţă tehnicile, metodele şi etapele cercetării ştiinţifice.
• Cursanţii sunt în măsură să elaboreze un proiect și un raport de cercetare, pe o temă aleasă,
tratând-o conform cerinţelor specificate.
• Cursanţii recunosc şi diferenţiază diferitele tipuri de cercetare în domeniul psihologiei clinice
şi fac comparaţii pertinente între acestea.
• Cursanţii sunt înarmaţi cu un set minim de tehnici, modele, metode necesare pentru
efectuarea unui proiect de cercetare cantitativ/calitativ.
• Cursanţii sunt în măsură să distingă şi să combată, în viitoarea lor profesie, fapte, atitudini,
comportamente şi acţiuni incompatibile cu deontologia profesiei lor în timpul efectuării
cercetării psihologice.

II. Evaluare:

Evaluarea cursanţilor se face continuu, pe baza participării la cursuri şi seminarii,

precum şi pe baza modului de prezentare a unor referate, eseuri şi analize bibliografice.
Evaluarea finală se va face prin prezentare unui proiect de cercetare. Ponderea fiecărei
componente se stabileşte în funcţie de prezenţa fiecărui cursant la cursuri şi seminarii.

2
 III. Tematica prelegerilor

METODOLOGIE ŞI STANDARDE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIA

CLINICĂ

1. Norme etice de bază. Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică, modele de cercetare

2. Formularea ipotezelor, etape, tipuri de cercetări şi studii
3. Metodele anchetei, chestionarul, interviul, măsurători alternative ( indirecte) ale
comportamentului uman
4. Studiul de caz, designul de cercetare: descriptiv şi experimental, multigrup,
monogrup
5. Standardele APA pentru redactarea unui raport de cercetare
6. Metode calitative de cercetare ( trăsături, principii, comparaţii, etape )
7. Validitatea cercetării calitative ( de conţinut, calitativă, metoda triangulaţiei)
8. Interviul comprehensiv, focus grupul, analiza de conţinut
9. Metoda incidentului critic
10. Întocmirea unui proiect și raport de cercetare.
ANEXE:
ANEXA 1.CERCETAREA CALITATIVĂ
(Material preluat din Metode de cercetare în psihologie, autor Margareta Dincă)
ANEXA 2. EVALUAREA CERCETĂRII CALITATIVE
(Material preluat din Metodologia cercetării calitative, autor Adriana Baban)
ANEXA 3. STUDIUL DE CAZ
ANEXA 4. PROIECT DE CERCETARE

IV. Tematica seminariilor

1. Paradigmă, metodologie, metodă şi tehnică

2. Etapele formulărilor de ipoteze, observaţia participativă şi neparticipativă, metoda
testelor, ancheta, tehnici şi tipuri de eşantionare
3. Etapele construcţiei chestionarului şi interviului, precum şi analiza şi interpretarea
măsurătorilor alternative
4. Analiza de caz, cercetarea experimentală, designul grupurilor independente,
corespondente, naturale şi monogrup
5. Preocupări contemporane privind cercetarea, conform standardelor APA în domeniul
eticii şi deontologiei profesionale
6. Trăsăturile caracteristice şi principiile metodologiei calitative, comparaţii între
metodele de tip cantitativ şi cele de tip calitativ
7. Tipuri de validitate în cercetarea calitativă
8. Tehnica reformulărilor, validitatea rezultatelor, regulile de alcătuire a focus-
grupurilor, analiza de conţinut cantitativă şi calitativă
9. Analiza formală, structurală şi fenomenologică, analiza jocurilor, cross-culturalitatea
10. Aplicaţii practice-întocmirea unui proiect de cercetare.

3
1.Norme etice de bază. Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică, modele de cercetare

Decizia de a întreprinde cercetări se bazează pe judecata psihologului legată de modul în care poate
contribui cel mai bine la dezvoltarea ştiinţei psihologice. O condiţie care trebuie respectată, avînd în vedere faptul că
participanţii la cercetare sunt oameni sau animale, este aceea de a nu interveni agresiv în modul de viaţă uzual al
subiecţilor. Orice psiholog are obligaţia să nu traumatizeze şi să nu intervină în nici un mod negativ bunăstarea
participanţilor la cercetare.
Atunci cînd cercetarea are ca participanţi subiecţi umani, psihologul are obligaţia de a verifica şi evalua
scopurile şi obiectivele propuse prin prisma unui cod etic. Dacă apare o disonanţă între scopul cercetării şi cîştigurile
pe care ea le aduce pentru ştiinţă şi morală, cercetătorul are obligaţia să o rezolve astfel ca drepturile participanţilor
la cercetare, în principal dreptul de a fi protejat, să nu fie vătămat în nici un fel.
Pentru că, de cele mai multe ori, cercetările se efectuează în echipă, cel care coordonează echipa de lucru
are obligaţii şi responsabilităţi suplimentare: el este responsabil de comportamentul etic şi moral al întregii echipe.
Unul din principiile etice ale profesiei de psiholog îl reprezintă comunicarea scopurilor cercetării înainte
de debutul ei, aceasta fiind o obligaţie. Acest lucru este important deoarece astfel se obţine deschiderea subiecţilor şi
se evită posibilitatea ca aceştia să aibă senzaţia că sunt manipulaţi. Informaţiile asupra scopurilor cercetării trebuie
date în conformitate cu vîrsta şi nivelul cultural al participanţilor la cercetare.
Pe parcursul cercetării, există obligaţia de a se respecta libertatea individului de a se retrage oricînd
doreşte din colaborare, aceasta pentru că psihologul se situează oricum pe o poziţie superioară, care nu trebuie
folosită.
Cercetările cu copii sau persoane cu tulburări de diverse feluri solicită proceduri speciale de comunicare
şi protecţie. Este bine să se facă un fel de antrenament, care să aibă la bază informaţii de la cei care lucrează în mod
obişnuit cu acele persoane.
După colectarea datelor, cercetătorul este obligat să ofere informaţii asupra lor, să comunice rezultatul
studiului, singura excepţie fiind cazul în care programul de cercetare presupune condiţii de confidenţialitate (de
exemplu, o cercetare asupra relaţiilor dintre minorităţi).
Un alt principiu se referă la cercetările cu animale, unde cercetătorul are obligaţia de a face un training
special înainte. Coordonatorul proiectului este obligat să asigure confortul şi să nu vătămeze sănătatea participanţilor
la cercetare. Utilizarea procedeelor pe bază de durere sau stres este permisă doar dacă alte proceduri nu pot fi
folosite şi scopul cercetării prezintă interes ştiinţific şi moral. Dacă viaţa animalelor folosite pentru cercetare,
aceasta trebuie să se facă în cel mai rapid şi mai puţin dureros mod. (Info: M. Beniuc - Zoopsihologie).

Concepte de bază în cercetarea ştiinţifică: paradigmă, metodologie, metodă, tehnică.

Paradigma reprezintă un set de propoziţii care explică modul în care este percepută realitatea, un set de
informaţii care descriu realitatea sau reprezintă o modalitate de înţelegere a ei.
Paradigma ca explicaţie generală asupra lumii poate fi cu tentă pozitivistă (cantitativ-descriptivă) sau cu
tentă comprehensivă (cantitativ-explicativă). De aici rezultă următoarea clasificare:
- paradigme care stau la baza interpretărilor pozitiviste;
- paradigme care stau la baza interpretărilor comprehensive;
- paradigme pozitiviste care stau la baza teoriilor pozitiviste şi neopozitiviste;
- paradigme interpretative, care subsumează abordările de tip fenomenologic, psihanalitic şi
comprehensiv;
- paradigme critice, care se aplică în abordările sociologice, feministe şi marxiste.

Metodologie
Definiţia 1: Metodologia este modelul de cercetare utilizat într-un studiu particular; include informaţiile
teoretice adiacente temei şi metode pentru verificarea acesteia. În acest caz, fiecare cercetare are o metodologie
distinctă.
Definiţia 2: Metodologia în ştiinţele sociale are două laturi: analiza critică a activităţii de cercetare şi
formularea unor propuneri pentru perfecţionarea acestei activităţi.
Lazarsfeld (1969) formula o altă definiţie, arătînd că metodologia are şase obiective principale:
delimitarea obiectului de studiu în cercetările empirice, analiza conceptelor, analiza metodelor şi tehnicilor de
cercetare, analiza raportului dintre metodele şi tehnicile utilizate, sistematizarea datelor obţinute în cercetarea
empirică şi formalizarea raţionamentelor finale.

Metoda este definită ca fiind modul de cercetare, sistemul de reguli şi principii de cunoaştere şi
transformare a realităţii obiective (S. Chelcea, 2001). Metodele reprezintă totalitatea instrumentelor folosite într-o
cercetare pentru culegerea şi prelucrarea datelor. Clasificarea metodelor se poate face după mai multe criterii:
1. După criteriul temporal, se descriu metode transversale şi metode longitudinale.
Metodele transversale urmăresc descoperirea relaţiilor dintre laturile, aspectele, fenomenele şi
procesele socio-umane la un anumit moment dat. În această categorie se încadrează observaţia, testele,
ancheta (pe bază de chestionar şi pe bază de interviu).

4
 Atenţie! Testele nu permit predicţia!
Metodele longitudinale studiază evoluţia fenomenelor în timp; în această categorie se încadrează
studiul de caz, biografia, studiul panel etc. Aceste metode permit o oarecare predicţie făcută cu prudenţă şi
nu pe termen foarte îndelungat.
2. După criteriul reactivităţii, adică al gradului de intervenţie al cercetătorului asupra obiectului de
studiu, se disting: metode experimentale în care psihologul intervine provocînd producerea unor fenomene,
metode cvasi-experimentale (ancheta, sondajul de opinie), în care psihologul nu intervine activ, dar este prezent,
ceea ce poate duce la o modificare a răspunsurilor (apariţia aşa-numitelor "răspunsuri dezirabile"); metode de
observaţie, în care psihologul nu este prezent faţă în faţă cu participanţii (studiul documentelor sociale, observaţia
indirectă), situaţie în care comportarea participanţilor este absolut liberă, spontană.
3. După criteriul numărului de unităţi sociale luate în studiu (numărul de subiecţi), se disting:
metode statistice, care presupun investigarea unui număr mare de subiecţi (aproximativ 1000-1500, minimum 50):
anchete socio-demografice, chestionare de opinie etc; şi metode (analize) cazuistice, care presupun studiul integral
al cîtorva unităţi sau fenomene (biografia, monografia, studiul de caz).

Tehnica psihologică reprezintă un demers operaţional al abordării. Ex: ancheta reprezintă o metodă, iar
tehnica aleasă în cadrul acestei metode poate fi chestionarul sau interviul.

Procedura se referă la modalitatea concretă de culegere a datelor: creion şi hîrtie, reportofon, cameră
video, etc.

Scurt istoric
Primele studii empirice din antichitate, aparţinînd lui Socrate, Hipocrat, Thales, au fost preluate în secolul
XIX, cînd a avut loc o adevărată explozie a cercetărilor sociale. Le Play investighează condiţiile de muncă în fabrici
folosind monografia. Creşterea conflictelor sociale pe fondul creşterii industriale este unul din motivele care duc la
dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Debuturile analizei de tip cantitativ se leagă de numele lui Auguste Comte, care, în 1948, descrie
caracteristicile filosofiei pozitiviste şi introduce în cercetare metodele; orientarea pozitivistă îşi păstrează dominaţia
pînă în secolul XX. Comte propune ca metodă de cercetare experimentul.
La sfîrşitul anilor '50, pozitivismul este în plină înflorire; pentru a le contrabalansa, apar teoriile
comprehensive care stau la baza abordărilor de tip calitativ. Teoriile comprehensive îi au ca promotori pe Weber şi
Husserl şi apar pe terenul sociologiei de tip anglo-saxon. Metodologia de tip calitativ devine o concurentă serioasă a
celei de tip cantitativ. În prezent, între cele două abordări s-a produs o echilibrare, fiecare recunoscînd meritele
celeilalte.

Modele de cercetare

Succesul cercetărilor empirice asupra comportamentului uman individual sau de grup presupune luarea în
considerare a trei principii metodologice. După S. Chelcea (2001), aceste principii sunt: (1) principiul unităţii
teoretic-empiric, (2) principiul unităţii înţelegere (comprehensiune) - explicaţie, şi (3) principiul unităţii cantitativ-
calitativ.
Conform principiului unităţii teoretic-empiric, în cercetarea ştiinţifică cunoştinţele teoretice ghidează
activitatea empirică, activitatea de cercetare concretă; pe de altă parte, datele obţinute prin activitatea de cercetare
conferă valoare de adevăr teoriilor.
Principiul unităţii înţelegere-explicaţie pune în discuţie relaţia dintre subiectul şi obiectul cunoaşterii
ştiinţifice. Cu alte cuvinte, a înţelege de ce apare sau se desfăşoară un anumit comportament nu este acelaşi lucru cu
a-l explica. Putem înţelege intuitiv cauzele care duc la apariţia unor fenomene sociale, dar aceste acte de înţelegere
nu garantează obiectivitatea concluziilor noastre. Explicarea unui fapt social presupune descrierea şi definirea unor
argumente concrete care să justifice apariţia şi dezvoltarea unor fenomene sociale. Aşadar, explicaţia ştiinţifică
presupune o analiză de profunzime a comportamentului uman, şi nu doar o simplă intuiţie.
Principiul unităţii cantitativ-calitativ impune utilizarea convergentă a metodelor statistice, specific
cantitative, şi a celor cazuistice, specific calitative.
Din punct de vedere epistemologic, cercetarea cantitativă se supune paradigmei pozitiviste, conform
căreia evenimentele, faptele, informaţiile care decurg din observaţii şi experimente pot fi analizate obiectiv.
Pozitivismul admite că există o realitate exterioară subiectului, o conduită externă care reproduce ad integrum
trăirile sale psihice interne. Această realitate externă (comportamentul uman) poate fi măsurat de către cercetători
într-un mod absolut obiectiv. Subiectivitatea inerentă poate fi eliminată prin concordanţa observaţiei: dacă există
trei persoane care ajung la aceeaşi concluzie despre caracteristicile unui comportament, eroarea de evaluare este
nulă.
Cercetările cantitative, prin caracteristicile metodelor pe care le utilizează şi prin analiza
matematico-statistică a datelor obţinute, conduc la adevăruri sau informaţii care pot fi generalizate.
Explicarea unui fenomen social trebuie să se obţină pe calea unui experiment; construirea teoriilor urmează o cale

5
bine definită, se utilizează concepte şi proceduri formale cunoscute, astfel încît rezultatele să poată fi verificate de
alţi cercetători prin utilizarea aceleiaşi metodologii.
Demersul logic utilizat în cercetările cantitative este deducţia.
Cercetarea calitativă se supune paradigmei comprehensive, conform căreia psihicul uman nu este
integral prezent în comportamentul manifest; această perspectivă admite teza independenţei între conduita de
măsurat şi realitatea ei obiectivă. În plus, conform acestei paradigme, obiectivitatea cercetării este o iluzie: măsurăm
ce ni se oferă.
Georges Devereaux (1980) preciza că ştiinţele socio-umane trebuie să ţină cont şi de persoana cercetată,
de faptul că trăsăturile ei de personalitate pot influenţa şi chiar perturba rezultatele cercetării. Pentru a îndrepta
neajunsul capacităţii de a fi obiectiv, el propune validarea de semnificaţie, specifică paradigmei comprehensive.
Validarea de semnificaţie se obţine printr-o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei
cercetări de către un grup de specialişti sau chiar de către participanţii la cercetare, consideraţi "persoane neutre" în
raport cu cercetătorul.
Rezultatele unei cercetări comprehensive nu pot fi generalizate şi nici nu-şi propun acest scop. Ele duc la
o explicare de profunzime a unui segment de comportament.
Modelul cercetării ştiinţifice
Un prim pas al cercetărilor empirice presupune doar schiţarea unui model de cercetare. Această schiţă
presupune să definim mai întâi comportamentele pe care vrem să le evaluăm, să precizăm unde, cân-d şi cum putem
măsura aceste comportamente. De asemenea, ne vom gîndi la modalităţile de prelucrare a informaţiilor obţinute şi la
modurile de analiză a acestor rezultate. Modelul de cercetare diferă în funcţie de natura şi scopul acesteia şi de
metodele pe care vrem să le utilizăm.
Orice cercetare obligă la cîteva decizii:
- ce tip de abordare este mai bun pentru situaţia socială pe care vrem să o evaluăm (cantitativ, calitativ sau
mixt);
- caracteristicile populaţiei pe care urmează să lucrăm: care sunt subiecţii, câţi sunt aceştia; pentru o
cercetare cantitativă stabilim numărul şi caracteristicile subiecţilor înainte de a debuta cercetarea; pentru o cercetare
calitativă, numărul subiecţilor nu este ferm stabilit de la început, avem doar o ţintă, un număr aproximativ;
- o altă decizie ţine de metodele utilizate;
- se stabileşte echipa de cercetare: numărul de specialişti, specialitatea lor, dacă se vor folosi operatori sau
nu;
- se obţine acceptul unei instituţii şi a participanţilor.

Berger (1989) stabilea scopurile unui model de cercetare:

1. Să ofere un ghid care să dirijeze activităţile prin reducerea la maxim a posibilelor pierderi financiare şi
de timp.
2. Să asigure ordinea activităţilor, a operaţiilor, astfel încît nici un scop urmărit să nu fie omis sau să fie
urmărit într-un moment nepotrivit.
3. Să prevină distorsiunile de informaţie şi erorile de lucru.

Modelul unui ciclu de cercetare, după Beaugrand (1993) presupune cinci paşi: (1) enunţarea problemei de
cercetare; (2) formularea planului de cercetare; (3) culegerea de informaţii; (4) analiza şi interpretarea informaţiilor
culese; (5) reformularea enunţurilor teoretice iniţiale în funcţie de rezultatele obţinute la sfîrşitul activităţii.

1. Enunţarea problemei de cercetare

În general, o problemă apare ca urmare a unui gol de informaţie. Această lipsă de informaţie este primul
pas în formularea temei, a problemei de care ne vom ocupa. Precizarea clară a obiectivelor cercetării se face însă
doar ca urmare a unei activităţi de documentare. Activitatea de documentare precizează ce studii şi informaţii mai
există despre tema respectivă. De asemenea, tot prin documentare ne putem fixa modalităţile de abordare a
problemei, metodele etc.
În această etapă, observaţia nestructurată (de tip calitativ) ne poate fi de folos, pentru că permite obţinerea
unui inventar complet a tuturor posibilităţilor sub formă de întrebări. La finalul acestei etape se pot formula
ipotezele de cercetare, şi anume ipotezele teoretice.

2. Formularea planului de cercetare

Presupune traducerea ipotezelor teoretice în ipoteze empirice, fixarea locului cercetării şi a grupului de
cercetat, alegerea metodelor, verificarea oportunităţii utilizării acestora şi operaţionalizarea conceptelor.
În cercetarea de tip cantitativ, această operaţionalizare este absolut necesară, deoarece ea permite
definirea cu acurateţe a variabilelor utilizate. Exemplu de operaţionalizare: conceptul de "responsabilitate" include
următoarele trăsături: stabilitate în acţiune, constanţă comportamentală, fidelitate, capacitate de concentrare.
Operaţionalizarea a fost definită (1962) ca fiind o reţetă care presupune trei paşi:
- selecţia indicatorilor;
- cuantificarea variabilelor (stabilirea valorilor pe care le pot lua indicatorii);
- identificarea unui continuum numeric al valorii variabilelor (ex: fidelitatea poate lua valori de la 1 la X).

6
 Reguli ale operaţionalizării conceptelor:
a) Regula relevanţei empirice: indicatorii trebuie să reflecte exact conceptul pe care îl măsoară;
b) Regula adecvării empirice: indicatorii trebuie să aibă capacitatea de a măsura toate feţele conceptului;
c) Regula cuantificării: valorile numerice utilizate în cuantificarea indicatorilor şi variabilelor trebuie să
aibă capacitatea de a respecta constant aceleaşi proceduri. Căile de selecţie a indicatorilor: studii exploratorii,
analiza definiţiilor, apelul la propria experienţă.

În cercetarea calitativă, operaţionalizarea este considerată neadecvată. Lamneck (1988) explică de ce

operaţionalizarea este inoperantă în cercetarea calitativă:
- nu asigură relaţia abstract-concret, ci este o relaţie abstractă, deoarece un concept este transcris prin alt
concept;
- este incompletă, deoarece nu poate acoperi toate aspectele conceptului relativ, care este în perpetuă
revoluţie;
- este subiectivă: determinarea indicatorilor este dependentă de ceea ce înţelege cercetătorul; astfel se
explică de ce pentru acelaşi concept există mai multe definiţii.
Lamneck vorbeşte şi despre cuantificarea variabilelor: stabilirea unor echivalenţe nu întotdeauna
conformă cu realitatea. El concluzionează că operaţionalizarea este o pierdere de timp, pentru că presupune definirea
conceptului înainte de a debuta cercetarea, şi astfel vom fi obligaţi să urmăm ceea ce am stabilit dinainte.

3. Culegerea de informaţii se face prin diferite metode, cantitative sau calitative, şi utilizînd diverse tipuri
de design.

4. Analiza şi interpretarea informaţiilor culese conduce la generalizări empirice.

Analiza şi interpretarea informaţiilor se poate face la diferite nivele:
- comparaţie de medii sau procente, utilizînd testul t Student;
- comparare de abateri;
- teste statistice.
În cazul prelucrării cu ajutorul inferenţelor, corelaţiei, a regresiei, se poate afirma: "Rezultatele obţinute
ilustrează efecte sistematice şi nu sunt obţinute la întîmplare"; această afirmaţie este permisă numai în cazul
utilizării acestor prelucrări statistice superioare.
Interpretarea reprezintă confruntarea relaţiilor dintre variabile, relaţii presupuse prin ipoteză. În unele
cazuri, ipoteza poate fi o simplă descriere de regularităţi, iar din punct de vedere al calculului statistic, o simplă
comparare de medie sau procente; alteori ipoteza presupune o inferenţă, explicarea cauzală a unor fenomene, iar
rezultatele sunt obţinute în urma unui studiu corelaţional sau de regresie. Interpretarea obligă la confruntarea
rezultatelor cu ipoteza iniţială.

5. Reformularea enunţurilor teoretice iniţiale se face evaluînd întregul studiu; se stabileşte în ce măsură
metodele alese au corespuns ipotezei, care au fost sursele de eroare şi în ce domeniu pot fi generalizate rezultatele
obţinute.
Fiind etapa în care se pot propune revizuiri teoretice ale unor modele existente, ea presupune încorporarea
datelor de cercetare în teoriile existente, anularea informaţiilor neconcludente (greşite) şi formularea unor noi
probleme de cercetare (noi ipoteze).
În sfîrşit, după toate aceste etape mai urmează şi etapa de publicare a rezultatelor obţinute, care încheie
un ciclu de cercetare şi care presupune o expunere la judecata comunităţii ştiinţifice, judecată care se aplică atît
cercetătorului, cît şi instituţiei la care este afiliat.
Acest ciclu de cercetare este specific cercetării cantitative.

În cazul cercetării calitative există unele diferenţe. Sarankatos (1994) propune această comparaţie,
spunînd: dacă prima etapă, în cazul unei abordări cantitative, presupune specificarea unui obiectiv, formularea unei
ipoteze, operaţionalizarea conceptelor, în cercetarea calitativă această etapă obligă la formularea unor obiective mai
generale, mai puţin structurate; ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea conceptelor
este un proces care nu îşi are rostul în acest caz.
Alte diferenţe între cercetarea cantitativă şi cea calitativă:
- dacă în cercetarea cantitativă design-ul este planificat cu multă acurateţe de la debut, ea presupunînd şi o
selecţie judicioasă a loturilor de subiecţi şi precizarea metodelor de colectare a datelor şi tipul de prelucrare, în
cercetarea calitativă design-ul este cunoscut, dar nu restrictiv; paşii nu sunt fixaţi în ordine absolut riguroasă.
- există criterii de selecţie a subiecţilor, dar criteriul de reprezentativitate statistică nu-şi are locul în
cercetarea calitativă;
- culegerea datelor: dacă într-o abordare cantitativă putem utiliza operatori, într-o analiză calitativă acest
lucru nu este permis şi obligatoriu cercetătorul preia informaţia;
- analiza datelor: în cercetarea calitativă, aceasta nu este o etapă separată; ea se efectuează pe parcurs, pe
măsura apariţiei de noi informaţii, se apreciază dacă ele sunt utile sau nu obiectivului fixat;

7
 - interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă (în studiul cantitativ) şi prin generalizare
analitică (în studiile calitative).

2.Formularea ipotezelor, etape, tipuri de cercetări şi studii corelaţionale

Ipotezele sunt specifice cercetărilor cantitative; formularea lor se face după ce au fost definite scopurile
cercetării şi conceptele cu care vom lucra. Există o serie de motive pentru care ipotezele sunt necesare: (1)
necesitatea determinării şi delimitării domeniului de cercetare, şi (2) o ipoteză ghidează colectarea datelor, analiza şi
interpretarea lor.
În cele mai multe cazuri, ipotezele se referă la verificarea unor relaţii care se stabilesc între două
variabile, ceea ce ne permite să spunem că ipoteza respectivă conţine o posibilă soluţie la problema aflată în studiu.
Kerlinger (1964) definea ipoteza ca fiind un enunţ conjunctural despre relaţia dintre două sau mai multe
variabile. Legătura dintre variabile propusă prin ipoteze este o relaţie posibilă, nu una certă; ipoteza este deci o
explicaţie plauzibilă care urmează a fi verificată în cercetare prin datele care se obţin.
În ştiinţele sociale, ipoteza este reflectarea într-o formă specifică a realităţii obiective, un enunţ cu
caracteristici de probabilitate despre sensul, intercondiţionarea şi cauzalitatea evenimentelor şi comportamentelor
umane.
Caplaw (1970) oferă două definiţii ale termenului de ipoteză:
1. Ipoteza este enunţul unei relaţii cauzale într-o formă care permite verificarea ei empirică.
2. Ipoteza este o tentativă de explicaţie la o problemă de cercetare.

Ipotezele trebuie să fie testabile, specifice şi precise, să conţină formulări clare, să numească variabile şi
să descrie relaţiile care se stabilesc între ele.
Potrivit lui S. Chelcea (2001), ipotezele trebuie să îndeplinească 10 condiţii pentru a fi valide:
generalitatea, complexitatea, specificitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictivitatea,
comunicabilitatea, reproductibilitatea şi utilitatea.
1. Generalitatea se referă la faptul că o ipoteză trebuie formulată astfel încît relaţiile dintre variabile să fie
adevărate indiferent de condiţiile spaţio-temporale.
2. Complexitatea se referă la numărul de variabile care sunt cuprinse într-o ipoteză. Ipotezele de nivel 1
au doar două variabile corelate, ipotezele de nivel 2 au trei variabile corelate; se poate merge pînă la ipoteze de nivel
3, cu patru variabile corelate.
3. Specificitatea priveşte numărul de valori pe care le pot lua variabilele respective, valorile putînd fi
extremizate (prezent-absent) sau pe un continuum între extreme.
4. Determinarea priveşte obiectivitatea ipotezei respective, în sensul că nu putem enunţa o relaţie între
două variabile dintre care una este imposibil de evaluat.
5. Falsificabilitatea priveşte formularea enunţului ipotetic În această privinţă vorbim despre ipotezele de
tipul "şi da, şi nu".
6. Testabilitatea se referă la condiţiile de verificare a ipotezei, în sensul că, cu cît o ipoteză este mai
concretă, cu atît ea poate fi verificată mai uşor.
7. Predictivitatea se referă la faptul că o ipoteză are funcţia de a descrie şi explica anticipativ procesele,
relaţiile, evenimentele psihice.
8. Comunicabilitatea priveşte formularea enunţului: enunţul unei ipoteze trebuie să îndeplinească condiţii
de inteligibilitate, astfel ca ea să fie decodificată identic atît de cel ce o formulează, cît şi de cel ce o citeşte.
9. Reproductibilitatea se referă la posibilitatea de a repeta un demers de cercetare, adică posibilitatea de
re-validare a ipotezei de către alţi cercetători.
10. Utilitatea se referă la faptul că o ipoteză, prin confruntarea cu realitatea, poate fi total validată, parţial
validată sau invalidată. Infirmarea unei ipoteze nu înseamnă neapărat că acea ipoteză este eronată.

Etapele formulării ipotezelor

Sunt definite trei etape (după Charboneau): (1) formularea ipotezelor generale; (2) formularea
ipotezelor de cercetare şi (3) formularea ipotezelor statistice. Aceste etape corespund celor trei tipuri de ipoteze
definite în cercetare: ipotezele generale, de cercetare şi statistice.
1. Formularea ipotezelor generale.
Se pot formula una-două ipoteze cu grad de generalitate mare. Ele pot fi privite ca nişte ipoteze de lucru,
nişte formulări preliminare ale scopurilor cercetării. Ipotezele de lucru sunt admise atunci cînd nu există suficiente
informaţii pentru o formulare clară şi precisă.
Ipotezele generale ghidează demersul de documentare şi permite alegerea unor scopuri, a unor ţinte.
Exemplu: Profesorul A. Bandura (1963) a efectuat o cercetare avînd la bază o teorie referitoare la
agresivitate, şi anume că perceperea unor comportamente determină un proces de achiziţie, de învăţare a lor. Astfel,
el şi-a propus să cerceteze dacă se poate vorbi despre adaptarea unui comportament agresiv ca urmare a perceperii
lui. Cercetările iniţiale s-au bazat pe ipoteza generală conform căreia faptul de a imagina sau percepe un
comportament agresiv executat de o altă persoană reduce autocontrolul, determinînd apariţia unor comportamente

8
agresive. El a enunţat o a doua ipoteză generală, de lucru: Reacţia la imaginea unui act agresiv determină mai
degrabă o creştere a agresivităţii decît o scădere a ei.
Cercetarea a presupus trei grupuri de subiecţi copii. Fiecare grup a fost supus unui stimul agresiv diferit:
primul grup a vizionat un film foarte agresiv cu personaje oameni; al doilea grup a vizionat o piesă de teatru cu un
grad ridicat de agresivitate, iar al treilea grup a vizionat un film de desen animat cu conţinut agresiv. S-a considerat
că astfel subiecţii sunt supuşi la frustrare.
S-a constatat că grupul al doilea a manifestat cea mai accentuată creştere a agresivităţii, urmat de primul
grup şi apoi de al treilea. S-a măsurat ulterior, comparativ, agresivitatea la băieţi şi la fete, precum şi tipul de
agresivitate (imitativă sau non-imitativă). Rezultatele au arătat că există o influenţă între vizionarea unor materiale
cu conţinut agresiv şi comportamentul agresiv ulterior, influenţa depinzînd de gradul de realism al materialului
prezentat (teatru - film - desen animat). Din punctul de vedere al efectului pe sexe, s-a constatat o agresivitate în
oglindă ( fetele imitau comportamentul agresiv feminin văzut în material, iar băieţii imitau comportamentul
masculin).

Paranteză: Se impune o diferenţiere între ipotezele teoretice şi cele generale: ipotezele teoretice propun
interpretări generice ale faptelor şi fenomenelor, au un grad mai mare de generalitate decît cele generale, sunt
indirect testabile şi susţin salturile semnificative ale gîndirii, sau "revoluţiile ştiinţifice".

2. Formularea ipotezelor de cercetare

Opţiunea pentru o strategie de verificare a enunţului general obligă la formularea unor ipoteze cu un grad
mai mare de concreteţe - ipotezele de cercetare. Ipoteza de cercetare este mult mai concretă şi respectă regulile
logicii formale; de asemenea, ea precizează activităţile care se vor efectua în cadrul cercetării.
Revenind la exemplul cercetării întreprinse de profesorul Bandura, în acest caz ipoteza de cercetare a fost:
"Confruntaţi cu un model agresiv, copiii vor dezvolta ulterior mai multe comportamente agresive, comparativ cu cei
care nu au fost confruntaţi cu un asemenea model." Bandura a mai formulat şi o serie de ipoteze referitoare la
dezvoltarea unor comportamente agresive generate de imagini de film şi imagini de desen animat.

Pentru a fi corecte, ipotezele de cercetare trebuie să fie: operaţionale, riguroase, să presupună un grad de
originalitate şi să fie verificabile.
Caracterul operaţional presupune că ipotezele trebuie să precizeze activităţile sau operaţiile concrete care
trebuie efectuate pentru a vedea dacă evenimentele psihice presupuse au lor. În cercetarea lui Bandura, modelul de
imitat ia forma comportamentelor reale. Ipotezele sunt operaţionale pentru că descriu acţiunile care declanşează un
comportament.
Caracterul riguros presupune cerinţa de a nu te hazarda prin ipoteză să precizezi clar, cantitativ gradul de
apariţie al unei variabile. Bandura nu precizează dacă comportamentele caracterizate ca fiind imitative ale
agresivităţii imaginilor sunt de trei ori mai puternice decît cele caracterizate ca fiind non-imitative.
Originalitatea presupune ca informaţiile propuse de o ipoteză trebuie să fie o achiziţie originală, dar
validă pentru ştiinţă. Bandura a vrut să îmbogăţească teoria învăţării prin imitaţie şi să pună în discuţie teoria
catharsis-ului.
Caracterul verificabil presupune că un enunţ trebuie să fie confirmat într-o oarecare măsură de către
datele de cercetare.

3. Formularea ipotezelor statistice

Pentru a formula aceste ipoteze, mai întîi decidem care criteriu îl folosim pentru a stabili gradul de
valabilitate al unei ipoteze de cercetare. Dacă Bandura ar fi presupus că o imagine violentă va declanşa la toţi copii
participanţi la experiment comportamente agresive de acelaşi tip, aceasta ar fi fost o greşeală. El însă nu face
precizarea "la toţi copiii", astfel că ipoteza este corectă, pentru că reacţia copiilor la stimuli a fost diferită. La
majoritatea copiilor s-a înregistrat o scădere a controlului, dar au fost şi cazuri cînd aceasta nu s-a întîmplat.
Prin ipoteza statistică se stabilesc măsuri cantitative ale comportamentelor de măsurat. Aceste evaluări
cantitative permit cuantificarea reacţiilor comportamentale şi stabilirea relaţiilor între stimul şi reacţie. De asemenea,
ele ne permit şi să aflăm dacă evaluările făcute corespund unor realităţi şi sunt tipice.

Concluzie:
Pe parcursul unei cercetări, ipotezele obţin un grad de precizie tot mai mare pe măsură ce studiul se
desfăşoară. Ipotezele de cercetare sunt o concretizare a ipotezelor generale, iar ipotezele statistice stabilesc dacă
ipotezele de cercetare fixate apriori sunt verificate de rezultatele cercetării.
Etapele de formulare a ipotezelor nu sunt concomitente temporal cu etapele studiului. Studiul debutează
atunci cînd ipotezele de cercetare sunt fixate. Putem apela la un studiu preliminar, pentru a fixa aceste ipoteze de
cercetare. Ipotezele statistice se leagă de faza a treia a derulării unui studiu, cea de analiză statistică, şi sunt active
doar în această fază.

9
Tipuri de cercetări

Există diverse clasificări ale cercetărilor psihologice, după mai multe criterii. În funcţie de scop, se
deosebesc: cercetări descriptive, cercetări predictive şi cercetări explicative.

Cercetările descriptive. Scopul lor este surprinderea sau descrierea evoluţiei unor evenimente,
comportamente etc., definirea şi clasificarea evenimentelor cercetate şi a relaţiilor dintre ele. În cercetările
descriptive se utilizează de obicei abordarea nomotetică. Acest tip de abordare, corect utilizată, este optim în
domeniul psihologiei sociale şi al sociologiei, pentru că scopul unor asemenea studii este surprinderea
caracteristicilor comune ale unui grup sau populaţie, caracteristici comune care pot fi considerate "performanţe
medii" şi sunt tipice grupului respectiv. Se lucrează cu grupuri mari de subiecţi; ca metode, se utilizează studiile
corelaţionale (teste) şi ancheta (chestionar, interviu).
În cazul studiilor psihologice în care urmărim performanţele individuale, unicitatea persoanei, a unor
comportamente psihice, ne înscriem într-o abordare de tip idiografic, care permite descrierea caracteristicilor
particulare (individualizate) ale unei persoane. În acest caz, eşantionul poate fi limitat la 30 persoane, iar ca metodă
se utilizează studiul de caz, biografia, metodele calitative.

Cercetările predictive au ca scop stabilirea modalităţilor în care vor evolua diferite evenimente. În acest
tip de cercetări se apelează, de obicei, la studii corelaţionale. Vom avea cel puţin două şiruri de performanţe (sau
variabile) şi, utilizînd valorile unei performanţe (sau variabile), dorim să facem predicţii asupra evoluţiei unei alte
performanţe (variabile) sau a mai multora. Ajungem să obţinem şirul de variabile şi stabilim corelaţia atunci cînd
evaluăm cu metode diferite acelaşi eveniment psihic, sau cu aceeaşi metodă două evenimente psihice care au
legătură între ele. Pentru acest tip de cercetări nu este necesar grupul de control.
Putem evalua din punct de vedere calitativ relaţiile dintre două variabile în funcţie de nivelul şi tipul
relaţiei sau relaţiilor care se stabileşte între cele două variabile. Nivelul de variaţie arată cît de strînse sunt legăturile
dintre variabile (pragul de semnificaţie al unei corelaţii), iar tipul variaţiei indică direcţia în care se stabileşte
legătura respectivă (pozitiv sau negativ).
Important: Corelaţia dintre două evenimente, indiferent cît de strînsă şi indiferent de direcţia ei, nu
înseamnă o relaţie de determinare, ci o evoluţie concomitentă.
O concluzie este semnificativă dacă valoarea pragului de semnificaţie este mai mică de 0,05; dacă este
egală cu 0,05, avem de a face cu o corelaţie mediu semnificativă.
Instrumentele cel mai frecvent utilizate în studiile corelaţionale sunt testul, ancheta (chestionar, interviu);
ambele oferă informaţii diagnostice (aplicabile la momentul prezent), nu prognostice.

