Master: Psihologie clinică şi intervenţie psihologică

GESTIONAREA RELAŢIILOR CU COPIII

Conf.univ.dr. Marilena Ticuşan

Fundamentele cooperării cu copilul

Înţelegându-ne unii pe alţii
Urmărind scopul lucrării noastre - acela de a veni în sprijinul părinţilor şi a copiilor
acestora în vederea construirii unei relaţii care să permită fără probleme alegerea unei cariere
pentru binele copilului (pe structura şi pregătirea lui), să ne lămurim înainte de toate cu
semnificaţia noţiunii de persoană.
Fiecare individ este unic în felul său, fiecare fiinţă este o persoană ce a acumulat în
manieră proprie informaţii, sentimente, înţelegere, limbaj, expresivitate. Chiar în acelaşi mediu,
crescuţi în aceleaşi condiţii, copiii nu prezintă acelaşi temperament, aceleaşi aptitudini, acelaşi
grad de inteligenţă şi aşa mai departe. Părinţii, indiferent cât ar căuta trăsături identice în copiii
lor, nu trebuie să uite că omuleţii, care nu demult au depins de ei trebuie lăsaţi să se dezvolte
către latura spre care au fost înzestraţi de la natură. Ca părinţi idealul în viaţă este de a vedea că
propriul copil se descurcă, face faţă cu succes la toate obstacolele rămânând integru,
netraumatizat şi care la rândul lui nu va traumatiza pe alţii. De aceea trebuie avută în vedere
dezvoltarea armonioasă, într-un climat familial, bazat pe încredere, afecţiune, realism şi nu în
ultimul rând pe respect reciproc.

Perioada preadolescenţei
Perioada preadolescenţei este perioada dificilă în care are loc maturitatea biologică, se
conturează caracteristicile conştiinţei de sine, se adânceşte individualizarea atât pe plan
intelectual cât şi în relaţiile cu ceilalţi, dezvoltându-se interesul pentru lectură, filme, prietenii,
nuanţându-se şi experienţa afectivă. Educarea copilului a constat şi constă în cea mai mare parte
prin a adapta copilul la noile schimbări ce se produc cu viteză mai mare decât erau obişnuiţi în
copilăria lor părinţii. Cunoaşterea celorlalţi se instituie ca o însuşire general umană, care vizează
înţelegerea semenilor evitând erorile în evaluarea şi predicţia comportamentului.
În constituirea relaţiei părinte-copil trebuie avută în vedere înţelegerea în diferite situaţii
şi adecvarea răspunsului dat în funcţie de modalitatea de prelucrare a informaţiilor furnizate,
fiind angajate toate componentele naturii psihosociale a fiecăruia în parte. În adolescenţă se
cristalizează câteva idei cu un grad mare de generalitate, care se referă la viaţă în ansamblu şi la
rosturile ei. Adolescentul redescoperă lumea datorită posibilităţilor sale de interpretare şi
problematizare şi este intens preocupat de propriul său destin, elaborând un sens, un ţel în viaţă,
conturându-şi o concepţie despre lume şi viaţă. Legăturile copilăriei nu mai sunt
corespunzătoare, este în căutare de altele noi, iar identificările cu părinţii sunt insuficiente acum.
Pe de o parte trebuie să depăşească identificările vechi, dar pe de altă parte şi-a format propria
personalitate din acestea. Această dilemă îl face să oscileze debusolat între vechea identitate şi
noile necesităţi de a stabili noi legături obiectale. Aici îşi au originea problemele identităţii de
sine.
Imaginea pe care şi-o face în această perioadă îi va determina modul de viaţă în
continuare. Important este să fie încurajat, ajutat şi îndrumat în alegerea lui şi de către părinţi şi
consilieri. Chiar dacă se decide pentru o muncă fizică, pentru o profesiune intelectuală, în raport
cu capacitatea lui fizică şi intelectuală, este recomandat să-şi aleagă profesiunea spre care sunt
înclinaţi, iar odată luată această hotărâre să fie îndrumaţi de specialişti. În cazul în care nu este
ajutat şi nu înţelege toate aspectele viitoarei sale profesii, romantismul caracteristic acestei
perioade îi va crea depresii, sentimente de culpabilitate, ajungând la gestul amar al insatisfacţiei,
care îl va marca pe viitor.
Nu toţi suntem la fel. Din naştere suntem diferiţi. Trebuie ţinut cont de laturile
personalităţii în orientarea profesională. Temperamentul furnizează informaţii referitoare la
conduita acestuia şi comportament (mişcări, reacţii afective, vorbire, etc.). Putem observa că unii
vorbesc mai repede, se emoţionează şi îşi exteriorizează cu mai mare uşurinţă sentimentele, în
timp ce la alţii toate aceste manifestări sunt mai reduse. Unii se apucă mai uşor de treabă când au
ceva de făcut, alţii mai greu. Unii abandonează rezolvarea unor sarcini pentru că s-au plictisit
repede. Alţii nu-şi găsesc liniştea până nu termină, fiind capabili să renunţe şi la somn numai să
încheie cu succes activitatea. Toate acestea indică faptul că persoanele respective au
temperamente diferite. Perioada de adolescenţă, vârsta romantică, vârsta neliniştilor este şi
perioada în care se adânceşte individualizarea şi se conturează caracteristicile conştiinţei de sine.
Redescoperă lumea datorită posibilităţilor sale de interpretare şi problematizare fiind intens
preocupat de propriul viitor, caută să-şi dobândească un sens de viaţă şi-şi conturează concepţia
despre lume.
Este o perioadă favorabilă în eforturile de autocunoaştere.
În alegerea profesiunii această decizie trebuie să fie fondată pe o cunoaştere directă a
structurii psihice şi a înclinaţiilor tânărului. Un rol important în acest sens îl au psihologii şcolari,
consilierii care au rolul de a facilita identificarea profesională atât din punct de vedere al
societăţii cât şi al tânărului.
Părinţii de asemenea trebuie să înţeleagă că acea „individualitate mică”, care acum a
crescut şi se află la răscruce de drumuri, trebuie sprijinită; nu în sensul de a-i impune să accepte
propriile norme şi alegeri ci în încurajarea alegerii propriului drum.

Stiluri şi personalităţi diferite

Indiferent de meseria pe care o au părinţii, marea majoritate sunt de acord că ar dori ca
proprii copii să nu facă aceleaşi greşeli pe care le-au făcut ei. Fiecare are frustrări mai mari sau
mai mici în legătură cu locul de muncă, cu prietenii, cu realizările şi posibilităţile lor. Trebuie să
treacă peste propriile insatisfacţii sau expectanţe căutând să-şi înţeleagă în primul rând copiii şi
structura de personalitate a acestora. Unii sunt intuitivi şi au tendinţa de a anticipa, a căuta
semnificaţii, implicaţii în evenimente, putând găsii o nouă cale de a aborda o problemă, ieşind
din tipare. Alţii au nevoie de date concrete şi se bazează doar pe date palpabile în găsirea unor
rezolvări. De asemenea unii analizează problemele în profunzime, în timp ce alţii sunt motivaţi
de dorinţa de a fi apreciaţi. Mai putem întâlni persoane ce au cu preponderenţă un talent în
analiza opţiunilor, în timp ce altora le face plăcere doar o lume planificată şi ordonată. Pentru
unii este importantă cariera profesională, pentru alţii dimpotrivă singura legătură importantă este
cea cu familia. Cunoaşterea atuurilor şi punctelor slabe pot cântării şi pot ajusta balanţa în
căutarea profesiunii potrivite.
Subiectivitatea evaluării propriului copil poate avea consecinţe nedorite. Fiecare părinte
se consideră bun în momentul în care a asigurat educaţie, condiţii financiare şi un cămin
propriilor copii. Intenţia nu este de a-şi mări eforturile în a oferii „premieri” financiare mai mari
în comparaţie cu alţii, ci de a nu întrerupe legătura afectivă cu propriul copil pentru a putea simţi,
intui nevoile acestuia, modalităţile de comunicare cu el, precum şi surprinderea imediată a
aspectelor mai puţin favorabile în comportament, concepţii, tendinţe, etc.
După o viaţă întreagă cu împliniri şi insatisfacţii, după succese şi insuccese, ajungem ca
părinţi să avem alte idei, alte concepţii uneori total diferite faţă de cele ce ne-au animat când
eram de vârsta adolescenţei. Noile evoluţii economice, sociale ne-au influenţat la rândul lor
astfel încât subiectivitatea este deformată în funcţie de evenimentele pe care le-am înfruntat şi
consecinţele acestora asupra noastră.
E greu să ne gândim şi să recunoaştem că propriul copil nu a atins superperfecţiunea. Este
copilul pe care-l iubim şi trebuie să conştientizăm că şi el ne iubeşte iar dacă nu îndrăzneşte să
spună putem să ne punem întrebarea „Ce anume şi unde am greşit?”
Nu am devenit părinţi pentru a da naştere unor mici roboţei care acţionează cum spunem
noi, care aleg ceva ce am dori noi şi fac totul după comanda noastră.
Trebuie să recunoaştem că nu asta ne place. Imaginaţi-vă că mergeţi pe stradă şi vedeţi:
mame cu fete, taţi cu băieţi, iar gesturile, gusturile, cuvintele copiilor ar fi aidoma părinţilor „V-
ar plăcea ?”. Cam asta s-ar întâmpla dacă am fi la fel, nepoţii noştri ne-ar imita întocmai, ar alege
aceeaşi meserie, acelaşi loc de muncă, acelaşi partener după cum a fost „programat” încă de
bunici. Unde ar mai fi bucuria descoperirea, noutatea, inclusiv personalitatea fiecărui individ şi
de ce nu progresul unei societăţi.
Această viziune sumbră din fericire este irealistă. De aceea vom învăţa să acordăm o mai
mare atenţie personalităţii copiilor să o ajutăm să se dezvolte şi nu să o îngrădim. Dar să nu
cădem în latura cealaltă în care să interzicem abordarea unui domeniu (doar din prea mare grijă
şi protecţie) în care noi am eşuat sau am perceput că este greu şi riscant. Este greu şi riscant
pentru noi ca persoane pentru că nu mai avem acelaşi avânt ca în tinereţe, dar poate este potrivit
pentru proprii copii. Uitaţi-vă cu atenţie la familiile cu mai mulţi fraţi şi veţi observa diferenţa
între aceştia, unu e meditativ, altul cu înclinaţii muzicale, alţii nu pot sta locului nici o clipă dar
ce frumos este când pot fi ei însăşi şi nu constrânşi de reguli şi etichete. Viitorul copiilor este în
mâinile noastre şi dorim ca acest viitor să fie cât mai frumos.
Ca părinţi cu toate grijile de zi cu zi este indicat să ne facem evaluarea proprie. Această
autoevaluare poate fi făcută prin descoperirea cu sinceritate şi analizarea realizărilor şi
nerealizărilor, a dorinţelor şi nevoilor noastre, a visurilor şi temerilor, a prejudecăţilor. După ce
ne-am întocmit o listă cu toate aceste puncte, o reluăm fiecare şi cu obiectivitate putem să
detaliem arătând cauza acestora. Ne vom pune astfel întrebări de genul „De ce?”, „Cum ?”,
„Unde ?”, astfel ca să ne clarificăm imaginea conturată despre noi înşine. La toate trebuie
răspuns cu maxim de sinceritate şi putem să-l întrebăm pe partenerul de viaţă ce părere are
despre ceea ce am găsit şi am răspuns. Această convorbire sinceră cu partenerul de viaţă ajută la
clarificarea şi cunoaşterea şi altor puncte de vedere. Poate constituie o reuşită sau eşec din
punctul nostru de vedere dar nu şi pentru cei din jur. Astfel imaginea despre sine se clarifică, se
întăreşte şi se reactualizează. Se poate consolida şi îmbunătăţi relaţia între soţi eliminându-se
situaţii de genul ce urmează:
Soţul se întoarce târziu, satisfăcut că la serviciu a mai reuşit să rezolve un contract. O
vede pe soţie, o sărută şi îi spune că merge să facă un duş şi se va culca pentru că este extenuat.
Soţia l-a aşteptat până târziu cu masa întinsă şi acum strânge masa tăcută, stinge lumina şi merge
şi ea la culcare.