Cercetările explicative au ca scop determinarea cauzelor unui eveniment sau explicarea unei evoluţii. În
acest caz se foloseşte metoda experimentală. pentru a se explica o cauzalitate, este necesar să se respecte trei
condiţii:
- să existe o corelaţie între cele două evenimente urmărite;
- să existe o relaţie temporală şi cauzală;
- să se elimine, pe cît posibil, cauzele alternative.
De exemplu, pornind de la premisa că un comportament educaţional agresiv va declanşa un răspuns
agresiv, modelăm un experiment folosind un grup de cadre didactice cu comportament agresiv, urmărind efectele
asupra grupului experimental de elevei sau studenţi. În aceste cazuri este necesar şi un grup experimental.

Observaţia

Observaţia este o metodă tipic descriptivă, care presupune accesul direct la obiectul cercetat şi se
foloseşte în combinaţie cu alte metode: anamneza, studiul de caz, biografia, interviul, studiul documentelor.
Observaţia presupune derularea unor evenimente şi prezenţa unui observator care să poată lua cunoştinţă de ele. Prin
observaţie nu se obţin informaţii asupra cauzelor sau consecinţelor unor fenomene sociale; de aici decurge faptul că
observaţia nu poate fi folosită în orice condiţii.
Există diferite clasificări ale acestei metode; pentru moment diferenţiem între observaţia neştiinţifică şi
cea ştiinţifică. Observaţia neştiinţifică este o observaţie întîmplătoare, fără scop şi fără un plan (grilă) care să
permită înregistrarea unor reacţii.
Observaţia ştiinţifică este cea în care există un scop anterior fixat şi o grilă sau fişă de înregistrare a
fenomenelor, mai mult sau mai puţin elaborată.
Observaţia ştiinţifică poate fi de două tipuri: cu intervenţia cercetătorului şi fără intervenţia
cercetătorului. Cercetările în care se utilizează observaţia fără intervenţia cercetătorului sunt specifice abordărilor
cantitative şi putem considera că sunt naturale (reacţiile subiectului nu sunt influenţate de prezenţa psihologului),
neparticipative, structurate în măsura în care există o grilă de observaţie. Aceasta constă în pre-existenţa unor
evenimente, comportamente pe care cercetătorul le aşteaptă şi pe care le va urmări.
Observaţia ştiinţifică cu intervenţia cercetătorului este specifică abordărilor calitative, este
participativă, observatorul fiind integrat în grupul de observat, de obicei nestructurată (grila de observaţie nu este

10
stabilită dinainte în amănunt, ci se precizează doar o serie de obiective; informaţia se sistematizează pe măsură ce se
adună), activă în măsura în care cercetătorul, fiind integrat în grup, participă la activităţile desfăşurate de acesta.
Există o serie de avantaje ale observaţiei cu intervenţia cercetătorului:
- permite măsurarea limitelor unor comportamente prin manipularea unor evenimente declanşatoare;
- se pot declanşa prin manipulare comportamente greu de surprins în situaţii normale;
- se pot compara efectele generate de diverse proceduri de manipulare.

Observaţia neparticipativă (cantitativă): Etape

I. Ca în orice cercetare, primul pas îl constituie stabilirea temei şi a condiţiilor de lucru. Fiind o abordare
cantitativă, topica este riguros fixată, astfel încît sunt precizate de la început toate elementele care urmează a fi
observate. Se definesc evenimentele, categoriile, clasele (constînd în comportamente) care prezintă interes pentru
studiu, de obicei în urma unor discuţii cu experţi. Este de dorit să se apeleze la persoane neutre şi cu experienţă în
domeniu.

II. În această etapă, predominant organizaţională, este necesar să se stabilească atît eşantionul, cît şi
grupul de lucru. De asemenea, se obţin toate aprobările necesare pentru a desfăşura o asemenea cercetare.
Selecţia eşantionului presupune apelul la proceduri clasice de eşantionare. În ce priveşte observatorii, ei
trebuie să aibă o serie de calităţi:
- un anumit nivel intelectual;
- un anumit nivel cultural;
- experienţă în domeniu;
- informaţii multiple asupra temei de cercetare;
- flexibilitate şi capacitate de adaptare;
- abilitate în colaborare şi comunicare;
- capacitatea de a urmări unităţile de observaţie (comportamentele) fixate (observatorul nu trebuie să se
lase "furat" de fapte colaterale celor fixate, indiferent cît de interesante ar fi ele).
Coordonatorul grupului de lucru apelează la un antrenament cu cei care participă la cercetare, pentru a fi
sigur că scopurile fixate sunt înţelese. În acest antrenament sunt explicate caracteristicile populaţiei, se descriu
posibilele evenimente colaterale care pot apărea, caracteristicile unităţilor de observare, se oferă soluţii la posibilele
conflicte care pot apărea, se enumeră posibilele situaţii care generează distorsiunea comportamentelor urmărite (a
unităţilor de observare), se fac exerciţii de atenţie distributivă şi, în măsura în care se poate, exerciţii pentru creşterea
capacităţii de adaptare şi a flexibilităţii observatorilor.

III. Colectarea datelor presupune stabilirea unei grile sau fişe de observaţie. În funcţie de tipul de grilă,
există mai multe modalităţi de colectare a datelor:
- înregistrarea narativă presupune reproducerea cît mai completă a evenimentelor urmărite; pentru
aceasta se utilizează videocamera, reportofonul sau, în lipsa lor, un grup de observatori în locul unui singur
observator.
- scalele de evaluare pot fi:
- nominale - ne vom raporta la anumite categorii ale stimulului care trebuie măsurate;
- scale de tip check-list;
- scale ordinale, în care se acordă valori diferitelor evenimente care apar în cazul unităţilor de
observaţie şi se marchează valorile care diferă faţă de cea stabilită drept reper;
- scale de interval, în care se precizează şi diferenţele dintre două evenimente.

IV. Analiza datelor şi redactarea raportului de cercetare

Analiza datelor este de tip statistic. Raportul respectă anumite standarde ale comunităţii ştiinţifice; există
posibilitatea de a nu respecta aceste standarde, dacă studiul este comandat şi plătit de cineva care doreşte o altă
modalitate de prezentare a datelor.

Krüger (1987) enumeră o serie de avantaje ale observaţiei:

- este o procedură puţin complicată şi ieftină;
- permite obţinerea de informaţii atunci cînd respondenţii nu sunt capabili să le ofere (cazul copiilor, al
persoanelor care nu vorbesc etc.);
- studiază evenimentele aşa cum sunt ele în realitate;
- oferă informaţii directe, neprelucrate, neinterpretate, în sensul că datele obţinute nu pot fi bănuite de a
avea un indice de dezirabilitate socială, cum sunt cele obţinute prin chestionar, interviu etc.
- permite colectarea de informaţii multiple, chiar dacă uneori ele sunt greu de prelucrat.

Limite ale observaţiei:

- nu poate fi utilizată atunci cînd scopul este studiul comportamentelor grupurilor mari;
- nu poate oferi informaţii despre trecut, viitor sau evenimente neaşteptate;

11
 - este inadecvată pentru determinarea unor fenomene concrete cum ar fi violenţa în familie;
- datele obţinute pot fi influenţate de subiectivitatea observatorului;
- un observator nepregătit poate oferi informaţii neconsistente, neimportante sau poate să inducă
comportamente celor observaţi.
Prevenirea acestor neajunsuri se poate face printr-un design bine stabilit, prin selecţia observatorilor şi a
asistenţilor pe criterii bine stabilite şi prin antrenament.

Observaţia participativă (de tip calitativ)

Este folosită atunci cînd dorim informaţii multiple şi complete asupra unei comunităţi. Este frecvent
utilizată în studiile de antropologie şi etnografie.
Observaţia participativă presupune o serie de tehnici cu ajutorul cărora se stabileşte între cercetători şi
grupul de cercetat o relaţie ştiinţifică în care se conjugă principiile unei anchete intensive cu principiile unei
activităţi de observaţie.
Această formă de observaţie presupune o relaţie directă şi de durată cu subiecţii cercetării şi, spre
deosebire de observaţia neparticipativă, presupune comunicarea directă dintre observatori şi observaţi, ceea ce
înseamnă eforturi pentru a învăţa sistemul de comunicare al grupului de cercetat. Respectînd această condiţie se
evită o serie de capcane şi de informaţii superficiale. Un aspect important este faptul că participînd direct la
activitatea grupului, implicarea cercetătorului poate fi foarte mare, astfel încît informaţiile culese să nu mai fie
obiective.
Obiectivitatea este unul din ţelurile constant prezente în gîndul unui cercetător care apelează la această
metodă. Ea este necesară şi atunci cînd se alcătuieşte raportul de cercetare; pentru aceasta este necesar ca, în
perioada culegerii de date, să se facă apel la o serie de tehnici de înregistrare a informaţiilor (prin jurnal de teren,
fişe descriptive, inventare), care trebuie să îndeplinească condiţia obiectivităţii, iar la întocmirea raportului datele
trebuie preluate exact cum apar ele în aceste jurnale sau fişe.
Scurt istoric
Observaţia participativă a fost utilizată pentru prima dată de către R. Malinovski într-un studiu asupra
caracteristicilor populaţiei din coloniile franceze. Apoi a fost preluată şi dezvoltată de şcoala de sociologie de la
Chicago. Aportul acestei şcoli constă, între altele, din clasificarea tipurilor de observatori dintr-o cercetare de tip
participativ (comprehensiv):
- observatorul periferic, care se poziţionează marginal faţă de grup, deoarece consideră că o implicare
prea puternică în activitatea comunităţii ar duce la distorsionarea informaţiilor obţinute;
- observatorul participant activ, care consideră că, pentru a obţine informaţii pertinente, este necesar să se
implice puternic, astfel încît să se situeze pe o poziţie importantă în acea comunitate;
- observatorul complet, care preia valorile comunităţii de observat, astfel că ajunge să poată practica auto-
observaţia ca sursă de informaţii asupra comportamentului grupului respectiv.

Tipuri şi metode de cercetare

În cercetările socio-umane, termenul metodă are diferite accepţiuni. Uneori are un înţeles mai larg
(metodă statistică, dialectică etc.), alteori are un sens mai restrîns (observaţie, anchetă etc). Clasificarea metodelor
de cercetare se face în funcţie de diverse criterii: (1) criteriul temporal, (2) criteriul de reactivitate, (3) caracteristicile
intrinseci ale metodei, (4) locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, (5) scopurile cercetării.
(1) În funcţie de criteriul temporal, se disting:
- Cercetări transversale, care determină relaţiile dintre laturile sau aspectele unui fenomen psihic la un
moment dat. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie.) Metode utilizate: observaţia, ancheta,
testul.
- Cercetări orizontale pe eşantioane succesive independente, în care se măsoară aceeaşi caracteristică
psihică în cîţiva ani succesivi. (Exemplu: responsabilitatea la studenţii din anul I psihologie, în anii şcolari 1995-
1996, 1997-1998, 1999-2000, 2001-2002.) Metode utilizate: observaţia, ancheta, testul.
- Studiile longitudinale, care presupun măsurarea evoluţiei fenomenelor în timp, de obicei pe termen de
10 ani sau, mai rar, cu pas de 10 ani; subiecţii sunt aceiaşi şi asupra lor se fac evaluări comparative. (Exemplu:
responsabilitatea aceloraşi studenţi la psihologie măsurată succesiv în anul I, anul II, anul III, anul IV.) Metode
utilizate: testul, studiul de caz, biografia etc.

(2) Criteriul de reactivitate priveşte gradul de intervenţie al cercetătorului asupra subiectului. În funcţie de
acest criteriu se disting:
- Cercetările experimentale, în care cercetătorul intervine şi determină anumite reacţii ale subiectului;
- Cercetările cvasi-experimentale, în care cercetătorul este prezent, dar nu intervine activ în generarea
unor reacţii (exemplu: sondajul de opinie).
- Cercetările observaţionale, în care cercetătorul nu intervine deloc (observaţia, studiul documentelor
oficiale, al biografiilor etc.)

12
 (3) În funcţie de caracteristicile intrinseci ale metodei, se disting:
- Metode şi cercetări cantitative, şi
- Metode şi cercetări calitative.

(4) În funcţie de locul şi rolul ocupat în procesul cercetării, se disting:

- Metode de culegere a informaţiilor (observaţie, experiment, test);
- Metode de prelucrare a informaţiilor, şi
- Metode de interpretare a informaţiilor.

(5) În funcţie de scopul cercetării, se disting:

- Metode şi cercetări descriptive;
- Metode şi cercetări predictive (studiul corelaţional);
- Metode şi cercetări explicative.

Reguli specifice:
1. Implicarea. A Piette preciza că "observaţia participativă, ca modalitate de acces la informaţiile care
structurează valorile unei societăţi poate fi considerată mai degrabă o formă de socializare decît o formă de
participare de tip afectiv şi psihologic".
Diferenţa dintre participare şi socializare vizează gradul de implicare. Participarea presupune preluarea de
valori şi integrarea lor fără discernămînt, în timp ce socializarea presupune comunicarea cu cei cu care lucrezi şi
efortul de a-i înţelege.
În raport cu observaţia participativă, se pune întrebarea legată de distanţă, de gradul optim de integrare
într-un grup, care să permită obţinerea de informaţii corecte, valide. Fie că se situează la periferia grupului, fie că se
poziţionează central în grup, observatorul are şanse să ajungă la informaţii corecte, atunci cînd nu uită scopul
cercetării şi dispune de o serie de informaţii generale privitoare la populaţia respectivă. (Dacă apelăm la observaţia
neparticipativă clasică, aceste două cerinţe nu sunt neapărat obligatorii, deoarece există o grilă care obligă la
obiectivitate.)
În aceste condiţii, persoanelor care să participe la o cercetare cu observaţie participativă trebuie să fie
alese dintre persoanele care se pot integra în comunitatea de observat, pentru a putea obţine un maximum de
informaţie. De asemenea, este necesară comunicarea directă între observator şi cei observaţi, ceea ce presupune
cunoaşterea limbajului folosit de populaţia cercetată.
2. Completitudinea. Scopul unor cercetări bazate pe observaţia participativă este descrierea cît mai
completă a situaţiei / situaţiilor şi a caracteristicilor grupului observat. Completitudinea informaţiilor înseamnă că
accentul cade pe detalii, care reprezintă argumente în favoarea unei afirmaţii generale.
3. Neutralitatea. Derivă din presupunerea conform căreia orice interpretare făcută de un om asupra unei
structuri umane este o deformare. Pornind de la această presupunere, într-o observaţie participativă cercetătorul
trebuie să încerce să aibă o atitudine complet neutră, să noteze şi să reproducă informaţiile aşa cum le primeşte, fără
nici un fel de interpretare. Dacă în etapa de teren (culegerea datelor) se apelează la jurnale, reportofon etc., mijloace
care asigură un grad ridicat de obiectivitate, riscul de a nu mai fi obiectiv apare în faza de redactare a raportului, fază
care presupune interpretări şi rearanjări ale informaţiilor.
4. Validitatea. Pentru a obţine informaţii valide, este necesar să se verifice informaţiile pe măsura
culegerii lor. Degajarea unui principiu sau a unei legităţi de bază se obţine pe măsură ce înaintăm în cercetare.
Oricărei informaţii i se acordă valoare pe parcursul cercetării, şi nu în final.
Validitatea rezultatelor se mai raportează şi la eşantionul cercetat. Dacă în studiile cantitative numărul
participanţilor este foarte important, în cazul cercetărilor calitative nu contează atît numărul de participanţi, cît
densitatea informaţiilor obţinute. Ca urmare, în observaţia participativă se apelează la aşa-numiţii "informatori",
persoane avizate, bune cunoscătoare ale caracteristicilor grupului de cercetat şi care dispun de o capacitate crescută
de înţelegere şi interpretare, astfel încît să poată oferi informaţii corecte despre grupul respectiv. Corectitudinea
informaţiilor mai depinde şi de nivelul de cultură a informatorilor, cît şi de capacităţile lor intuitive. Rolul
informatorilor este de a orienta cercetătorul spre aspecte pe care o persoană din exteriorul grupului nu le poate
percepe. De asemenea, tot ei pot oferi o serie de explicaţii datelor de observaţie şi pot valida informaţiile culese de
persoana exterioară grupului.

Etapele observaţiei participative

I. Alegerea locului de observaţie în conformitate cu obiectivele fixate. Pentru a asigura un demers lin al
cercetării, este necesar să se asigure colaborarea cu cei care vor fi observaţi; aceasta nu înseamnă că trebuie să le
precizăm obiectivele cercetării, ci doar să le oferim o descriere generală a acestora.
Observaţia participativă, spre deosebire de cea neparticipativă, nu presupune o fază de documentare atît
de profundă, pentru că datele care se obţin ar putea fi influenţate de descrierile existente în materialele documentare.
Important este ca, o dată ajuns pe teren, cercetătorul să obţină o imagine de ansamblu a fenomenului de
cercetat, care să asigure fixarea unor puncte importante de observaţie.

13
 II. Culegerea informaţiilor presupune înregistrarea tuturor informaţiilor, ceea ce impune apelul la o serie
de informatori; de asemenea, o serie de informaţii se preiau direct de către cel care face cercetarea. Coroborarea
celor două şiruri de date va conduce la structurarea unor seturi de informaţii, care pot să aibă statutul de ipoteze,
ipoteze care se verifică imediat. În acest caz, testarea ipotezelor presupune un proces flexibil de tatonări, completat
de informaţii, eventuale modificări ale ipotezelor, etc.

III. Precizarea ipotezelor

IV. Redactarea raportului de cercetare, în care informaţiile se ordonează, se delimitează şi se

definitivează, astfel încît se pot emite explicaţii teoretice, abstracte raportate la fenomenul studiat.

Dificultăţi ale observaţiei participative:

- fidelitatea şi validitatea informaţiilor; în acest caz credibilitatea nu este legată de numărul de cazuri, ci
de acurateţea studierii lor. Pentru validitatea datelor se poate utiliza un număr mai mare de observatori; pe de altă
parte, un număr mare de informatori poate duce şi la o distorsionare a informaţiilor.
- are durată lungă de derulare şi este costisitoare.

Metoda testelor

Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice

Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru studii
comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a putea fi folosite în mai
multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentru populaţia cu care lucrăm asigură validitatea
informaţiilor pe care le obţinem.
Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării scorurilor obţinute la
teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.
Se utilizează termenul de adaptare atunci cînd preluăm un test, el reflectînd mult mai bine procesul de
pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de "traducere" este parţial corect prin
raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.
Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia numită
"Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor (Ronald Hambledon,
Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).
Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a dezvoltării paralele
de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează preluarea şi utilizarea testelor pentru
diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A) Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile principale ale
studiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează componentele transculturale. Adesea
este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît
rezultatele cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul
populaţiei cu care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură constructul vizat cu
instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între diferite grupuri
culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau acestora (spre exemplu, într-o
cultură inteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme, iar în altă cultură, rezolvarea corectă de
probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile de adaptare, de
alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor empirice. O adaptare corectă
presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în limba dată, al doilea face retroversiunea, iar
al treilea verifică dacă cele două traduceri au fost corecte.
Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba sursă poate fi
complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în versiunea iniţială să nu aibă
echivalent în limba din care se face traducerea.
C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual complet al unui
test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare (aplicare colectivă sau individuală, cît de
mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se adresează etc).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele testelor asigură
prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a scorurilor. Cînd adaptăm un test, trebuie
justificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi diferenţele de interpretare. Comparaţiile
între diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să
se precizeze modul în care contextul socio-cultural al populaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuie
sugerate proceduri de pre-testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.

14
 3.Metodele anchetei, chestionarul, interviul, măsurători alternative ( indirecte) ale
comportamentului uman

Studii corelaţionale

Scopul studiilor corelaţionale este acela de a măsura şi a determina modul de asociere, de covariaţie a
unor însuşiri psihice. În cadrul acestor studii putem determina şi identifica relaţiile predictive prin măsurări sau
evaluări ale covarianţei între variabile, aşa cum evoluează ea în mod natural. Exemplu de formulare a scopului unei
cercetări corelaţionale: "Care este relaţia dintre emotivitate şi performanţa şcolară?", sau: "Care este rolul
disfuncţiilor sexuale în ruptura cuplului?" Informaţiile de acest tip se pot obţine fie prin aplicarea unor teste, fie prin
utilizarea metodei anchetei, care presupune două tehnici principale: chestionarul şi interviul. Atît testul, cît şi
chestionarul presupun selecţia subiecţilor şi stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor.

Ancheta
Dacă metoda observaţiei permite deducţii privitoare la comportamentele sau modalităţile de a reacţiona a
indivizilor umani în anumite contexte, studiile corelaţionale permit accesul la informaţii de tipul "ce se ascunde în
spatele unui comportament, în mintea individului". Am putea spune, metaforic, că motto-ul anchetei este "Dacă vrei
să afli ceva despre oameni, întreabă", spre deosebire de cel al observaţiei, care ar putea fi formulat "Dacă vrei să ştii
ceva despre oameni, uită-te la ei".
Să presupunem, spre exemplu, că se efectuează un studiu asupra tipurilor de ciocolată preferate de copii.
Se face o anchetă pe un eşantion de 50 de elevi din ciclul gimnazial; dintre aceştia, 25 preferă ciocolata Excelenta,
15 ciocolata Poiana şi 10 ciocolata Cadbury.
Într-un raport de cercetare bazată pe anchetă, trebuie să se specifice:
- descrierea grupului sau a eşantionului pe care s-a făcut testarea: vîrstă, sex, tipul şcolii (în cazul
exemplului dat), locul şcolii (mediul urban sau rural) şi criteriile de selecţie a elevilor.
- cum a decurs ancheta: dacă chestionarul s-a aplicat individual sau în grup, dacă s-a folosit interviul, ce
tip de interviu anume; metodele folosite se descriu obligatoriu în anexă.
- dacă pe parcursul individului au fost prezente şi alte persoane, neimplicate direct în cercetare.
Toate acestea trebuiesc precizate în raportul de cercetare, iar răspunsul la aceste probleme trebuie să-l
avem înainte de a demara ancheta. Aceste condiţii alcătuiesc o grilă de evaluare a corectitudinii cercetării.

Clasificare
Anchetele se clasifică în funcţie de două criterii: scopul şi metodele. Din punctul de vedere al scopului,
anchetele pot fi psihologice, sociologice şi politice. Din punctul de vedere al metodei, anchetele pot fi pe bază de
chestionar şi pe bază de interviu.
Orice tip de anchetă trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici:
- să respecte o serie de criterii de selecţie a populaţiei care alcătuieşte grupul-ţintă (eşantionarea);
- să utilizeze un set de întrebări predeterminate care se aplică tuturor subiecţilor. Răspunsurile obţinute
reprezintă rezultatele acestui tip de cercetare.
Limitele acestei metode: conţinutul, structura şi ordinea întrebărilor fiind stabilite în orb, în baza unor
studii documentare, este posibil ca parte din întrebări să nu fie adecvate populaţiei pe care o cercetăm. În aceste
condiţii folosim chestionare mai puţin structurate şi apelăm la un studiu pilot, cu rol de cercetare explanatorie în care
întrebările se pot rafina, iar opţiunea pentru o variantă finală va fi susţinută de datele de teren concrete.

Tehnici de eşantionare
Presupunînd că am ales tipul de populaţie pe care facem studiul, întrebarea la care trebuie să răspundem
este: cui anume, din cadrul populaţiei, îi adresăm întrebările noastre? Răspunsurile la această întrebare presupune
selecţia unui eşantion de respondenţi care să fie reprezentativ pentru întreaga populaţie din care eşantionul face
parte. Procedurile de selecţie a unui eşantion sunt identice, indiferent dacă populaţia ţintă este alcătuită din toţi
membrii unei comunităţi, a unei ţări sau a unei şcoli.
Concepte specifice: populaţie, cadru de eşantionare, eşantion, elemente.
Populaţie: conceptul cu sfera cea mai largă şi, denumind toate persoanele care prezintă calitatea care ne
interesează în studiu. Dacă facem un recensămînt, va trebui să obţinem informaţii de la fiecare persoană care are
calitatea respectivă. Într-o anchetă, din motive de eficienţă, vom selecta un sub-set (grup) de populaţie care să fie
reprezentativ pentru grupul mare.
Cadru de eşantionare: o listă cu membrii populaţiei, care prezintă calitatea ce urmează a fi evaluată.
Aşadar, cadrul de eşantionare este o modalitate de restrîngere a numărului de subiecţi, în funcţie de criteriul dat.
Eşantion: sub-setul de populaţie limitat de un anumit cadru de eşantionare.
Element: fiecare membru al eşantionului.
Spre exemplu, dacă vrem să măsurăm atitudinea studenţilor de la UTM faţă de serviciile oferite de
bibliotecă, populaţia este reprezentată de studenţii universităţii. Cadrul de eşantionare este reprezentat de lista

15
studenţilor care frecventează biblioteca (lista reprezentînd cadrul care delimitează un eşantion din populaţia
universităţii). Pentru a obţine informaţii cît mai corecte, ar mai fi necesare o serie de operaţii suplimentare, cum ar fi
excluderea din eşantion a studenţilor înscrişi la bibliotecă foarte recent (cu doar o zi sau două înainte).
Puterea, în sensul de realism sau validitate, a datelor obţinute prin analiza rezultatelor obţinute pe un
eşantion este dată de măsura în care aceste date sunt valabile pentru întreaga populaţie, deoarece scopul cercetării
este descrierea caracteristicilor unei populaţii, nu a eşantionului.
Posibilitatea de a generaliza la nivelul populaţiei rezultatele obţinute pe eşantion depinde de gradul de
reprezentativitate al eşantionului. Caracteristicile elementelor care alcătuiesc populaţia sunt distribuite în mod
diferit. Frecvenţa cu care aceste caracteristici sunt prezente la nivelul populaţiei este relativă şi variabilă. Un
eşantion este reprezentativ atunci cînd repartiţia caracteristicilor lui corespund repartiţiei caracteristicilor
populaţiei. Spre exemplu, dacă la nivelul unei populaţii de studiat există 70% femei şi 30% bărbaţi, aceste procente
trebuie respectate şi la nivelul eşantionului.
Principalul pericol al reprezentativităţii este eroarea de eşantionare, care apare atunci cînd distribuirea
caracteristicilor populaţiei este sistematic diferită faţă de populaţia ţintă. Se cunosc două tipuri de eroare: erori de
selecţie şi erori generate de răspuns. Erorile de selecţie apar atunci cînd procedurile utilizate pentru a obţine un
eşantion permit sau conduc la o reprezentare disproporţionat de mare sau de mică a unui segment de populaţie.

Tipuri de eşantionare
Se cunosc două tipuri principale: eşantionarea neprobabilistică şi eşantionarea probabilistică.
A. Eşantionarea neprobabilistică
În acest tip de selecţie nu există o cale de estimare a probabilităţii pe care o are un element de a fi inclus
în eşantion şi, de asemenea, nu există nici garanţia că orice element are şanse să fie inclus în eşantionul respectiv.
(De exemplu, se administrează chestionarul primilor zece studenţi ieşiţi în cale. Dacă cercetătorul alege în mod
aleator sau randomizat zece studenţi din registrul bibliotecii, el va utiliza o metodă de eşantionare probabilistică,
deoarece toţi studenţii au şansa de a fi înscrişi în acest eşantion.) Principalele avantaje ale eşantionării
neprobabilistice constau în comoditatea şi economicitatea lor.
Tipuri de eşantionare neprobabilistică: eşantionare întîmplătoare şi eşantionare jurizată. Eşantionarea
neprobabilistică întîmplătoare se realizează atunci cînd subiecţii corespund criteriilor de disponibilitate şi
voluntariat. Se pune problema gradului de reprezentativitate, context în care este necesar să se obţină o serie de
informaţii suplimentare despre populaţia respectivă, pentru a vedea dacă datele obţinute sunt corecte. Ca o regulă
generală, se consideră că datele obţinute pe un eşantion selectat întîmplător sunt false atîta timp cît nu avem
informaţii adiţionale certe care să confirme datele.
O eşantionare jurizată asigură o mai mare reprezentativitate a datelor. Ea presupune selectarea
elementelor eşantionului de către un grup de experţi, care indică subiecţii cei mai potriviţi scopului cercetării.
Subiecţii selectate astfel întrunesc o serie de calităţi care-i fac apţi să facă parte din eşantion.

B. Eşantionarea probabilistică
Pentru a obţine un eşantion reprezentativ apelăm la metode probabiliste de eşantionare. Caracteristica
distinctivă a acestor metode este aceea că cercetătorul poate să precizeze pentru fiecare element al populaţiei
probabilitatea de a fi inclus în eşantion. Există trei tipuri de eşantionare probabilistică:
- simplu randomizată;
- stratificat randomizată;
- cluster sau randomizată multistadial (vezi articolul "Factori de personalitate", revista Institutului de
Psihologie, 1998, H. Pitariu, M. Albu, M. Dincă)
I. Radu (1993) consideră că există şi o eşantionare randomizată multifazică.
Eşantionarea simplu randomizată se efectuează prin tragere la sorţi, este o tehnică de bază a
eşantionării probabilistice şi se preia în celelalte tipuri de eşantionări probabilistice. Prin această metodă, orice
element are şanse egale să fie inclus în eşantion.
Raportat la eşantioanele selectate prin acest procedeu, se pune întrebarea cît de mare trebuie să fie
eşantionul. Îndeplinirea criteriului de reprezentativitate al unui eşantion este dependentă de gradul de omogenitate
sau heterogenitate al populaţiei respective. Dacă populaţia este complet omogenă, un singur subiect este suficient.
Dacă populaţia este complet heterogenă, atunci populaţia se suprapune eşantionului. Aceste două situaţii extreme
sunt doar teoretice şi nu pot fi întîlnite în practică; în mod uzual, ne situăm între extreme.
O a doua problemă se referă la gradul de corespondenţă al rezultatelor obţinute pe eşantion cu cele care s-
ar obţine pentru întreaga populaţie. Se calculează marja de eroare, dată de dimensiunea eşantionului: cu cît
eşantionul este mai mare, cu atît eroarea este mai mică. Aşadar, marja de eroare se reduce pe măsură ce numărul
subiecţilor din eşantion creşte. Ea depinde şi de precizia instrumentelor folosite. Utilizarea noţiunii de "marjă de
eroare" ilustrează un principiu general, care postulează că diferenţele absolute ale procentajelor obţinute nu sunt
direct interpretabile ca atare; ele trebuie interpretate în funcţie de valoarea marjei de eroare.
Eşantionarea randomizată stratificat constă în aceea că populaţia este împărţită în straturi, după unul
sau mai multe criterii, şi pentru fiecare strat se realizează o eşantionare simplu randomizată. Pentru a selecta un
eşantion conform acestei proceduri, totalul populaţiei este divizat în două sau mai multe subpopulaţii, denumite

16
straturi, şi se aplică procedura eşantionării simplu randomizate pentru fiecare strat. Există două reguli care trebuie
respectate în acest tip de eşantionare:
- să se selecteze cîte un eşantion pentru fiecare strat în parte;
- dimensiunea eşantionului să fie direct proporţională cu dimensiunea populaţiei incluse în stratul
respectiv.
Numărul de subiecţi incluşi într-un eşantion obţinut prin procedura randomizării stratificate nu este
necesar să fie mult mai mare decît cel al subiecţilor dintr-un eşantion obţinut prin randomizare simplă.
Eşantionarea randomizată multistadial (cluster). Selecţia elementelor se face indirect, prin intermediul
selecţiei grupurilor de care aparţin acestea. (Spre exemplu, vrînd să alegem un eşantion din populaţia unui cămin
studenţesc, facem selecţia nu pe indivizi, ci pe camere, camera reprezentînd elementul constitutiv al eşantionului).
Utilizînd această modalitate de selecţie, eşantionul obţinut nu este alcătuit din elemente individuale, ci din agregate,
clusteri, grupări de elemente în conformitate cu un cadru de eşantionare corespunzător.
Eşantionarea randomizată multifazică presupune alegerea iniţială a unui eşantion de dimensiuni mai
mari, pe care se realizează diferite faze ale cercetării, iar apoi, din acest eşantion iniţial se selectează o serie de
grupuri cu care se lucrează în fazele următoare, de obicei atunci cînd se urmăreşte obţinerea unor informaţii de
profunzime. (vezi I. Radu - Metodologia cercetării ştiinţifice, p. 31)

Metodele anchetei

Ancheta conţine întrebări privind subiecţii, criteriile de selecţionare, eşantionul, modul ei de desfăşurare
(direct sau prin poştă, aplicată individual sau în grup). Clasificarea tipurilor de anchetă se face după mai multe
criterii:
- în funcţie de metodă, avem ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu. La rîndul lui,
interviul poate fi de tip cantitativ (pozitivist) sau de tip calitativ (comprehensiv).
- în funcţie de scop, avem anchete sociologice, psihologice, antropologice, politice.
Indiferent de tipul de metodă, selecţia populaţiei care alcătuieşte grupul ţintă se face conform unor criterii
bine stabilite şi, de asemenea, ea va utiliza un set de întrebări mai mult sau mai puţin structurate, care trebuie
adresate tuturor subiecţilor participanţi la cercetare. Răspunsurile primite reprezintă rezultatul unui astfel de studiu.
Există o limită generală a tuturor tehnicilor anchetei: conţinutul şi structura întrebărilor fiind stabilite în
orb (în baza unor informaţii documentare), există posibilitatea ca ele să nu corespundă populaţiei căreia ne adresăm

Chestionarul
Este o metodă frecvent utilizată în ştiinţele sociale, fie ca instrument unic, fie împreună cu altele. Se poate
aplica:
- direct, prin utilizarea unui operator, care poate fi atît cel care conduce cercetarea şi a produs
chestionarul, cît şi o persoană străină de obiectivele cercetării şi de felul cum a fost construit chestionarul.
- indirect, putînd fi trimis prin poşta clasică, electronică etc; nu se stabileşte o relaţie "faţă în faţă" între
operator şi subiect.
Calităţile chestionarului sunt:
- obiectivitatea rezultatelor;
- se poate aplica unui număr mare de subiecţi;
- se poate aplica în cercetări care presupun chestionarea unor subiecţi din zone geografice diferite;
- păstrează anonimatul respondenţilor (una dintre condiţiile care garantează obiectivitatea răspunsurilor);
- se pot obţine multe informaţii într-un timp relativ scurt.
Limitele chestionarului:
- informaţiile care se obţin sunt doar cele anticipate de cel care a construit chestionarul şi nu se pot obţine
informaţii suplimentare faţă de acestea;
- nu se pot cunoaşte cauzele care au condus la anumite răspunsuri;
- în cazul chestionarului aplicat indirect, anonimatul respondentului poate conduce la situaţia ca persoana
care răspunde să nu fie cea pe care o căutăm (în locul tînărului de douăzeci de ani poate răspunde bunicul, care are
mai mult timp liber);
- este posibil ca unii subiecţi să nu răspundă la toate întrebările.

Structura chestionarului trebuie să cuprindă trei secvenţe: o scrisoare introductivă, instrucţiunile de

aplicare şi chestionarul propriu-zis.
Scrisoarea introductivă cuprinde o serie de observaţii privitoare la scopul şi semnificaţia studiului. Fără a
fi obligatoriu, se pot trece informaţii referitoare la sponsori sau la institutul care l-a comandat, de aici rezultînd
motivele pentru care se cer răspunsurile la întrebări şi importanţa lor. Se precizează garantarea anonimatului şi
confidenţialităţii şi se explică, în linii mari, cum trebuie să se răspundă.
Instrucţiunile de aplicare au ca scop principal explicarea modului în care trebuie răspuns la întrebările
respective. Tot aici se precizează că răspunsurile trebuie să reflecte opiniile şi experienţele personale, că nu există
răspunsuri corecte sau greşite şi că chestionarul trebuie completat în totalitate şi returnat la o anume dată (dacă este
trimis prin poştă).

17
 Chestionarul propriu-zis cuprinde totalitatea întrebărilor; pentru a fi eficient, trebuie să respecte regulile
privitoare la conţinut şi formă. Modul de prezentare a întrebărilor este de la cele simple la cele complexe, într-o
ordine logică. Există şi posibilitatea de a începe cu întrebări neutre, ajungîndu-se ulterior la cele personale. Forma de
prezentare a întrebărilor de la simplu la complex se numeşte "chestionar pîlnie". Există şi chestionare "pîlnie
întoarsă", dar se utilizează foarte rar.
În ce priveşte numărul de întrebări, regula de aur este: un număr cît mai mic de întrebări, dar suficient de
mare pentru a cuprinde problema cercetată". Dimensiunea chestionarului diferă în funcţie de scop, dar şi de structura
generală a metodologiei aplicate în cercetarea respectivă. Dacă folosim o baterie de probe, atunci chestionarul poate
să nu fie foarte vast, pentru că primim informaţii şi prin alte canale sau instrumente.
În funcţie de tipul întrebărilor şi tema studiului, se delimitează întrebări primare, întrebări secundare şi
întrebări terţiare. Întrebările primare sunt cele direct corelate cu tema de cercetare. Fiecare întrebare se adresează
unui aspect al problemei. Ele pot fi independente sau se pot completa unele pe altele. Întrebările secundare nu sunt
direct corelate cu tema, dar sunt folosite pentru a verifica validitatea şi coerenţa lor. Pentru chestionarele de
personalitate, întrebările secundare sunt cele cuprinse în scalele de disimulare pozitivă sau negativă (de validitate).
Întrebările terţiare au rolul de a crea momente de relaxare pe parcursul completării chestionarului. Ele apar fie
înaintea unei întrebări dificile, fie imediat după.
Din punctul de vedere al adresabilităţii întrebării, se delimitează întrebări directe şi întrebări indirecte.
Întrebările directe se referă la opiniile celui care răspunde (de exemplu, "De cîte ori pe săptămînă folosiţi şamponul
X?"). Întrebările indirecte sunt întrebări cu caracter proiectiv, la care se cer răspunsuri de tip presupunere ("De cîte
ori pe săptămînă credeţi că persoana P foloseşte şamponul X?") Întrebările indirecte se folosesc în general atunci
cînd presupunem că subiecţii vor avea reţineri să răspundă direct la unele întrebări. Există şi întrebări sugestive, la
care răspunsul este sugerat chiar din conţinutul lor; ele se folosesc foarte rar, şi numai atunci cînd controlul este
suficient de puternic astfel încît rezultatul obţinut să nu fie fals.
În funcţie de tipul de răspuns, se pot descrie chestionare cu răspunsuri fixe (prestabilite) şi chestionare cu
răspunsuri deschise. În cazul celor cu răspunsuri deschise, numărul de răspunsuri obţinute este mai mare, dar există
şi dificultăţi: se obţin foarte multe răspunsuri diferite, ceea ce presupune un efort de prelucrare şi sistematizare
considerabil, şi, de asemenea, se pot obţine şi multe răspunsuri nerelevante.
Din punctul de vedere al variantelor de răspuns, se respectă o serie de reguli legate de exhaustivitatea,
exclusivitatea şi unidimensionalitatea lor. Exhaustivitatea se referă la faptul că variantele propuse trebuie să acopere
toate variantele de răspuns posibile. La sfîrşit introducem şi un răspuns semi-liber, ca măsură de precauţie, acesta
avînd forma "Altele...", pentru a acoperi posibila noastră neştiinţă. Exclusivitatea se referă la faptul că variantele
trebuie alese astfel încît să răspundă şi să definească toate acelaşi concept. Unidimensionalitatea cere ca itemii
formulaţi să fie independenţi şi reciproc exclusivi şi să nu creeze dificultăţi de opţiune datorită suprapunerii lor.
În ceea ce priveşte variantele de răspuns, acestea pot lua următoarele forme:
- scale cu răspunsuri numerice;
- scale cu răspunsuri verbale;
- scale de discriminare crescătoare (nesatisfăcător - satisfăcător - bine - foarte bine);
- scale cu răspunsuri grafice (pot fi şi numerice);
- scale-termometru;
- răspunsuri figurale, etc.

Etapele construcţiei chestionarului

1. Pregătirea chestionarului presupune nu numai documentarea, în sensul în care vrem să vedem dacă s-
au construit alte chestionare care să evalueze aceiaşi factori pe care i-am ales şi noi, dar se decide şi asupra tipului de
chestionar, conţinutul şi tipul răspunsurilor. Regulă: este de dorit să preluăm un chestionar pe tema dată, dacă există,
şi să încercăm să-l facem mai complex, să-l îmbunătăţim.
2. Construcţia primei variante. Se construiesc o serie de itemi, de obicei mai mulţi decît ar fi nevoie la o
primă vedere. Întrebările trebuie să vizeze atît aspectele principale ale cercetării, cît şi aspectele secundare şi terţiare.
Trebuie să ne gîndim şi la forma răspunsurilor, urmînd ca atît această serie de întrebări, cît şi răspunsurile să treacă
de analiza critică a chestionarului, făcută de regulă de către specialişti (un juriu de experţi). Colectînd informaţiile
oferite de juriul de experţi se re-examinează chestionarul şi se fac modificările necesare. Urmează testarea pilot, cu
un grup restrîns de subiecţi din eşantionul selectat. Se analizează răspunsurile obţinute şi este de dorit să se ceară
subiecţilor să scrie şi nelămuririle sau problemele legate de înţelegerea itemilor şi a variantelor de răspuns alese
(conţinutul itemilor trebuie să fie înţeles de subiecţii de nivel mediu).
Chestionarul este apoi revizuit încă o dată şi apoi definitivat. În construirea unui chestionar ne bazăm pe
operaţionalizarea conceptelor, adică determinarea notelor concrete şi situaţionale ale unor concepte cu un grad mare
de abstractizare.

Interviul
Este varianta orală a chestionarului. Se descriu două etape: (1) etapa pregătitoare, în care se fixează
scopurile interviului şi se stabilesc persoanele care vor fi intervievate; (2) etapa interviului propriu-zis, care este o
discuţie sistematică şi ordonată, coordonată de intervievator cu scopul de a evita distorsiunile de informaţie.
Interviul se foloseşte atît în studiile calitative, cît şi în cele cantitative.

18
 Metodele au o serie de caracteristici:
- în studiile cantitative se utilizează interviul structurat (ex: o grilă de întrebări);
- în studiile calitative, interviurile sunt preponderent nestructurate (de tip intensiv sau de tip focalizat pe o
anumită temă).
În ceea ce priveşte diferenţele dintre interviul cantitativ şi cel calitativ, un prim criteriu este nivelul de
structurare:
- interviul structurat se caracterizează printr-o procedură strictă; presupune construirea şi respectarea unui
ghid asemănător unui chestionar (este, de fapt, un chestionar citit, construit de un cercetător şi aplicat de un
operator). Aplicarea acestui tip de interviu permite obţinerea unor informaţii care au fost presupuse de cercetător,
dar nu şi a unor informaţii suplimentare. Operatorul nu se implică personal cu nimic în aplicarea interviului, ci este
un fel de robot.
- interviul nestructurat nu presupune o procedură strictă de derulare, nu există restricţii în formularea
răspunsurilor sau a întrebărilor şi nu este absolut necesară respectarea ordinii întrebărilor. Pe de altă parte, întrebările
pe care le pune operatorul-cercetător au la bază un model, o structură şi ţintesc spre un anumit scop (seamănă cu
interviul clinic).
- există şi interviul semistructurat, o variantă intermediară între celelalte două prezentate. Operatorul are
libertatea ca, atunci cînd sesizează un răspuns incomplet, să pună şi întrebări care nu sunt cuprinse în grila iniţială.
Un alt criteriu de clasificare a interviurilor este nivelul de standardizare al răspunsurilor. În interviul
cantitativ, fiecare întrebare are o serie de răspunsuri prestabilite, dintre care respondentul îl alege pe cel care i se
potriveşte cel mai bine. În interviul nestandardizat, respondentul răspunde cum vrea (răspunsuri deschise).
În funcţie de numărul de persoane intervievate, se delimitează:
- interviul individual (un operator - un respondent);
- interviul în grup (un operator - maximum cinci respondenţi). Acest tip de interviu se aplică atunci cînd
ne interesează să aflăm punctul de vedere al mai multor subiecţi asupra unei probleme (de pildă, atunci cînd studiem
relaţiile dintr-o familie).
Acest tip de interviu nu trebuie confundat cu focus-grupul, care este o metodă de determinare a
caracteristicilor unei situaţii sau a opiniilor despre o situaţie în cadrul unei discuţii de grup, cînd se propune tema şi
în jurul ei se desfăşoară discuţiile liber, fără intervenţii.
Din punctul de vedere al frecvenţei aplicărilor, se delimitează interviurile unice şi interviurile panel.
Interviurile unice sunt cele în care se discută o singură dată cu o persoană şi sunt specifice cercetărilor calitative.
Interviurile panel sunt cele în care acelaşi set de întrebări sau aceeaşi tematică este pusă în discuţie de mai multe ori
cu acelaşi set de subiecţi; sunt specifice cercetărilor longitudinale şi cantitative. Spre exemplu, pentru a studia opinia
faţă de democraţie, se alcătuieşte un interviu care se aplică unor subiecţi adolescenţi, apoi acelaşi interviu se aplică
aceloraşi subiecţi după cinci ani etc.
Există şi alte tipuri de interviuri, diferenţiate în funcţie de conţinut:
- interviul analitic, care se bazează pe o teorie şi are ca scop analiza conceptelor specifice acesteia, a
relaţiilor sociale şi a evenimentelor, totul analizat prin prisma teoriei respective;
- interviul diagnostic (anamneza), care urmăreşte să determine evenimentele majore de pe parcursul vieţii
unui individ. El permite să se obţină un diagnostic corect asupra unui individ în măsura în care este completat de alte
instrumente diagnostice.
- interviul etnografic (dezvoltat la început de etnografie şi preluat şi folosit de psihologia socială şi
sociologie) permite studiul structurii culturale şi arhetipale, ceea ce presupune determinarea comportamentelor, a
simbolurilor utilizate, a relaţiilor între simboluri şi comportamente etc. Delphi este o variantă de interviu etnografic,
aplicat multifazic. Se lucrează doar cu experţi, ei fiind atît respondenţi, cît şi juriu al informaţiei obţinute.

Măsurători alternative (indirecte) ale comportamentului uman

Măsurătorile alternative sunt măsurători care completează informaţiile ce se pot obţine prin observaţie,
anchetă etc. Ele sunt importante, dar nu pot fi utilizate ca unice mijloace de cercetare. Cel mai adesea, sunt utilizate
pentru a valida măsurătorile obţinute cu alte metode. Măsurătorile indirecte sunt caracteristice metodelor şi
cercetărilor de tip descriptiv şi sunt considerate metode alternative.
Tipuri de măsurători alternative:
- analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale;
- analiza arhivelor (de conţinut);
- analiza de caz.
Analiza şi interpretarea urmelor şi documentelor materiale îşi are justificarea în faptul că detectivii au
demonstrat că analiza urmelor (pe stradă, pe pervazul ferestrei etc.) poate oferi informaţii despre persoanele care au
trecut prin locul respectiv. Urma paşilor pe nisip, spre exemplu, poate oferi informaţii despre înălţimea, vîrsta şi
greutatea persoanei. Distanţa dintre paşi poate furniza informaţii despre ritmul mersului (fugă, mers agale), şi aşa
mai departe. Prin urmare, examinarea urmelor şi documentelor materiale este importantă în cercetările psihologice
pentru că ele oferă informaţii despre neinfluenţate de reacţiile de dezirabilitate. Orice alt tip de cercetare poate să
genereze răspunsuri dezirabile şi astfel, reacţiile înregistrate să fie, într-o oarecare măsură, false.

19
 Urmele materiale reprezintă dovezi ale activităţii oamenilor, documente neprovocate existente sub forma
unor resturi sau fragmente de obiecte ori sub forma unor dovezi integrale, intacte. Documentele materiale sunt:
- fragmente de obiecte sau obiecte nefuncţionale, care atestă prezenţa unei persoane şi vor fi numite urme;
- creaţii, construcţii, obiecte care pot fi utilizate şi pe care le numim produse.
Urmele pot rezulta fie prin acumulare, fie prin erodare. Din prima categorie fac parte praful de pe cărţile
neutilizate, desenele grafitti etc.; din a doua categorie pot face parte treptele de la clădiri, cărţile, covoarele etc.
Indiferent de modalitatea lor de apariţie, urmelor rezultate prin acumulare li se pot asocia o serie de
semnificaţii psihologice. Sticlele de băutură din pubele pot fi un indicator al cantităţii de alcool consumat în casa
respectivă (în 1973, americanii au efectuat un studiu asupra gunoaielor pentru a obţine indicii despre obiceiurile
alimentare şi stilul de viaţă al cetăţenilor). Urmele de degete şi nasuri de pe ferestre indică faptul că în locuinţa
respectivă au fost în vizită copii. Un indiciu de trafic îl reprezintă zonele tocite de pe podele sau covoare; alimentele
lipsă din galantare informează asupra obiceiurilor alimentare. Statuile distruse pot fi indiciu al unei atitudini politice;
cele din biserici dau indicii asupra atitudinilor religioase. Uzura încălţămintei la copii este un semn de activism; la
orice vîrstă, ea dă informaţii despre eventuale deficienţe fizice.
Produsele sunt obiecte sau construcţii păstrate intacte, care ne permit să aflăm comportamentul unor
persoane sau grupuri sociale într-un anumit moment de timp. Produsele, fiind intacte, permit măsurarea stilului de
personalitate, comportament, patternuri comportamentale. În zoopsihologie, măsurătorile de acest tip sunt esenţiale.
Stilul arhitectural al unui oraş poate indica influenţele culturale, nivelul de civilizaţie, relaţiile sociale.
Urmele şi produsele oferă informaţii teoretic valide asupra comportamentului uman, dar aceste informaţii
trebuie verificate prin alte metode. Erorile de evaluare se pot datora unor factori care conduc la deteriorarea unor
obiecte şi transformarea lor în urme. Există urme şi produse care nu sunt reflexul unor obiceiuri ale comunităţii
respective, ci impuneri ale unui alt grup social.

Analiza arhivelor sau analiza de documente, de text.

Arhivele reprezintă înregistrări sau documente care dau socoteală despre activitatea umană sau a
instituţiilor, guvernelor, altor grupuri sociale. Considerăm ca date de arhivă analizabile şi datele de presă, datele
oficiale de la primării, emisiunile TV sau radio, aşadar nu numai textele scrise.
Arhivele au o serie de avantaje: sunt nereactive, sunt stabile, oferă o alternativă colectării de date prin
anchetă şi observaţie. Datele de arhivă pot fi utilizate pentru a susţine, confirma sau infirma alte procedee ale
evaluării comportamentului uman. Şi în cazul analizei arhivelor, reacţia de dezirabilitate este nulă.
Tipuri de arhive
Marea diversitate a informaţiilor face dificilă clasificarea lor. Totuşi, ele pot fi împărţite în funcţie de
criteriul temporal în: arhive curente (sau continue), care privesc înregistrări zilnice sau la intervale relativ egale de
timp şi care nu au întreruperi (raportările circumscripţiilor financiare, agenţiile guvernamentale etc.); arhive
periodice (sau discontinue), cum ar fi cele ale agenţiilor imobiliare sau documentele personale.
La rîndul lor, atît arhivele curente cît şi cele periodice pot fi împărţite în funcţie de permeabilitate sau
transparenţă la public (măsura în care atît persoanele publice, cît şi cele particulare au acces la ele).
Datorită faptului că reflectă o continuitate a activităţii unor oameni, arhivele curente sunt folosite în
studiile longitudinale sau în cele cu eşantioane independente succesive.
P. Iluţ (1997) consideră ca importante în clasificarea arhivelor criteriile de: vechime, destinatar, grad de
încredere şi accesibilitatea. S. Chelcea (1993) identifica patru criterii: natura documentelor (scrise, imagistice sau
audio), conţinutul informaţional (documente cifrice sau necifrice), destinatarul (documente personale sau publice) şi
emitentul (documente oficiale şi neoficiale).
În categoria arhivelor intră actele care însoţesc creşterea şi dezvoltarea umană: actul de naştere (oraşul,
momentul naşterii, numele părinţilor); diplomele şcolare, cataloagele şcolare, condicile spitalelor, fişele de personal
de la departamentul Relaţii Umane, certificatul de căsătorie sau cel de divorţ, în fine, actul de deces (vîrsta, cauzele
decesului etc.) Aceste informaţii nu reprezintă doar referinţe individuale. Dacă cercetătorul acţionează asupra unui
întreg grup, poate afla informaţii despre activitatea comunităţii respective.
Din ziare putem obţine informaţii, de pildă, din lista de oferte pentru locuri de muncă. Mai putem obţine
informaţii din recensăminte, din cartea de telefon (pentru etnicitate) etc.
În 1958, Frank şi Gilovich au făcut un studiu asupra legăturii dintre culoarea neagră şi ideea de rău. Ei au
arătat că, în mod obişnuit, culorii negre îi sunt asociate ideile de rău, nenorocire, neajuns etc. Toate aceste situaţii de
viaţă negative sunt denumite, în limba engleză, prin termeni care cuprind şi cuvîntul black, negru. În general, negrul
este asociat cu moartea, iar albul cu viaţa. Aceste asociaţii influenţează modul de a gîndi şi de a se comporta al
oamenilor. Cei doi cercetători au făcut un studiu asupra a două echipe de fotbal: echipa îmbrăcată în negru este mai
agresivă decît o echipă îmbrăcată în orice altă culoare. Cercetătorii au contorizat numărul de penalizări acordate în
teren şi numărul de minute de eliminare dictate pentru jucătorii fiecărei echipe. Echipele cu "scoruri" înalte erau cele
îmbrăcate în negru, cu excepţia unei echipe în bleumarin închis. Explicaţia pentru această constatare este legată atît
de percepţia individuală, dar şi de percepţia socială. Cei care apreciază jocul au tendinţa de a-i aprecia pe jucătorii în
negru ca fiind mai agresivi; la rîndul lor, jucătorii dezvoltă un comportament mai agresiv.
Pentru a dovedi acest lucru, cercetătorii au apelat la două studii de laborator. În primul, arbitrii au fost
puşi să urmărească jocul în care una dintre echipe era îmbrăcată în negru, iar aceasta a fost notată ca fiind mai
agresivă. În al doilea studiu, la două echipe de studenţi li s-a cerut să aleagă între echipament sportiv negru şi de alte

20
culori. Cei care au ales echipamentul negru au ales apoi, din listele care li s-au prezentat tuturor subiecţilor, nume de
sporturi mai agresive. Cercetătorii au concluzionat că există o implicaţie a culorii în comportamentul lor.
Metoda utilizată în analiza arhivelor este analiza de conţinut. Aceasta este o tehnică ce permite crearea
inferenţelor prin identificarea caracteristicilor specifice ale unui mesaj. Ea poate fi folosită şi pentru mesaje video
sau audio. Analiza de conţinut poate fi cantitativă sau calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop definirea tendinţelor, atitudinilor, modelelor prezente în
anumite documente. Este specifică documentelor care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media,
literatură, legislatură, corespondenţă, jurnale personale. Analiza cantitativă de conţinut presupune mai multe etape:
- stabilirea tipului de documente pe care se lucrează, în conformitate cu scopul şi ipoteza cercetării;
- stabilirea de categorii sau clase şi de indicatori direct numărabili în text (asemănător cu
operaţionalizarea conceptelor). În general, o categorie corespunde unei anumite ipoteze.
Existenţa grilei şi a sistemului de indicatori permite definirea unităţii de analiză, care poate fi de context
(lungimea minimă a textului care trebuie citit pentru a desemna modul favorabil sau defavorabil în care este
prezentată tema) şi de reperaj (lungimea textului în care este recunoscută tema). Unitatea de reperaj poate fi aceeaşi
sau mai mare decît unitatea de context. În cazul unui articol, putem considera paragraful ca unitate de context şi
articolul în totalitatea sa ca unitate de reperaj.
Avantajele:
- permite o interpretare riguroasă a documentelor, astfel că afirmaţiile fără acoperire pot fi depăşite;
- permite determinarea tendinţelor prezente într-un document sau mai multe şi caracterizarea unei
perioade sau epoci;
- efectul dezirabilităţii este nul;
- presupune costuri reduse.
Limitele:
- o grilă de categorii şi indicatori trebuie să fie exhaustivă (să se refere la toate problemele cercetate),
exclusivă (un indicator care apare într-o categorie să nu apară şi în altele), să fie obiectivă şi pertinentă;
- are validitate şi fidelitate inferioară (din punctul de vedere al validităţii, informaţiile obţinute nu pot fi
supuse decît analizei validităţii de construct sau de conţinut).

4.Studiul de caz, designul de cercetare: descriptiv şi experimental, multigrup, monogrup

Studiul de caz

Studiul de caz (diferit de analiza de caz) presupune o analiză şi o descriere completă a caracteristicilor de
evoluţie (a evoluţiei) unei persoane. Unii autori (ex. P. Iluţ) consideră studiul de caz drept o metodă prin excelenţă
calitativă. Alţii (I. Radu) consideră că este o metodă descriptivă cu valenţe calitative sau cantitative, metodă absolut
necesară pentru completarea informaţiilor care se obţin prin utilizarea celorlalte metode descriptive.
Departajarea cantitativ-calitativ este greu de stabilit. Studiul de caz este o metodă cantitativă în măsura în
care, într-o cercetare în care se apelează la culegerea de date pe această cale, metoda permite formularea unor
presupoziţii, spre deosebire de metodele calitative, unde se porneşte de la un obiectiv. Studiul de caz este o
procedură de integrare a modalităţilor de cercetare cantitativă şi calitativă, care permit abordarea, analiza unei
entităţi sociale, a unei persoane, cu scopul de a ajunge la o imagine cît mai completă a evoluţiei sale.
Datele pentru studiul de caz se obţin pe diferite căi: prin observaţie şi interviu (dacă obiectul studiului este
o persoană prezentă), cu ajutorul documentelor personale, al datelor de arhivă etc. Studiul de caz este o metodă doar
în sensul larg al cuvîntului, pentru că nu ajunge la stabilirea unei baze de date cifrice, numerice, aşa cum se întîmplă
atunci cînd folosim celelalte metode, în variantele lor cantitative.

Studiu de caz - analiză de caz; metoda biografică - experimentul mono-subiect

Studiul de caz este o metodă care are ca scop descrierea unei persoane; ca atare, este o metodă de tip
descriptiv-exploratorie. Analiza de caz (sau studiul de caz multiplu) (Radu, 1994) este o metodă de culegere a
informaţiilor, de ordonare şi interpretare a lor, care are ca scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor
fenomene sociale, specifice unui sistem în evoluţie. Analiza de caz presupune un grup şi se ocupă cu definirea
relaţiilor existente la nivelul acelui grup.
Experimentul mono-subiect măsoară caracteristicile de bază ale unui subiect în condiţii experimentale. Din
punctul de vedere al designului, în acest experiment se măsoară o valoare iniţială, apoi se intervine cu o variabilă şi
se măsoară reacţia post-intervenţie. Acest tip de experiment a fost utilizat de Fisher, Pavlov, Piaget; însă cel care l-a
consacrat a fost Skinner, care, în anii '30, a procedat la analiza experimentală a comportamentului. Apelul la
experimentul mono-subiect este binevenit atunci cînd există posibilitatea unui studiu în timp asupra
comportamentului. Studierea pe o perioadă mai îndelungată a unui singur subiect duce la obţinerea unor informaţii
de profunzime; aşadar, metoda experimentului mono-subiect este la fel de riguroasă din punct de vedere ştiinţific ca
şi cea care utilizează eşantioane şi inferenţe statistice.
Experimentele mono-subiect pot fi considerate mai puţin expuse erorilor decît designurile cu mulţi subiecţi.
Generalizarea rezultatelor, în experimentul de acest tip, se realizează fie la nivel intra-subiect, cînd se compară în

21
timp acelaşi subiect, fie la nivel inter-subiect, atunci cînd este necesar să desfăşurăm mai multe experimente
(identice) mono-subiect. Datele obţinute în finalul unei astfel de validări nu se prezintă sub formă de medii statistice.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice. El permite compararea sistematică a cazurilor, comparaţia
realizîndu-se între cazuri particulare, între evoluţii individuale. Se pot compara cazurile la fel ca în experimentul
mono-subiect, dar în studiul de caz cercetătorul nu intervine pentru a genera o reacţie.
Avantaje
- Poate fi sursă de idei pentru ipoteze şi obiective de cercetare.
- Permite "testarea" unor tehnici noi de psihoterapie, consiliere școlară.
- Este o metodă de studiu a fenomenelor rare.
- Permite verificarea şi modificarea unor teorii general acceptate (excepţia care confirmă sau infirmă
regula).
- Rezolvă conflictul între abordările nomotetice şi cele idiografice. În abordările nomotetice se descriu
performanţele medii ale populaţiei; studiul de caz poate fi folosit ca o exemplificare, astfel ajungîndu-se în planul
cercetării idiografice.
Dezavantaje
- Se poate concluziona asupra unei relaţii cauză-efect doar la nivel individual, dar nu se poate generaliza.
- O serie din modificările comportamentale care apar în timpul unei psihoterapii se pot datora unor variabile
pe care nu le putem controla.
- Metoda este supusă erorilor, deoarece cercetătorul este implicat în relaţia respectivă şi, ca atare, este
implicit un grad de subiectivitate.

Analiza de caz

Este o metodă specială de culegere a informaţiilor, de ordonare a acestora şi de interpretare a lor, avînd ca
scop explicarea caracterului evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice unui sistem în evoluţie. Spre
deosebire de studiul de caz, care vizează un singur element dintr-o structură socială, analiza de caz se ocupă de
întreaga structură, de întregul sistem. Se foloseşte mult în Franţa, cu precădere în psihologia organizaţională.
Analiza de caz este diferită de studiul de caz prin aceea că este orientată pe studiul relaţiilor care apar într-un grup,
pe cînd studiul de caz presupune descrierea evoluţiei unui individ, a caracteristicilor sale.
Analiza de caz este o anchetă empirică, avînd ca obiect de studiu un fenomen în contextul real de evoluţie
şi care permite delimitarea fenomenului de contextul în care are el loc. În această metodă se utilizează surse de
informaţie multiple, care să permită descrierea atît a unor situaţii, cît şi a unor fenomene evolutive care
caracterizează cazul respectiv. Cazul, aşadar, furnizează un context de observaţie care permite identificarea şi
determinarea unor procese particulare. Cazul trebuie tratat ca un sistem integrat în care componentele funcţionează
raţional, dar şi creativ. Analiza acestor componente prin prisma structurii permite o mai bună înţelegere a lor; cazul
joacă un rol secundar, fiind un suport care facilitează înţelegerea unor elemente particulare.
Avantaje
- Furnizează o situaţie în care să poată fi analizată evoluţia unui număr mare de procese.
- Permite descrierea relaţiilor de interacţiune între aceste procese şi, mai în profunzime, între diferite
evoluţii, ceea ce permite descrierea diversităţii situaţiilor sociale.
Analiza de caz se foloseşte atunci cînd:
- se doreşte a se determina cum şi de ce apar şi se dezvoltă anumite evenimente într-o situaţie;
- există imposibilitatea de a "controla" o situaţie socială;
- se doreşte obţinerea de informaţii despre un eveniment care se derulează într-un cadru natural.
Aşadar, analiza de caz este un fel de experiment cu n variabile, în care cercetătorul nu intervine în nici un
fel.
Metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente între evenimente, fenomene, chiar dacă frecvenţa
apariţiei acestora nu face obiectul analizei de caz. Ea permite, de asemenea, definirea caracteristicilor globale şi
semnificative ale unor evenimente reale de viaţă:
- evoluţia individului în context social;
- proceduri organizatorice şi de gestiune umană;
- schimbările apărute într-un context social;
- procesul de evoluţie şi involuţie industrială.
Analiza de caz permite explicarea acestor relaţii complexe, care nu pot fi surprinse prin anchete şi prin
strategii experimentale. Nu se poate judeca analiza de caz apelînd la aceleaşi criterii ca într-un studiu experimental.
Rezultatele pot fi generalizate analitic, dar nu şi statistic. Analiza de caz poate reprezenta o cale de îmbogăţire a unei
teorii, dar poate fi şi o modalitate de validare a unor teorii existente. Ea mai are două funcţii: cea de cadru într-o
abordare inductivă şi cea de cadru într-o abordare deductivă (sau confirmativă).
Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordarea inductivă atunci cînd situaţiile ne permit să analizăm o
serie de cazuri particulare şi să degajăm procese care se repetă şi se pot grupa evoluînd, structurînd o teorie. Ea se
foloseşte în acest caz la debutul unei teorii şi asigură obţinerea unei baze de date.

22
 Analiza de caz serveşte drept cadru pentru abordare deductivă atunci cînd teoria este cunoscută şi se doreşte
verificarea ei. Aceasta are loc într-o etapă mai avansată de cercetare, atunci cînd se doreşte îmbunătăţirea unui
model deja stabilit.
În 1984, Roger Steake definea trei tipuri de analiză de caz: intrinsecă, instrumentală şi multiplă.
Analiza de caz intrinsecă se utilizează atunci cînd ne ocupăm de o situaţie care are caracteristici de
unicitate sau este foarte rară. Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte, pentru a determina
elementele semnificative şi legăturile care reunesc aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau evoluţii specifice.
Analiza de caz instrumentală se ocupă de o situaţie care prezintă o serie de trăsături specifice, tipice, prin
raportarea la un model teoretic existent. Se foloseşte atunci cînd cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale
definite anterior într-un model teoretic. Cadrul serveşte drept situaţie-tip în care se verifică în ce măsură o teorie este
capabilă să explice fenomenul la care se raportează.
Analiza de caz multiplă presupune identificarea sau precizarea unor evenimente sau fenomene
asemănătoare într-un număr oarecare de situaţii. Se face o analiză individuală a fiecărei situaţii, apoi se extrag
elementele asemănătoare. Se foloseşte în abordări de tip inductiv.
Etape
1. Fixarea cadrului epistemologic general şi stabilirea limitelor analizei.
2. Culegerea şi ordonarea informaţiilor. Informaţiile se pot obţine şi utilizînd interviul, chestionarul şi
observaţia, dar mai ales datele de arhivă, analiza de urme şi de produse. Scopul este cel de a încerca să delimităm
informaţiile importante în funcţie de scopul urmărit. Ordonarea informaţiilor se poate face pe două nivele:
- nivelul descriptiv: păstrăm informaţii care permit o descriere a evoluţiei fenomenului respectiv.
- nivelul abstract: ne obligă la analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimentele comune, utilizînd cel mai
frecvent analiza de conţinut prin teoretizare.
În această etapă există riscul intervenţiei subiectivismului cercetătorului, care poate deforma datele şi
invalida rezultatele. Pentru a evita aceasta, se foloseşte o metodă calitativă de verificare, triangulaţia, care se poate
aplica şi datelor, şi cercetării. Triangulaţia datelor presupune apelul la cît mai multe surse de informaţii şi inserarea
lor într-un fişier comun. Triangulaţia cercetării presupune ca acest fişier să fie analizat şi de alţi cercetători.
Obiectivarea datelor se face şi prin supunerea lor judecăţii unor "judecători sociali", persoane implicate în
analiza de caz şi care pot analiza din interior obiectivitatea datelor obţinute.
3. Analiza propriu-zisă a datelor se poate face deductiv, prin raportarea la o teorie deja existentă, sau
inductiv, construindu-se teoria pe baza datelor existente, a asemănărilor şi deosebirilor prezente la evenimentele
studiate.

Designul de cercetare descriptivă şi experimentală

Cercetarea descriptivă presupune utilizarea metodelor descriptive (observaţia, ancheta). (Important: în

cercetările descriptive, pentru caracteristicile măsurate folosim denumirea de variabile; este greşită folosirea
denumirii de variabile dependente şi independente, deoarece studiile descriptive nu permit explicaţii cauzale, ci
numai de tip corelativ.) Alegerea tipului de design este o opţiune necesară, la care se ajunge după ce am stabilit
obiectivele, ipotezele, mijloacele de eşantionare. Opţiunea pentru un tip de design înseamnă optarea pentru un plan
sau modalitate de gestionare a datelor. Se cunosc următoarele tipuri de design: transversal, al eşantioanelor
succesive independente şi longitudinal (sau panel).
Designul transversal se utilizează cel mai frecvent şi presupune obţinerea datelor printr-o unică aplicare a
chestionarului (sau interviului, observaţiei etc). Se mai numeşte şi "one shot". Apelul la acest design nu înseamnă o
perioadă scurtă de lucru, după cum un timp scurt de lucru nu înseamnă folosirea unui eşantion. Din necesitatea de
validitate a datelor, este de dorit să se lucreze cu mai multe eşantioane. Datele obţinute pentru fiecare eşantion se vor
compara între ele, asigurîndu-se astfel fidelitatea rezultatelor.
Utilizarea anchetei permite descrierea caracteristicilor unei populaţii sau a diferenţelor existente între
două sau mai multe eşantioane ale aceleiaşi populaţii. Ea permite şi măsurarea relaţiei care se stabileşte între diferite
caracteristici ale acelei populaţii.
Jessar (1980) a determinat relaţia dintre caracteristicile de personalitate şi consumul de droguri. El a ajuns
la concluzia că persoanele consumatoare de droguri tind să aibă expectaţii profesionale scăzute, toleranţă crescută la
devianţă, incompatibilitate între grupul familial şi cel de prieteni. Alţi factori care conduceau spre comportamentul
studiat de el au fost identificaţi după cum urmează: preluarea modelului parental, preluarea modelului din grupul de
prieteni, implicarea într-un grup de aceeaşi vîrstă cu comportament deviant.
Aceste concluzii au presupus nu numai determinarea caracteristicilor de personalitate ale celor care se
drogau şi selectarea lor, ci şi informaţii amănunţite despre grupul social de provenienţă şi cel din care făceau parte în
momentul respectiv subiecţii, şi, de asemenea, informaţii asupra evoluţiei fiecărui membru al cercetării în parte.
Concluzia studiului a fost aceea că consumul de droguri trebuie înţeles ca fiind generat de un pattern de factori, şi nu
de un factor singular.
Designul transversal este potrivit atunci cînd scopurile privesc descrieri de tipul celei sus-menţionate.
Dacă dorim să evaluăm modificări comportamentale de atitudine, evolutive sau involutive, vom apela la designul
eşantioanelor succesive independente sau la designul longitudinal. Designul transversal permite evaluarea unui
comportament sau caracteristică psihică într-un moment oarecare de timp.

23
 Designul eşantioanelor succesive independente este o serie de studii transversale în care această metodă
se aplică pe eşantioane succesive de respondenţi. Acest tip de design este cel mai potrivit dacă ne fixăm ca scop
descrierea manifestărilor comportamentale, a atitudinilor etc.
Limite:
- Cercetarea se face pe eşantioane diferite de populaţie şi, ca atare, modificarea unei atitudini sau a unui
comportament se poate datora unor factori exteriori studiului. De aceea, în concluziile studiului, informaţia se
reduce la constatarea modificărilor, neputîndu-se face inferenţe asupra cauzelor, chiar dacă această tentaţie există.
- Caracteristicile urmărite ale eşantioanelor, schimbările comportamentale sau de atitudine de la nivelul
unei populaţii pot fi descrise corect pe o perioadă de timp doar dacă caracteristicile populaţiilor rămîn identice. Se
poate apela la analiza de regresie sau la analiza factorială pentru a corecta neajunsul modificării eşantioanelor, dar
este recomandabil ca, dacă utilizăm aceste metode, să verificăm caracteristicile subiecţilor participanţi în fiecare an.
- Dacă studiem modificările comportamentale determinate de evenimente care apar în mod natural (ex.,
votul), este posibil ca rezultatele să fie influenţate de o serie de legi care se asociază cu comportamentul studiat.

În designul longitudinal se apelează la acelaşi eşantion de populaţie pe parcursul mai multor ani, de mai
multe ori. Avantaje:
- Permite evaluarea modificărilor particulare, individuale ale respondenţilor şi astfel se pot preciza
cauzele unor modificări (ceea ce designul transversal şi cel al eşantioanelor succesive independente nu permite).
- Permite cea mai corectă evaluare a efectelor unui eveniment natural.
Limite:
- Eşantionul trebuie păstrat stabil în timp, ceea ce este mai greu de realizat.
- Posibilitatea de comparare la intervale mari de timp este redusă, întrucît pe parcursul studiului o parte
din respondenţi pot să nu mai vrea sau să nu mai poată să răspundă (se mută, mor etc.) Acest dezavantaj se poate
reduce dacă iniţial demarăm studiul cu un eşantion dublu faţă de cît ar fi necesar în mod normal.
- Învăţarea probelor poate duce la rezultate nevalide.
- Apariţia reacţiei de dezirabilitate, datorată întîlnirii de mai multe ori, de-a lungul anilor, cu acelaşi
psiholog.
Cercetarea experimentală
În psihologie se utilizează metoda experimentală pentru a izola sau delimita un proces ori o caracteristică
psihică, pentru a stabili trăsăturile sale specifice prin construcţia unei situaţii artificiale.
Spre exemplu, este dificil de evaluat dacă un cititor apelează la un limbaj interiorizat sau la unul semi-
interiorizat în parcurgerea unui text. Huber şi Huber (1982) au stabilit, folosind un experiment, diferenţele dintre
cele două tipuri de cititori. Ei au ales două tipuri de texte, unul care presupunea dificultăţi de pronunţie şi un altul
mai uşor de citit. Ipoteza cercetării era aceea că, în condiţiile unui text dificil, dacă limbajul subiectului este
interiorizat, timpul de citire este evident mai lung. Ipoteza s-a confirmat.
Diferenţele dintre o cercetare descriptivă (sau exploratorie) şi una experimentală nu este de neglijat.
Cercetarea descriptivă utilizează ca metode observaţia, ancheta şi testul, evaluează caracteristici existente la nivelul
unei populaţii, aşa cum sunt ele, şi apelează la designuri specifice metodelor folosite. Cercetarea experimentală
utilizează metoda experimentului, măsoară caracteristicile unui proces izolîndu-l din structura generală a
personalităţii, provocînd evoluţia lui într-o situaţie artificială şi apelează la designuri specifice: multigrup sau
monogrup.
Este evident că rezultatele unei cercetări sunt cu atît mai valide şi mai fidele, cu cît metodele de cercetare
ale caracteristicilor psihice pe care se focalizează cercetarea combină abordarea descriptivă cu cea experimentală.
Ca atare, o abordare multiplă din punct de vedere metodologic permite creşterea validităţii informaţiilor, care, în
acest caz, se numeşte validitate convergentă.
Un experiment corect permite evidenţierea unei cauzalităţi, psihologul încercînd să afle, prin experiment,
ce se află în spatele unui comportament sau ce anume determină acel comportament. Un experiment presupune
manipularea unuia sau mai multor factori şi măsurarea efectelor acestei manipulări asupra comportamentului.
Factorii pe care cercetătorul îi controlează se numesc variabile independente. Comportamentele sau funcţiile care
sunt utilizate pentru a măsura efectul variabilelor independente se numesc variabile dependente.
Experimentul are patru caracteristici: validitatea internă, fidelitatea, sensibilitatea şi validitatea externă.
Un experiment dispune de validitate internă atunci cînd oricare factor necontrolat care ar putea influenţa rezultatele
este îndepărtat. Aşadar, un experiment are validitate internă ridicată atunci cînd cauza şi variabila dependentă sunt
bine delimitate.
Fidelitatea se referă la aceea că scopul unui experiment este să determine un comportament specific.
Dacă, prin repetarea experimentului, se obţin aceleaşi rezultate, atunci datele obţinute în cadrul primului experiment
au un grad înalt de fidelitate. Fidelitatea se verifică în cadrul experimentului-replică.
Un experiment dispune de sensibilitate atunci cînd permite măsurarea oricărei variabile independente,
indiferent cît de mic este efectul ei.
Validitatea externă este dată de generalizarea rezultatelor unui experiment asupra unei întregi populaţii,
adică atunci cînd datele sunt corecte pentru întreaga populaţie din care a fost extras eşantionul.