Din punctul de vedere al soţului satisfacţia e maximă şi reprezintă o realizare, din punctul
de vedere al soţiei e o seară nereuşită, frustrantă, care se mai adaugă poate la alte nemulţumiri.
Copiii, ca spectatori ai acestor scene, ca participanţi activi şi afectivi la aceste situaţii, pot
avea şi ei păreri diferite. Dar se impune clarificarea şi privirea din ambele persepctive. Vina nu
este a niciunuia.
În momentul în care ne-am reactualizat şi clarificat imaginea de sine putem să
diferenţiem şi să avem o privire mai clară referitoare la visele şi expectaţiile noastre.
Datorită faptului că ne cunoaştem proprii copii, aceştia şi-au dezvăluit înaintea noastră
abilităţile, calităţile, temperamentul, caracterul. Realizând care sunt atuurile copiilor noştri pentru
cariera viitoare vom putea să îi ferim de a-i încărca nejustificat cu dorinţa de a ne împlini nouă
visele şi expectanţele, lăsându-i şi sprijinindu-i în a-şi realiza propriile vise. Pentru că
adolescenţa este vârsta în care îşi face simţită prezenţa irealismul, grija părinţilor trebuie
îndreptată şi către conştientizarea copiilor de propriile: înclinaţii, puteri, aptitudini, astfel încât să
nu ajungă să aibă deziluzii timpurii, care i-ar putea schimba caracterul, personalitatea, deviindu-l
şi transformându-l într-o fiinţă ce neagă totul, ce neagă însăşi existenţa.
 Afectivitatea trebuie arătată, conştientizată de toţi membri familiei, astfel încât indiferent
de situaţiile problematice să poată contribui la o mai bună apropiere, la confesiune, la încrederea
că în familie nu în altă parte are posibilitatea să găsească înţelegere, sprijin, iubire şi confort.
Familia îi va dezvălui în acest fel copilului câteva reguli pe care acesta le va valoriza
ulterior:
-să fii sincer, deschis, corect;
- să împarţi în mod echitabil sarcinile şi răspunderile ce revin relaţiei;
- să oferi suport şi empatie;
- să comunici cu partenerul;
- să dialoghezi, adică nu numai să spui, dar să şi asculţi ce ţi se spune;
- să oferi acţiune şi iubire;
- să nu aştepţi să dai ajutorul doar când ţi se cere, ci să şi intuieşti când vreun membru al
familiei are nevoie de ajutor, şi să-l dai necondiţionat;
- încurajarea realizărilor unui membru al familiei şi sprijinirea lui; sprijin în orice fel de
evenimente.

Familia
Familia oglindeşte evoluţia şi transformările sociale operate la nivelul păturii sociale dar
uneori perpetuează rămăşiţe ale vechilor mentalităţi care au gravitatea unor prejudecăţi cu
consecinţe nefaste în buna integrare socială a membrilor ei. În mod cert transformările din
domeniul social-economic au repercursiuni hotărâtoare asupra structurii familiale. Tendinţa
actuală a dezvoltării familiei este de a se reduce numeric. Scade numărul membrilor săi,
separându-se totodată cât mai mult de întreaga categorie de rude, ce intrau în componenţa
familiei tradiţionale. Apare treptat un nou stil de viaţă. Familia a scăzut în dimensiune, astfel
încât copilul şi copiii se văd în alte situaţii decât cele descrise în cărţi. Ajunşi în pragul
adolescenţei acesta este poate mai debusolat decât părinţii. Dezvoltarea social-economică are tot
mai mari repercursiuni asupra familiei, deoarece părinţii trebuie constant să-şi revizuiască
propria viziune asupra societăţii astfel încât să poată oferii o imagine cât mai clară şi
nedenaturată a societăţii în care se dezvoltă copiii lor.
Copiii nu trebuie alimentaţi cu nostalgii ale vremurilor trecute, dar nici cu imagini pline
de evenimente puţin favorabile ale vremurilor ce vor veni.
 Adolescenţa este perioada în care dezvoltarea competenţelor cognitive se face şi prin
adaptări succesive la ambianţă. Fiecare adolescent îşi creează un spaţiu propriu în care îi place
să-şi primească proprii colegi şi prieteni, să aibă o bibliotecă a lui, cu cărţile lui, aparatură
muzicală şi propriul calculator. Nu-i place să intervină nimeni din universul lui care este camera
şi nici să-i umble prin lucruri şi să-i facă ordine. Uneori accesul din încăpere este etalat pe uşă
unde tronează cu litere de-o şchioapă „interzis” sau sunt prezentate diferite ameninţări menite să-
l ţină la distanţă pe intrus.
Camera este spaţiul în care se simte liber şi în care doreşte să-şi trăiască acest sentiment
în manieră proprie. Uneori spre exasperarea părinţilor nu-şi fac ordine în cameră, alteori din
contră pot da dovadă de rapiditate în ordonarea fiecărui lucru. Tentativele de a căuta şi găsi ceva
nou se pot manifesta şi în combinaţii culinare sau vestimentar. Hainele sunt variate, mulate sau
largi, încălţăminte uşoară sau dimpotrivă cu talpă groasă, cu forme pătratice, la care accesoriile
variază, şi care la rândul lor caută să-l individualizeze în raport cu celelalte vârste. Găsirea
propriei identităţi, nemulţumirea faţă de propria înfăţişare, familie sau prieteni sunt numai câteva
din frământările adolescentului. Ca părinte trebuie avut în vedere că este o vârstă dificilă, iar
toate încercările prin care se exprimă autonomia şi independenţa sunt în acelaşi timp şi ocazii
care contribuie la creşterea încrederii în sine a adolescenţilor. Acum este perioada disputei cu
adulţii din dorinţa de afirmare a demnităţii personale şi din dorinţa de a fi respectat ca persoană
şi de a i se recunoaşte capacităţile şi problemele. Părinţii trebuie să conştientizeze nevoia
imperioasă a adolescenţilor astfel încât să evite situaţiile penibile de mânie, jignire, umilinţă. Nu
aduc nici o rezolvare în acest fel ci doar accentuează distanţarea, amplifică climatul tensionat
rămânând incapabili de a reface legăturile existente anterior. Toate aceste rupturi plastic vorbind
apar ca în învăţămintele străvechi când pentru a da o lecţie un om spune altuia: „Bate nişte cuie
în scândura asta. După ce a bătut i se spune să le scoată. În urmă rămân găuri şi nici urmă de
cuie. Şi conflictele rănesc, trec, dar lasă urme, aşa că „Atenţie părinţi!”.