24
 Controlul situaţiei experimentale presupune: modalitatea de manipulare a variabilelor, modul în care
evoluează condiţiile experimentale şi grupul de control. Aceste trei aspecte urmăresc un obiectiv comun: stabilirea
condiţiilor necesare obţinerii unor inferenţe cauzale şi, de asemenea, asigurarea validităţii interne a experimentului.
Modalitatea de manipulare a variabilelor se referă la respectarea condiţiilor de covarianţă şi de ordonare
temporală. Condiţia de covarianţă presupune obţinerea unei relaţii directe între variabila dependentă şi cea
independentă; două variabile sunt covariante atunci cînd cea independentă determină în acel moment o modificare a
celei dependente. Dacă variabila dependentă se modifică înaintea variabilei independente, condiţia de covarianţă nu
este relevantă. Condiţia de ordonare temporală se realizează implicit prin respectarea condiţiei de covarianţă.
Modul de evoluţie a condiţiilor experimentale se referă la menţinerea condiţiilor experimentale constante,
ceea ce presupune ca orice alt factor care ar putea influenţa performanţa subiecţilor să fie controlat şi eliminat,
pentru a putea decide asupra influenţei reale a variabilei independente. Este important să ştim şi să recunoaştem că
noi controlăm doar acei factori despre care presupunem că influenţează comportamentul uman în momentul
experimentului, dar mai există şi alţii, externi, care îl pot influenţa.
Grupul de control este opţional în cadrul cercetării experimentale, dar dacă optăm pentru el trebuie să
avem grijă să îndeplinească toate condiţiile grupului de cercetare.

Designuri experimentale multigrup

1. Designul grupurilor independente (randomizate)

Este cel mai simplu design de cercetare şi presupune aplicarea variabilei independente de două ori pe
acelaşi grup de subiecţi, intensitatea variabilei independente fiind diferită prima oară faţă de a doua oară. Diferenţa
de reacţie (a variabilei dependente) care se obţine reprezintă măsura efectului variabilei independente.
În designul grupurilor independente, fiecare variantă sau nivel de intensitate a variabilei independente se
aplică pe grupuri diferite de subiecţi. Loftus şi Bunos au testat capacitatea de memorare a detaliilor unui film. Dacă
cele două grupuri de subiecţi sunt comparabile din toate punctele de vedere la începutul experimentului, iar pe
parcurs sunt testate la fel cu excepţia tipului de film vizionat (violent sau siropos), atunci diferenţa între reacţii se
datorează variabilei independente (tipul de film).
Aşadar, în designul grupurilor independente, grupurile se formează după caracteristicile variabilei
independente şi, ca atare, trebuie să se asigure aceleaşi condiţii fiecărui subiect din populaţia aleasă să facă parte din
cele două grupuri.
Există două căi de selecţie a grupurilor: eşantionarea aleatorie şi eşantionarea stadială. Eşantionarea
aleatorie presupune selecţia unuia sau mai multor subiecţi din aceeaşi populaţie. Tehnica eşantionării ne oferă
certitudinea că, la nivel mediu, cele două grupuri sunt reprezentative la nivelul populaţiei la începutul
experimentului. Eşantionarea aleatorie asigură validitatea internă a experimentului, deoarece echilibrează diferenţele
dintre subiecţi şi creşte validitatea externă a rezultatelor. Validitatea externă se datorează faptului că ele devin
eşantioane reprezentative pentru populaţia din care fac parte. Dar acest tip de eşantionare se foloseşte rar în
psihologia experimentală, şi mai des în cea descriptivă, unde este important ca grupurile cu care se lucrează să fie
reprezentative pentru populaţia cu care se lucrează.
Eşantionarea stadială presupune o selecţie secundară, indirectă a indivizilor care formează eşantionul prin
selecţia grupurilor la care au aparţinut ei iniţial. Repartiţia echilibrată a subiecţilor în grupurile experimentale
reprezintă beneficiul eşantionării stadiale.
Eşantionarea stadială duce la obţinerea unui grad ridicat de validitate internă, dar pentru generalizarea
rezultatelor nu este suficient doar atît. Se pot generaliza doar rezultatele care au fost obiectul experimentului, nu şi
eventualele rezultate deduse logic. Validitatea internă se stabileşte prin repetarea experimentului. Putem considera
rezultatele unui experiment generalizabile atunci cînd grupurile de cercetare au fost corect selectate şi dacă există
presupoziţia comportamentului şi posibilitatea de reproducere a experimentului. Presupoziţia comportamentului se
bazează pe faptul că, în timp, comportamentul rămîne relativ stabil şi reprezentativ pentru persoane similare cu cele
testate. Posibilitatea de reproducere a experimentului presupune ca, în condiţii de replicare a experimentului,
rezultatele obţinute în al doilea experiment să fie identice sau măcar comparabile cu cele obţinute în primul
experiment.
Pentru a asigura validitatea internă trebuie respectate două condiţii, una privitoare la evitarea factorilor
nerelevanţi şi a doua privitoare la caracteristicile grupului experimental.
Evitarea factorilor nerelevanţi se face prin respectarea condiţiilor unei eşantionări corecte. Trebuie
evitate aşa-numitele variabile contopite, sau variabile confundate, numite astfel deoarece rămîn mascate şi
manifestările lor sunt sistematic legate de manifestările altei variabile care face obiectul experimentului. Spre
exemplu, Kandel (1962) a efectuat o cercetare pe trei grupe omogene de elevi, dorind să măsoare eficienţa unei
metode de învăţare a unei limbi străine. La sfîrşitul anului şcolar a măsurat performanţele şi a descoperit trei tipuri
de performanţe. Aceste diferenţe se puteau datora metodei de învăţare, dar se puteau datora în egală măsură
abilităţilor, aptitudinilor profesorilor care au utilizat cele trei metode. Aşadar, dacă presupunem că, pe parcursul
cercetării, poate să apară o variabilă contopită, putem apela la designuri experimentale de tip multifactorial.
Pentru ca într-un experiment să se obţină rezultate cu validitate internă, este necesar ca grupul de subiecţi
să rămînă constant pe parcursul experimentului. Există pierderi de subiecţi numite mecanice, care ţin de contextul
concret (mediul fizic) de desfăşurare a experimentului (fie experimentatorul nu poate fi prezent în spaţiul în care

25
urmează a se desfăşura experimentul, fie condiţiile de mediu fac imposibilă desfăşurarea). Există şi pierderi
selective de subiecţi, care apar atunci cînd subiecţii acceptă iniţial să participe, dar apoi se retrag. Aceste situaţii se
evită prin selectarea iniţială a unui grup de subiecţi mai mare decît este nevoie.
2. Designul grupurilor corespondente
Dacă designul grupurilor independente este cel mai folosit în psihologia experimentală pentru că
rezultatele îndeplinesc condiţiile de fidelitate şi validitate, apelul la designul grupurilor corespondente asigură un
grad mai crescut de fidelitate şi validitate.
Alcătuirea grupurilor experimentale în designul grupurilor corespondente se poate face fără a se apela la
tehnici de selecţie specifice şi la calcule statistice sofisticate care să asigure validitatea rezultatelor. Numărul de
subiecţi care să garanteze validitatea rezultatelor nu poate fi precizat în mod absolut (poate fi 30, sau 50, sau 60), dar
putem determina eterogenitatea unui grup prin calculul raportului dintre media aritmetică a performanţelor grupului
şi abaterea standard. Regula de aur este ca media aritmetică să fie mai mare decît abaterea standard.
Designul grupurilor corespondente este mult mai simplu, deoarece utilizează criteriul corespondenţei sau
asemănării perechilor de subiecţi în selecţia grupurilor experimentale. Spre exemplu, în zoopsihologie putem
considera comparabile două loturi de pisici birmaneze. Criteriul de selecţie în cazul de mai sus este unui genetic şi în
baza lui se vor obţine rezultate comparabile.
Selecţia grupurilor presupune utilizarea tehnicii similitudinii subiecţilor. Se poate utiliza şi tehnica pre-
testării, prin care se selectează grupul în funcţie de dimensiunea (caracteristica psihică) urmărită în experiment.
Aceasta presupune utilizarea tehnicii de pre-testare:
1. Cu proba care va fi utilizată în experiment. Dacă una din variabilele independente experimentale este
tensiunea arterială, testarea se va face pe acest criteriu în perechi (sau tripleţi etc.) de subiecţi care au aceeaşi valoare
a variabilei.
2. Cu probe echivalente. În studiul capacităţii de rezolvare a problemelor la diferite vîrste în care variabila
independentă este un puzzle; nu putem alege subiecţi de vîrste diferite, dar dacă în pre-testare utilizăm puzzle-uri de
grade de dificultate diferite, dar echivalente cu cele care vor fi utilizate în experiment, rezultatele vor fi valide.
3. Cu probe diferite. În pre-testare se utilizează probe care să difere esenţial de proba experimentală
propriu-zisă, dar care măsoară aceeaşi caracteristică; pentru exemplul de mai sus, în pre-testare se poate utiliza un
test de inteligenţă.
Designul grupurilor corespondente presupune testarea subiecţilor de două ori, ceea ce este dificil. Dacă se
găsesc subiecţi similari din punctul de vedere al caracteristicii psihice vizate, de cele mai multe ori ei sunt foarte
puţini, astfel că lotul experimental va fi foarte mic, ceea ce nu va permite generalizarea rezultatelor pe întreaga
populaţie. Este de dorit ca grupurile de subiecţi să fie comparabile nu doar din punctul de vedere al caracteristicii pe
care o testăm, ci din toate punctele de vedere, pentru că prezenţa variabilelor independente necontrolate poate
influenţa mult rezultatele.
Designul grupurilor corespondente este superior celui al grupurilor independente cînd numărul de subiecţi
necesari este mic. El mai poate fi utilizat şi atunci cînd proba din experiment este replicabilă (există probe paralele).
3. Designul grupurilor naturale
În psihologia socială, psihologia personalităţii sau psihopatologie, diferenţele individuale sunt mai mult
decît o eroare de variaţie şi o sursă de eroare. Aici intervin puternic variabilele subiect (caracteristicile de gen,
gradul de introversie-extroversie etc.).
Designul grupurilor naturale utilizează variabile subiect pe care le consideră variabile independente. De
exemplu, cercetăm trauma psihică generată de o intervenţie chirurgicală şi selectăm ca atare grupul de subiecţi dintr-
o secţie de chirurgie. Apelînd la designul grupurilor naturale vom putea compara persoane şi grupuri de subiecţi care
au experimentat o situaţie ale căror urmări dorim să le măsurăm. Acest tip de cercetare se numeşte şi design de
cercetare corelaţională, pentru că presupune în principal cercetarea relaţiilor (corelaţiilor) dintre caracteristicile
subiectului şi performanţele sale.
Designul grupurilor naturale este eficient în realizarea descrierii şi predicţiei, dar rezultatele nu permit
raţionamente de inferenţă cauzală. Covarianţa a două variabile nu înseamnă că prezenţa uneia implică şi prezenţa
celeilalte. În cercetările corelaţionale nu trebuie folosite cuvintele "determină, "condiţionează". Pentru o inferenţă
cauzală este necesar să eliminăm cauzele variabilelor alternative.
Măsuri necesare de control:
Rezultatele pot fi influenţate de expectaţiile subiecţilor sau experimentatorului; efectele expectaţiei pot fi
diminuate prin:
- procedurile tip (şablon) de aplicare a probelor şi evaluare a rezultatelor;
- utilizarea computerului;
- apelul la un grup de specialişti care să fie folosiţi ca executanţi, adică să interpreteze rezultatele obţinute
fără să cunoască exact designul.

Designul monogrup

Într-o cercetare de tip experimental, uzual se administrează minimum două nivele de intensitate a unei
variabile, aceasta fiind condiţia pentru a determina o influenţă diferenţiată la nivel comportamental. Condiţia unei
unice variabile cu două nivele de intensitate este specific designurilor experimentale în care se utilizează mai mult

26
de două grupuri de subiecţi. Există însă situaţii în care utilizarea a n grupuri experimentale este inutilă, pentru că se
pot obţine aceleaşi rezultate valide lucrînd cu un singur grup; acesta este designul monogrup.
Avantajele designului monogrup sunt numărul mic de subiecţi şi posibilitatea de a lucra cu mai multe
variabile independente pe acelaşi grup. Spre exemplu, Postner (1973) a evidenţiat procesele cognitive implicate în
identificarea literelor în procesul de citire, măsurînd timpul necesar pentru a descifra majusculele şi minusculele. La
sfîrşit, diferenţa de timp evidenţiată de el a fost de 80 milisecunde. Designul monogrup se foloseşte în funcţie de
domeniul de cercetare şi, cu precădere, în studiile longitudinale.
În condiţiile repetării succesive ale condiţiilor experimentale cu design monogrup survin unele
dezavantaje:
1. Posibilitatea învăţării probelor sau instalarea fenomenului de oboseală. Apariţia erorilor ca urmare a
învăţării sau oboselii sunt rezultatul influenţei directe ale variabilei independente; erorile sunt absolut subiective şi
se numesc efecte ale practicii sau efecte ale etapelor de practică. Dacă ne referim doar la faptul că performanţele
cresc în ciuda faptului că variabila rămîne aceeaşi (adică se datorează învăţării şi nu capacităţilor individului),
erorile se numesc erori progresive (de exemplu, erorile tot mai reduse, în timp, ale unui copil netalentat care învaţă
să cînte la un instrument nu reflectă abilităţile lui, ci doar exerciţiul). Erorile progresive pot fi evitate dacă, în
proiectarea designului experimental, respectăm regulile de asigurare a validităţii interne, adică dacă experimentul
dispune de validitate internă bună.
2. Designul monogrup nu poate fi utilizat cînd se studiază variabilele subiect, tipic în designul grupurilor
naturale. Existenţa unei variabile subiect (de exemplu, trauma fizică reprezentată de o intervenţie chirurgicală)
induce o evoluţie specifică a variabilei dependente, care poate fi evidenţiată doar prin comparaţie cu rezultatele
obţinute de un al doilea grup.
Designul monogrup poate fi de două tipuri: complet şi incomplet.
În designul monogrup complet se anulează erorile progresive prin aplicarea variabilei independente cu
diferite nivele de intensitate într-o ordine aleatoare tuturor subiecţilor. Această aplicare aleatoare reduce posibilitatea
învăţării şi apariţia oboselii. Rezultatele nu vor fi viciate, ci vor fi valide.
În designul monogrup incomplet, erorile progresive se anulează prin aplicarea diferitelor nivele de
intensitate ale variabilelor la diferiţi subiecţi: valoarea 1 se aplică subiectului 1, valoarea 2 se aplică subiectului 2
etc.
Designul monogrup complet presupune un grup experimental şi o variabilă independentă cu mai multe
nivele de intensitate. fiecare nivel de intensitate al variabilei independente se aplică fiecărui subiect. În funcţie de
modalitatea de aplicare a variabilei independente se definesc două tipuri de design monogrup complet:
- de tip ABBA, în care se aplică cele două variante ale variabilei independente fiecărui subiect în ordinea
AB şi apoi BA;
- de tip block randomisation, în care se alcătuiesc subgrupe (block) de subiecţi şi se aplică toate nivelele
variabilei independente, într-o ordine aleatoare, fiecărui subgrup.
Designul monogrup de tip ABBA se utilizează atunci cînd fiecare nivel al variabilei independente se
poate aplica de minim două ori fiecărui subiect. Se mai numeşte şi "contrabalansare ABBA", deoarece apelul la
acest tip de design permite să se evite erorile progresive. Din punctul de vedere al experimentului, contrabalansarea
ABBA presupune aplicarea celor două nivele ale variabilei independente succesiv, întîi îi ordinea AB şi apoi în
ordinea BA. Poate apărea însă problema anticipării efectelor, în condiţiile în care se aplică de mai multe ori aceeaşi
succesiune de variabile. Teoretic, începînd de la a treia aplicare ne putem aştepta la apariţia unor efecte anticipate.
Designul monogrup de tip "block randomisation" (sau cu repartiţie aleatoare) presupune că fiecare nivel
al variabilei independente se aplică pe subgrupe de subiecţi. De obicei, numărul subgrupelor este egal cu nivelul
aplicărilor diferitelor nivele ale variabilei independente. Numărul subiecţilor din subgrupe este egal cu numărul
nivelelor variabilei independente. Spre exemplu, pentru două nivele ale variabilei independente, fiecare aplicat de 5
ori, avem nevoie de cinci subgrupe a cîte doi subiecţi. Utilizînd acest model admitem existenţa unei erori medii
pentru fiecare subgrupă de subiecţi, care se va echilibra la nivelul întregului grup.

Designul monogrup incomplet presupune un grup experimental şi o variabilă independentă cu mai multe
nivele de intensitate. Nu se aplică fiecărui subiect toate nivelele de intensitate ale variabilei independente, ci se face
media performanţelor individuale şi astfel se asigură şi anularea erorilor progresive. Acest design poate fi:
- cu ordonare aleatoare;
- cu ordonare de n luate cîte n;
- cu ordonare de tip pătrat latin.
Limitele designului monogrup:
- Nu poate fi utilizat atunci cînd vrem să cercetăm efectele variabilelor subiect.
- Transferul diferenţial apare în mică măsura atunci cînd se utilizează tehnici de contrabalansare, dar
apare oricum.
În cercetarea experimentală se utilizează designuri complexe, cu două sau mai multe variabile, care
modelează mai bine viaţa. Johnson, spre exemplu, a vrut să cerceteze relaţia între memorie, depresie şi tipul de
activitate (finalizată sau nefinalizată). Ipoteza lui era că persoanele depresive îşi vor aminti cu mai mare uşurinţă o
activitate finalizată, iar cele non-depresive îşi vor aminti mai degrabă activităţile finalizate. Proba experimentală a

27
constat din zece activităţi, dintre care subiecţii au fost lăsaţi să ducă pînă la capăt doar două. Ipoteza a fost
confirmată.
Cel mai simplu design complex este cel de tip 2x2, descris mai sus, dar se pot modela şi designuri de tip
3x3, 4x4 etc. Avantajele designurilor complexe:
1. Modelează mai aproape de realitate viaţa psihică.
2. Rezolvă problema variabilelor necontrolabile, introducîndu-le ca variabile de cercetare.
3. Permit testarea sau verificarea practică a unor enunţuri teoretice.

5.Standardele APA pentru redactarea unui raport de cercetare

Dacă raportul de cercetare urmează să fie publicat, atunci primul capitol este un rezumat, nu mai mult de
250 cuvinte. Dacă raportul de cercetare nu va fi publicat, atunci primul capitol este unul teoretic:
- se definesc conceptele;
- se expun teoriile existente în domeniul respectiv, corelativ cu cele folosite în cercetare;
- se precizează sumar caracteristicile populaţiei pe care se aplică testul;
- pentru populaţiile de cercetare speciale (aceasta nu înseamnă studenţi, medici etc., ci persoane cu
comportament deviant etc.) se face de asemenea o caracterizare sumară.
Partea teoretică nu trebuie să depăşească o treime din volumul lucrării.
În capitolul II:
- Se prezintă obiectivul, ipotezele, designul de cercetare, metodele, participanţii (a se evita termenul de
"subiecţi"). Se precizează tipul de design, dacă aplicarea testului s-a făcut în grup sau individual, de către cercetător
sau de către operatori.
- La expunerea metodelor nu se precizează doar ce metode au fost folosite, ci şi o succintă prezentare.
Descriere exhaustivă se face doar dacă este o metodă nouă.
- Jumătate din lucrare trebuie să conţină rezultatele cercetării.
- La capitolul "Rezultate" trebuie să fie precizată ipoteza pe care lucrăm. Dacă sunt mai multe ipoteze,
fiecăreia i se rezervă un sub-capitol.
- Tabelele cu date trebuie urmate de comentarii.
- Se menţionează pragurile de semnificaţie, deoarece în funcţie de ele se stabileşte cît de semnificative
sunt rezultatele obţinute.
În capitolul de concluzii se discută doar obiectivele; dacă unui dintre obiective nu a fost atins se
precizează acest lucru, iar dacă un obiectiv a fost verificat parţial, se explică de ce.
Bibliografia trebuie prezentată pe larg.
Ca anexe se inserează metodele folosite dacă sunt noi, datele primare (brute) etc.
Cerinţe de stil:
- În general, prima propoziţie este de dorit să fie independentă.
- A se evita formele contrase (nu-i) folosite în locul formelor întregi (nu îi).
- Se recomandă folosirea persoanei întîi plural, dar fără a se folosi cuvîntul "noi".
- La "Metode", "Rezumat", partea teoretică se foloseşte timpul trecut; la redactarea rezultatelor şi
concluziilor se poate folosi şi timpul prezent.
- Abrevieri: se scrie întîi denumirea completă, apoi în paranteză abrevierea, care se va folosi ca atare pe
tot parcursul raportului. Nu se folosesc prescurtări, nici pentru unităţile de măsură.
- În text, numerele de la 1 la 10 se scriu în litere.
- Pentru citate se folosesc ghilimelele. Dacă preluăm ideile unui autor, dar nu textual, nu folosim
ghilimele, ci precizăm: Autorul X afirmă că...
- Referinţele în text: se scrie în mod obişnuit numai numele autorului şi anul apariţiei lucrării din care se
preiau ideile, eventual pagina.
- Titlul nu trebuie să aibă mai mult de 10-12 cuvinte.
- Pentru bibliografie se începe pagină nouă; orice lucrare sau autor citat în raportul de cercetare trebuie să
se regăsească în bibliografie; se trece: numele de familie al autorului, iniţiala prenumelui, anul apariţiei lucrării,
titlul lucrării, localitatea unde a fost publicată şi editura.

6.Metode calitative de cercetare ( trăsături, principii, comparaţii, etape )

Trăsăturile caracteristice ale metodologiei calitative

- Se ocupă de cercetarea situaţiilor reale, şi nu de experimente de laborator.

- Se supune analizei comprehensive; demersul de cercetare este inductiv, ceea ce presupune selectarea
datelor esenţiale dintr-un număr mare de informaţii.
- Se ocupă de cercetări holistice; fenomenul social în totalitatea lui înseamnă mai mult decît o sumă de
componente.

28
 - Este specifică participarea personală a cercetătorului, care se foloseşte de raţionamente intuitive de tip
insight şi trebuie să poată apela la empatie.
- Presupune o abordare dinamică; aceasta se referă la capacitatea de adaptare în faţa schimbărilor din
evoluţia sistemului social. În ciuda existenţei unui plan de cercetare, etapele nu sunt fixate imuabil.
- Este orientată spre unicitate; presupunem încă din debutul cercetării că fiecare situaţie cercetată este
unică, evolutivă şi trebuie cercetată ca atare. Utilizează analiza contextuală (cadrul istoric şi temporal).
- Empatia nu se referă în acest caz la rezonarea afectivă, ci are un sens obiectiv, acela de neutralitate
empatetică, adică acea capacitate de a rămîne neutru (obiectiv) şi, în acelaşi timp, de a percepe empatic trăirile
participanţilor la cercetare.
Domenii de aplicare:
- ecologia umană (studiul patternurilor de comportament); ecologia socială ca ştiinţă se bazează pe
principiul inter-relaţionării între contextul social şi individ sau grup şi investighează relaţiile dintre persoane şi
mediul social cu scopul adaptării.
- etnografia (descrie modul în care cultura influenţează dezvoltarea umană);
- antropologia cognitivă (cercetează psihicul uman din punctul de vedere al schemelor şi categoriilor
mintale de inter-relaţionare; include studii asupra comunicării).

Principiile metodologiei calitative

1. Deschiderea: cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată prin ipoteze şi proceduri care să-i
influenţeze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop, nu o condiţie a cercetării; există totuşi precizat un obiectiv, un
scop de cercetare.
2. Comunicarea: cercetarea calitativă presupune directa relaţie între cercetător şi participanţi; această
relaţie directă este un travaliu comun care permite obţinerea unui maximum de informaţie. Participanţii definesc,
explică şi interpretează realitatea, iar cercetătorul selectează şi păstrează ceea ce este esenţial, comun şi definitoriu
din informaţiile primite.
3. Realitatea socială ca proces: scopul cercetării calitative este identificarea modului de construire a
patternurilor comportamentale şi definirea sensului acţiunilor umane.
4. Reflexivitatea şi analiza: fiecare sens este considerat reflexul contextului din care a luat naştere.
Analiza acestuia presupune o metodă flexibilă care să surprindă schimbările contextuale.
5. Explicaţia: într-o cercetare calitativă, cel care o efectuează este obligat să explice scopul cercetării în
amănunt, onest şi fără să inducă anumite răspunsuri. Analiza datelor urmează descrierii şi teoretizării unui context
social, şi nu semnalării unor relaţii de tipul "un sunet puternic determină scăderea atenţiei).
6. Flexibilitatea: atît din punctul de vedere al alegerii metodelor şi procedeelor, cît şi al designului;
designul se poate schimba pe parcurs, în funcţie de realitatea din teren. Etapele pot să nu se deruleze în ordinea
fixată.

Comparaţie între metodele de tip cantitativ şi cele de tip calitativ

Metodele cantitative Metodele calitative

Realitatea socială este considerată simplă, obiectivă,
unică, măsurabilă
Se stabilesc relaţii cauzale şi corelaţii şi se utilizează
raţionamente nomologice
Au la bază teorii pozitiviste; neagă complexitatea
fenomenelor investigate
Demersul logic este deductiv, nomotetic, bazat pe reguli
strict verificabile, ceea ce face posibilă replicabilitatea
Conduc la obţinerea de rezultate cifrice, prelucrabile
statistic
Cercetătorul are rol dual: colectează şi interpretează
datele
Realitatea socială este considerată subiectivă,
problematică, holistică, un construct social
Lucrează cu raţionamente non-deterministe; nu
consideră relaţia cauză-efect ca fiind un principiu de
bază al explicaţiei, ci se interesează de o cauzalitate
circulară şi holistică
Încearcă o descriere cît mai completă a realităţii umane
Demersul logic este inductiv, idiografic, interpretativ,
bazat pe logica descoperirii
Sunt mai puţin interesate de cifre; ca proceduri de
validare folosesc validarea de semnificaţie
Cercetătorul are rolul de a reproduce cît mai fidel şi mai
corect informaţiile obţinute

Metodele calitative trebuie considerate ca un supliment, o completare a metodelor cantitative şi este de

dorit ca, într-o cercetare, să se utilizeze ambele.

Tehnica grupului nominal

Este specifică abordării calitative şi este suficient de puternică încît să înlocuiască o documentare clasică.
Se bazează pe ideea că reunirea unui grup de experţi pentru discutarea unei problematici anume oferă la fel de multe
informaţii ca şi studiul lucrărilor publicate anterior pe acea temă.

29
 Tehnica grupului nominal reprezintă o tehnică de identificare şi fixare a problemei şi a temei de cercetare,
ca şi a implicaţiilor acestora. Presupune un demers inductiv şi poate înlocui cu succes documentarea clasică. A fost
pusă la punct de către cercetătorii olandezi Delbecq şi Van de Ven (1968). Presupune o conduită specială a grupului
de lucru şi o serie de paşi de urmat. Grupul de lucru presupune reunirea unui număr de persoane (maxim 10) care
discută foarte puţin între ele; comunicarea se face în scris, prin intermediul celui care coordonează activitatea
(mediatorul). Acesta preia orice informaţie şi are grijă ca fiecare participant să-şi expună opinia. De obicei,
participanţii sunt persoane avizate.
Etapele funcţionării grupului nominal
1. Enunţarea temei de discutat, sub forma unei întrebări.
2. Generarea de soluţii: fiecare participant răspunde întrebării puse în discuţie; răspunsurile se dau în
scris, cu cerinţa de a fi cît mai scurte şi mai numeroase; fiecare enunţ conţine o soluţie şi numai una.
3. Colectarea soluţiilor de către mediator; rezultă o bancă de date pe care mediatorul le returnează
grupului, în scopul de a elimina duplicatele.
4. Reformularea şi gruparea soluţiilor, în scopul de a elimina redundanţele şi duplicatele. Mediatorul
păstrează doar soluţiile clare, diferenţiate, unice, mai mult sau mai puţin bune.
5. Selectarea soluţiilor bune: fiecare membru al grupului selectează cele mai bune 5-8 soluţii; şi acest
demers, ca şi cele anterioare, este confidenţial. Mediatorul dispune astfel de o listă a soluţiilor, ordonate în funcţie de
rangul de prioritate. Acum are loc prima comunicare orală: mediatorul prezintă grupului cele 5-8 soluţii şi se
analizează coerenţa răspunsurilor, pentru evitarea contradicţiilor. Se supune la vot lista de soluţii care reprezintă
posibilele obiective de urmărit în cercetare.

Avantaje:
- timpul scurt (se poate realiza în cîteva ore echivalentul unei documentări de două luni de zile);
- permite analiza unei game mari de tematici, dacă nu se introduc restricţii cu privire la vîrsta şi ocupaţia
membrilor, singura condiţie fiind aceea ca membrii să cunoască realitatea care se doreşte a fi cercetată.
Limite:
- Se poate ca soluţiile oferite, transformate în obiective de cercetare, să nu fie recunoscute social;
- Se poate ca soluţiile colectate să fie superficiale;
- Se poate să apară frustrări la unii membri ai grupului (cei mai puţin vorbăreţi, care nu apucă să-şi
expună ideile).
În general, limitările pot fi reduse prin experienţa mediatorului.

Etapele cercetării calitative

I. Analiza problematicii de cercetare. Obiectivul general al unui studiu calitativ este de a stabili
modalitatea de desfăşurare a unui fenomen sau eveniment. Analiza problematicii de cercetare presupune utilizarea
de tehnici cum ar fi: interviuri cu experţi, discuţii de grup cu persoane competente în domeniu, tehnica grupului
nominal, analiza rapoartelor ştiinţifice (din punct de vedere calitativ) pe tema dată.
Prin intuiţie înţelegem o operaţie intelectuală neraţională şi emergentă. Ea se declanşează corelativ
raţionamentelor deductive şi dezvăluie semnificaţii nesesizabile printr-un raţionament clasic.

II. Formularea problemei de cercetat. În funcţie de rezultatele etapei de analiză a problematicii de

cercetare, cercetătorul face o primă analiză a posibilităţilor de abordare a acestora, ceea ce presupune atît stabilirea
importanţei problemei de cercetat, dar şi analiza propriilor competenţe.

III. Studiile pregătitoare presupun cinci paşi de urmat; ordinea lor nu este neapărat obligatorie; se poate
reveni sau sări de la un pas la altul.
1. Documentarea preliminară (studierea cercetărilor deja efectuate) presupune analiza globală a
documentelor, discuţii în grupul de lucru asupra temelor, stabilirea experţilor în domeniu.
2. Interviuri cu experţii; se desfăşoară în două faze: prima, non-directivă, pe domeniul larg din care face
parte tema, iar a doua se focalizează pe tema aleasă.
3. Analiza de conţinut a informaţiilor şi evaluarea dificultăţilor care se pot ivi; se precizează tehnicile şi
metodele de cercetare.
4. Pre-ancheta; reprezintă primul contact cu participanţii la cercetare şi are drept scop verificarea
instrumentelor şi precizarea posibilelor dificultăţi.
5. Precizarea metodologiei; presupune fixarea definitivă a tehnicilor de culegere şi analiză a datelor,
stabilirea modelului de cercetare, a echipei de lucru etc.

IV. Reformularea problemei de cercetat. Este oarecum similară cu pasul cinci al studiilor pregătitoare; se
fixează clar tema de cercetare, obiectivele cercetării şi metodele.

V. Eşantionarea apriori şi pregătirea anchetei. Se fixează caracteristicile grupului cu care se lucrează;

grupul trebuie să fie suficient de mare, în funcţie de problema de studiu, astfel încît datele obţinute să permită

30
atingerea scopului fixat. Dacă în cercetările de tip cantitativ, numărul minim de participanţi este de 30-50, în cele de
tip calitativ el poate fi mult mai mic; însă rezultatele obţinute nu se pot generaliza asupra altei populaţii decît cea din
care provin participanţii, chiar dacă aceasta îndeplineşte toate condiţiile primei populaţii, pentru că intervin efectele
de timp.
VI. Ancheta. Presupune deplasarea efectivă în teren şi culegerea informaţiilor. Deosebit de important în
această etapă este jurnalul de bord, ca instrument obligatoriu. Jurnalul de bord reprezintă un document important
prin faptul că oferă informaţii de "memorie vie" a cercetării. Cercetătorul va nota tot ce se întîmplă pe parcursul
studiului, inclusiv propriile sale reflecţii. Informaţiile pot fi structurare pe patru direcţii: note de context, note
personale, note metodologice şi note teoretice.
Notele de context descriu ceea ce se întîmplă în teren, caracteristicile generale ale locului. Notele
personale fixează intuiţiile, conştientizările de pe parcursul efectuării studiului. Notele metodologice reţin
modificările de metodologie care intervin pe parcurs şi motivele pentru care au fost făcute. Notele teoretice conţin
explicaţii, interpretări teoretice parţiale ale rezultatelor obţinute.

VII. Analiza rezultatelor. Se impune o distincţie între analiza datelor calitative (care presupune prelucrări
statistice de tip calitativ, de cele mai multe ori procentaje sau diferenţe de procentaje) şi analiza calitativă a datelor
(un demers discursiv de reformulare, explicitare şi teoretizare a unor evenimente sociale). Analiza calitativă a
datelor încearcă să construiască sensul logic al unui set de informaţii care surprind un eveniment social.

VIII. Validarea internă constă în validarea raţionamentelor obţinute în etapa anterioară, de analiză a
rezultatelor. Presupune întrebări de tipul: "Cît am surprins din realitatea socială şi cît a rămas nedescoperit?".
Validitatea reprezintă exactitatea unui rezultat sau adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic la
fenomenul psihic sau social descris.

IX. Redactarea raportului presupune şi sugestii pentru cercetări viitoare.

X. Validarea externă presupune verificarea informaţiilor obţinute cu informaţiile existente din alte
cercetări pe aceeaşi temă. Presupune strategii ca: utilizarea unităţilor de observaţie, verificarea critică a rezultatelor
de către o persoană din afara studiului. Se mai numeşte şi "confirmare internă" şi se bazează pe prezumţia că un
cercetător este inapt să fie sută la sută obiectiv.

7.Validitatea cercetării calitative ( de conţinut, calitativă, metoda triangulaţiei)

Există mai multe tipuri de validitate, relativă la construct, la conţinut şi la criteriu. Aceste tipuri de
validitate sunt utile atunci cînd apelăm la test ca instrument de evaluare (diagnostic) şi prognostic. APA face o altă
clasificare a tipurilor de validitate: de conţinut, conceptuală, predictivă şi descriptivă.
Validitatea unei probe se defineşte ca fiind măsura în care o anumită inferenţă făcută plecînd de la un test
sau probă are înţeles şi este potrivită. Validarea este procesul sau operaţia prin care se investighează gradul de
validitate sau de realism a interpretării propuse de un instrument.
Un test este valid în măsura în care el măsoară ceea ce îşi propune să măsoare şi în măsura în care prin
itemii lui se surprinde fenomenul care trebuie măsurat, şi nu altceva.
Cele trei tipuri de validitate (identificate de M. Albu şi H. Pitariu, sau patru stabilite de APA) nu sunt
categorii disjuncte şi nu se poate spune că un anumit tip de validitate este mai bun sau mai potrivit decît celălalt. Se
optează pentru unul din ele, care este mai potrivit pentru proba sau instrumentul respectiv.
Validitatea de construct (reprezentată de validitatea de conţinut şi de cea conceptuală) este utilă pentru a
verifica dacă un test măsoară bine un anumit construct. În acest scop, este necesar să se realizeze o descriere a
constructelor, în termeni comportamentali concreţi. Validarea de construct are trei paşi:
1. Identificarea comportamentelor care au legătură cu cel măsurat prin test (exemplu, în Murphy şi Hofer,
1991: se intenţionează măsurarea agresivităţii la elevi; comportamente care au legătură cu aceasta: atacă sau bate alţi
copii; incită la bătaie, încearcă să-şi impună punctul de vedere, să domine în joc, etc.);
2. Identificarea altor constructe care au legătură cu cel măsurat prin test (constructe sinonime; în acelaşi
exemplu: trebuinţa de putere);
3. Construirea unei liste de comportamente prin care acest construct sau concept psihologic se manifestă
(în acelaşi exemplu: atacă, este capul răutăţilor, domină în joc; în opoziţie, comportamentele care caracterizează
pasivitatea: supunere, conformism, necertăreţ).