Cunoscând în mare dificultăţile şi conştientizând acest lucru putem spune că în funcţie de
tactul cu care familia se manifestă în toată perioada de criză şi de după aceasta se pot asigura
condiţii pentru dezvoltarea responsabilităţii personale a adolescentului.
Fiind în perioada de incertitudini şi de căutări, adolescentul are nevoie de îndrumare şi
deschidere. Este tentantă pentru părinte indicaţia „Fă aşa că eu ştiu mai bine !” dar nu trebuie
omis punctul de vedere al adolescentului, dorinţele şi aspiraţiile sale. Calitatea de părinte nu
arogă acest drept.
O greşeală frecventă este de a-şi compara copilul cu el însuşi. Nu este aceeaşi persoană
copilul cu părintele, nu au crescut în aceleaşi condiţii social-economice şi nu au avut aceeaşi
părinţi. În cercul de prieteni, în convorbirea cu rudele sau alte cunoştinţe este bine a-l prezenta pe
adolescent, cu realizările lui, cu propria lui personalitate, ocolind comparaţii, care în nici un caz
nu-şi au rostul şi ar putea dăuna jignindu-l. Înainte de a căuta să vă priviţi proprii copii, căutaţi să
vă imaginaţi copil, acasă la părinte înconjurat de fraţi şi surori. Priviţi-vă atent, retrăiţi acele
momente plăcute şi răspundeţi la următoarea întrebare:
„Eraţi la fel cu vreunul dintre ei?”. Dacă răspunsul este „Nu” gândiţi-vă că nici copiii
dumneavoastră nu sunt la fel şi nici nu pot fi pentru că sunt unici în individualitatea lor.
Acelaşi lucru puteţi să-l faceţi uitându-vă pe stradă la copii de aceeaşi vârstă. Câţi găsiţi
identici ? Nici gemenii nu sunt în totalitate identici. Gândiţi-vă ce lucru deosebit este acea
unicitate a copilului dumneavoastră. Chiar dacă seamănă sau prezintă trăsături asemănătoare cu
alţii nu intră în discuţie identitatea. În acest fel adolescentul de lângă dumneavoastră nu aşteaptă
regulile ce v-au fost impuse, nu aşteaptă comparaţia cu dumneavoastră ci doreşte să-i fie arătate
în maniera lui proprie de înţelegere, îndrumări potrivite pentru el, pentru personalitatea lui, care
să-l asigure că în lumea asta mare părinţii îl înţeleg perfect. Fiind o perioadă de acumulări,
perturbări, o perioadă în care se dezvoltă responsabilităţile personale trebuie realizată clasificarea
realităţii, a înclinaţiilor adolescentului, a posibilităţilor acestora. În acest fel se asigură o
percepere realistă a realităţii imperios necesară la această vârstă.
Aducerea pertinentă cu „picioarele pe pământ” favorizează acceptarea de sine. Important
pentru părinte este de a da dovadă de tact, astfel încât descoperirea imposibilităţii de a realiza
ceea ce s-a dovedit a fi irealist să nu lezeze personalitatea adolescentului.

Profesionistul
În orientarea şcolară şi profesională un rol important pe lângă părinte şi copil îl are
consilierul. Acesta este un profesionist ce oferă sprijin în clarificarea sensurilor fundamentale, cu
ajutorul căruia se poate ajunge la o mai bună înţelegere a gândurilor, a trăirilor emoţionale, care
asigură şansele unui nivel optim de dezvoltare a resurselor personale. Contribuie de asemenea la
asistenţa adolescentului în explorarea şi înţelegerea propriei identităţi, îl sprijină în dezvoltarea
unor strategii de rezolvare a problemelor cu care se poate confrunta individul. Consilierul nu
reprezintă un intrus în relaţiile familiale, ci asistă, lămureşte şi împiedică apariţia unor rupturi în
cadrul legăturilor de familie. Prin faptul că este specialist în punerea întrebărilor referitoare la
contextul social şi organizează procesul de înţelegere şi conştientizare, planificare a vieţii şi
carierei poate fi considerat persoana cea mai de încredere şi abilitată în oferii sprijin familiei şi
adolescentului în alegerea viitorului drum în viaţă. Nu trebuie privit cu suspiciune că se amestecă
în treburile familiei, chiar dacă va scoate la iveală eventuale fisuri în relaţiile existente sau
abordări nerealiste. El are de respectat anumite reguli ce ţin de deontologia profesională,
obiectivitate, respect, calm, tact şi cam şi ceea ce este principal respectarea secretului
profesional. Veţi ocoli situaţiile în care prietenul căruia i-aţi mărturisit problemele personale le-a
mărturisit la rândul lui altora şi aceştia la rândul lor altora, că ajungeţi într-un final să vă întrebaţi
„Cine nu ştie?”.
Consilierul nu vă va înlocui niciodată ca părinte şi nici nu va prelua ceva din atribuţiile
dumneavoastră. El ne dă sfaturi competente referitoare la opţiunile şcolare, alegerea profilului,
alegerea opţionalelor din aria curriculară, orientarea profesională contribuind şi ajutându-vă să
înţelegeţi mai bine direcţia în care şansele de realizare ale adolescentului sunt maxime. De
asemenea oferă competent sprijin adolescentului în dezvoltarea propriei individualităţi, în
procesul de căutare-formare a identităţii în conturarea unei imagini de sine pozitive şi
autoacceptare. Contribuie la sprijinirea adolescentului în depăşirea obstacolelor pentru a-şi
dezvolta abilităţile sociale de interacţiune cu cei din jur, precum şi la dezvoltarea abilităţilor şi
rezolvare a problemelor şi facilitare în luarea deciziilor.
Poate să-l ajute pe tânăr în formularea scopurilor.
Prezentând succint abilităţile consilierului şi oportunitatea consultării lui de către familie
să nu presupunem să nu presupunem nicidecum că acesta preia din abilităţile şi responsabilităţile
părintelui.