Validitatea de conţinut implică, după cum considera A. Anastasi, examinarea sistematică a conţinutului
probei pentru a determina dacă el acoperă un eşantion reprezentativ din domeniul de comportament pe care testul îl
măsoară. După M. Albu, paşii în realizarea validităţii de conţinut sunt:
1. Definirea şi descrierea domeniului de conţinut al testului .

31
 2. Analiza itemilor testului, care presupune eliminarea acelor itemi care nu corespund comportamentelor
cuprinse în domeniul de conţinut; pentru itemii rămaşi se identifică zonele domeniului de conţinut pe care le
măsoară.
3. Stabilirea relaţiei dintre item şi domeniul de conţinut, ceea ce presupune un număr de experţi, care au
sarcina de a identifica dacă prin itemul respectiv se măsoară ceea ce a intenţionat constructorul itemilor.

Validitatea de criteriu se referă la cadrul în care deducţiile făcute pornind de la scorurile unei probe
concordă cu cele bazate pe alte măsurări, numite criteriu. Măsura-criteriu trebuie să evalueze un construct similar
celui pe care dorim să-l validăm. Spre exemplu, pentru un test de creativitate, criteriul va fi tot o probă care măsoară
creativitatea.
Pentru validitatea de criteriu se apelează la calcule statistice: calcule de corelaţie liniară, de ranguri,
analiză factorială sau analiză de regresie. Rezultatul obţinut se numeşte coeficient de validitate al probei, a cărui
valoare este cuprinsă între 0 şi 0,6.

Validarea calitativă: validitatea calitativă a unui instrument este influenţată de cultură; ea poate fi: a)
ideologică, b) de gender, c) de limbaj sau discurs şi d) de apărător social.
a) Calitativiştii sunt influenţaţi de validitatea ideologică, în sensul că rezultatele unui studiu psihologic
sunt influenţate de caracteristicile politice ale mediului respectiv.
b) Din această perspectivă, calitativiştii spun că interpretările care se dau unei realităţi psihice depind de
sexul cercetătorului.
c) Modul de expunere şi de redare a rezultatelor cercetării aceleiaşi realităţi sunt diferite de la individ la
individ, de la grup la grup.
d) Această perspectivă se înscrie în ştiinţa teoriilor critice apărute după 1994, teorii care pornesc de la
existenţa unor minorităţi care dispun de o serie de caracteristici particulare care, în mod obişnuit, nu sunt luate în
considerare într-un studiu psihologic.

Validitatea înseamnă încredere în cunoştinţele noastre, dar nu certitudine. Ceea ce rezultă dintr-o
cercetare psihologică este adevărat pentru realitatea pe care ne focalizăm, informaţia fiind dependentă de
caracteristicile cercetătorului (cultură generală, sex, experienţă etc). Putem apela la metode de validare tipic
calitative, cum sunt: metoda triangulaţiei şi metoda juriului.
Metoda triangulaţiei este o strategie prin care se suprapun şi se combină mai multe tehnici de culegere a
datelor, pentru a compensa pierderile de informaţie inerente într-o cercetare. Denumirea este preluată din topografie.
Apelul la triangulaţie este necesar pentru că fenomenele psihice sunt în evoluţie, şi nu constante, motiv pentru care
poate avea loc adesea pierderea de informaţii. Metoda permite ca interpretarea să fie mai obiectivă, prin apelul la
mai multe tipuri de verificare. Tipuri de triangulaţie:
A. Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe şi, prin urmare, sunt măsurate mai multe
faţete ale fenomenului studiat. Se face în trei direcţii: spaţială, temporală şi a subiecţilor.
Triangulaţia spaţială presupune evaluarea psihologică în contexte diferite (spre exemplu: agresivitatea
acasă, în autobuz, la serviciu, în vacanţă etc). În ce priveşte triangulaţia temporală, cercetătorul ia în considerare
dimensiunea evolutivă a fenomenului studiat şi face o măsurare longitudinală, în momente de timp diferite. În
triangulaţia subiecţilor, cercetătorul analizează fenomenul ţintă la diverse niveluri (spre exemplu, agresivitatea
individuală, în raport cu ceilalţi sau în grup).
B. Triangulaţia cercetătorului presupune participarea la cercetare a unui grup de minimum doi
cercetători. Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare membru al echipei separat se compară, se analizează,
obţinîndu-se o validare de semnificaţie.
C. Triangulaţia teoretică presupune interpretarea informaţiilor obţinute prin încadrarea succesivă în
diferite teorii (spre exemplu, agresivitatea poate fi privită ca fiind determinată genetic sau ca fiind comportament
învăţat).
D. Triangulaţia metodologică obligă la utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor; se apelează
la o baterie de probe: observaţie, interviu, analiză de conţinut, desen, focus grup etc. Utilizarea unor tehnici diferite
permite obţinerea unor informaţii relativ diferite şi reduce riscul reţinerii unor informaţii incorecte.
E. Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunea cercetătorului de a supune participanţii la studiul unor
testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute pentru a putea determina categoriile comportamentale. Această
verificare îi permite cercetătorului să facă corecţiile necesare, în funcţie de situaţia reală din teren.
Metoda juriului este impusă de metoda triangulaţiei.

8.Interviul comprehensiv, focus grupul, analiza de conţinut

Ca metodă de cercetare, apare o dată cu primele anchete sociale în secolul XIX. Astăzi este utilizat în
studiile asupra motivaţiei, în psihologia organizaţională şi în studiile culturale. Între interviul clasic, cantitativ
(chestionar expus oral) şi cel calitativ, comprehensiv (non-directiv) care presupune discuţii cvasi-libere pe o temă
stabilită, utilizînd conversaţia, există o luptă strînsă.

32
 Rolul acordat interviului comprehensiv variază, de la cel de metodă centrală într-un design de cercetare,
pînă la cel de instrument auxiliar şi complementar de obţinere a informaţiilor. Există interviu de explorare şi interviu
de ilustrare (în faza finală, cu scopul de a verifica rezultatele obţinute, ceea ce înseamnă o discuţie cu persoane
avizate pe marginea rezultatelor cercetării.
Interviul comprehensiv presupune două personaje: intervievatorul şi intervievatul sau actorul. Termenul
de "actor" este frecvent utilizat în psihologia calitativă, referindu-se atît la o persoană, cît şi la un grup cu anumite
caracteristici identice. Specific interviului comprehensiv este atitudinea non-directivă a intervievatorului, care
asigură libertatea de exprimare a intervievatului, prin raportare la tema discuţiei. Aceasta presupune apelul la o serie
de tehnici care au ca scop menţinerea unei atmosfere relaxate, absolut necesară pentru a obţine informaţii cît mai
complete şi cît mai puţin influenţate de fenomenul de dezirabilitate socială. Atitudinea non-directivă presupune:
- o atitudine mimică şi pantomimică de susţinere a celui intervievat;
- obligaţia intervievatorului de a nu-şi exprima propriile opinii prin raportare la tema dată;
- obligaţia intervievatorului de a nu interveni direct în discuţie, pentru a nu modifica discursul celui
intervievat (fără a accepta însă divagaţii pe teme paralele cu cea discutată);

Tehnica reformulărilor
Rogers şi Kingers (1966) au demonstrat efectul inducţiei pozitive a reformulărilor în cadrul unui interviu.
Reformulările sunt întrebări emise de intervievator, care oferă intervievatului certitudinea că a fost înţeles şi îi
conferă şi intervievatorului certitudinea că a înţeles corect ceea ce i s-a spus. Există mai multe tipuri de reformulare:
- reflexă: o preluare a frazei, cu accentuarea elementelor importante;
- sinteză: presupune o serie de informaţii noi, care sintetizează şi grupează informaţiile primite de la
intervievat;
- prin inversarea raportului figură-fond: presupune decentrarea de conţinutul imediat al discursului şi
asigură conştientizarea unor amănunte (tipică anumitor modalităţi de psihoterapie);
- de clarificare: presupun o formulare mai clară a replicii intervievatului, care îl ajută pe acesta să sesizeze
mai limpede logica propriului discurs;
- prin abstractizare: se folosesc numai atunci cînd suntem siguri că investigatul înţelege aceste
abstractizări.
În evoluţia interviului comprehensiv există două direcţii: tendinţa de a acorda atenţie intervievatului
(informatorului) şi diversitatea metodelor: pentru fiecare anchetă şi tip de anchetă, interviul capătă note specifice,
astfel ca informaţiile să fie cît mai reale.
Multitudinea formelor de interviu rezultă din rolul acestuia în cadrul setului de probe. În psihologie,
interviul este un instrument complementar. El poate fi folosit ca metodă principală predominant în sociologie. În
acest context, rolul său este de a înţelege, a descrie şi a măsura fenomenele psihologice. Ca metodă secundară,
interviul are rol de suport pentru cercetare; ca metodă principală are rolul de tehnică de culegere a informaţiilor, în
cadrul anchetei.
În metodologia interviului comprehensiv sunt importante două caracteristici: conduita de interviu şi
analiza conţinutului; ambele presupun specializări. Conduita de interviu se referă la faptul că intervievatorul nu
trebuie să fie dominat de grila de întrebări cu care a pornit la lucru, dar nici să uite această grilă şi să se lase "furat"
de informaţiile primite de la intervievat. Interviul presupune focalizarea pe intervievat, intervievatorul încercînd să
fie cît mai discret şi să nu îi influenţeze nicicum discursul.
Personalizarea conduitei de interviu duce la anularea informaţiilor, fie din cauza unei reacţii foarte
puternice a intervievatorului, care are aerul că ştie dinainte răspunsurile pe care le va da cel intervievat, acesta
blocîndu-se în consecinţă, fie printr-o minimalizare a prezenţei intervievatorului pînă la a părea că acesta nici nu
există. Pe parcursul interviului, atitudinea intervievatorului trebuie să asigure o relaţie coerentă. Este importantă, de
asemenea, adecvarea vestimentaţiei cu locul de desfăşurare a interviului şi cu categoria de persoane intervievate.
Obiectivul vizat prin conduita de interviu, mai ales dacă avem mai multe interviuri pe aceeaşi temă, este
de a ne comporta astfel încît să obţinem de fiecare dată informaţii din acelaşi domeniu, să reducem la minim
variaţiile de la un interviu la altul. Metoda interviului clasic (structurat) duce la obţinerea de informaţii de suprafaţă,
deoarece întrebările sunt prestabilite de către intervievator şi ca atare limitate la sfera sa de cunoştinţe. Interviul
comprehensiv permite obţinerea de informaţii de profunzime, pentru că permite depăşirea întrebărilor prestabilite
dacă discursul intervievatului ne oferă informaţii pe care le putem dezvolta. Pe de altă parte, interviurile calitative
pot disimula esenţialul prin prezenţa unor exprimări neclare; pot să apară digresiuni sau tăgăduieli echivoce.
În ceea ce priveşte analiza conţinutului, interviul cantitativ nu reţine decît aspectele cele mai vizibile,
opiniile flotante cu funcţia de a menţine comunicarea verbală ori formele lexicale şi sintactice, desprinse de
conţinutul profund. În cazul interviului comprehensiv se propune o răsturnare a modului de analiză a realităţii:
informaţia care se obţine se construieşte pe măsură ce înaintăm în discuţie. Interviul comprehensiv se defineşte ca
modalitate specifică de culegere a informaţiilor, o trecere permanentă între înţelegerea informaţiei primite,
prelucrarea ei şi ascultare. Obiectivitatea informaţiilor se construieşte treptat, conceptele se pun reciproc în valoare
şi se reorganizează, ajungînd ca tema discuţiei să fie îndepărtată de punctul de plecare prin profunzimea informaţiei
culese. Demersul comprehensiv se bazează pe convingerea că oamenii nu sunt simpli agenţi purtători de structuri, ci
constructori ai socialului, deţinînd cunoştinţe care trebuiesc obţinute doar printr-o discuţie de profunzime, aparent
nestructurată.

33
 Aparent, interviul comprehensiv nu are etape, dar, reţinînd faptul că demersul nu este liniar, putînd să
apară întreruperi pentru documentare, putem delimita:
1. Documentarea, etapă exploratorie (prin modalitatea clasică sau prin tehnica grupului nominal); se pune
la punct grila de întrebări, care trebuie verificată. Instrumentele sunt suple şi evolutive, ele se pot modifica dacă
situaţia de teren o cere. Modificarea se face doar după un bilanţ, o analiză a informaţiilor primite şi numai după ce
ne putem da un răspuns clar la întrebarea dacă modificarea este sau nu necesară.
În această etapă se face şi o schiţă de plan al cercetării. Eşantionul nu urmează regulile de
reprezentativitate şi selectivitate; este important să evităm dezechilibrul evident al categoriilor din eşantion şi să nu
uităm vreo categorie importantă. Informaţiile obţinute nu se pot generaliza asupra altor tipuri de populaţie.
2. Activitatea de intervievare propriu-zisă. Se face apel la reformulări. Ca instrumente de lucru specifice
interviului calitativ se folosesc notiţele descriptive, reportofonul, camera video etc. Notiţele descriptive dublează
informaţiile obţinute cu mijloace tehnice, asigurînd o descriere cît mai bogată a activităţii de intervievare. Notiţele
descriptive se definesc ca activitate de consemnare a tuturor comportamentelor şi reacţiilor observabile ale celui
intervievat, precum şi a ideilor proprii intervievatorului şi a discuţiilor paralele cu tema.
Schatzmann şi Strauss (1973) descriu, în funcţie de conţinut, trei tipuri de notiţe descriptive:
metodologice, teoretice şi descriptive. Notiţele metodologice alcătuiesc un jurnal de bord descriptiv şi critic. Se
precizează metodele care s-au folosit, de ce au fost alese tocmai acestea şi nu altele, ce probleme au apărut pe
parcurs şi cum au fost corectate, şi metodele de evitare a unor probleme similare pe viitor. Notiţele teoretice se
alcătuiesc pe parcurs, dar şi după ce perioada de interviu s-a încheiat; ele cuprind date de observaţie, intenţii şi
ipoteze teoretice generate de cercetare. Notiţele descriptive sau de observaţie au formă de diagrame sau citări care
redau pe viu situaţiile de cercetare.
3. Redactarea raportului de cercetare se face după regulile clasice pentru cercetarea cantitativă.

Validitatea rezultatelor
În evaluarea lucrărilor de cercetare trebuie să se înţeleagă că metodele calitative au un potenţial mai mare
de detectare a comportamentelor şi proceselor sociale. De asemenea, utilizarea acestor metode permite descrierea
evoluţiei acestora, ceea ce asigură obţinerea unei teorii. În modelul cantitativ se porneşte de la o ipoteză, testată
printr-un protocol de anchetă foarte riguros. În cadrul metodelor calitative se produce o teorie pornind de la fapte
sau informaţii.
Interviul comprehensiv nu poate tinde spre o demonstrare a validităţii rezultatelor identică cu cea a
metodelor cantitative. El se înscrie într-un model de construire a obiectului care porneşte de la date de observaţie, în
concordanţă cu care se adună o serie de informaţii pentru a le verifica. Probele de validare depind de coerenţa
demersului de cercetare şi de adecvarea modelului explicativ la faptele reale.
Cronologic vorbind, există două tipuri de validare: imediată şi pe termen lung. În general este dificil de
obţinut o validare imediată a rezultatelor cercetării, căci rezultatele se pot verifica în timp, prin fiabilitatea lor.
Criteriile de validare sunt, pe de o parte, publicarea cercetării şi reacţiile pe care le stîrneşte ea, iar pe de altă parte
preluarea informaţiilor din acel raport de cercetare în cadrul altora şi analizele critice în care apare cercetarea
respectivă.
Ca instrumente complementare de validare există instanţele oficiale de evaluare (jurii etc), şi
transformarea datelor calitative în date cantitative însoţită de verificarea lor prin mijloace cantitative, dar acest
procedeu nu este foarte recomandat.
Validitatea unui model obţinut prin metode calitative ţine mai mult de coerenţa logică a discursului, de
susţinerea cu exemple clare, concrete, de inserarea corectă într-o realitate socială. Se recomandă unele instrumente
de control obiectiv, cum ar fi identificarea persoanelor intervievate, care permite reluarea cercetării pe un eşantion
mai mare şi validarea sa.
Focus grupul

Metoda numită focus grup este o metodă calitativă ce presupune ca tehnică interviul cu un grup de lucru şi
un moderator. Între focus grup şi alte tipuri de interviuri (tehnica grupului nominal, tehnica Delphi, tehnica
brainstorming şi sinectica, şi grupul de discuţii) există o serie de deosebiri.
Tehnica grupului nominal: utilizează interviul ca instrument principal de investigaţie, dar grupul este
constituit din persoane care nu comunică între ele (este un grup abstract). Moderatorul are rolul de a chestiona pe
rînd membrii, de a colecţiona răspunsurile şi de a lansa noi întrebări. Se utilizează şi atunci cînd se doreşte evitarea
efectului de halou.
Tehnica Delphi are ca scop obţinerea de indormaţii de la experţi, selectaţi pentru a constitui un grup
omogen, informaţii care să permită elaborarea unor previziuni de evoluţie socială. Ea presupune mai multe runde de
interviuri în sistem panel. În prima rundă, fiecare specialist trebuie să facă propriile previziuni asupra unui
eveniment social şi să le ierarhizeze. Moderatorul culege informaţiile, le analizează şi elaborează un chestionar în
care sunt expuse atît rezultatele obţinute, cît şi punctele problematice. Astfel, cei din grup re-conştientizează opiniile
tuturor şi divergenţele dintre ele. A doua rundă are scopul de a soluţiona problemele din prima rundă; se continuă
interviurile succesive pînă cînd soluţiile sunt calificate şi validate de către toţi participanţii.
Tehnica brainstorming presupune un grup format din persoane cu specializări în diferite domenii, un grup
eterogen. Pe parcursul discuţiilor se interzice cu desăvîrşire emiterea de critici la adresa vreunui anunţ formulat de

34
unul dintre participanţi. Scopul acestei tehnici este obţinerea unui număr cît mai mare de idei asupra unei probleme
date, indiferent de corectitudinea acestor idei. Interdicţia de a critica ideile este caracteristică acestei tehnici şi o
diferenţiază de focus grup.
Grupul de discuţii se utilizează în analiza relaţiilor şi modelelor de interacţiune între membrii unui grup
nestructurat.

Focus grupul
Permite obţinerea de informaţii de profunzime, care ţin de infrastructura atitudinilor şi opiniilor şi care
permit identificarea mecanismelor de formare şi de exprimare a atitudinilor şi opiniilor. Drehen şi Andersen (1991)
oferă două posibilităţi de utilizare a focus-grupului: în studii preliminare şi în studii de validare. Utilizarea în cadrul
studiului pilot ajută la obţinerea de informaţii clare despre cercetarea în cauză şi, de asemenea, se pot elimina o serie
de erori.
Ca orice metodă calitativă, focus grupul presupune o serie de competenţe din partea cercetătorului:
informaţii aprofundate din domeniul de cercetare, informaţii despre dinamica grupurilor mici şi abilităţi de
comunicare.
Limite ale metodei:
- în ceea ce priveşte conţinutul, acesta poate fi influenţat de efectele de grup; răspunsurile date sunt
răspunsuri ale acelei structuri grupale.
- din punctul de vedere al formei, informaţiile obţinute pot fi de tip emic şi etic. Datele obţinute în focus
grup se asociază cu caracteristica de emic, adică sunt adunate într-o formă naturală şi nu suntdirijate de moderatori;
informaţiile de tip etic sunt cele dirijate de către moderatori.
Avantajele metodei
- focus-grupul permite obţinerea de informaţii, descrieri de opinii, atitudini, credinţe etc;
- construieşte o comunicare naturală, mai reală decît în cazul interviului comprehensiv;
- face posibilă evidenţierea mecanismelor prin care se condiţionează evoluţia socială;
- permite înţelegerea mecanismelor care produc, susţin sau anihilează anumite atitudini;
- informaţiile au un grad crescut de fidelitate şi validitate; pentru creşterea validităţii, se apelează la focus
grupuri pereche sau paralele.
Numărul optim de persoane din cadrul unui focus grup este de 8 – 10.

Limite ale utilizării focus grupului

- rezultatele au o validitate relativă în raport cu populaţia generală, neputînd fi generalizate la acest nivel;
- rezultatele depind în foarte mare măsură de competenţele moderatorului;
- efectele de grup influenţează negativ rezultatele: efectul de polarizare, constînd în exagerarea opiniilor
exprimate de subiecţi sub influenţa presiunii grupului; efectul gregar, care constă în preluarea şi conformarea
opiniilor grupului; efectul group-think, care apare tot datorită presiunilor normative şi presupune deteriorarea
opiniilor emise de membrii grupului. Se poate întîmpla ca toţi membrii grupului să emită opinii identice încă de la
început. Efectele de grup survin fie datorită coeziunii ridicate a grupului, fie atunci cînd membrii grupului se cunosc
înter ei foarte bine.

Reguli de alcătuire a focus grupului

Selecţia membrilor se poate numi şi eşantionare teoretică; eşantionul se alege în funcţie de scopul cercetării
şi de ceea ce se consideră relevant. Există mai multe tipuri de eşantionare, în funcţie de criteriul de selecţie.
Un prim criteriu este eterogenitatea grupului; astfel se disting eşantioane omogene şi eterogene. Cele
omogene se utilizează în evidenţierea diferenţelor minime, deoarece opiniile exprimate sunt foarte asemănătoare,
fără a fi însă identice. Cele eterogene favorizează producerea efectelor de polarizare, obţinîndu-se opinii ce nu pot fi
obţinute într-un eşantion omogen. De asemenea, în eşantioanele eterogene se evidenţiază blocajele şi barierele din
comunicare existente între diferite categorii sociale, precum şi incompatibilităţile valorice şi de opinie.
În funcţie de relaţia existentă între membrii grupului, există eşantioane conflictuale, cu participanţi care-şi
exprimă opiniile într-un mod critic, şi eşantioane consensuale, care presupun respectarea spaţiului intim. Un număr
de persoane mai mare de 8 – 10 presupune apariţia spaţiului public, astfel apărînd inhibiţii.
Moderarea discuţiei de focus grup
Pregătirea pentru focus grup a moderatorului presupune stabilirea tematicii de discuţie, care se bazează pe
ghidul de interviu. Moderatorul stabileşte grupurile, hotărăşte momentul optim de desfăşurare a şedinţei (a cărei
durată este cuprinsă între o oră şio oră şi jumătate), alege locul desfăşurării şedinţei (se preferă locuri neutre).
Modalităţile de înregistrare a rezultatelor sunt audio (reportofon) sau audio-video.

Tehnici de discuţie:
- interviul comprehensiv: moderatorul construieşte o grilă de întrebări (deschise, de tipul „de ce?” sau
ipotetice „dacă ar fi... ce s-ar întîmpla...”);
- discuţia cu co-moderator;
- testele proiective cu jocuri de rol, situaţii dilematice.
Stiluri şi strategii de moderare

35
 Informaţiile se pot obţine în mod diferit, atît în funcţie de moderator, cît şi în funcţie de caracteristicile
grupului, corelate cu tipul de informaţii care se doresc a se obţine. Important: trebuie antrenaţi în discuţie toţi
participanţii. Se face prezentarea fiecărui participant; se apelează la protocol (cafea, ceai, răcoritoare etc); se pot
forţa primele răspunsuri prin întrebări ţintite pentru fiecare participant la grup.
Procedee de moderare:
- provocarea conflictelor şi stimularea polemizării;
- reformularea răspunsurilor;
- atenuarea nuanţelor şi conflictelor;
- evitarea efectelor de moralitate.
Stiluri de moderare:
- „avocatul diavolului”: un stil agresiv, în care moderatorul renunţă la moralitate şi argumentează diametral
opus faţă de opiniile grupului;
- empatic: presupune reformularea răspunsurilor în termeni afectivi, preluînd cuvinte care sunt utilizate de
către participanţi pentru a-şi descrie propriile stări afective;
- neutru: presupune tratarea echidistantă a problematicii discutate; moderatorul este cel mai puţin integrat în
grup, fără a se situa însă pe poziţie opusă faţă de membrii grupului.
Moderatorul, cu ajutorul co-moderatorului sau al înregistrărilor video, urmăreşte caracteristicile
participanţilor la discuţie:
- stabileşte care sunt atitudinile generale faţă de problematica discutată;
- observă gradul de interes pentru tema pusă în discuţie;
- determină în ce măsură răspunsurile sunt influenţate de dezirabilitatea socială;
- precizează conţinutul latent al răspunsurilor şi dacă acesta nu contrazice cumva conţinutul manifest;
- este mereu conştient de relaţiile care se stabilesc în cadrul grupului.

Clasificarea focus grupurilor:

După tema cercetată, acestea pot fi: politice, economice, mass-media, de marketing şi publicitate.
Prelucrara datelor:
Se apelează la decupaje ale discuţiilor sau pe categorii de participanţi. Se face o analiză de conţinut
cantitativă, sau calitativă atunci cînd se apelează la focus-grupuri succesive cu acelaşi grup de participanţi şi pe
aceeaşi temă.

Analiza de conţinut

Definiţie: Analiza de conţinut este o tehnică sau metodă care asigură crearea inferenţelor privind edificarea
obiectivă a caracteristicilor unui mesaj (Holstein, 1969). Cartwright (1954) definea analiza de conţinut ca fiind
descrierea obiectivă, sistematică şi cantitativă a oricărui comportament simbolic. Singleton considera că ideea de
bază în această metodă este aceea de a reduce întregul conţinut al comunicării la un set de categorii care reprezintă
anumite caracteristici de interes pentru cercetare (1988).
S. Chelcea (2001) consideră că analiza de conţinut reprezintă un set de tehnici de cercetare cantitativ-
calitativă a comunicării verbale şi non-verbale, în scopul identificării şi descrierii obiective şi sistematice a
conţinutului manifest sau latent, pentru a ajunge la unele concluzii privind individul şi societatea, sau privind
comunicarea însăşi, ca proces de interacţiune socială.
Deşi analiza de conţinut se asociază de obicei cu mesajul scris, ea este utilizată şi în analiza imaginilor, a
mesajelor orale etc. Analiza de conţinut este o metodă alternativă, complementară de studiu al comportamentului
uman, care oferă informaţii foarte obiective, deoarece reacţiile de dezirabilitate socială sunt absente.
Criterii de clasificare a documentelor
Iluţ (1997) clasifică documentele în funcţie de următoarele criterii: vechime, destinatar, accesibilitate şi
grad de încredere. Chelcea (1993) indică patru criterii de clasificare a documentelor: natura (scrise, imagistice,
audio), conţinutul informaţional (limbaj natural, limbaj cifric etc.), destinatarul (documente publice, documente
personale) şi emitentul (oficial sau neoficial).
Documentele fac obiectul mai multor tipuri de analiză: analiză de conţinut cantitativă şi analiză de
conţinut calitativă.
Analiza de conţinut cantitativă are ca scop stabilirea temelor, tendinţelor, atitudinilor, valorilor şi
modelelor prezente în diferite documente. Se utilizează atunci cînd se doreşte selectarea unor date din documente
care conţin informaţii complexe, cum sunt cele din mass-media, literatură, legislaţie, corespondenţă, jurnale etc. Nu
orice temă de cercetare permite utilizarea acestei metode. Ca urmare, se face distincţie între analiza de conţinut
calitativă în plan orizontal (interesează strict documentul în sine) şi cea în plan vertical (interesează de asemenea
cauzele acelui document şi consecinţele lui).
În funcţie de problema cercetată, de posibilităţile tehnice, de cantitatea de documente supuse analizei,
analiza va fi mai mult sau mai puţin extinsă.

36
 Etapele analizei de conţinut calitativă
1. Se stabileşte tipul de documente cu care se va lucra, în conformitate cu tema şi obiectivele studiului. De
exemplu, pentru tema „Atitudinea faţă de procesul de privatizare în industria românească în anii ’90”, materialele
folosite vor fi articolele de ziar, emisiunile TV sau radio pe această temă, din această perioadă.
2. Se parcurg materialele selectate şi se formulează unele ipoteze (ca soluţii temporare la problema de
cercetat). De asemenea, se transpune ipoteza în unităţi de analiză (categorii şi indicatori), procedură asemănătoare cu
operaţionalizarea conceptelor. Aceasta presupune construirea unei grile prin care se vor filtra materialele brute.
3. Se efectuează definirea unităţilor de analiză. Acestea sunt: unitatea de reperaj, reprezentată de lungimea
textului în care este regărită tema de studiu, şi unitatea de context, dată de lungimea minimă a textului care trebuie
citită pentru a descoperi dacă tema de studiu este prezentă în mod favorabil, nefavorabil sau neutru. De exemplu,
pentru un articol de ziar unitatea de reperaj este paragraful, iar unitatea de context este întregul articol. Unitatea de
context trebuie să fie mai mare decît unitatea de reperaj, pentru a putea permite identificarea atitudinii pozitive,
negative sau neutre. Prin numărarea unităţilor pozitive, negative sau neutre putem obţine o interpretare statistică a
documentului.
S. Chelcea stabileşte trei tipuri de unităţi de analiză: unitatea de înregistrare (acea parte din comunicare ce
urmează a fi cercetată), unitatea de context (acel segment al comunicării care permite a se determina tipul de
atitudine prezentată în document faţă de tema studiată) şi unitatea de numărare, care este în funcţie de cuantificare.
Ea poate fi coincidentă cu unitatea de înregistrare. De cele mai multe ori, se preferă ca unităţile de numărare să fie
caracteristici fizice evidente ale mesajului (lungime, durată etc). În analiza unor documente scrise mai putem stabili
unităţi de numărare tipografice: centimetrul, coloana, pagina etc.

Cele mai cunoscute procedee de analiză statistică a conţinutului:

- analiza frecvenţelor; este procedeul clasic şi constă în determinarea numărului de apariţii ale unităţilor de
reperaj şi de context în materialul analizat.
- analiza tendinţei are la bază analiza frecvenţelor şi permite surpinderea atitudinii faţă de o persoană sau
instituţie. Se determină numărul de apariţii ale unităţilor de reperaj şi de context în materialul studiat, după care se
stabileşte caracteristica unităţilor, care pot fi pozitive, negative sau neutre. Se calculează astfel indicele de analiză a
tendinţei (AT), după formula: AT = (F – D) / L, unde F reprezintă referirile favorabile, D referirile defavorabile, iar
L numărul unităţilor de analiză legate de temă. Indicele de analiză a tendinţei permite să se compare atitudinea
exprimată de o sursă cu atitudinea exprimată de o altă sursă.
- tehnica analizei evaluative a textului; presupune transformarea informaţiilor din text în construcţii
echivalente semantic, astfel încît să se precizeze foarte clar obiectul atitudinii. Analiza evaluativă presupune
identificarea tuturor informaţiilor din text referitoare la obiectul atitudinii, precum şi stabilirea şi acordarea de
ponderi informaţiilor (cuprinse între +3 şi -3). Ponderile permit stabilirea direcţiei şi intensităţi atitudinilor.
- analiza contingenţei permite evidenţierea structurilor de asociere a conceptelor. Frecvenţa de apariţie
asociată cuvintelor cheie în textul analizat (frecvenţa relativă) se compară cu pribabilitatea teoretică de asociere a lor
(valoarea de aşteptare). Dacă diferenţa este semnificativă, se concluzionează că asocierea nu este întîmplătoare, ci ea
se datorează unei particularităţi de stil sau intenţiei.

Avantajele analizei de conţinut cantitative

- Aduce rigoare în interpretarea documentelor, permiţînd depăşirea afirmaţiilor fără acoperire.

- Permite determinarea tendinţelor prezente în document şi caracterizarea unei perioade, epoci, structuri
sociale, comunităţi, şi compararea a două perioade, epoci etc.
- Întrucît documentele cu care se lucrează nu sunt provocate, efectul de dezirabilitate este nul.

Dificultăţi şi limite

1. Stabilirea grilei de categorii şi indicatori. Rotariu (1991) apreciază că o grilă trebuie să fie: exhaustivă
(să cuprindă toate categoriile ce caracterizează tema de studiu), exclusivă (să nu existe intersecţii sau suprapuneri
între categorii), obiectivă (categoriile stabilite să caracterizeze tema de studiu) şi pertinentă (adecvată scopului
urmărit).
2. Stabilirea validităţii şi fidelităţii datelor obţinute. Ca metode de validare se folosesc validarea de conţinut
şi cea de construct. Fidelitatea se poate estima doar cu ajutorul unui juriu de experţi. Analiza comparativă a
rezultatelor la care ajung experţii permite stabilirea indicatorului de fidelitate.
3. Volumul materialelor utilizate. Se procedează la o eşantionare a materialelor, ceea ce implică un risc mai
mare de a pierde informaţii.
4. Interpretarea atitudinilor transmise prin text. Ca modalitate de analiză, se apelează la inferenţe: directe,
atunci cînd considerăm că informaţia ca atare reprezintă atitudinea emitentului, şi indirecte (opuse) atunci cînd
considerăm că informaţia directă nu este adevărată, ci adevîrat este opusul afirmaţiilor făcute în text.

37
 Analiza de conţinut calitativă

Este cunoscută şi sub numele de: analiză calitativă prin teoretizare, sau analiză prin teoretizare ancorată,
sau analiză de conţinut iterativă.
Analiza de conţinut calitativă este o metodă care permite generaea inductivă a unei teorii asupra unui
fenomen cultural, social sau psihologic, prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice
(Muchielli, 1996). Se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss (1967) sub denumirea de grounded theory.
Cea mai importantă caracteristică a analizei de conţinut calitative este relativa independenţă. Această
metodă poate fi utilizată ca strategie generală de cercetare, care permite menţineea unui grad de autonomie teoretică
– nu trebuie să se raporteze la regulile unei anume teorii. Permite şi o autonomie tehnică, în sensul că permite
urmărirea în acelaşi timp a mai multor scopuri.
Ca orice altă metodă, analiza de conţinut are o serie de etape, începînd cu o codificare a informaţiilor şi
finalizîndu-se printr-o teorie. Între aceste extreme, analiza de conţinut calitativă presupune determinarea şi definirea
unor categorii sau concepte în care se încadrează informaţia analizată, stabilirea relaţiilor dintre categorii sau
concepte şi definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual.
Analiza de conţinut calitativă se bazează pe un examen sistematic al datelor. Ea presupune nu numai o
activitate metodică, ci şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiat. Prin lecturarea teoretică nuanţată
putem înţelege informaţiile transmise de material; rezultatele obţinute pe această cale depind de profesionalismul,
nivelul de cultură şi experienţa cercetătorului.
Teoretizarea înseamnă şi o modalitate de a înţelege faptele şi evenimentele. Această înţelegere presupune
inserarea evenimentelor concrete într-un context explicativ şi integrarea lor într-o altă schemă de analiză, care
permite reevaluarea informaţiilor bazale sau relevarea unor noi aspecte. Ceea ce se obţine este perfect ancorat în
datele empirice. Materialul este atît punctul de plecare al teoretizării, cît şi locul de verificare a ipotezelor de
validare a constructelor teoretice. Analiza de conţinut calitativă este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv,
conceptele definindu-se prin aproximări succesive. Nu există o ordine strictă de parcurgere a etapelor, fiind posibilă
omiterea sau revenirea.

Etapele analizei de conţinut calitative

1. Fixarea scopurilor şi a materialelor de analiză (se lucrează cu foi pe care se lasă un spaţiu liber în
marginea stîngă, pentru a putea fi notate diferitele observaţii pe parcurs).
2. Codificarea. Această etapă are ca scop eliminarea informaţiilor nesemnificative şi păstrarea celor
importante. Presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor prezente în materialul de bază. Se păstrează
sub formă de coduri doar informaţiile esenţiale. Cuvintele folosite pentru codificare trebuie să fie relativ apropiate
ca nivel de abstractizare şi generalizare cu cele din textul analizat. Pentru a codifica un material se pun întrebări de
genul: despre ce este vorba? ce este? ce se întîmplă aici? etc.
3. Categorizarea. Conceptul sau categoria desemnează un nivel superior de abstractizare. Categorizearea
reprezintă punctul de plecare din care conceptele se vor rafina şi vor fi tot mai adecvate realităţii empirice. Orice
categorie trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- o definire concisă şi adecvată;
- să se precizeze elementele distinctive;
- să se identifice elementele necesare ale conţinutului său;
- să se identifice formele de manifestare.
Întrebarea tipică pentru a stabili o categorie este: „Ce fenomen are loc aici?”
4. Relaţionarea. Presupune determinarea relaţiilor existente între informaţiile prezente la nivelul
categoriilor fixate în etapa anterioară. Relaţionarea presupune o activitate de sistematizare. Se lucrează simultan la
două niveluri: un nivel mai concret, care presupune analiza datelor de bază pentru a vedea dacă există o legătură
între acea categorie şi fenomenele pe care le desemnează, şi un nivel mai abstract, prin care se urmăreşte să se
determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja delimitate.
5. Integrarea. Permite definirea obiectului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Este o fază de
sinteză, care trebuie parcursă deoarece într-o analiză de conţinut calitativă există riscul ca, avînd multe concepte şi
relaţii între ele, explicaţiile să fie prea complicate. Nu trebuie pierdută din vedere, în această etapă, întrebarea: care
este problema principală, care este scopul studiului.
6. Modelarea. Activitatea principală de este cea de reproducere cît mai fidelă a relaţiilor structurale şi
funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat. În această etapă, întrebarea de bază este: care sunt
proprietăţile fenomenului, antecedentele şi consecinţele sale.
7. Teoretizarea. Înseamnă concret scrierea raportului de cercetare şi obligă la trei activităţi:
- eşantionarea teoretică, presupunînd reţinerea categoriilor care s-au repetat pe parcursul analizei de
conţinut ca fiind caracteristice fenomenului studiat;
- inducţia analitică, presupunînd căutarea cazului negativ (adică dacă, pornind de la aceleaşi elemente,
ajungem la o altă categorie, atunci demersul este nul);
- verificarea implicaţiilor teoretice; aceasta este tot o strategie de evaluare, şi constă în determinarea, la
nivelul unui fenomen, a validităţii teoriei concepute. Se verifică teoria prin aplicarea ei asupra unei alte baze de date.