Modificările permanente, fluctuaţiile ce au loc în orice domeniu fac să fie mai dificilă şi
mai neliniştitoare pentru tânăr etapa de alegere. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că cu cât
dezvoltarea profesiunilor este mai complexă cu atât este mai îngreunată capacitatea de opţiune.
Se poate spune totuşi că orientarea profesională este dependentă de structura cerinţelor sociale de
forţa de muncă. Merită acordată atenţie atracţiilor pe care le simte tânărul faţă de diferite domenii
de cunoştinţe în care interesele de cunoaştere sunt multilateral antrenate. Identificarea socială din
ce în ce mai complexă presupune din partea tânărului nu numai antrenarea opţiunilor sale ci a
tuturor resurselor interioare psihice, în vederea adaptării concrete la profesiunea aleasă.
Din dorinţa de a-l feri pe tânăr de eşecuri şi erori părintele cu tendinţe protectoare tinde să
îşi impună alegerile neţinând seama de realele aptitudini ale copilului. Uneori din tendinţa de a
păstra tradiţia familiei copilul este direcţionat către acceptarea domeniului în care îşi exercită
profesiunea familia de câteva generaţii. Întâlnim des tendinţa în familii de medici, bucătari,
avocaţi, arhitecţi sau orice altă profesiune vă gândiţi dumneavoastră, copiii să îmbrăţişeze
aceeaşi profesiune. Pe de o parte cântăreşte din perspectiva adultului tradiţia familiei şi
incapacitatea de a accepta ca propriul copil să rupă tradiţia familiei. Această situaţie generatoare
de conflicte în cazul în care adolescentul nu prezintă abilităţile necesare continuării tradiţiei –
contribuie la subminarea autorităţii parentale şi la destrămarea ei având şi repercursiuni pe plan
afectiv-emoţional în cadrul familiei. Adolescentul supus ascultă şi îndeplineşte fără tragere de
inimă dorinţa părinţilor. Va merge la slujbă conform tradiţiei familiale, dar în timp va fi tot mai
obosit, extenuat, satisfacţia lucrului bine făcut nu îi va fi familială. Ca părinţi ştim că cele mai
multe ore le petrecem la serviciu şi de aceea un serviciu care nu ne place ne transformă în fiinţe
apatice, morocănoase, iritabile. Vrem să aibă copiii noştri parte de aşa ceva ? Toată dragostea
noastră pentru ei şi dorinţa de a-i face să ne urmeze sfatul pentru că „ştim noi mai bine” poate
avea ca rezultat transformarea într-o cu totul altă fiinţă.
De aceea este indicat să ne reprimăm toate indicaţiile, toate impunerile de voinţă pentru a
vedea mai întâi dacă şi el are înclinaţii către ceea ce ne dorim noi. Dacă aceste aptitudini se
dovedesc potrivite pentru alegerea altui domeniu este bine să ne revizuim atitudinea, să îl
asigurăm de cooperarea noastră necondiţionată şi să ne ferim reciproc de momentele nedorite.
Ceea ce contează cu adevărat este până la urmă să-i vedem entuziasmul permanent, satisfacţia
prin roadele muncii sale, capacitatea de a-şi menţine optimismul, lipsa frustrărilor şi abilitatea de
a-şi dovedi la rândul lui corectitudine, onestitate, dragoste etc.
Până la urmă părintele ştie întotdeauna ce e mai bine pentru copil ?
Împreună sunt sigură vor şti. Separat poate va fi bine poate nu. Să nu uităm că există
opţiuni ce se efectuează pe bază dominant-afectivă în care caz tinerii doresc să devină
profesionişti într-un domeniu dar nu ştiu să facă. Prin acumularea cunoştinţelor teoretice şi
practice solide vor putea să devină profesionişti de înaltă clasă, îndrăgostiţi de profesia lor.
Opţiunile dominate de interese, curiozitate, fără implicare afectivă profundă, pot conduce la
alegerea profesiunilor care vor părea mai târziu anoste. Se întâlnesc şi cazuri în care adolescenţii
fac alegerea unei profesiuni pentru a-şi păstra grupul de prieteni pentru că aşa au auzit ei că este
potrivită, căutată, bănoasă, dar toate au ca efect una din cele două situaţii prezentate.

Cooperarea cu copilul
De multe ori am auzit replici de genul: „Eu vorbesc, dar eu aud !”; „Nu mă ascultă”.
Urmărim să abordăm adolescentul printr-o modalitate care să-l facă să ni se adreseze fără
rezerve. Pentru aceasta trebuie ieşit din tiparul „eu îl învăţ, îi spun ce trebuie să facă şi el cuminte
trebuie să asculte şi după aceea să execute”. Trebuie instituită o formă de dialog care să permită
atât furnizarea de informaţii cât şi recepţionarea lor, astfel încât să se ajungă ca universul interior
să se dezvolte şi să fie recepţionat corect de interlocutor.
Comunicăm pentru înţelegerea celorlalţi şi de asemeni pentru înţelegerea noastră de către
ceilalţi, de asemeni pentru a ne face cunoscute trebuinţele şi pentru a cunoaşte trebuinţele altora.
Participanţii la comunicare în cazul nostru, părinţi-adolescenţi, trebuie să înţeleagă că sunt
parteneri în care pe rând joacă fiecare rolul de emiţător-receptor. Feedback-ul transmis şi primit
de noi influenţează desfăşurarea comunicării. Feedback-ul pozitiv încurajează şi dezvoltă
sentimentul eficacităţii de sine, în timp ce feedback-ul negativ poate să blocheze dorinţa de
interrelaţionare. Ca exemplu:
În timp ce părintele citea ziarul fiind absorbit de un articol interesant vine copilul şi
încearcă să spună ceva:
„- Tată (sau mamă)vreau să spun ceva (se frământă nerăbdător).
- Da, bine ! Ce anume ? (dar în acest timp continuă să citească articolul pentru că este
interesant)
Adolescentul nehotărât caută cu ochii să surprindă la părinte un semn că va fi ascultat,
dar elanul îi este tăiat de atitudinea preocupată a tatălui (mamei). După câteva clipe articolul este
terminat şi părintele îşi aduce aminte de întrebarea copilului.
- Da, spune ce s-a întâmplat ? Ce doreşti ?
 Între timp elanul s-a spulberat, simte că nu este ascultat de părinţi, creşte şi concluzia că
„niciodată nu este timp pentru el” sau „niciodată nu este ascultat” se întăreşte dar se aude
răspunsul:
-A.... nu ... nimic, nu mai trebuie, m-am răzgândit, nu era nimic important”.
Din această mică senă putem vedea două nemulţumiri: una a părintelui, care consideră că
în totdeauna este dispus să-şi asculte copilul, dar nu înţelege de ce acesta refuză să-i spună orice
şi alta din partea adolescentului care consideră că niciodată nu este timp să-l asculte nimeni şi
nimeni nu este în stare să renunţe la un lucru cât de mic atunci când are şi el de spus ceva, când
are şi el nevoie de ceva.
Într-o comunicare nu sunt atât de importante vorbele cât gesturile care le însoţesc. Să ne
gândim cum ne-ar place nouă să fim ascultaţi: cu interes, cu atenţie, cu îngăduinţă, amabilitate,
fără să ni se dea impresia că avem un timp limitat la dispoziţie pentru a spune ce dorim, pentru că
celuilalt îi pasă de ceea ce spunem, etc. Aşa-i ? Cred că fiecare recunoaşte adevărul celor
prezentate.
Înainte de a răspunde ceva când suntem solicitaţi la un dialog, e bine să revedem şi să
rememorăm situaţiile plăcute când ne-au favorizat la lungi şi fructuoase convorbiri şi situaţiile în
care tot dialogul nostru a fost monosilabic şi sfârşind prin a ne întreba de ce am deschis discuţia.
Vom şti să aplicăm proverbul „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face !” mai ales că e vorba de proprii
copii. Copiii noştri, ne ştiu fiecare gest, fiecare gând însoţit de un anumit gest, iar în perioada
adolescenţei simţurile lor sunt mai ascuţite, mai rafinate, astfel ne vor descoperii fără îndoială
lipsa de atenţie, plictisul, enervarea sau şi mai rău faptul că ceva nu e în regulă, minciuna. Nu
trebuie să uităm că până la o vârstă de 7 – 9 ani copiii ştiu după cum trebuie să vorbească ce
atitudine să adopte pentru a nu se da de gol. Numai duc mâna la gură, privirea în pământ nu mai
e stăruitoare astfel încât să-i demaşte că au spus un neadevăr. Într-o relaţie e foarte important să
înţelegem, să controlăm propriul corp. De asemenea este important descifrarea limbajului
corpului adolescentului. Fiind copilul nostru îl cunoaştem, dar trebuie să fim atenţi pentru că în
disimularea adevăratelor trăiri a devenit maestru, iar noi putem recunoaşte printr-o privire situaţii
mai puţin fericite când lucrurile încep să meargă prost. Nu degeaba studiile au demonstrat că într-
o situaţie de dialog ponderea comunicării nonverbale este de 55 %, a paralimbajului (intonaţia,
tonalitatea, inflexiunea vocii) reprezintă 38 %, iar cuvintele au doar 7 % pondere. Aşa că trebuie
să fim atenţi şi la ce zicem, dar şi la cum spunem, totodată la ce nu se spune şi la cum spune.
Faţa este cea mai expresivă, prin sprâncene, nas, gură, ochi. Dacă dorim să ştim ce gândeşte
cineva îi vom privi faţa. Ochii de asemenea furnizează numeroase informaţii. Nu degeaba auzim
expresii de genul: „Te străpunge cu privirea”; „A licărit în ochii lui ...”. De asemeni privirea
noastră poate încuraja sau descuraja, poate semnala un interes scăzut sau sentiment de disconfort.
Să nu uităm că influenţăm şi suntem influenţaţi de steaua afectivă, caracteristicile de
personalitate, mediul conjunctural etc. Nonverbal putem: cere informaţii – invităm cu o mişcare
a capului sau ridicare a sprâncenei să se continue ce e de spus; crea posibilitatea de a lua
cuvântul; indica fără îndoială natura relaţiei ce există între partenerii discuţiei. După cum am
văzut cuvintele nu sunt totul. Astfel, dacă dorim să purtăm un dialog cu copiii toată fiinţa noastră
trebuie să participe. Ca să-i întărim încrederea că este ascultat lăsăm alte preocupări deoparte,
indiferent cât de necesare sunt, şi ne pregătim să-l ascultăm. Dacă suntem prea ocupaţi trebuie să
găsim în momentele de relaxare timp pentru discuţii, pentru a nu întrerupe legătura cu ei, pentru
a fi la curent cu toate neliniştile şi frământările lor, astfel încât să evităm situaţii de genul: „Nu
ştiu cum s-a întâmplat de a ajuns aşa!”. Încurajarea în destăinuire trebuie însoţită nu numai de
cuvinte, dar şi de o atitudine prietenească, zâmbitoare, sinceră, care să-i întărească convingerea
că poate să vorbească fără reţinere, avem timp de el şi este ascultat. Chiar dacă vorbele spuse pot
şoca trebuie gândit că nimic din cele relatate şi aflate nu se poate să provoace o ruptură, un eşec,
totul se poate rezolva şi soluţiona, chiar dacă în unele cazuri e nevoie de timp.
Pentru că vorbim de adolescenţi trebuie să avem în vedere că altfel să ne manifestăm cu
băieţii şi altfel cu fetele. Băieţii pot fi înconjuraţi cu o palmă prietenească pe umăr, pe când în
cazul fetelor, acelaşi lucru nu e apreciat. Un zâmbet, o îmbrăţişare încurajează şi provoacă.
Părinţii autoritari vor fi puşi în situaţia unei slabe comunicări cu adolescenţii. Ei sunt de
acord doar să spună cum aşteaptă să fie rezolvată o problemă, impun un anumit stil propriu lor,
inflexibil, care creează o barieră în relaţionare.
Pentru părinţii prea permisivi vor avea surpriza să constate că sunt ignoraţi de adolescenţi
iar momentul când vor dori să apeleze la autoritatea lor va fi prilej de amuzament pentru copii.