38
 9.Metoda incidentului critic

Metoda incidentului critic presupune selectarea comportamentelor care sunt adaptative şi eficiente în
rezolvarea unor situaţii critice. Ca tehnici utilizate pentru culegerea datelor se folosesc: observaţia, chestionarul şi,
eventual, interviul.
H. Pitariu (1983) definea incidentul critic ca fiind acţiunea umană observabilă care este suficient de
completă pentru a permite efectuarea de inferenţe şi predicţii; un comportament poate fi considerat incident critic în
următoarele condiţii:
- acţiunea umană trebuie să fie o situaţie distinctă, cu limite bine definite;
- cauzele, ca şi urmările sale, trebuie să fie evidente, astfel încît să poată fi descrise semnificaţiile sale prin
raportare la persoană;
- descrierea situaţiei şi a comportamentelor umane prezente în situaţie trebuie să fie clară;
- comportamentele pozitive sau negative care se dezvoltă în situaţia respectivă trebuie să fie cazuri
extreme, pentru a putea fi considerate incidente.
Din perspectiva psihologiei sociale, metoda incidentului critic este o variantă a studiului de caz şi
presupune culegerea, cu ajutorul anchetei, a unor comportamente, situaţi sau factori care au determinat un salt în
bine sau în rău, o modificare de traiectorie în dezvoltarea unei persoane sau chiar a unei societăţi. Exemplu:
întîlnirea dintre Gauguin şi Van Gogh; prostituţia ca element de debut pentru consumul de droguri.

Analizată din perspectiva studiului de caz, metoda incidentului critic poate apela la: analogia formală,
analiza structurală şi fenomenologică; analiza jocurilor. Toate acestea sunt în în acest context tehnici, dar, la fel
ca şi observaţia şi chestionarul, se poate folosi şi ca metodă de sine stătătoare.

Analiza formală este operaţia de generalizare a descrierilor fenomenologice a unor situaţii, descriere care
presupune reperarea elementelor esenţiale ale unor situaţii din punctul de vedere al mai multor actori sociali
(participanţi, subiecţi, elemente ale populaţiei considerate), elemente care pot fi sintetizate şi care reprezintă teoriile
comune tuturor membrilor grupului. Analiza formală este o metodă semi-calitativă. Descrierea unor evenimente în
mod identic de către mai multe persoane se bazează pe mecanisme de schematizare, aşa cum sunt ele descrise de
analiza statistică.
Levy Lelois (1991) a demonstrat că există trei profesii relativ similare: cea de agricultor, cea de pescar şi
cea de miner. Pentru aceasta a folosit analiza formală. El a demonstrat că profesiile menţionate se raportează la
aceeaşi formă şi au cel puţin trei elemente comune: contactul direct cu natura şi efortul fizic crescut pentru
îndeplinirea unei sarcini; perceperea sau vizualizarea directă a rezultatelor muncii (grîu, peşte, minereu); riscul
crescut de intervenţie a unor catastrofe naturale, care pot distruge tot ce au realizat prin muncă o perioadă de timp.
Situaţiile de muncă sunt analoge din punctul de vedere al acestor caracteristici. Ca urmare, aceste profesii au o
formă comună, definită prin ansamblul elementelor descrise mai sus. Se pot descrie o serie de elemente
diferenţiatoare, dar ele nu sunt considerate esenţiale deoarece tratarea afectivă specifică fiecăreia în parte este
comună tuturor.

Analiza formală presupune utilizarea chestionarului ca tehnică de culegere a datelor; întrebările urmăresc
obţinerea elementelor componente ale formei, relaţiile dintre ele şi care sunt evenimentele care pot distruge o
evoluţie.

Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de cazuri distincte, care descriu acţiuni şi situaţii
şi care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii asemănătoare structural din punctul de vedere al
trăirilor subiective ale actorilor. Concret, se alcătuieşte o colecţie de acţiuni ale unor actori umani, urmată de o
interpretare globală a sensului acţiunii. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:
- alcătuirea unei colecţii de cazuri (anamneze cu mai multe persoane);
- alcătuirea cazurilor pe categori apriori analoge;
- descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoge în fiecare dintre cazurile descrise;
- alcătuirea unui tabel, astfel încît să poată fi descrise şi comparate situaţiile şi elementele componente
(situaţiile pe coloane şi elementele componente ale cazurilor pe linii);
- analiza informaţiior care se regăsesc pe coloane şi concluzionarea asupra sensului de evoluţie a situaţiei;
- analiza globală a bazei de date (coloane plus linii) şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor.

39
 Un autor a studiat cu ajutorul acestei metode cauzele suicidului. El a făcut interviuri în spitalele de urgenţă.
Iată datele pe care le-a obţinut:

Microsituaţia
Cazul Evoluţia Efectele Momentul de conflict
I Mama şi-a dorit un băiat; în - Eşec şcolar; O discuţie mai aprigă cu mama,
copilărie, fata a fost crescută - Opoziţie puternică faţă de care o pedepseşte interzicîndu-i să
de bunicii materni; tatăl moare tatăl vitreg. mai iasă din cameră. Mama pleacă
cînd fata avea 10 ani. din cameră şi închide uşa, iar fata
încearcă să se sinucidă, avînd
certitudinea că mama o părăseşte şi
nu o va mai iubi.
II După moartea tatălui, fata este - Reacţie de rebeliune; Mama şi sora mai mare o ameninţă
dată spre creştere unei familii - Violenţă faţă de mamă şi de că o vor interna într-o instituţie
de la ţară. După vacanţă surori (mai ales faţă de sora socială.
revine la mama ei, dar are mai mare);
dificultăţi de reinserţie. - Enuresis nocturn.
III Mama este al treilea copil din - Certuri repetate; Soacra o ameninţă că o dă afară.
opt fraţi, fiecare cu alt tată. - Conflicte cu persoanele
Pînă la 14 ani este copil de avînd acelaşi statut;
suflet într-o casă unde - Abandon al propriului copil.
lucrează ca servitoare; la 14
ani ajunge într-o instituţie
socială, de unde pleacă la 16
ani şi se căsătoreşte.
IV Ultimul dintre 14 fraţi; părinţii - Alcoolism încă din Soţia îi reproşează că nu lucrează,
bătrîni îl cresc pînă la 7 ani, pubertate; iar declară că a simţit că va fi
după care intră în grija unuia Crize frecvente de delirium aruncat în drum (sentimentul lipsei
dintre fraţii mai mari. Se tremens după adolescenţă de protecţie.
căsătoreşte.
În primul caz este vorba despre un debut în viaţă marcat de abandon, lipsă de protecţie, de siguranţă, lipsa
unui sentiment de apartenenţă. În al doilea caz survine o evoluţie negativă: opoziţia, globală şi constantă, la regulă,
ca modalitate de a atrage atenţia. În al treilea caz este vorba despre lipsa afectivităţii şi a protecţiei, nesiguranţă;
conflict cu o persoană apropiată; teama de abandon. Sinuciderea poate fi o cale de răzbunare, de şantaj sau de
evadare.
Analiza jocurilor presupune fixarea şi formalizarea ciclurilor repetitive de interacţiune dintre actorii sociali.
Formalizarea explicitarea regulilor implicite care par a guverna schimburi sistematice între actori şi care se
finalizează prin obţinerea de avantaje şi beneficii de către fiecare dintre cei implicaţi în situaţia respectivă.
Psihologia socială şi clinică au demonstrat că între indivizi există interacţiuni care se conformează unor
scheme susceptibile de a fi clasificate şi reproductibile la nivelul altei situaţii. Aceste scheme se numesc tranzacţii;
ca urmare, putem analiza jocurile prin prisma analizei tranzacţionale.
Prin repetitivitate, aceste reacţii aduc beneficii care au lipsit în copilăria mică. Persoanele caută un anumit
tip de relaţii şi caută să impună anumite comportamente care le permit să suporte socialul şi să se integreze în social.
Aceste reacţii repetitive se numesc joc nu prin prisma aspectului ludic al acţiunii, ci pentru că reprezintă un sistem
de interacţiuni în care schemele succesive par a fi determinate de reguli. Sistemul descris astfel poate fi considerat
un joc.
La o analiză a mai multor familii se observă regula jocului conjugal „fără tine”, a cărei cauză este teama de
a înfrunta o situaţie. Jocul intelectiv între două persoane este un joc repetitiv care se dezvoltă pentru a asigura
fiecărui participant sentimentul de securitate, dar şi de a nu se confrunta cu o serie de evenimente pe care le
consideră periculoase. Anamneza poate determina care evenimente din viaţa persoanelor au determinat dezvoltarea
unor asemenea comportamente, şi aceste evenimente se numesc situaţii critice.

Aplicaţii ale metodei incidentului critic:

1. Scala de evaluare cu ancore comportamentale (cu expectanţe comportamentale), dezvoltată de Smiths
şi Candell (1963); acest tip de scală diferă de cele clasice atît sub aspect constructiv, cît şi pentru că nu mai apelează
la cifre, ci apelează la descrieri de comportamente ca modalităţi de evaluare. Criterii:
- factorul de performanţă trebuie să fie definit cu acurateţe;
- ancorele trebuie să descrie cu multă precizie categoriile de performanţă;
- răspunsul evaluatorului trebuie să fie dirijat prin urmărirea unor instrumente precise cu scala.
Pentru informaţii suplimentare: H. Pitariu – „Managementul resurselor umane”; M. Dincă – „Teste de
creativitate”.

40
 2. Metoda grupului critic (1957) permite stabilirea unor paşi eficienţi în desfăşurarea unei activităţi la
care participă un număr mare de persoane, aparent dezorganizate şi cu risc mare de haos. Se utilizează în activitatea
organizaţiilor mari şi în special în organizările uzinale. Ca urmare, timpul de lucru se poate reduce la jumătate.
Această metodă de utilizare eficientă a timpului de lucru porneşte de la premisa că o acţiune, oricît de complexă,
poate fi descompusă în acţiuni simple şi evidente, care să marcheze începutul şi sfîrşitul etapelor. Acţiunile pot fi
simultane asu succesive; ordinea lor tehnologică sau logică poate fi redată prin arce şi noduri. Vezi S. Chelcea –
„Chestionare de investigaţie sociologică”, pag. 135 – 136.

Cross-culturalitatea

Din punctul de vedere al psihologiei, apariţia cross-culturalităţii se datorează lărgirii domeniului funcţional
al acestei discipline. Raţiunea de a fi a psihologiei cross-culturale este aceea de a susţine o interacţiune cît mai
eficientă între culturi, în baza explorării fiecărei culturi în parte.
În 1992, psihologia cross-culturală a fost definită ca fiind studiul similitudinilor şi diferenţelor la nivel
individual, în grupuri şi culturi etnice diferite, studiul comparativ între variabilele psihologice şi cele socio-culturale,
ecologice, biologice, precum şi evoluţia intrinsecă a acestor variabile.
Un protocol metodologic standard în psihologia cross-culturală trebuie să cuprindă în mod obligatoriu:
- procedura, modalitatea de descoperire;
- caracteristicile transferului de informaţii;
- testul ca instrument de evaluare.
Testul este foarte important, pentru că trebuie găsite acele teste care pot funcţiona similar în culturi diferite;
ca urmare, testele trebuie verificate pentru a se vedea dacă ele funcţionează şi în alte culturi.
Emic şi etic în psihologia cross-culturală
Termenul de emic redă imaginea constelaţiei comune referitoare la multitudinea componentelor dintr-un
mediu socio-cultural; el se referă la reprezentarea asupra realităţii imediate a persoanelor care fac parte dintr-o
anume comunitate.
Termenul de etic se referă la o imagine din exterior asupra realităţii unei comunităţi, culturi, imagine care
rezultă în urma unor cercetări sistematice.
Domenii, direcţii de aplicare:
- studii asupra motivaţiei şi valorilor;
- studii privind raportul individualism-colectivism;
- studii asupra stereotipurilor asociate caracteristicilor de gender (de rol sexual);
- studii asupra caracteristicilor inteligenţei în diferite societăţi (inteligenţa raţională, emoţională etc).

10.Întocmirea unui proiect de cercetare.

Psihoterapia are un suport filozofic ( bazat pe logică : ” iubitori de înţelepciune”) care se schimbă cel mai
greu; şi un suport metodologic ( bazat pe ştiinţă : tipurile de validitate ) care se schimbă pe parcursul vieţii sau a
timpului.
Paradigma pozitivistă ( în cercetarea calitativă) răspunde la întrebarea : „Care este cauza
comportamentului meu ? ”, răspunsul fiind dat de raţiune.
Paradigma hermeneutică răspunde la întrebările de tip : „De ce ? , Ce simţi ?”, fiind o interpretare proprie
a psihologiei; de asemenea răspunde şi la întrebările : „Ce mă determină pe mine ? ,De ce eu simt aşa?”, răspunsul
fiind datorită voinţei şi scopului.
Paradigma fenomenologică, care este bazată pe mecanisme, răspunde la întrebarea : „ Care sunt
mecanismele care mă fac să cred că voinţa este baza comportamentului ?”.
Asemănări şi deosebiri între cercetarea cantitativă şi cercetarea calitativă.
În cercetarea cantitativă rezultatele sunt :
- regulamentare, clare
- ipotezele se stabilesc înainte
- obiective
- prelucrare statistică
În cercetarea calitativă ( comprehensivă ) rezultatele sunt:
- subiective
- măsurarea se face prin ceilalţi
- validarea se face prin semnificaţie
- generalizarea este analitică
În cercetarea calitativă flexibilitatea este foarte mare. Ipoteza este un scop, dar nu o condiţie. Se ţine seama
de context – realitatea socială şi de principiile explicaţiei şi flexibilităţii.
Principiul explicaţiei presupune că trebuie să le spui participanţilor la ce se aşteaptă de la ei.
Principiul flexibilităţii presupune că totul poate fi schimbat pe parcursul cercetării.

41
 Prezentarea unui model de cercetare cu titlu : „Influenţa stresului la locul de muncă asupra
întârzierilor, prezenţei, punctualităţii la locul de muncă”

1. Realitatea este obiectivă: fabrica are 1000 de oameni, iar în ultimele 2 luni au fost 214 întârzieri
2. Cauză explicativistă: stresul cauzează întârzierile, fenomenul oboselii acumulate duce la o prezenţă mai
scăzută şi neîncadrare în timp
3. Spaţiul manifestat : fabrica ( locul unde se întâmplă )
4. Natura realităţii vizate : stresul social este extensia actorului social
5. Relevanţa punctelor de vedere : ipoteza cercetării ne arată că dacă scad stresul social va scădea şi
numărul de întârzieri
6. Relaţia dintre cercetători şi subiecţi : se face din exterior, testarea se face în grup, nenominalizat
7. Relaţia dintre ipoteze: am ipoteza şi am constructul. Se verifică ipotezele prin intermediul rezultatelor
aflate, după evaluare şi posibilitatea implementării datelor pentru alte organizaţii şi grupuri
8. Selecţia unităţilor de cercetare efectivă din populaţia vizată: eşantionul statistic ales este de 1000
9. Timpul scurt de aplicat : 2 luni
10. Metode principale : experimentul, ancheta cu chestionar standardizat, observaţia sistematică din
exterior
11. Natura datelor obţinute: valide-fidele: de conţinut şi de construct
12. Stilul raportului de cercetare: obiectiv, clar, la obiect, structurat, grafice, tabele, limbaj adecvat şi
natural
13. Se aplică preponderent disciplinelor socio-umane: psihologie organizaţională, socială, sociologie,
ergonomie, medicina muncii, protecţia muncii, evaluarea riscurilor şi prevenirea accidentelor

Concluzii şi discuţii :
- interpretarea psihologică a rezultatelor
- legătura cu problemele sau cu problema iniţială
- noile teorii în psihologie
- continuarea cercetării
Bibliografie:
Se prezintă sursele:

COMPONENTELE CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE : ETAPE

I. INTRODUCERE
II. PREZENTAREA METODELOR
III. CONCLUZII ŞI DISCUŢII
IV. BIBLIOGRAFIE ŞI MATERIALE

I. INTRODUCERE :
a) – problema
b) – obiectivele
c) – ipotezele

II. PREZENTAREA METODEI:

a) – subiectul (subiecţii) sau obiectul de cercetare
b) – instrumente şi materiale
c) – designul (măsurarea variabilelor)
d) – prezentarea cercetării
e) – analiza datelor ( statistica matematică, analiza tematică de conţinut, triangulaţia)

III. CONCLUZII :
- analiza psihologică a datelor aprioric – analizarea datelor înainte
- analiza psihologică a datelor aposteoric – analiza datelor după
- analiza datelor totale – arată limitele cercetării

IV. BIBLIOGRAFIE
- prezentarea surselor (citate, texte, publicaţii, contribuţii, etc.)

I. INTRODUCERE
a) PROBLEMA : - ALEGEREA PROBLEMEI ŞI MOTIVAREA PROBLEMEI
..între ceea ce este acum şi ceea ce eu doresc...
Relaţia : ce ştim acum şi ce vrem să ştim!
Fixarea problemei : în funcţie de asta va urma restul...

42
 MOTIVAREA PROBLEMEI : de ce este importantă pentru mine, actualitatea problemei, influenţarea
zonelor, descoperiri, clarificarea unor elemente de metodologie, îmbunătăţirea situaţiei, demers teoretic pentru alte
cercetări, bază de la care se pleacă.
b) OBIECTIVE : - CE SE VREA SĂ SE FACĂ
Trebuie definite ca să poată fi evaluate foarte clar:
- să fie specifice
- să le putem măsura
- să le încadrăm bine în timp
- ne vom folosi de metodologie
- avem cazuri 1,2, 3, etc – nu descriem cazul
- ce fel de caz : holistic, cu un singur subiect, caz multiplu, sau alt caz cu unităţi de analiză înglobate
- să folosească metoda triangulaţiei
- să spunem de ce nu folosim anumite aspecte (psihologie, psihoterapie, relaţiile părinţi-copii,
îmbunătăţirea relaţiilor părinţi – copii.
În funcţie de obiective cercetarea poate fi empirică sau nonempirică
Dacă este o cercetare empirică – relaţiile sunt observabile acum şi poate fi realizată prin 3 demersuri.
Dacă este o cercetare nonempirică – au fost făcute observaţii.

CERCETAREA EMPIRICĂ
1. INDUCTIV ( observare după o teorie – demers inductiv pentru a stabili ipoteze), DEDUCTIV (fixarea
ipotezelor cercetării), INDUCTIV ( pentru a verifica şi pune în concordanţă observaţia actuală cu metoda de
observare)
2.INDUCTIV, INDUCTIV. În cercetarea calitativă ipoteza poate să nu apară.
Observaţia duce la datele din teren. Analiza la ceea ce a fost şi la ceea ce este. Se mai numeşte şi dublu
inductiv.
3. INDUCTIV SIMPLU. Nu există ipoteze. Efectul psihoterapiei adleriene în rezolvarea cazurilor de atac de
panică

TRIANGULAŢIA – ESTE O STRATEGIE A CERCETĂRII CALITATIVE CARE POATE VALIDA

CERCETAREA NOASTRĂ.
TRIANGULAŢIA POATE FI:
- Triangularea datelor : -spaţială – reprezentativă ( ruşinea, bucuria)
-temporală – ce s-a întâmplat când
-subiecţilor – lot reprezentativ, grup omogen sau nu
- Triangularea cercetărilor : validarea prin semnificaţie
- Triangularea metodelor : se folosesc metode calitative (ISV, A.T, Metafora, Ordinea naşterii) –
conţinut calitativ şi metode cantitative (statistica, etc.)
- Triangularea teoriei : folosirea şi a instrumentelor mai multor tipuri de tehnici şi diferite
abordări
- Triangularea nedefinită : evaluarea tendinţelor comportamentale înainte de intrare în
cercetare.

c) IPOTEZELE
Reprezintă o prezumpţie deductivă dintr-o teorie.
Sunt în relaţie cu teoria.
Dacă......atunci....... (în cercetarea cantitativă)
Sunt diferenţe între ipoteze şi afirmaţii.

II. PREZENTAREA METODEI :

a) subiecţi – alegerea unui lot repezentativ sau studiu de caz, dacă vrem validitate externă atunci
apelăm la un eşantion reprezentativ şi generalizăm; dacă vrem validitate internă atunci alegem metode
metode de cercetare calitativă şi reprezentativ va fi cazul.
b) instrumente şi materiale – instrumente proiective
c) designul cercetării – structura variabilelor puse în legătură cu obiectivele, ipotezele cu
instrumentele de cercetare; - cadrul care corelează cercetarea propriu zisă.
d) prezentarea cercetării : clar, detaliat, este o procedură
e) analiza datelor : în funcţie de cercetare- cantitativă sau calitativă.

III. CONCLUZII :
- interpretarea psihologică a rezultatelor-analizei aprioric
- legătura cu problema iniţială
- noile teorii (după ce avem totul putem face evoluţia psihologiei)
- se poate continua cercetarea

43
IV. BIBLIOGRAFIE :
-se prezintă sursele

MODEL DE PROIECT DE CERCETARE 1

I. INTRODUCERE
a) Problema
Prezentarea unui model de cercetare cu titlu : „Potrivit teoriei, personalităţile de tip border-line sunt marginalizate şi
dezadaptate, excluse social şi familial ”
b)Obiectivul
Studiul personalităţii de tip border-line la nişte clienţi cu vârste cuprinse între 28 şi 35 de ani, de sex feminin, în
cadrul familial, în abordarea adleriană
c)Ipoteza
- nu este
II. PREZENTAREA METODEI
a)SUBIECŢI :A.T.: - 35 ani, economistă, necăsătorită; un copil; copil unic; internări repetate la clinici de psihiatrie,
2 tentative de suicid, abandonul copilului, abateri la serviciu
V.R. :-28 de ani, profesoară, căsătorită; fără copil; a doua născută; neînţelegeri repetate cu soţul, neadaptare
profesională, fugă de la domiciliu.
M.T.:- 30 ani, contabilă, divorţată, 2 copii; prima născută, impulsivă, nu rezistă la stres şi frustrări; tentativă de
suicid recentă; relaţii interpersonale proaste
b)INSTRUMENTE ŞI MATERIALE :I.S.V.; A.T.; metafore; evaluare clinică ( DSM-IV), interviul
semistructurat
Variabile: socializarea, agresivitatea, afectivitatea, abandonul familial, tentativa de suicid
c)DESIGNUL CERCETĂRII :observarea situaţiilor şi a acuzelor raportate de clienţi vis-a-vis de capacitatea de
relaţionare şi de rezolvare de probleme în situaţii concrete: familie, serviciu, societate
Raportarea observaţiilor din teren la aspectele teoretice privind modificarea sau îmbunătăţirea situaţiei actuale a
clienţilor.
d) PREZENTAREA ÎN SINE A ACERCETĂRII şi a laturii tehnice: povestirea ( naraţiunea )
e) ANALIZA DATELOR şi raportarea stilului de viaţă la sentimentele de inferioritate şi neadecvare: cercetarea
este calitativă; sunt 3 studii de caz; diagnosticele clinice au fost confirmate; A.T. au corelat cu I.S.V. şi cu abordarea
clinică; funcţionarea lor indică necesitatea efectuării unui terapii combinate : medicamentoase şi psihoterapeutice;
corelaţii între stilul vieţii clienţilor şi a situaţiilor concrete de manifestare.
III.CONCLUZII
-analiza datelor ne arată că personalitatea de tip border-line influenţează în mod negativ viaţa
socială, familială; accentuează sentimentul de neadecvare, inferioritate şi comuniune socială;
- reduce mult capacitatea de răspuns şi autoprotecţie din cauza stărilor repetate de stres, anxietate,
depresie, etc.
-limitele cercetării : valabile pentru cazuri diagnosticate
IV.BIBLIOGRAFIE
-DSM-IV
-STILUL VIEŢII

44
 ANEXE
ANEXA 1
CERCETAREA CALITATIVĂ
(Material preluat din Metode de cercetare în psihologie, autor Margareta Dincă)

Paradigma comprehensivă, căreia i se supun cercetările calitative, consideră pe de o parte că psihismul nu

este integral prezent în comportamentul manifest, şi pe de altă parte neagă teza independenţei posibile între conduita
de măsurat, observat şi percepţia ei obiectivă. Conform acestei teorii, obiectivitatea cercetătorului este o iluzie. G.
Devereux preciza în 1980, că în ştiinţele socio-umane trebuie să se ţină cont şi de cercetător, iar trăsăturile acestuia
ca individualitate umană sunt vrând-nevrând implicate în activitatea de cercetare şi pot influenţa rezultatele. Ca
urmare, cercetătorul va trebui să apeleze la observaţia participativă (în locul observaţiei sistematice, propusă de
pozitivişti), care obligă la implicarea directă, nemediată.
Pentru a îndrepta neajunsul propriei noastre condiţii umane (incapacitatea de a fi total obiectivi), autorul
propune validarea de semnificaţie ca moment obligatoriu al cercetărilor calitative. Această metodă se aseamănă cu
principiul obiectivitătii, bine cunoscut în psihologia generală, şi anume validarea de semnificaţie este obţinută printr-
o analiză obiectivă şi critică a datelor intermediare şi finale ale unei cercetări de către un grup neutru. Aceşti „alţii"
(în sensul utilizai de Paveleu) pot fi cercetători sau specialişti în acelaşi domeniu. Dacă raportul (intermediar sau
final) este apreciat ca fiind inteligibil şi coerent, atunci cercetarea este obiectivă.
Datele de cercetare calitativa nu pot fi generalizate, dar nici nu îşi propun acest scop. Ea ţinteşte la o analiză
de profunzime a caracteristicilor unui segment al realităţii sociale; cu alte cuvinte, mai puţine cazuri, dar mai multe
detalii.
Principiile de baza ale metodologiei calitative
Metodologia calitativă este considerată uneori a fi „tot ce nu este metodologie cantitativă”, sau „un supliment
al metodelor cantitative”, sau „o alternativă a acestora”. Considerăm punctul devedere conform căruia metodologia
calitativă este o alternativă la metodele tradiţionale drept cel mai apropiat de adevăr, cu precizarea că metodologia
calitativă s-a structurat în timp şi presupune o serie de caracteristici proprii, chiar dacă, aşa cum vom vedea, ea nu
este atât de diversa, de extinsă precum „adversara” sa, metodologia cantitativă.
Lamneck, în 1988, formula principiile metodologiei calitative.
Acestea sunt:
• Principiul deschiderii. Cercetarea calitativă nu are o structură predeterminată, prin ipoteze şi proceduri care să îi
limiteze evoluţia. Ipotezele reprezintă un scop al cercetării, nu o condiţie.
• Principiul comunicării. Studiile calitative presupun întotdeauna directa participare a cercetătorului şi, implicit,
comunicarea face-to-face între acesta şi participanţi. Participarea cercetătorului, implicarea directă, nu trebuie
înţeleasă ca o dependenţă a acestuia de respondent, ci ca un travaliu comun pentru a obţine un maxim de informaţii
despre realitate. Participanţii definesc, explică şi interpretează realitatea, în timp ce cercetătorul selectează ceea ce
este esenţial, comun, definitoriu pentru faptul social.
• Principiul realităţii sociale ca proces. Scopul cercetărilor este acela de a identifica modul de construire a pattern-
urilor comportamentale (individuale sau sociale) şi de a defini sensul acţiunilor umane.
• Principiul reflexivităţii şi analizei. În cercetarea calitativă, fiecare simbol sau sens este considerat a fi reflexul
contextului în care a luat naştere. Analiza acestora presupune o metodă flexibilă, care să surprindă schimbările
contextuale.
• Principiul explicaţiei. Cercetătorul explică în amănunt participanţilor la cercetare ce se aşteaptă de la ei şi care este
procedura de lucru. Analiza datelor are scopul de a descrie şi de a teoretiza un proces social.
• Principiul flexibilităţii. Metodologia calitativă este flexibilă din multe puncte de vedere (spre exemplu, în alegerea
metodelor şi a procedeelor), iar designul se poate schimba pe parcursul cercetării, în funcţie de cerinţele contextului.
Trăsăturile caracteristice metodologiei calitative sunt următoarele:
• se ocupa de cercetarea situaţiilor reale, nu de experimente de laborator;
• utilizează analiza inductivă, care presupune selecţia datelor esenţiale dintr-un număr mare de clemente de amănunt;
• se ocupă de cercetări holistice, în sensul în care fenomenul social este înţeles şi analizat ca un sistem complex, care
în totalitate are o semnificaţie diferită, alta decât suma părţilor componente;
• colecţionează date calitative, detaliate, descrieri de „amănunte sociale";
• presupune participare personală şi raţionamente de tip insight, ceea ce înseamnă că cercetătorul nu poate apela la
operatori de interviu;
• abordarea calitativă a socialului este o abordare dinamică a fenomenelor, care presupune abilitatea de adaptare la
schimbările care intervin. Se consideră ca nu se poate lucra conform unui plan antestabilit structurat, ordonat
şi.,bătut în cuie", căci societatea este evolutivă, şi tocmai această evoluţie trebuie descrisă;
• fiind orientată pe unicitate, presupune acceptarea de la debut a ideii că fiecare caz este unic şi, prin urmare, trebuie
cercetat ca atare;
• utilizează analiza , ceea ce înseamnă plasarea fiecărui eveniment social într-un cadru istoric şi temporal bine
definit;
• obligă cercetătorul la neutralitate empatetică, presupune capacitatea acestuia de a rămâne neutru şi, în acelaşi timp,
de a percepe empatic trăirile subiecţilor studiaţi;

45
• cercetarea calitativă are un design de cercetare flexibil, în care cercetătorul să se poată mişca independent (Pauon,
1993).
Domenii în care este utilizată predominant metodologia calitativă
• Ecologia umană, ştiinţa care se ocupă de descrierea parttern-urilor comportamentale cotidiene;
• Ecopsihologia, ştiinţa care investighează relaţiile dintre indivizi şi mediul social pentru a identifica modalităţile de
adaptare umană;
• Etnografia, ştiinţa care surprinde modul în care cultura influenţează dezvoltarea umana;
• Antropologia cognitivă, ştiinţa care studiază indivizii din perspectiva schemelor şi categoriilor mintale
interrelaţionate;
• Comunicarea, ştiinţa care se ocupă de modalităţile de interacţiune verbale sau nonverbale.
Analiză comparativă a modelului cantitativ de cercetare cu modelul calitativ de cercetare
Sarantakos a propus în 1994 această comparaţie, spunând: „Dacă prima etapă (pregătirea) în cazul unei
abordări cantitative presupune un obiectiv bine specificat, o ipoteză formulată ferm şi definitiv, ca şi
operaţionalizarea conceptelor utilizate în studiu, în cercetarea calitativă această etapa obliga la formularea unor
obiective mai generale, mai puţin structurate, ipotezele se pot formula şi pe parcursul cercetării, iar operaţionalizarea
conceptelor nu este o procedură necesară". Se mai pot preciza o serie de deosebiri între cele doua abordări:
• Din punctul de vedere al design-ului de cercetare:
- într-o abordare cantitativă, design-ul este planificat cu multă atenţie şi acurateţe din debut; loturile de subiecţi sunt
selectate conform unor criterii antestabiiite; se precizează metodele de colectare a datelor şi, corelativ, tipul de
analiză statistica, de asemenea la începutul cercetării.
- într-o abordare calitativă, design-ul este planificat, dar nu este restrictiv (etapele nu sunt fixate într-o ordine
riguroasă înainte de a debuta studiul); se respectă o serie de criterii de selecţie a participanţilor, dar criteriul de
reprezentativitate nu este la fel de important; metoda de lucru se precizează de la debutul studiului.
• Din punctul de vedere al etapei de colectare de date:
- în abordarea cantitativă, colectarea datelor poate fi făcuta atât de cercetător, cât şi de persoane instruite sa aplice
diferite probe, adică şi de operatori de cercetare.
- în abordarea calitativă, aplicarea probelor şi culegerea de informaţii se face doar de cercetător (nu se apelează
niciodată la operatori de cercetare).
• Din punctul de vedere al analizei datelor.
- în abordarea cantitativă se utilizează analiza cantitativ-statistică.
- în abordarea calitativă se utilizează analiza calitativă, care are loc simultan cu colectarea datelor sau pe măsură ce
informaţiile se colectează, se analizează şi pot deschide noi direcţii de cercetare.
• Din punctul de vedere al interpretării:
- într-o abordare cantitativă, interpretarea datelor se face prin generalizare inductivă.
- într-o abordare calitativă, interpretarea se realizează prin generalizare analitică.

Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi cea calitativă

Metodologia cantitativă Metodologia calitativă

1. Considerarea Obiectivă, simplă, unică,
realităţii psihologice măsurabilă
2. Relaţia cauză -efect Raţionamente nomotetice, care
permit stabilirea de relaţii cauzale
şi corelaţionale.
Subiectivă, problematică, holistică, un
construct social.
Raţionamente non-deterministe, fără utilizarea
relaţiei cauză-efect în explicaţii. Interesează
cauzalitatea circulară şi simbolică

3. Abordarea realităţii Negarea complexităţii Aprofundarea şi descrierea complexităţii

4. Demersul logic Deductiv, nomotetic, bazat pe Inductiv, idiografic, interpretativ, logica

reguli stricte verificabile
5. Metodele Cantitative, matematice, utilizarea
statisticii „in extenso"
6. Rolul cercetătorului Poate fi pasiv, interpretează
informaţiile, nu este obligat să
participe la cercetări putând utiliza
operatori de interviu ş.a.
7. Modalităţi de Generalizări inductive, abordări
generalizare nomotetice
descoperirii.
Calitative, cu mai puţin interes pentru
statistică, analiză calitativă respectând
principiul validării de semnificaţie
Activ, ia parte direct la cercetare, este implicat,
nu se utilizează operatori de interviu
Generalizări analitice sau conceptuale

46
 Validitatea în cercetările calitative. Tehnica validării prin triangulaţie.

Tehnica triangulaţiei este utilizată pentru validarea rezultatelor obţinute într-o abordare calitativă. Ea este o
strategie prin care cercetătorul suprapune şi combină mai multe tehnici de culegere a datelor pentru a compensa
pierderile de informaţii inerente fiecărei metode.
Originea termenului triangulaţie este topografia. Transferat în ştiinţele sociale şi umane, conceptul
presupune o serie de activităţi de verificare succesivă a informaţiilor culese. Mai exact, cu cât numărul de informaţii
asupra unui fenomen este mai mare şi cu cât analiza se face din mai multe unghiuri, cu atât certitudinea rezultatelor
este mai mare.
Motivele pentru care se recurge la triangulaţie ca tehnică de validare sunt următoarele;
- fenomenele umane sunt dinamice şi evolutive;
- utilizarea unei singure tehnici de culegere a datelor nu este suficienta pentru a se obţine informaţii corecte.
Triangulaţia permite ca interpretările cercetătorului să fie mai obiective şi îl susţine în utilizarea mai multor
surse de verificare. Conform lui N.K. Denzin (1989), există patru tipuri de triangulaţie. Clasificarea făcută de G.
Becker (1996) precizează cinci tipuri; dintre acestea, primele patru sunt identice la cei doi autori.
• Triangulaţia datelor permite creşterea numărului de probe, nuanţarea sau evidenţierea unui număr mai mare de
faţete ale fenomenului studiat. Triangulaţia datelor se poate face în trei direcţii: a) triangulaţie spaţială: cercetătorul
va urmări determinarea aceloraşi caracteristici ale fenomenului în contexte diferite, pentru a evidenţia convergenţa
sau divergenţa rezultatelor; b) triangulaţia temporală: cercetătorul consideră dimensiunea evolutivă a fenomenului
studiat, deci va face o analiză longitudinală;
c) triangulaţia subiecţilor: cercetătorul analizează fenomenul-ţintă la diferite niveluri: individual, interactiv, colectiv.
Justificarea acestei abordări consta în însuşi modul de existenţă al indivizilor.
• Triangulaţia cercetătorului presupune participarea unui număr de minimum doi cercetători la un studiu.
Observaţiile şi interpretările făcute de fiecare separat se vor compara, realizându-se astfel o validare de semnificaţie
• Triangulaţia teoretică presupune interpretarea datelor prin reîncadrări succesive în diferite teorii (exemplu: eşecul
şcolar poate fi analizat prin prisma teoriei deficitului sau a incompatibilităţii culturale).
• Triangulaţia metodologică presupune utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor: observaţia, interviul,
analiza desenelor, analiza de text ş.a. Utilizarea unor tehnici diferite de culegere a datelor reduce riscul reţinerii unor
informaţii incorecte. Triangulaţia nedefinită desemnează acţiunile cercetătorului de a supune participanţii la studiu
unor testări preliminare şi de a analiza rezultatele obţinute cu scopul determinării constantelor comportamentale.
Această verificare îi permite acestuia să efectueze corecţiile necesare în funcţie de situaţia reală din teren şi sa reţină
informaţiile corecte necesare pentru cercetare.
Conceptul validitate are mai multe sensuri, şi anume:
• exactitatea unui rezultat;
• adecvarea unei categorii de informaţii formulate teoretic fenomenului social sau psihologic pe care îl descriu;
• caracterul operaţional al unei ipoteze;
• autenticitatea unei observaţii.
în mod tradiţional, se distinge între:
• validitate internă, care priveşte corespondenţa între datele de observaţie şi realitatea empirică surprinsă de această
observaţie.
Orice cercetător este interesat de caracterul de validitate al rezultatelor sale, ceea ce presupune întrebări de
tipul: Până unde poate surprinde o cercetare realitatea socială şi psihologică, şi cât rămâne necunoscut? De
asemenea, este interesat şi de stabilitatea rezultatelor obţinute şi de forţa lor explicativă.
• validitate externă, care, pe de o parte, semnifică verificarea propriilor concluzii cu concluziile altor
cercetări din domeniu şi, pe de altă parte, compararea rezultatelor, deci verificarea concluziilor obţinute pe un grup
dat cu acelaşi tip de observaţii făcute pe alt grup.
Validarea externă mai poartă numele de criteriu de confirmare externă. Acest tip de validare se bazează pe
prezumţia incapacităţii cercetătorului de a fi obiectiv sută la sută, el fiind implicat în cercetare conform procedurii
calitative. Literatura de specialitate precizează o serie de strategii caracteristice acestei etape:
• utilizarea unităţilor de observaţie;
• pregătirea minuţioasă a comunicării rezultatelor;
• verificarea critică a datelor studiului de către o persoană exterioară. într-o cercetare calitativă, aceste etape
trebuie parcurse fără ca ordinea lor să fie întotdeauna aceeaşi; bineînţeles, nu se pot intercala etapele finale după
prima etapă.