Pentru a dispune de o autoritate corect înţeleasă, părintele va trebui să aibă în permaneţă un
comportament corect, să aibă o continuitate în respectarea regulilor, să fie un exemplu pentru
adolescenţi şi un sprijin al fiecărui membru al familiei.
 De asemenea implicarea afectivă să fie necondiţionată. Nu se poate institui o autoritate
dacă regulile sunt aplicate ocazional, dacă disponibilitatea pentru comunicarea cu ceilalţi este
oscilatorie, dacă propriul exemplu este contrar celor impuse.
De exemplu:
Părintele fumător şi băutor interzice consumul acestora de către adolescenţi. Îşi
subminează singur autoritate. Sfatul nu va fi urmat, va determina doar ascunderea adolescenţilor
de ochii părinţilor pentru a fuma şi a bea.
Atitudinea noastră va determina relaţia şi reacţia adolescentului. Fiind în perioada de
căutări, de îndoieli, teamă, este mult mai sensibil la orice modificare de comportament din partea
adultului. Crescut sub ochii noştri de părinte, am acumulat un fond intuitiv pentru a putea simţi
intenţii, atitudini, stări, la copilul care nu a început încă formularea mesajului. Este valabil şi
invers, şi copilul în toată perioada vieţii lui a acumulat un fond intuitiv pentru a ne putea descifra
comportamentul fără a începe să spunem ceva.
Nu de puţine ori am auzit remarci la copiii ce-şi priveau părinţii care veneau acasă:
„Azi e cu capsa pusă. Nu poţi sta de vorbă” sau
„Poţi să-i spun ce am de zis, că e în toane bune”.
La fel simte şi părintele:
„Sigur a avut azi o problemă”. Uneori simte mai în detaliu şi remarcă cu siguranţă: „E
clar, e vorba de o notă proastă”; „Iar l-au tachinat colegii”; „Totul a mers bine”; „O zi fără nimic
nou”.
Dezvoltarea intuiţiei în relaţiile părinte-copil este benefică şi în avantajul amândurora. În
momentul în care părintele aude din gura copilului: „S-a întunecat şi e cam răcoare” pricepe în
plus că este de dorit să se aprindă lumina, să fie căldură şi să-i dea ceva mai gros de îmbrăcat sau
să-l învelească. La fel şi copilul care-şi aude părintele că spune „mă simt singur”, vine lângă
părinte, îl îmbrăţişează şi încearcă să-i spună orice ca să-i alunge acel sentiment. Intuiţia ajută la
descifrarea mai exactă şi corectă a mesajelor.
Pentru dezvoltarea încrederii în situaţia de comunicare în momentul în care tânărul are
ceva de spus, este de dorit să se evite exprimarea făţişă a dezacordului, crispării, deoarece
relatarea nu va mai fi sinceră iar elementele menţionate vor fi doar de suprafaţă şi vor fi
eliminate momentele care ne-ar permite conturarea unei mai potrivite imagini de ansamblu. În
consecinţă când îi ascultăm pe tineri este de preferat să ne eliminăm prejudecăţile sau tendinţele
de a anticipa ceea ce vor să ne spună „deci este .....” pentru a evita replici de genul „niciodată nu
mă asculţi ce vreau să spun”; „tot timpul mă întrerupi şi nu mă laşi să termin”. Nu trebuie să se
insiste asupra unor aspecte care nu i se par prea clare, le va ţine minte şi va solicita clarificarea la
momentul potrivit, când va considera că este oportun să se intervină. Trebuie să se încerce să se
evite vreo etichetare având grijă ca nici un gest să nu dezvăluie o prea mare neplăcere sau
negare, împotriviri. Faţa este bine să fie zâmbitoare, permisivă, astfel încât să determine la
destăinuiri. Nu trebuie manifestate semne de nerăbdare, luând în serios tot ceea ce este relatat,
fără dorinţa de ajunge cât mai repede la final. Chiar când suntem presaţi de timp, nu este indicat
să ne uităm la ceas, pentru că adolescentul nostru se retrage precum melcul în cochilie şi nu va
mai dori să continue, iar această conversaţie nu va mai putea fi reluată în acelaşi cadru, cu
aceleaşi obiective.
Pentru a întrerupe cu tact conversaţia, dar doar în clipa în care ideile, confesiunea
trenează, numai după ce îl asigurăm că i-am dat toată atenţia, am fost atenţi la tot ce s-a spus şi
suntem interesaţi, dornici şi nerăbdători să o reluăm imediat ce ne vom întoarce. Astfel, pentru
continuarea abordării discuţiei şi într-un moment ulterior. Ascultarea noastră e bine să se
desfăşoare printr-o însoţire amabilă, părintească, de sprijin-acceptare şi bunăvoinţă pe tot
parcursul discuţiei. Lucrurile ce sunt de criticat, vor fi punctate argumentat. Este de apreciat din
partea unui adolescent critica doar când se sprijină pe argumente.
Nu putem spune că un lucru este „o prostie, o nebunie” doar pentru că „aşa am spus eu şi
trebuie să îl ei aşa”. Această afirmaţie nu face decât să fie exclusă şi să provoace reacţii de
respingere. Oricine este receptiv la critică dacă i se aduc argumente pertinente treptat, argumente
expuse fără patimă, cu calm, pentru că nu dorim să ne folosim argumentele pe post de pietre cu
care să zdrobim personalitatea celui din faţa noastră. Argumentarea conduce la restabilirea unui
echilibru, la o considerare de comun acord a punctului de vedere. Argumentele se expun tocmai
din dorinţa de a realiza un canal comun de comunicare. Putem să dăm o mai mare atenţie unor
cuvinte din relatare, în funcţie de tonalitatea cu care sunt exprimate. Fără intenţie expresă, prin
tonul vocii, gesturile însoţitoare se accentuează punctele nodale ale conversaţiei. Este bine de
reţinut care au fost acestea şi rămân de clarificat şi de pătruns în profunzimea lor de îndată ce
conversaţia o permite.