STUDIUL DE CAZ

Definim studiul de caz astfel: analiza şi descrierea completă a caracteristicilor evoluţiei unei persoane. Unii
autori consideră studiul de caz o metodă „prin excelenţă calitativă" (Iluţ, 1997), alţii o consideră o metoda
descriptivă cu valenţe cantitative şi calitative, necesară completării informaţiilor care se obţin prin utilizarea altor
metode, precum observaţia, ancheta, testul (Shaughnessy şi Zechmeister, 1990). Graniţa dintre cantitativ şi calitativ
este dificil de stabilit. Metoda poate fi utilizată atât în abordările cantitative, cât şi în cele calitative, studiul de caz

47
fiind o procedură de integrare a celor două modalităţi de cercetare, permiţând o descriere completă a evoluţiei unei
persoane.
Având în vedere că scopul studiului de caz este să redea evoluţia, existenţa unei persoane aşa cum a fost şi
este, el este considerat o metodă exploratorie şi descriptivă. Vom considera studiul de caz metodă în înţelesul larg al
cuvântului, deoarece aceasta nu este o modalitate efectivă de culegere de date. Datele pentru studiul de caz se obţin
mediat, utilizându-se alte metode, cum sunt observaţia, interviul, analiza documentelor personale şi a datelor de
arhiva. Studiul de caz se confundă relativ uşor cu o serie de metode asemănătoare, cum ar fi analiza de caz,
experimentul monosubiect, metoda biografică. Ele reprezintă fiecare în parte metode de sine stătătoare, cu
caracteristici bine diferenţiate.
Experimentul monosubiect este o metodă care obligă la evaluarea comportamentelor unei persoane în
condiţii experimentale. B.F. Skinner, în anii '30, demonstrează importanţa analizei experimentale a
comportamentului. R. Fisher, l.P. Pavlov, .1. Piaget şi A.R. Luria au utilizat în studiile lor această metodă. Apelul la
experimentul monosubiect este binevenit atunci când există posibilitatea unui studiu în timp al comportamentului şi
permite obţinerea unor informaţii de profunzime, ceea ce îi asigură rigurozitatea ştiinţifică. Ca urmare, metoda nu
este mai puţin ştiinţifică comparativ cu cercetarea bazată pe eşantioane şi inferenţe statistice.
Design-ul monosubiect, spre deosebire de design-urile în care sunt mai mulţi participanţi, este mai puţin
expus erorilor de evaluare. Erorile de eşantionare (datorate insuficientului control al diferentelor individuale) sunt
excluse, fiind vorba de un singur subiect, şi se pot controla mai riguros variabilele implicate. Replicabilitatea şi, de
aici, generaliza-bilitatea datelor în experimentele pe cazuri singulare se asigură fie la nivel intrasubiect, fie la nivel
intersubîecţi. Replicabililalea studiilor intrasubiect presupune comparaţia în timp a performanţelor aceluiaşi individ
şi evaluarea prezenţei sau absenţei variabilelor independente. Replicabilitatea intersubiecţi obligă la includerea în
cercetare a mai multor participanţi, fiecare participant fiind supus separat aceluiaşi demers. Spre deosebire de
design-urile cu eşantioane, în care datele sau performanţele sunt prezentate sub formă de medii ale performanţelor,
în design-ul monosubiect datele sunt prezentate independent pentru fiecare participant.
Studiul de caz este tipic psihologiei clinice şi este diferit de metoda experimentală la nivelul scopurilor, al
metodelor şi al tipurilor de informaţii obţinute. Metoda permite compararea sistemică a cazurilor, sau „sistemică
intercazuri", cum spune Iluţ (1997). Comparaţia se realizează între cazuri particulare, între evoluţii individuale, şi nu
include date experimentale, nu comportă standardizare, dar este mai complexă şi mai sensibilă decât cercetările pe
grupuri de subiecţi, căci se referă Ia evoluţii individuale în contexte naturale.
Studiul de caz prezintă o serie de avantaje:
a) permite testarea unor tehnici noi de psihoterapie;
b) permite studiul unor situaţii atipice şi rare. Luria (1968), de exemplu, a analizat trăsăturile de personalitate ale
unei persoane a cărei capacitate de memorare depăşea cu mult performanţele uzuale;
c) permite modificarea unor teorii general acceptate. Până în 1972, de exemplu, s-a considerat funcţionarea
emisferelor cerebrale consonantă şi interdependentă. O intervenţie chirurgicală care a dus la extirparea corpului
calos, deci a zonei de legătură între cele două emisfere, a permis să se descopere capacitatea de funcţionare
independentă a acestora;
d) rezolvă conflictele între abordările nomotetice şi cele idiografice. Dacă într-o abordare nomotetică se descriu
performanţele medii ale unei populaţii, studiul de caz poate fi folosit ca exemplu concretizator al rezultatelor unei
abordări idiografice;
e) poate fi o sursă de idei pentru studii cu mai mulţi subiecţi sau participanţi.
Printre dezavantajele studiului de caz putem enumera:
a) nu permite formularea unor concluzii de tipul cauza-efect. O terapie poate avea efecte pozitive asupra
comportamentului unei persoane, dar este posibil ca o parte dintre modificări să se datoreze altor factori, care nu pot
fi controlaţi şi evidenţiaţi;
b) metoda este mai expusă erorilor, cercetătorul fiind, în acelaşi timp, şi participant, şi observator;
c) rezultatele nu pot fi generalizate.

ANALIZA DE CAZ

Analiza de caz, cunoscută şi sub numele de „studiu de caz multiplu” (Radu şi colaboratorii, 1993), este o
metodă de culegere de informaţii, de ordonare şi de interpretare a lor, care are ca scop explicarea caracterului
evolutiv şi complex al unor fenomene sociale specifice, al unui sistem în evoluţie. Analiza de caz permite analiza
relaţiilor din interiorul grupurilor/organizaţiilor.
În 1984, Yin defineşte analiza de caz ca fiind o metodă specială de culegere de informaţii, de ordonare a
acestora şi de interpretare a lor cu scopul de a explica caracterul evolutiv şi complex al unor fenomene sociale
specifice unui sistem în evoluţie şi dinamic. Analiza de caz este metoda prin care se evaluează performanţele unui
grup de persoane şi care utilizează surse de informaţii multiple. Ea mai poate fi definită ca o anchetă empirică asupra
unui fenomen în context real de evoluţie.
„Cazul” este o structură în interiorul căreia se pot identifica şi determina o serie de procese particulare.
„Cazul” este un sistem integrat în care componentele funcţionează raţional şi iraţional. Analiza prin prisma structurii
permite o mai bună înţelegere a componentelor. Deseori cazul joacă un rol secundar, el reprezentând un suport care
facilitează înţelegerea unor elemente particulare.

48
 Unul dintre avantajele analizei de caz este ca furnizează o situaţie în care poate fi observată evoluţia unui
număr mare de procese şi fenomene care interacţionează, ceea ce permite descrierea complexităţii şi bogăţiei
situaţiilor sociale.
Utilizăm analiza de caz dacă:
• suntem interesaţi sa determinăm cum şi de ce fenomenele se produc într-un anume context;
• ne interesează un eveniment care se derulează într-un cadru natural.
În aceste situaţii, metoda permite analiza legăturilor operaţionale existente în timp între evenimente sau
fenomene, chiar daca frecvenţa apariţiei acestora nu face obiectul unei analize de caz.
Analiza de caz permite definirea caracteristicilor globale şi semnificative ale unor evenimente reale de
viaţă, cum ar fi: evoluţii individuale în context social, procese organizatorice şi de gestiune umana, schimbări
apărute într-un context social, caracteristici ale unor relaţii internaţionale, procese de evoluţie şi involuţie industrială
etc.
De asemenea, analiza de caz permite explicarea relaţiilor complexe care nu pot fi surprinse prin anchete şi
strategii experimentale. Ernest Babbie (1992) atribuie două funcţii acestei metode: a) funcţia de cadru într-o
abordare inductivă, ceea ce presupune analiza situaţiilor particulare cu scopul degajării evenimentelor repetitive care
pot fi încadrate într-o teorie; b) funcţia de cadru pentru o abordare deductivă, sau confirmativă, atunci când demersul
are ca punct de plecare o teorie care se verifică prin analiza mai multor situaţii concrete. Prima funcţie se foloseşte
în debutul unei cercetări şi asigura constituirea unei baze de date, iar a doua se utilizează într-o etapa mai avansată
de cercetare, când se verifică şi se îmbunătăţeşte un model deja stabilit.
Stake (1994) defineşte trei tipuri de analiză de caz, şi anume: intrinsec, instrumental şi multiplu.
• Analiza de caz intrinsec se ocupă de o situaţie bogată în informaţii cu caracter de unicitate sau care apare foarte rar.
Ea presupune o interpretare de profunzime a diferitelor aspecte pentru a putea determina elementele semnificative şi
legăturile care reunesc aceste elemente în obţinerea unei dinamici sau unei evoluţii specifice.
• Analiza de caz instrumental se ocupă de o situaţie care prezintă trăsături specifice prin raportare la un obiectiv
existent. Acest lip de analiză este recomandai când cercetătorul doreşte să ilustreze fenomene sociale definite
anterior într-un model teoretic. Cazul serveşte drept situaţie-tip în care se validează capacitatea unei teorii de a
explica fenomenele Ia care se raportează.
• Analiza de caz multiplu constă în identificarea (precizarea) evenimentelor sau fenomenelor asemănătoare într-un
număr oarecare de situaţii. După ce s-a analizat fiecare situaţie în parte, se compară rezultatele pentru a se evidenţia
procesele asemănătoare. Acest tip de analiză de caz este folosit cu preponderenţă în abordările inductive.
Analiza de caz se caracterizează printr-un demers specific de cercetare, care presupune trei paşi: fixarea
cadrului general de analiza; culegerea şi ordonarea informaţiilor; analiza propriu-zisă a informaţiilor reţinute.
• Fixarea cadrului general de analiza presupune precizarea poziţiei epistemologice faţă de problema studiată şi
stabilirea limitelor cazului în interiorul cărora se vor determina legături operaţionale şi caracteristicile elementelor
componente.
• Culegerea informaţiilor pune problema nivelului de generalitate şi abstractizare al datelor. Se pot preciza două
niveluri: un nivel descriptiv, în care descrierea trebuie să surprindă evoluţia fenomenelor, a evenimentelor sociale, şi
al doilea nivel, abstract, care presupune analiza şi explicaţia relaţiilor dintre evenimente comune conform regulilor
analizei de conţinut, prin teoretizare. În această etapa, cercetătorul trebuie să fie atent, deoarece exista riscul
reţinerii unor informaţii distorsionate subiectiv.
Pentru a creşte gradul de obiectivitate al informaţiilor, se poate apela la o serie de tehnici de validare:
a) Validarea prin triangulaţie a datelor, care presupune utilizarea mai multor surse de informaţii, cum ar fi:
documente prezente, documente de arhivă, interviuri, observaţii directe şi participative, analiza urmelor.
b) Fişierul de date primare, care permite analizarea succesivă a informaţiilor atât de către cel care efectuează studiul,
cât şi de către alţi cercetători. Nu se poate descrie o formă-tip pentru acest fişier sau bază de date, el trebuie să
grupeze informaţiile într-o formă care să le facă accesibile şi altor persoane.
c) Supunerea raportului de cercetare judecăţii participanţilor la cercetare, care pot semnala unele interpretări eronate,
unele lipsuri de informaţie etc.
• Analiza propriu-zisă a informaţiilor este a treia etapă, care se finalizează cu un raport de cercetare. în mod obişnuit
se utilizează două căi de analiză, fie cea deductivă, atunci când se raportează şi se selectează informaţiile noi prin
raportare la teoriile deja existente, fie cea inductivă, şi atunci informaţiile se selectează şi se analizează astfel încât
să se reunească într-o teorie coerentă.

ANALIZA DE CONŢINUT CALITATIVĂ

Analiza de conţinut calitativă mai este cunoscută şi sub numele de analiză calitativă prin teoretizare, sau
analiză prin teoretizare ancorată (Paille, 1994), sau analiză de conţinut iterativă (Iluţ, 1997). Analiza de conţinut
calitativă este o metodă care permite generarea inductivă a unei teorii (asupra unui fenomen cultural, social,
psihologic) prin conceptualizarea şi relaţionarea progresivă şi validă a datelor empirice (Muchielli, 1996). Această
metodă se aseamănă cu metoda descrisă de Glasser şi Strauss în 1967, sub numele de grounded theory.
Caracteristica cea mai importantă a ei este independenţa. Analiza de conţinut calitativă poate fi considerată
sau utilizată ca strategie generală de cercetare, permiţând menţinerea unui oarecare grad de autonomie teoretică, în
sensul în care, spre deosebire de celelalte metode, nu trebuie să ne raportăm, sa ne supunem şi să respectăm regulile

49
unei teorii cunoscute în interpretarea datelor. De asemenea, această metodă permite şi o autonomie tehnică, în sensul
în care metoda nu este unidirecţională, ci poate urmări diverse scopuri.
Analiza prin teoretizare presupune o serie de paşi, operaţii care conduc la structurarea unei teorii asupra
fenomenului studiat. Studiul debutează cu o codificare iniţială a informaţiilor şi se finalizează cu procedurile de
validare a teoriilor. între aceste două extreme, analiza presupune determinarea şi definirea categoriilor în care se
încadrează informaţia analizată (categorizarea), stabilirea relaţiilor între categorii şi concepte (relaţionarea),
definirea unui algoritm prin care se poate construi un edificiu conceptual (integrarea conceptelor).
Metoda se bazează pe un examen sistematic al datelor, la care se revine constant pe parcursul analizei.
Această analiză presupune nu numai o activitate metodică, ci şi o lecturare teoretică nuanţată a fenomenului studiai.
Lecturarea teoretica nuanţată permite decodificarea, înţelegerea corpusului de informaţii. Performanţele care se
obţin în urma acestei lecturări nuanţate depind de nivelul de cultură, de profesionalismul, de informaţia şi de
experienţa cercetătorului.
Expresia de analiză calitativă prin teoretizare desemnează atât procesul, cât şi rezultatul analizei.
Teoretizarea nu înseamnă numai o construcţie de teorie, ci şi o modalitate de a înţelege faptele sociale şi
evenimentele psihologice. Această înţelegere presupune inserarea evenimentelor într-un context explicativ şi
integrarea într-o altă schemă, care permite reevaluarea unor noi aspecte. Indiferent de amploarea unei astfel de
analize, ceea ce se obţine este întotdeauna „ancorat" la nivelul datelor empirice. Materialul empiric este în acelaşi
timppunctul de plecare al teoretizării, locul de verificare al ipotezelor emergente, dar şi un ultim test de validare a
întregii construcţii teoretice. în analiza calitativă a documentelor, efortul de adecvare empirică este prezent în toate
etapele procesului şi este un indice de rigurozitate ştiinţifică. Această adecvare se obţine printr-o activitate de
comparaţie între teoria în construcţie şi realitatea empirică (cu alte cuvinte, între datele de analiză şi datele de teren).
Această revenire relativ continuă la datele iniţiale ne permite să spunem că în mod ideal analiza calitativă debutează
din momentul primei selecţii de informaţii.
Etapele analizei de conţinut calitative
Analiza calitativă a documentelor este o activitate iterativă, care se dezvoltă progresiv. Se definesc
conceptele prin aproximări succesive, în sensul în care demersul de teoretizare sau de definire a conceptului permite
reîntoarcerea la o etapă anterioară. Etapele nu au o succesiune lineară şi operaţiile de revenire nu sunt echivalente.
Descriem în continuare aceste etape.
Etapa 1. Este identică cu cea a analizei de conţinut cantitative şi presupune fixarea scopurilor şi a
materialelor de analizai. înainte de a se trece la etapa următoare, se formatează paginile pe care se lucrează.
Materialele pe care se lucrează se înscriu în fişe în care s-a lăsat un spaţiu liber în partea stângă, spaţiu care va fi
folosit în etapele următoare.
Etapa 2. Scopul acestei etape este acela de a elimina informaţiile nesemnificative, de a fixa informaţiile
esenţiale, şi se numeşte codificare. Această etapă presupune examinarea atentă şi reformularea informaţiilor
existente în materialul de analizat. în urma operaţiilor de analiză se păstrează doar informaţiile esenţiale, care se
notează în spaţiul lăsat liber în partea stângă a paginii pe care se lucrează. Cuvintele folosite în codificare trebuie sa
fie relativ apropiate ca nivel de abstractizare şi generalizare cu cele prezente în textul analizat. Ele au valoare de
simboluri reprezentative pentru textul de bază, astfel încât reluarea lor să fie suficientă pentru a declanşa o imagine
corectă a bazei iniţiale de date, fără a fi nevoie de o recitire a ei. Pentru a codifica un material, se pun întrebări de
genul; „Despre ce este vorba aici ?”, „Ce este aici ?”.
Etapa 3. O categorie desemnează un nivel superior de abstractizare care trebuie atins la finalul acestei
etape şi care se numeşte categorizare. Categorizarea desemnează un nivel superior al abstractizării. Generarea de
categorii reprezintă punctul de plecare al unui drum în care conceptele se vor rafina şi vor fi din ce în ce mai
adecvate realităţii empirice. Orice categorie obţinută presupune următoarele operaţii:
• definire concisă şi adecvată;
• precizarea elementelor distinctive;
• identificarea elementelor necesare definirii ei;
• identificarea formelor sale de manifestare (durată, intensitate). Se pun întrebări de tipul: „Ce fenomen are loc?”,
„Ce se întâmplă aici?”.
Etapa 4. Etapa de relaţionare presupune determinarea relaţiilor existente între categoriile de informaţii
determinate în etapa anterioară. Se lucrează simultan la două niveluri. Primul este mai concret şi presupune analiza
datelor de bază pentru a vedea dacă există o legătură între categoria stabilită şi fenomenele pe care le desemnează.
Al doilea nivel, mai abstract, urmăreşte să determine dacă există legături între conceptele sau categoriile deja
delimitate, întrebările care se pun vizează stabilirea de relaţii între categorii sau concepte: „Conceptul sau categoria
x este corelată cu categoria n ?”, „Cum, în ce fel ?”, „Care este legătura între aceste categorii ?”.
Etapa 5. Există riscul ca, având o serie de concepte .şi o serie de relaţii, unele contradictorii, altele nu, să
ne pierdem într-un „hăţiş” de date, să fim tentaţi să păstrăm tot ce cuprinde materialul de bază, iar explicaţiile
să fie foarte complexe şi arborescente. Este necesară reunirea tuturor informaţiilor şi explicaţiilor într-un sistem
coerent, iar operaţia (şi etapa) prin care se realizează această sistematizare se numeşte integrare. Integrarea permite
definirea obiectivului principal pe care se va axa raportul de cercetare. Faza de integrare este o fază de sinteză. Se
pun următoarele întrebări: „Care este problema principală ?", „în faţa cărui fenomen mă aflu ?", „Care este scopul
studiului ?".

50
 Etapa 6. Activitatea principală a acestei etape constă în reproducerea cât mai fidelă a relaţiilor structurale
şi funcţionale dintre elementele care definesc fenomenul studiat, şi se numeşte modelare. Se pun întrebări de tipul:
„Care sunt proprietăţile fenomenului '?", „Care sunt antecedentele ?", „Care sunt consecinţele ?", „Care sunt
procesele implicate în acest fenomen ?".
Etapa 7. Este o etapă de teoretizare, care presupune scrierea raportului şi obliga la trei activităţi:
• eşantionarea teoretică - înseamnă reţinerea categoriilor care s-au repetat în cursul analizei de conţinut ca fiind
caracteristice fenomenului studiat;
• inducţia analitică - presupune căutarea cazului negativ. Cu alte cuvinte, după ce s-au determinat o categorie şi
elementele componente, vom încerca să stabilim daca pornind de la aceleaşi elemente nu putem stabili o altă
categorie, opusa celei iniţiale;
• verificarea implicaţi/lor teoretice ~ este, ca şi cele de mai sus, o strategie de validare în interiorul demersului de
teoretizare, şi consta în determinarea, Ia nivelul unui fenomen, a aplicabilităţii teoriei la care s-a ajuns. Cu alte
cuvinte, se verifică teoria aplicând-o pe alte baze de date.

ANALIZA STRUCTURALĂ ŞI FENOMENOLOGICĂ

Analiza structurală şi fenomenologică este un ansamblu de analize de cazuri distincte (cazuri care descriu
acţiuni şi situaţii) care permit explicarea sensului altor acţiuni care au loc în situaţii asemănătoare structural din
punctul de vedere al trăirilor subiective ale actorilor. Metoda constă în alcătuirea unei colecţii de activităţi ale unor
actori, urmată de o interpretare globală a sensului fiecărei acţiuni. Aceasta presupune parcurgerea mai multor etape:
1. alcătuirea colecţiei de cazuri;
2. selecţionarea cazurilor pe categorii a priori analogice;
3. descompunerea fiecărui caz în microsituaţii analoage, evidente în fiecare dintre cazurile descrise;
4. alcătuirea sau structurarea unui tabel astfel încât situaţiile să apară pe coloană şi fiecare caz, în elementele sale
componente, pe orizontală;
5. analiza coloanelor şi concluzionarea asupra sensului;
6. analiza globală a ansamblului coloanelor şi concluzionarea asupra conduitelor actorilor.
Exemplificăm cu un studiu efectuat de J. Baechler (1975) asupra suicidului (conform lui Muchielli, 1996).
Baechler analizează cauzele suicidului utilizând analiza fenomenologică. în acest scop, el intervievează patru
persoane care fuseseră internate într-un spital de urgentă ca urmare a unei tentative de sinucidere. Cele patru cazuri
prezintă următoarele elemente comune:

Evoluţie
l.F, 16 ani Mama şi-a dorit un băiat. In
copilăria mica crescută o urmă
preluată de părinţi, urmează din
nou o perioadă cu părinţii
ş.a.m.d. Tatăl moare când avea
10 ani.
2.F, 18 Tatăl moare când pacientul avea Reacţii de rebeliune.
ani 7 ani. Pentru o perioada de timp Enurezis nocturn.
este crescut de o familie care
locuia în alt sat. Dificultăţi de
reinserţie în familie.
3.F, 21 Al treilea copil din opt. Mama
ani prostituată susţine că fiecare
copil are un alt lată. Până la 14
ani lucrează într-o familie,
servitoare. Se căsătoreşte, un
copil. Plasată intr-un Centru de
Ocrotire pentru mamă şi copil la
16 ani.
4.B, 25 Ultimul dintr-o familie cu 13
ani copii. îngrijit de părinţi până la
moartea acestora, pe urmă trece
în îngrijirea unuia din fraţii mai
mari. Căsătorit fără copii.
Efecte în plan
Conflicte
comportamental
Eşec şcolar şi reacţie de Conflicte cu mama care au ca urmări
opoziţie la tatăl vitreg. interdicţia de a părăsi casa. Aceste
conflicte şi interdicţii semnifică
pentru pacientă riscul pierderii
afecţiunii materne
Mama si sora o ameninţă cu
internarea într-un centru de
plasament.
Furt. Agresivitate si Conflict cu soacra.
violenţă în relaţiile cu
personalul Centrului de
Ocrotire. Fuge la socrii
abandonându - şi copilul.
Alcoolic din adolescenţă Soţia îi reproşează faptul ca nu
cu crize de delirium lucrează ceea ce este interpretat de
tremens. acesta ca fiind un atac care conduce
la riscul de a nu mai fi protejat

• Elemente comune pe coloana 1: trecut afectiv relaţional marcat de abandon, de lipsa de protecţie şi siguranţă.
• Elemente comune pe coloana 2: opoziţie globală şi constantă a subiectului la context, ca încercare de a atrage
atenţia asupra sa.

51
• Elemente comune pe coloana 3: justifică suicidul ca reacţie la ameninţarea de refuz afectiv din partea celor
apropiaţi (refuzul protecţiei).

Principiile de bază în metodologia CANTITATIVĂ sunt următoarele:

• realitatea este obiectivă, simplă;

• fiinţa umană este determinată de caracteristicile contextului social în care trăieşte, la fel cum lumea fizică este
determinată de legi ferme. Prin urmare, sarcina psihologilor şi sociologilor este să descopere legităţile care dirijează
comportamentul uman;
• datele de cercetare nu trebuie interpretate prin prisma valorilor morale, ceea ce înseamnă că informaţia care se
obţine prin aplicarea unei probe este o informaţie neutră şi care nu se asociază cu calificative de tipul „bun” sau
„rău”;
ştiinţele sociale şi cele naturale se conduc după aceeaşi logică şi au aceleaşi fundamente metodologice;
• explicaţia unui fapt social trebuie să rezulte din cercetare. În ceea ce priveşte construcţia teoriilor, ea trebuie să
urmeze o cale bine definită, prin utilizarea de concepte şi proceduri formale, astfel încât rezultatele să poată fi
verificate de alţi cercetători prin utilizarea unui aparat matematic comun;
• demersul logic al teoriilor este deducţia.

Asemănări şi deosebiri între metodologia cantitativă şi cea calitativă (după M. Dincă, 2003)

Metodologia cantitativă Metodologia calitativă

1. Considerarea Obiectivă, simplă, unică, Subiectivă, problematică, holistică, un
realităţii măsurabilă construct social.
psihologice

2. Relaţia cauză -efect Raţionamente nomotetice, care Raţionamente non-deterministe, fără utilizarea
permit stabilirea de relaţii cauzale relaţiei cauză-efect în explicaţii. Interesează
şi corelationale. cauzalitatea circulară şi simbolică

3. Abordarea realităţii Negarea complexităţii Aprofundarea şi descrierea complexităţii

4. Demersul logic Deductiv, nomotetic, bazat pe Inductiv, idiografic, interpretativ, logica

reguli stricte verificabile descoperirii.

5. Metodele Cantitative, matematice, utilizarea Calitative, cu mai puţin interes pentru

statisticii „in extenso" statistică, analiză calitativă respectând
principiul validării de semnificaţie

6. Rolul cercetătorului Poate fi pasiv, interpretează Activ, ia parte direct la cercetare, este
informaţiile, nu este obligat să implicat, nu se utilizează operatori de interviu
participe la cercetări putând utiliza
operatori de interviu ş.a.

7. Modalităţi de Generalizări inductive, abordări Generalizări analitice sau conceptuale

generalizare nomotetice

52
 Programe de analiză calitativă (după Fielding şi Raymond, 1998)

Tipul de program
De sistematizare a De construire de teorii De analiză de conţinut
datelor
Ethno (PC) AQUAD (PC) Texipack (Mac, PC)
The Ethnograph ATLAS/ti (PC) Wordcruncher (PC)
(PC)
FolioViews (Mac, HyperRESEARCH Zylridex (PC)
PC)
FuzzyStat (PC) (Mac, PC)
GATOR (PC) Hvpersoft (Mac)
HyperFocus (Mac) NUD*IST (Mac, PC)
Sonar (Mac) Qualog (PC)
Textbase Alplia (PC)

Tabelul 2
Diferenţe majore între abordarea cantitativă şi cea calitativă

Cercetări de tip:
Dimensiuni
CANTITATIV CALITATIV
1. Orientare generală pozitivist-explicativistă, nomo-tetică fenomenologico-comprehen-sivă,
epistemologică idiografică
2. Nivelul realităţii vizat preponderent macrosocial, global, microsocial, local, contextual, „concret-
formal natural"
3. Natura realităţii vizate statică şi exterioară actorului social procesuală şi construită social de actor

4. Relevanţa punctului al cercetătorului (abordarea etică) al subiecţilor, lumea înţelesurilor şi

de vedere în explicarea şi
înţelegerea realităţii
5. Relaţia dintre cerce-
tător şi subiect
6. Relaţia dintre teorie
(concepte, ipoteze) şi
cercetarea empirică
7. Selecţia unităţilor de
cercetat efectiv din
populaţia vizată
8. Timpul afectat cule-
gerii datelor
9. Metode principale
10. Natura datelor ob-
ţinute
11. Stilul raportului de
cercetare (al textului
elaborat)
12. Preponderenţa dis-
ciplinelor socioumane
(în sens restrâns)
distantă (poziţie „din exterior")
de verificare a teoriei prin cercetarea
empirică
preponderent prin eşantionare statistică
perioadă scurtă, episodică
experimentul, ancheta cu chestionar
standardizat, analiza cantitativă a
documentelor, observaţia sistematică
din exterior
„tari", valide (de mare fidelitate)
cifre, tabele, grafice, comentarii în
limbaj natural
sociologie (demografie), psihologie
socială
(dupa P. Iluţ)
interpretărilor cotidiene (abordarea emică)
apropiată (poziţie „din interior")
de emergenţă a teoriei pe parcursul
cercetării
întreaga populaţie sau eşantionare teoretică
perioadă lungă şi continuă
observaţia participativă, interviul intensiv,
(autobiografiile, analiza calitativă a
documentelor
complexe, bogate, de adâncime
limbaj natural, metaforic, cu puţine date
statistice şi reprezentări grafice
antropologie culturală (etnografie), istorie

53
 Scopul şi întrebările cercetării calitative (adaptat după Marshall şi Rossman, 1999)

Scopul cercetării Întrebările cercetării

Explorator:
Investigarea fenomenelor vag înţelese
Identificarea/descoperirea de semnificaţii
Generarea de ipoteze pentru cercetări viitoare
Ce se întâmplă în acest program social?
Care sunt temele, pattern-urile de
semnificaţii?
Care sunt conectate între ele pattern-urile
descoperite?

Explicativ; Ce evenimente, convingeri, atitudini sau politici

Explicarea relaţiei dintre pattern- uri şi modelează fenomenul?
fenomenul studiat Cum interacţionează aceste forţe pentru a
Identificarea posibilelor relaţii care influenţează produce fenomenul?
fenomenul

Descriptiv: Care sunt acţiunile, evenimentele, atitudinile,

Documentarea şi descrierea fenomenului urmărit structurile şi procesul social care au loc în acest
fenomen?

Emancipativ:
Cum problematizează participanţii
Crearea de oportunităţi pentru acţiuni sociale circumstanţele lor de viaţă şi cum se implică în
acţiuni sociale?

Caracteristicile cercetării cercetătorului calitativ

(adaptat după Rossman şi Rallis, 1998)

1. are loc în mediul natural

2. apelează la metode multiple, de tip interactiv şi umanist (în sens Rogersian)
3. este participativă şi emergentă
4. este fundamentai interpretativă
5. fenomenul social este văzut holistic
6. este permanent reflexivă asupra roiului cercetătorului în procesul cercetării
7. este preocupată de biografia ei personală şi de modul în care ea modelează studiul
8. apelează la raţionamente complexe de tip inductiv şi deductiv

Un reper pentru realizarea unei cercetări calitative

Cum a fost ales subiectul cercetării

• are relevanţă locală, regională, internaţională poate conduce la găsirea unor noi soluţii
• cercetătorul este familiar cu literatura de specialitate
• metodologia s-a ales corect
• participanţii au fost corect selectaţi
• a realizat studiu pilot
• a respectat principiile etice

Cum s-a realizat analiza datelor

• procesul de identificare de semnificaţii şi interpretările făcute sunt susţinute de datele cercetării
• inferenţele sunt logice
• au fost explorate interpretări alternative
• integrează interpretările într-un cadru explicativ utilizează principiul triumviratului
• utilizează strategii de creştere a credibilităţii (al doilea evaluator, feed-back de la participanţi, de la colegi, timp
adecvat în teren)

Cum a fost redactat raportul cercetării

descrie contextul istoric, cultural, dc mediu
• descrie metodologia cercetării
• oferă suficiente detalii despre participanţi este creativ, coerent, dens
• este transparent şi conţine elemente de reflexie

54
Care este impactul cercetării
• are relevanţă teoretică
• are relevanţă pragmatică influenţează politicile publice
Bibliografie
Dincă, M. (2003), Metode de cercetare în psihologie, Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti
Bannister. P. (1994), Qualitative Methods in Psychology -A Research Guide, London, Open University Press
McKenzie, G., Powell, J. (1997), Understanding Social Research: Perspectives on Methodology and Practice,
London, Faimer Press
Ihiţ, P. (1997), Abordarea calitativa a socioumanului. Editura Polirom, Iaşi
Iluţ, P., Rotariu, T. (1997), Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, Editura Polirom, laşi

55
 ANEXA 2

EVALUAREA CERCETĂRII CALITATIVE

(Material preluat din Metodologia cercetării calitative, autor Adriana Baban)

Yardley (2000) identifică şase repere generale de evaluare a cercetării calitative: (1) sensibilitatea la
context; (2) implicarea; (3) rigoarea; (4) transparenţa; (5) coerenţa; şi (6) impactul.
Sensibilitatea la context vizează mai multe aspecte; în primul rând se referă la contextul teoretic, adică
asimilarea, înţelegerea corectă şi utilizarea adecvată scopului cercetării a paradigmei teoretice. Contextul literaturii
relevante şi al cercetărilor empirice anterioare sunt esenţiale în analiza datelor. Nu poţi construi făcând abstracţie de
ceea ce există deja. Atât timp cât limbajul, cultura, interacţiunile sociale sunt considerate centrale procesului de
înţelegere a semnificaţiei şi funcţiei oricărui fenomen, conştientizarea contextului socio-cultural este crucială. Astfel
se ajunge la înţelegerea modului în care normele istorice, ideologice, culturale, socio-economice influenţează
convingerile, aspiraţiile, conversaţia participanţilor. Contextul comunicării, al relaţiei dintre cercetător şi participant,
conştientizarea sexului, statutului profesional şi social al cercetătorului şi participantului sunt elemente semnificative
pentru CC.
Implicarea vizează angajamentul real, nu doar ca cercetător dar şi ca persoană faţă de subiectul abordat,
disponibilitate pentru dezvoltarea competenţelor şi abilităţilor metodologice, imersia în procesul de colectare a
datelor. În acest sens amintim experienţa acelor cercetători care au trăit o perioadă mai îndelungată în comunitatea
pe care au studiat-o. Implicarea conduce la profunzime în interpretare, ceea ce evident are un impact pozitiv asupra
valorii CC.
Rigoarea decurge din modalităţile în care se adună şi se analizează datele. Apelul la ceea ce numeam în
paragrafele anterioare „triumvirat", rezultă în creşterea gradului de rigoare. Utilizarea surselor multiple şi a unor
metode diferite de adunare a datelor, a înregistrării şi transcrierii minuţioase a datelor, a perspectivelor diferite sau
chiar divergente de interpretare, sunt condiţii dezirabile pentru depăşirea simţului comun şi superficialităţii în
înţelegerea fenomenului.
Transparenta este o caracteristică care se manifestă la nivelul prezentării cercetării. Capacitatea de
persuasiune şi impactul retoric asupra cititorilor se obţine şi prin transparenţa textului care detaliază fiecare aspect ai
procesului cercetării. Sunt redate motivele care au dus la alegerea subiectului, legătura personală cu subiectul
respectiv, descrierea metodelor folosite, selecţia participanţilor, modul de înregistrare, codare şi transcriere a datelor,
reacţiile emoţionale şi raţionale ale cercetătorului la experienţele participanţilor, dificultăţile de interpretare a datelor
şi de redactare a textului, citate din relatările participanţilor. Reflexivitatea (prezentată la caracteristicile CC) este o
componentă a transparenţei.
Coerenţa. „Povestea” proiectului de cercetare calitativă nu trebuie să descrie realitatea investigată, ci să
construiască o versiune a acelei realităţi. In consecinţă, coerenţa construcţiei şi a naraţiunii permite lectorilor să
perceapă realitatea oferită de cercetător ca având semnificaţie şi sens pentru ei. Coerenţa descrie şi adecvarea dintre
perspectiva filozofică adoptată de cercetător cu întrebările cercetării, cu metodele de colectare a datelor şi cele de
analiză,, - De exemplu, dacă scopul cercetării este de a înţelege suferinţa cauzata de o anume boală din perspectiva
suferinzilor, o analiză fenomenologică a interviurilor cu bolnavii poate oferi o înţelegere consistentă. În schimb,
utilizarea în acest caz a „triumviratul” CC (perspectiva familiei suferinzilor, a personalului medical, „deconstruirea”
interviurilor pacienţilor) este total neadecvată.
Impactul şi importanta cercetării. Criteriul decisiv în evaluarea CC este impactul şi utilitatea sa. Nu este
suficient să ne implicăm şi sa realizăm cercetări contextuale, profunde, plauzibile şi coerente, dacă ideile pe care le
propunem nu influenţează convingerile sau acţiunile cuiva, nu stimulează schimbări în structurile existente. Suntem
de acord că există nivele diferite de impact şi utilitate, cum este cel teoretic, practic, socio-cultural. Unele CC nu
sunt importante pentru acurateţea explicaţiilor ci pentru modul nou şi provocator de abordare a datelor empirice care
deschide perspective noi de înţelegere a subiectului. Este adevărat că uneori relevanţa teoretică poate fi atât de
esoterică încât să aibă impact doar asupra unui număr relativ restrâns de specialişti. Totuşi, dacă acei specialişti
transpun ideile teoretice în practică, impactul se lărgeşte. Putem să exemplificăm cele afirmate prin opera lui
Foucault (1989) asupra modului în care corpul uman este controlat social de practicile medicale. Textul, deşi
oarecum greu accesibil unei audienţe largi, a avut un impact puternic asupra practicilor medicale şi de promovare a
sănătăţii. Relevanţa socio-culturală reprezintă o preocupare a CC De exemplu, cercetările calitative asupra
diverselor forme de dizabilitate au influenţat modul de conceptualizare a acesteia, destigmatizând-o şi oferind un
model cultural în care dizabilitatea nu mai este o deficienţă a unor persoane ci o diferenţă individuală.
Reperele descrise sunt relevante nu doar pentru evaluatori dar şi pentru cercetătorul care iniţiază un astfel
de demers sau pentru cei care oferă cursuri de pregătire în CC, Ar fi o greşeală ca aceste criterii să se transforme în
prescripţii rigide pentru cercetător, evaluator sau formator. Standardele prezentate trebuie privite flexibil şi deschise
interpretării.

56
 Programe de analiză calitativă (după Fielding şi Raymond, 1998)

Tipul de program
De sistematizare a De construire de teorii De analiză de conţinut
datelor
Ethno (PC) AQUAD (PC) Texipack (Mac, PC)
The Ethnograph ATLAS/ti (PC) Wordcruncher (PC)
(PC)
FolioViews (Mac, HyperRESEARCH Zylridex (PC)
PC)
FuzzyStat (PC) (Mac, PC)
GATOR (PC) Hvpersoft (Mac)
HyperFocus (Mac) NUD*IST (Mac, PC)
Sonar (Mac) Qualog (PC)
Textbase Alplia (PC)

Analiza tematică presupune căutarea şi identificarea firului comun care apare în interviuri printr-un proces
inductiv de explorare şi descoperire. Rezultatele cercetării (în acest caz, temele majore) nu confirmă sau infirmă
ipoteze ci reies din datele adunate. Temele sunt concepte semnificative* care leagă părţi importante din interviuri.
Acestea mai pot fi definite şi ca pattern-uri coerente de semnificaţie identificate în conţinutul interviurilor. În cele
mai multe cazuri temele au un caracter relativ abstract. Ele nu se dezvăluie imediat cercetătorului, semnificaţiile
fenomenului nu sunt transparente la prima citire a interviurilor. Prin urmare, ele trebuie descoperite printr-un proces
de analiză şi interpretare susţinută din partea cercetătorului.
Termenul de analiză fenomenologică interpretativă introdus de Smith (1999), ilustrând caracterul metodei.
Smith, Jarman şi Osborn (1999) descriu reperele generale care ghidează analiza tematică:
1. Primul pas presupune-citirea repetată a transcrierilor cu scopul de a deveni cât mai familiar cu conţinutul
acestora. Fiecare nouă recitire aduce cu sine noi înţelesuri pentru cercetător. Este recomandabil ca fiecare transcriere
să fie citită în detaliu înainte de a trece la o a doua. Atunci când sunt transcrise interviurile, este preferabil să se
acorde un spaţiu suficient de larg, atât în partea stângă a foii cât şi în cea dreaptă. În spaţiul stâng se notează primele
comentarii şi sintetizări, interpretări preliminare sau asocieri generate de lectura interviului.
2. Se sintetizează notele scrise în partea stângă a foii utilizând marginea dreaptă. Aici se notează temele
care reies din conţinutul interviului, apelând la cuvinte-cheie sau expresii care surprind esenţa a ceea este descoperit.
Procesul poartă numele de codare iniţială. Pentru fiecare temă identificată se produce un cod. Procesul de codare
este în fapt un proces de analiză propriu-zisă, iar codurile sunt reprezentări formale ale gândirii analitice. Codurile
pot să ia diferite forme: cuvinte cheie, numere, puncte colorate, abrevieri - opţiunea aparţine cercetătorului. În acest
stadiu preliminar, de codare iniţială, nu este necesar ca acele cuvintele-cheie să fie definitive, dar e important ca ele
să articuleze conceptul identificat. De exemplu, în interpretarea tematică a interviurilor care abordau durerea
cronică, temele identificate în stadiul preliminar al analizei au fost: nesiguranţă, căutare de explicaţii, încercarea de a
da un sens suferinţei, implicaţii personale. În această primă etapă a analizei tematice, transcrierile sunt tratate ca date
potenţiale şi nu se omit sau selectează părţi din conţinuturi, pe criteriul relevanţei sau irelevanţei. Codările iniţiale
trebuie să fie cât mai largi.
3. Pe o pagină separată sunt listate temele identificate şi se caută relaţii între acestea, în acest proces apare
evident că unele teme pot fi ordonate împreună, după cum pot să apară teme noi. În momentul în care noi clusteri au
fost identificaţi se reia interacţiunea cu textul transcrierii pentru a verifica semnificaţia celor spuse de participant.
4. Se continuă la fel cu fiecare transcriere, pentru a identifica teme comune şi noi. Fiecare temă este codată
pe marginea dreaptă a paginii. Temele noi identificate în interviu! al doilea, al treilea, etc, se verifică şi în
transcripţiile anterioare. Pentru fiecare interviu se realizează acea pagină separată descrisă la punctul (2), care
listează temele.
5. Atunci când procesul de căutare de clusteri tematici în fiecare interviu a luat sfârşit se trece la căutarea
temelor care reflecta experienţele comune. Toate temele identificate sunt scrise pe o pagină separată pentru a facilita
găsirea de similarităţi sau conexiuni între ele. Astfel, se poate pune în evidentă faptul că unele teme pot fi grupate
împreună în teme supraordonate care aglutinează temele disparate. Noi clusteri, cu un grad mai înalt de generalitate
se conturează din temele iniţial identificate. Acestea reflectă experienţa comună împărtăşită de participanţi. Ele sunt
la rândul lor etichetate, fiind produse noi categorii de coduri.
6. Se realizează un tabel sintetic, care cuprinde ternele majore identificate şi ordonate coerent. De cele mai
multe ori, odată cu identificarea temelor sunt conturate şi subtemele adiacente fiecărei categorii tematice. Tabelul
trebuie să cuprindă şi indici care să arate locul unde pot fi găsite pasajele care ilustrează temele (de obicei se
utilizează cuvinte cheie preluate din pasaj şi numărul interviului, ai paginii şi al paragrafului, de ex. plăcerea de a fi
împreună. Odată ce acest sistem de codare numeric şi conceptual a fost creat, fiecare interviu este citit din nou
pentru a ne asigura că semnificaţiile psihologice implicite şi explicite au fost identificate corect în descripţii şi că se
regăsesc în temele conturate.

57
 7. Temele majore astfel identificate sunt verificate şi prin căutarea discrepanţelor. Acestea trebuie să
direcţioneze cercetătorul spre reluarea analizei, într-un proces ciclic, reiterativ.
8. În următorul pas, transcrierile se rearanjează în funcţie de codurile primite. Se creează fişiere (preferabil
în computer, dar pot fi realizate şi prin decupaje propriu-zise) cu pasajele din interviuri care ilustrează fiecare temă
majoră comună. De exemplu, putem avea cinci foldere care corespund celor cinci teme majore identificate. Fiecare
folder conţine extrase din interviuri care ilustrează terna respectivă. Chiar şi în această fază temele pot fi „rafinate”
odată cu lecturarea repetată a pasajelor respective.
9. Stadiul final este acela al trecerii de la texte fragmentate la o perspectivă holistică asupra datelor. Analiza
tematica se traduce într-o naraţiune. Distincţia netă dintre analiză şi producerea unui text coerent este una falsă.
Analiza continuă şi în procesul de scriere. Structura naraţiunii este data de experienţele comune participanţilor.
Totuşi, aceasta nu implică ignorarea experienţelor unice sau contradictorii. Raportul cercetării fenomenologice
presupune aceleaşi elemente tipice oricărui raport de cercetare calitativă, descrise în alte capitole .
Paşii analizei fenomenologice, redaţi sintetic mai jos, nu trebuie să se transforme în prescripţii rigide.
Analiza tematică nu este un proces mecanic. A lucra sistematic este important, dar la fel de important este a lucra
creativ. Cunoştinţe, spirit analitic şi sintetic, creativitate, practică şi experienţă, sunt condiţii esenţiale pentru a
ajunge la semnificaţiile profunde din relatările participanţilor. Balanţa dintre înţelegere raţională şi intuitivă dintre
rigoarea sistematică şi creativitatea interpretativă sunt cheia succesului în analiza fenomenologică.

Procesul de analiză tematică

1. Citirea şi recitirea repetată a fiecărui interviu şi realizarea unei sintetizări, asocieri şi interpretări
preliminare.
2. Căutarea de categorii tematice in fiecare interviu şi codarea lor iniţială.
3. Identificarea relaţiilor dintre teme şi gruparea temelor în categorii supraordonate.
4. Reluarea procesului pentru fiecare interviu.
5. Căutarea experienţelor comune (un nou set de teme şi coduri sunt produse).
6. Realizarea tabelului sintetic cu temele majore identificate în toate interviurile.
7. Identificarea discrepanţelor.
8. Gruparea extraselor care ilustrează temele majore.
9. Analiza temelor majore prin crearea unui text narativ (analiză interpretativă).

Bibliografie:

Baban, A. (2002), Metodologia cercetării calitative, Editura Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca.

58
 ANEXA NR. 3
STUDIU DE CAZ
Introducere

Vorbind de etapele unui demers de cercetare in psihologie, am aratat ca acesta isi are, de regula, punctul de
plecare in date ale observatiei si/sau analiza de caz, considerate moduri de abordare mai mult calitativa, fara a
recurge obligatoriu la exprimarea numerica. Istoria psihologiei cunoaste cercetari si teorii remarcabile, care au
pornit de la studii de caz, operand, bineinteles, pe baza unor documentatii semnificative in domeniu. Spre exemplu,
S. Freud a creat teoria sa psihanalitica sprijinindu-se in principal pe studii de caz. Cunoscutul psiholog Jean Piaget
a schitat stadiile dezvoltarii psihice a copilului pornind de la studierea propriilor sai copii. De altfel, cum
marturiseste acelasi autor, la inceput de cariera efectua testari psihologice pe copii in laboratoarele lui A. Binet si
Th. Simon la Paris, avand in paralel ca lectura predilecta “algebra logicii” lui Couturat. Nu intamplator a incercat
sa transcrie in limbaj algebric structurile tipice de gandire care marcheaza traseul de la copilul mic la adolescent.
Astfel spus, concepte si scheme obtinute prin documentare paralela reusesc sa faca transparente moduri de gandire
evidentiate in activitati concrete de testare a inteligentei copilului. Un alt autor, Maslow, care a creionat “piramida
trebuintelor umane”, s-a bazat de asemenea pe studii de caz.

Studiul de caz si metoda biografica

Se face, mai intai, distinctie intre metoda biografica si studiul de caz – care se confunda de multe ori –
avand in vedere centrarea celor doua tehnici pe individ. Dar, metoda biografica exploreaza o istorie, o “poveste de
viata” – deci evenimente/fapte predominant din trecut in timp ce studiul de caz se apleaca cu precadere asupra unui
fenomen contemporan. Cu alte cuvinte, metoda biografica infatiseaza un traseu definit in evolutia unei persoane, a
unui grup, a unei relatii, aratand preferinta formei narative de prezentare, pe baza de interviuri culese de la
respondenti, in scurt, metoda biografica conduce spre o biografie; este povestea unei vieti sau a unei perioade de
viata, a unei cariere profesionale etc. Pot exista – cum e firesc – si biografii paralele, care, integrate intr-un grupaj
comparativ sunt in masura sa conduca la rezultate relevante. De exemplu, perioada comunista a promovat ca o
figura umana tipica “revolutionarul de profesie”. Acesta avea o ideologie si un drum de viata bine precizate,
saturate emotional pe un singur vector, cu o cultura de regula limitata, un orizont dogmatic, fiind gata sa
intreprinda orice fapta pentru transpunerea concreta a modelului sau. Reunind mai multe asemenea biografii se
poate intocmi un portret-tip a unui personaj-cheie din perioada respectiva. Studiul biografic se apleaca asupra
cazurilor tipice sau rare, utilizand adesea propriile cuvinte ale subiectului, preluate direct sau din materiale de
arhiva. Relatarea nu este straina de un comentariu teoretic, care prefateaza sau incheie relatarea. Este vorba cel
mult de teorii de rang mediu sau mini-teorii care ofera cadrul de interpretare. Fireste, poate fi infatisata o biografie
singulara sau – asa cum am spus – biografii multiple. Relatarea poate fi colorata, bogata imagistic etc.

Definitia metodei

Studiul de caz este centrat pe un fenomen contemporan, care poate fi investigat pe viu cu mijloace
concrete. Desigur, nu lipseste din analiza de caz un fragment de istoric a fenomenului, reconstituit pe baza de
documente, materiale de arhiva si relatari personale, dar acestea constituie doar un traseu limitat al
evenimentului/individului.

Definitie: Un studiu de caz este o investigatie concreta, care cerceteaza un fenomen contemporan in
contextul de viata real, unde frontierele dintre fenomen si context nu sunt clar delimitate, investigatie in care
utilizam surse multiple de date (R.Yin, 1989). Adesea studiul de caz este utilizat ca introducere la un experiment
sau o ancheta, deci ca o investigare in faza de explorare. Cum s-a mai spus, studiul de caz poate fi o metoda
autonoma avand un statut de legimitate pentru arii bine precizate: fapte / evenimente / fenomene care se desfasoara
sub ochii cercetatorului, care nu pot fi desprinse din contextul lor, neputand fi izolate fara a-si pierde sensul.
Experimentul reduce numarul de variabile la 3-4, studiul de caz se aplica acolo unde o asemenea reducere nu poate
avea loc iar posibilitatea de control este mica, redusa, manipularea fiind nula ca tehnici. Analiza de caz utilizeaza
(1) studiul documentelor, (2) observatia, (3) interviul iar in anumite cazuri si date cantitative (ex.: datele unei testari
psihologice sau microanchete).

Comparativ cu experimentul, se reproseaza analizei de caz:

- lipsa de rigoare;
- faptul ca ofera o baza redusa de generalizare;
- faptul ca ea conduce la materiale prea extinse prin fragmenetele narative, documente brute etc.
Studiul de caz ramane singura alternativa intr-o serie intreaga de imprejurari: cand fenomenul nu poate fi
miniaturizat experimental, gradul de control asupra lui este mic sau nul iar numarul de variabile demne de luat in
considerare este mare. Adesea, prezentarea unei cercetari experimentale este dublata de studiu de caz, urmarind o
imbinare intre analiza numerica a fenomenului si analiza calitativa.

59
 Designul cercetarii

Orice studiu empiric presupune un proiect sau design al cercetarii, fie implicit, fie explicit. In contextul de
fata vom distinge, mai intai, studii de caz simple sau singulare si studii de caz multiple. In prima situatie,
obiectivul analizei este un fenomen singular cum ar fi o persoana, un grup, o institutie, o decizie etc. – iar in cea
de-a doua situatie este vorba de mai multe asemenea persoane, institutii, evenimente etc., subsumabile aceleiasi
etichete (umbrele). Un crochiu de clasificare va cuprinde mai intai perechea de situatii: studii de caz simple
(singulare), respectiv studii de caz multiple. Al doilea cuplu este dat de dihotomia conturata prin unitatea de
analiza: daca obiectul investigatiei este abordat holistic – prin investigarea integrata a unei singure unitati – sau
este privit componential, adica prin mai multe fatete, ca subunitati de studiu. Rezulta de aici 4 tipuri de studii de
caz pe baza unei matrici 2x2 ca in tabelul de mai jos:

Tabelul 2.1

Modul de abordare Studiu de caz singular Studiu de caz multiplu

holistic I II

componential, analitic II IV

In practica, un studiu de caz in psihologia scolara si psihologia clinica se preteaza adesea la o abordare
holista, in timp ce un fenomen mai complex – cum ar fi climatul organizational sau stilul unei scoli – acestea se
preteaza mai bine la o abordare componentiala, pe fatete sau subunitati logice. In acelasi timp, este usor sa
intrevedem ca studiul de caz singular este indicat, cu deosebire, in cazuri rare, unice sau extreme. De asemenea,
metoda poate fi luata in considerare cand este vorba de cazul revelator pentru o teorie schitata – in prelungirea
altor teorii validate – dar care nu si-a gasit inca o ilustrare elocventa.

Studiul de caz multiplu – care intruneste mai multe cazuri subsumabile aceleiasi umbrele – cunoaste o
utilizare tot mai frecventa in ultima vreme, cazuri multiple inseamna pur si simplu o colectie de cazuri, nu un
esantion in sens statistic. Spre exemplu, se considera inovatiile scolare ce se produc independent in mai multe
institutii didactice, ca raspuns la aceeasi problema, ridicata de practica. De pilda, se propune initierea in utilizarea
calculatorului, atat ca mijloc de instruire, cat si ca instrument de lucru in administrarea unitatii scolare. Se
contureza deci doua ipostaze: calculatorul ca mijloc de instruire / calculatorul ca instrument in munca
administrativa. Apar deci trei variante: calculatorul in ambele ipostaze sau calculatorul in ipostaza unica: numai
didactica sau numai administrativa. Vor fi studiate mai multe unitati scolare care sa ilustreaze cele trei situatii.
Intrebarile pe care si le pune studiul de caz sunt, pe scurt, “cum” si “pentru ce”? Prima intrebare are in vedere
procesul ca atare, iar a doua tinteste o schita a cauzalitatii. Ipotezele de lucru deriva din documentarea in domeniu,
coroborate, eventual, cu opiniile unor experti. Unitatea sau unitatile de analiza (studiu) pot fi: o persoana concreta,
un grup, un eveniment, o organizatie (institutie), un eveniment iesit din comun, o schimbare organizationala s.a. In
legatura cu fiecare unitate de analiza trebuie precizate frontierele sale in spatiu si timp: unde incepe si unde
sfarseste un fenomen studiat in contextul sau, aria geografica, aria organizationala, extensia in timp a culegerii de
date etc.

Desfasurarea investigatiei

Un prim pas in alcatuirea designului cercetarii este construirea unei teorii preliminare, care sa conduca la
analiza datelor si la interpretarea lor. Fara un cadru teoretic – chiar si minim – tehnicile de lucru nu spun mare
lucru. Spre exemplu, se propune observarea unei clase. Pentru aceasta este nevoie de stapanirea unei tipologii a
lectiei, o lista de atribute ale atentiei elevilor – prima conditie a invatarii -, o clasificare a temperamentelor s.a.m.d.
“Carcasa” conceptelor operante devin oarecum “organe de simt” – cum spunea Jaspers. Gratie lor, faptele brute
capata transparenta. Dezvoltarea unei teorii de rang mediu inainte de culegerea datelor este un pas absolut necesar,
in care pot fi incorporate – cum s-a mai spus – si opiniile altor experti in domeniu. Nivelul la care se va situa
generalizarea rezultatelor studiului de caz decurge din baza sa teoretica. De aceea se vorbeste de o “generalizare
analitica” – in sens de derivare logica de propozitii pe temeiul datelor – in contrast cu “generalizarea statistica”,
intemeiata pe modele din statistica matematica (cum este curba lui Gauss). Cazurile nu sunt unitati de esantionare,
colectia lor nu constituie un esantion. Pornind de aici, vorbim de o “generalizare analitica”, in care o teorie anterior
schitata ofera canavaua pe care datele obtinute sunt proiectate, suprapuse. Cadrul teoretic prealabil – subliniaza R.
Yin – constituie principalul vehicol pentru generalizarea rezultatelor in studiul de caz. De mare importanta este aici
utilizarea unor surse multiple de date, capabile sa contureze anumite convergente, sa conduca la verificarea

60
reciproca a informatiilor. Daca mai multe surse confirma aceeasi propozitie putem vorbi de validarea ei. De aceea,
cum s-a aratat, in studiul de caz intervin tehnici diferite: observatia, interviul, studiul documentelor etc.
Desfasurarea studiilor de caz multiple poate fi redata – dupa R.Yin, Bateman si Moore (1983) – printr-un grafic
complex (fig.2.1).

Dupa cum se vede, la baza metodei studiului de caz se afla logica “replicarii”, a repetarii analizei de caz
individuale si nu logica esantionarii. De pilda, 6 – 10 cazuri nu inseamna un esantion, ci – asa cum s-a spus – o
colectie de cazuri care confirma, modifica sau infirma propozitiile de plecare. Dupa schitarea initiala a unei mini-
teorii, urmeaza selectarea cazurilor si proiectarea protocolului de colectare a datelor, dupa care se desfasoara
separat primul studiu de caz, apoi al doilea, s.a.m.d., incheind de fiecare data raportul cazului individual. Prin
urmare, nu se alcatuieste un agregat statistic din insumarea cazurilor. Se prevad, insa – in grafic – casete de
comparatie, de reconsiderare a teoriei de start si de enuntare a ipotezelor alternative. Desfasurarea unui studiu de
caz mai complex necesita o faza-pilot, care sa stabileasca toti pasii ce trebuie urmati. Daca se lucreaza in echipa, in
studii de caz multiple, se impune o perioada de instruire a participantilor. In faza-pilot, schita protocolului se
definitiveaza: se precizeaza documentele si materialele de arhiva ce vor fi consultate, procedurile de lucru,
chestionarul-suport pentru interviu, personajele-cheie care trebuie cuprinse in investigatie, se elaboreaza grila de
observatie, se prevad sintezele partiale care se vor efectua pe parcurs precum si cadrul de clasificare si aranjare a
datelor etc. Principiul de baza in desfasurarea studiului de caz il constituie utilizarea de surse multiple, care sa
permita coroborarea datelor in ideea dezvoltarii unor linii convergente ale cercetarii. In diversitatea materialelor
culese se impune cristalizarea unor secvente de probe (date), in masura sa contureze piste convergete de lucru. Este
de mentionat ca documentele sunt adesea scrise in alte scopuri decat acelea care fac obiectul cercetarii. Coroborate
cu alte informatii, ele pot contribui ca surse de validare a datelor. Se pot colecta si documente contradictorii, care
sugereaza eventual alte teme. Practic, coroborarea informatiilor conduce la inferente imediate, care se supun
verificarii ulterioare. Asistam astfel la elaborarea graduala a generalizarilor si confruntarea lor cu ipoteza de start.
Tehnicile de ancheta conduc, de regula, la materiale pur verbale; de aici, necesitatea asocierii cu metoda
observatiei, care comporta contactul direct cu fenomenul studiat. Materialul obtinut prin aplicarea procedurilor se
supune unei analize atente, care inseamna, mai intai, punerea in paralel a datelor: desprinderea unui patern comun
si a diferentelor, evaluarea teoriei de start prin compararea paternului empiric – obtinut pe baza datelor actuale – cu
paternul anticipat teoretic, formulandu-se consecintele ce decurg din comparatie. Este util sa se evidentieze
cazurile contrastante si problemele pe care le ridica. Uneori apar ipoteze rivale, alternative, ce urmeaza a fi
inventariate in mod explicit. Din insumarea datelor pot sa rezulte anumite tendinte, ce pot fi evidentiate prin
analiza seriilor temporale, ilustrate de secvente ordonate de momente sau evenimente. In ansamblu, studiul de caz
este o metoda de studiere calitativa a faptelor/ evenimentelor, metoda care tinde sa surprinda o experienta vie,
susceptibila de a fi convertita in cuvinte si, partial, in numere. Materia prima a analizei si prelucarii o constituie
cuvintele. Nu lipseste insa si efortul de a utiliza matrici de clasificare sau categorizare in masura sa duca la date
numerice. Utilizarea testului psihologic si a micro-anchetei favorizeaza exprimarea prin numere.

61
 Schita unui studiu de caz in grup (aplicatie scolara)

In activitati de consiliere scolara, psihologul va recurge la ajutorul cadrelor didactice care lucreaza cu o
anumita clasa. Selectionand un caz dintr-un colectiv, psihologul va insemna in imaginea pe care si-o formeaza – pe
langa datele observatiei proprii coroborate cu documente scolare curente – si impresiile profesorilor care cunosc
elevul, largind astfel baza sa de date. O observatie punctuala poate fi irelevanta, in sensul ca surprinde un
comportament atipic. Ori, coroborarea mai multor marturii va oferi o selectie de date mai valide. In acest scop,
pentru a usura interpretarea materialului de observatie se utilizeaza tabele de analiza in grup a comportamentului.
In forma sa tipica, este vorba de un tabel cu doua intrari: in prima coloana (pe ordonata) se trec pe randuri anumite
fapte de conduita inregistrate prin observatie sau extrase din studii publicate iar pe coloanele tabelului se noteaza
semnificatiile posibile sau trasaturile pe care le dezvaluie aceste comportamente. In scoala, intereseaza faptele de
conduita semnificative pentru activitatea si modul de comportare al unui elev. Spre exemplu: efectuarea cu
regularitate a temelor de casa sau copierea in clasa, improvizarea, cautarea grupului sau evitarea lui etc. Aceste
fapte, prezentate in perechi de contrarii, se trec succesiv pe linii in prima coloana a tabelului. Pentru fiecare fapt de
conduita, semnificatiile posibile sunt marcate cu un “x” in una sau mai multe coloane de atitudini sau trasaturi, ceea
ce inseamna in fond enuntarea unor ipoteze plauzibile; cand gradul de plauzibilitate este maxim se marcheaza doua
puncte (“xx”). In anexa 3 dam un asemenea model, adaptat dupa manule de psihologie scolara in circulatie. Luat in
sine, un fapt de conduita se preteaza la interpretari diferite. De exemplu, tinuta neglijenta (uneori murdara) a unui
elev poate sa indice instabilitate psihica sau o anumita intarziere in dezvoltare, dupa cum, poate insemna
indiferenta, lipsa de interes sau atitudine demonstrativa, tendinta de a se impune atentiei celor din jur. Pe de alta
parte, tinuta pedanta poate sa indice lipsa de incredere sau atitudine demonstrativa, tendinta de a se impune privirii
celor din jur. Tot asa, timiditatea poate sa se manifeste ca stangacie, ca intimidare; alte ori, ea apare ca purtare
zgomotoasa, semn parca de usurinta in comportare; incapatanarea poate sa se dezvolte ca reactie de protest fata de
educatia brutala sau ca efect al ingaduintei si dragostei exagerate. Care este interpretarea corecta? Numai raportarea
la intreg, integrarea in contextul informatiilor despre elev poate duce la o interpretare justa.

Pentru exemplificare, sa ne referim la un alt grupaj de fapte din tabel:

- se apuca imediat de lucru;
- renunta la efort la primul esec;
- are nevoie de sprijin pentru terminarea sarcinii;
- executare completa (a sarcinii).
Fiecare din aceste fapte de conduita poate sa insemne mai multe lucruri. De pilda, observatia “se apuca
imediat de lucru” poate fi interpretata ca impulsivitate, ca dorinta de afirmare, ca incredere in sine ori ca angajare.
In dreptul fiecarei ipoteze s-a marcat semnul “x”, iar in dreptul celei mai plauzibile semnificatii s-au pus doua
puncte (“xx”). In mod analog s-a procedat si la celelalte aspecte ale conduitei. Se intelege ca lista
comportamentelor observate, precum si suita de ipoteze indicate pe coloane nu trebuie considerate ca fiind
limitative. Este vorba, mai curand, de un document ce se imbunatateste continuu, in functie de concluziile practice,
gratie contributiei colectivului de cadre didactice care participa la aceasta activitate comuna. Utilizarea tabelului
presupune doua faze. Intr-o prima faza cercetatorul comenteaza observatiile sale intr-un document primar. In cea
de-a doua faza este consultat grupul de observatori in vederea cristalizarii unei imagini unitare pe baza discutiei
colective. Practic acelasi document poate constitui suportul interpretarii in cele doua etape. Pentru fiecare fapt de
conduita consemnat se cauta in lista de ipoteze (trasaturi, atitudini), enumerate pe orizontala, insusirea sau trasatura
in care se incadreaza comportamentul observat; se retin ipotezele (atitudinile) marcate cu puncte. Acesta este
“demersul orizontal”, caruia ii urmeaza un “demers vertical”: pentru fiecare trasatura (ipoteza) retinuta se verifica
pe coloana daca celelalte comportamente confirma sau nu interpretarea avuta in vedere. In felul acesta se
selectioneaza concluzia care intruneste cele mai multe confirmari; discutia colectiva o sanctioneaza prin
confruntarea opiniilor.

Cuvinte cheie: psiholog, psihoterapie, psihologie, studii psihologice, studiu de caz

Bibliografie
Miles, M. B., Huberman, A. M. (1984), Analyzing qualitative data. A source book for new methods, Beverly Hills,
C. A. Sage.

Yin, R., (1989), Case Study and Research, Design and Methods. Sage Publication, London.

62
 ANEXA NR. 4

PROIECT DE CERCETARE CANTITATIVĂ/CALITATIVĂ PENTRU

VERIFICAREA DE IPOTEZE (CERINȚE)

Elaborarea unui proiect de cercetare face parte din sarcinile de curs și va conta cu 90% la
nota finală.
• Termenul de predare a proiectului va fi cel târziu cu ocazia examenului de semestru, în
format printat (font Times New Roman, 12), dar va fi trimis și în format electronic la adresa
labpsy2004@yahoo.com
• Proiectul este o sarcină strict individuală. Masteranzii pot colabora prin schimb de idei
sau informații, dar numai în scopul sprijinului reciproc. În cazul în care colaborarea a avut un
caracter sistematic, numele celor cu care s-a colaborat va fi menționat explicit. Acest lucru nu va
atrage nici o penalizare, ci, dimpotrivă, va fi cotat pozitiv din perspectiva eticii cercetării.
Proiectele identice sau care reprezintă ”variațiuni pe aceeași temă” vor fi respinse.
• Suportul esențial pentru realizarea proiectului îl reprezintă notele de curs și literatura de
specialitate, în special articolele, studiile și comunicările științifice. Documentul va conține
referințe în format APA, cu o listă bibliografică la sfârșit.
• Lista bibliografică se va axa cu predilecție pe articole din reviste de specialitate.
Referințele de tipul manualelor universitare sau cărților, mai ales dacă sunt predominante, vor
determina depunctarea.
• Dacă există neînțelegeri sau întrebări legate de cerințele proiectului, vă rog să mi le
adresați la curs sau prin email. Orice precizare suplimentară va fi adusă la cunoștința tuturor.

• Orice contribuție personală suplimentară cerințelor generale și specifice prezentate mai

jos va fi acceptată și apreciată.

Cerințe generale
- Proiectul va descrie modul de planificare și realizare a unei cercetări empirice,
cantitative/calitative, orientat pe testarea uneia sau mai multor ipoteze.
- Nu este necesară recoltarea și analiza datelor, ci numai proiectarea și planificarea unei
cercetări.
- Referirea la o cercetare deja efectuată va conduce la respingerea proiectului!
- Documentul de prezentare a proiectului trebuie să fie sintetic și structurat.
- Acuratețea editării (aranjare în pagină, corectitudine, structurare) va face obiectul
evaluării.
Cerințe specifice Documentul de prezentare a proiectului trebuie să cuprindă
următoarele secțiuni explicite (dacă logica proiectului o cere, pot fi introduse și alte secțiuni):
1. Titlul cercetării
2. Obiectivul cercetării
3. Întrebările cercetării
4. Suportul teoretic al cercetării
a. bibliografia studiată va fi inclusă în finalul proiectului, în formatul uzual (APA)
de elaborarea a listei de referințe
5. Ipotezele cercetării
a. fundamentarea ipotezelor prin trecerea în revistă a referințelor bibliografice
care se referă la subiectul abordat
b. precizarea variabilelor cercetării (independente, dependente… eventual
mediatoare/moderatoare…)
6. Modelul de cercetare
a. Categoria generala
i. experimental/quasi-experimental/non-experimental

63
 ii. intra/intersubiect; iii. unifactorial/factorial
b. Tipul specific…
7. Instrumentele sau modalitățile care sunt preconizate pentru recoltarea datelor a.
se poate face referire la un instrument anume (chestionarul X, sau metoda Y), ori la o
categorie de instrumente (chestionar, observație etc.)
8. Estimarea mărimii efectului (pe baza altor cercetări dedicate subiectului)
9. Definirea populației de referință
10. Modul de selecție a eșantionului și estimarea volumului acestuia
11. Estimarea surselor de eroare (variabile covariante) și a modalităților de control
al acestora.

MODEL DE PROIECT DE CERCETARE CALITATIVĂ

I. INTRODUCERE
a) Problema
Prezentarea unui model de cercetare cu titlu : „Relaţiile părinţi-copii agresivi. Cum îmbunătăţim relaţia părinţi-
copii agresivi printr-o intervenţie şi consiliere psihologică clinică ”
Motivaţia : - ce se cere la nivel internaţional, european, local/zonal
- conform materialelor prezentate la nivel european, în ultimii 5 ani de zile, la familiile monoparentale
agresivitatea a crescut la copii. În România, datorită mobilităţii în vederea căutării unui loc de muncă avem pste 2
milioane de oameni plecaţi, rămânând peste 40.000 copii în ţară
- psihoterapia adleriană care se ocupă de relaţiile părinţi-copii prin constelaţiile de familie poate
interveni în îmbunătăţirea relaţiei părinţi-copii, acest demers fiind de bun augur.
- consider că această situaţie este gravă, dar pot ajuta la cunoaşterea situaţiei şi luarea unor măsuri ce se
impun printr-o cercetare în domeniu şi prin prezentarea rezultatelor care sunt de actualitate.
- se poate crea un cadru metodologic nou
- voi formula o teorie care să sprijine domeniul în acest sens
- voi populariza rezultatele cercetării şi voi căuta implicarea factorilor de decizie locali
- se studiază efectul asupra grupului ţintă şi asupra societăţii
- sentimentul de comuniune socială ne dă o motivaţie aparte
- solidaritate, evaluare socială este altă motivaţie

b)Obiective
-ce tip de cercetare este : empirică (relaţia faţă în faţă)
nonexperimentală (nu introducem variabile, luăm doar ceea ce avem)
tip INDUCTIV – DEDUCTIV –INDUCTIV se propun ipoteze:
Dacă......atunci......
Tip dublu inductiv : INDUCTIV – INDUCTIV –fără ipoteze.
-evaluarea devianţei comportamentale în familiile monoparentale printr-o abordare psihologică
folosind constelaţiile de familie
-evaluarea agresivităţii copiilor şi a părinţilor în cadrul relaţiei de familie (prin folosirea unui
chestionar şi al interviului)
-folosirea studiului de caz şi observaţia directă pe o perioadă de 6 luni pentru determinarea
influenţei constelaţiei de familie în relaţia părinţi-copii.

c)Ipoteza
- nu este pentru că va fi stabilită aposteori deoarece datele rezultate din cercetare pot fi generatoare de noi teorii.

II. PREZENTAREA METODEI

a) SUBIECŢII : FAMILII – 10 familii monoparentale din care 5 familii în mediul urban şi 5 familii în mediur rural
cu 20 copii care au devianţă comportamentală
– studii de caz – 5 familii ( se va face analiza în constelaţia de familie, aspecte care duc
la cele din eşantion
–studiul este mai uşor de demonstrat
Validarea internă : dacă atunci.....(se foloseşte ca şi criteriu)
Validarea externă : prin participarea celorlalţi cercetători şi raportarea la problema respectivă.

64
b) INSTRUMENTE ŞI MATERIALE : ISV, ATI, METAFORA, VISUL, DESENUL

c) DESIGNUL CERCETĂRII : variabilele care se leagă de teorie, punerea tabloului general, cum punem în
calcul ceea ce avem ipotezele, obiectivele, planul de integrare al tuturor elementelor.
Designul poate fi experimental : este implicat cercetătorul, cum şi de ce – el controlează grupul şi
experimentul.
Designul poate fi nonexperimental: nu mă implic, nu controlez.

Variabilele folosite în design sunt:

- Stilul parental
- Situaţia şcolară
- Alcoolul
- Agresivitatea
- Starea materială
- Stresul produs de lipsa părinţilor
- Situaţia profesională
- Starea fizică
- Starea psihică
- SE SPUNE VOM FACE!

d) PREZENTAREA CERCETĂRII:
- cum o să o fac
- într-un workshop, conferinţă, expunere, dezbatere, etc. (Conferinţa de psihologie clinică şi
psihoterapie cu tema : Tendinţe actuale în relaţiile părinţi-copii agresivi)

e) ANALIZA:
- datele vor fi prezentate, prin intermediul analizei tematice pentru că ea corespunde cererilor
noastre dar şi rigorii ştiinţifice.
- se foloseşte triangulaţia : timp, loc, subiecţi

III. CONCLUZII:
-fiind o analiză a datelor aposteoric – nu am concluzii
- dezvoltarea temei
-poate să devină o nouă direcţie de interes
-are nişte limite
-până unde mergem
-cercetarea o îmbunătăţim, se poate merge mai departe
-asta mi-am propus să fac
-să fie preluată teoria şi aranjată într-un demers profesionist adlerian care să poată fi folosită ca
bază de date în alte cercetări.

IV. BIBLIOGRAFIE:
-DSM-IV
-ADLER, A., CONSTELAŢIA DE FAMILIE
-ADLE, A. STILUL VIEŢII
-ADLER, A. CUNOAŞTEREA OMULUI
-ADLER, A., PSIHOLOGIA ŞCOLARULUI GREU EDUCABIL
-SPIELBERGER, J., CHESTIONAR DE FURIE,
-GUILY, J., ELEV BUN, ELEV SLAB.

65