Părintele în situaţia de dialog trebuie să-şi reprime tendinţa de a explica, de a-şi etala
vasta experienţă şi de a-şi motiva în acest fel importanţa pe care o acordă faptului de a i se urma
exemplu. Trebuie să nu uite că nu este în faţa şefului, la serviciu, unde trebuie să iasă în evidenţă,
unde trebuie să uimească, să impulsioneze recompensarea, avansarea sau recunoaşterea
meritelor. Stă de vorbă doar cu proprii copii, care aşteaptă încurajare, sprijin şi caută să aibă în
faţă un partener, prieten, nu un superior, un şef.
Este bine de a fi lăsat adolescentul în exprimarea propriilor păreri, fără să fie întrerupt. Se
poate reveni la ceea ce nu era aşa clar exprimat. Întreruperea elanului poate închide întreaga
discuţie.
Având în vedere că ochii celui care vorbeşte sunt aţintiţi asupra noastră putem să ne
arătăm că suntem preocupaţi de aceleaşi frământări, putem să-i arătăm că suntem la fel, că
suntem la fel de afectaţi, astfel încât întregul comportament să poarte amprenta sincerităţii şi
transparenţei. Şi dezacordurile le putem explica tranşant, fără ascundere, argumentând şi
punctând cu calm, răbdare, fiecare idee. Întâmplarea sinceră a celor relatate determină de
asemenea sinceritatea.
Prin menţinerea permanentului contact cu cel ce comunică, antrenează fără îndoială
confesiunea, empatia dezvoltată în această relaţie estompează diferenţele uneori insurmontabile
dintre generaţii, dintre copil – părinte. Relaţia se dezvoltă într-o fuziune afectivă, astfel încât pe
tot parcursul ei adolescentul îşi simte părintele de partea sa. Şi părintele implicat în acest dialog
va fi mândru că a demonstrat propriului copil că îi este sprijin, că indiferent de ce va urma şi de
ceea ce va alege va fi de partea lui, că întotdeauna nimic nu este mai important decât el şi că este
mândru să aibă asemenea copil cu toate defectele şi calităţile sale, deoarece nimeni nu poate fi
perfect.
Este deosebit ca un părinte să-i arate copilului că acesta este important pentru el. Pentru
aceasta până în momentul în care se vor începe discuţiile referitoare la alegerea drumului de
urmat, adolescentul să fie încrezător că în toate dificultăţile va avea un sprijin.
În momentele descumpănitoare va putea apela la părinţi fără se simtă ca un fir de aţă în
bătaia vântului, fiind evitată astfel situaţia din exemplul următor. Voi folosi cuvântul părinte
pentru că este un cuvânt general, putând fi aplicat atât în cazul mamei cât şi în cazul tatălui:
Copilul: - Am nevoie să-mi răspunzi la ceva.
Părintele: - Nu acum că mă grăbesc. PA ! Îmi spui când mă întorc!
Seara târziu copilul nu se culcă pentru că aşteaptă să fie întrebat ce dorea să zică.
Părintele obosit cu alte probleme în cap este iritat.
 Părintele: - La ora asta nu te-ai culcat ? Hai du-te şi te culcă ! Să nu mă faci să-ţi mai
spun odată.
Copilul: - Dar .... Noapte bună !
După un timp părintele are nevoie de înţelegerea copilului pentru că va pleca în delegaţie.
Părintele: - Eu plec. Nu mă întorc decât peste două zile. Tu înţelegi şi eşti cuminte. Te las
în grija Ritei.
Copilul: - Dar eu voiam ...
Părintele: - Ce mai vrei acum ? Nu poţi să înţelegi că mă grăbesc ? Vorbim când mă
întorc. PA !
Copilul: -....... La revedere! .....”
În asemenea cazuri nu ar trebui să ne surprindă reacţii de genul: „Nu te interesează de
mine !”. Este o răbufnire a frustrărilor simţite de câte ori a fost amânată acordarea atenţiei.
Copilul a pus o etichetă părintelui, argumentată de toate ocaziile în care nu a fost ascultat şi ca
răzvrătire nu va mai dori să încerce să comunice, ceea ce va duce la situaţia de a lua deciziile aşa
cum crede de cuviinţă, va accepta sfatul oricui îl ascultă, dar se va îndepărta de părinte. Viaţa
agitată, responsabilităţile cărora trebuie să le facă faţă părintele îl conduce pe acesta să
minimalizeze şi chiar să nu conştientizeze faptul că şi-a rănit şi îndepărtat propriul copil. Aşa
cum nouă adulţilor ne place din când în când să ni se arate de către partenerul de viaţă că suntem
importanţi pentru el şi să spună câteodată „Te iubesc !”, tot aşa trebuie să avem grijă de copiii
noştri pentru a le demonstra şi a-i încredinţa că au cel mai important rol pentru noi. Merită, să ne
revedem comportamentul de peste zi, să facem o evaluare a propriilor manifestări, astfel încât să
ne corectăm de fiecare dată.
Chiar dacă am fost grăbiţi, nu am avut timp, i-am spus copilului să mă lase în pace că mă
grăbesc, indiferent de cât de obosiţi suntem putem face un efort să mai stăm treji şi să vedem ce
are de spus. Încercaţi sentimentul care v-a cuprins după ce rezolvaţi problema şi vedeţi dacă
merită. Merită !
Atât mulţumirea dumneavoastră cât şi mulţumirea copilului că totuşi este important
pentru părinte, merită orice efort.
Important de asemenea nu este de a dialoga cu copilul numai în situaţia unor probleme. Şi
succesele trebuie reliefate indiferent cât de mici realizări are, acestea sunt succese şi merită
apreciate. Chiar când sunteţi supărat că nu face nimic cum trebuie, sunteţi nemulţumit că este
dezordonat, neatent, că-şi neglijează lecţiile, că stă prea mult la televizor, că nu mănâncă sau
mănâncă nesănătos, găsiţi ceva care este de apreciat la copil şi spuneţi. O mică apreciere pozitivă
legată de orice altceva este mai bine primită şi determină o schimbare, faţă de săptămâni întregi
de certuri, ameninţări sau pedepse.
Negativismul din propoziţii, afirmaţiile pline de nu:
„Nu mai am ce să-i zic”; „Nu mai ştiu cum să fac, nu mă ascultă deloc”; „Nu trebuie să
faci asta pentru că nu trebuie, ţi-am tot spus”, au efectul amplificării refuzului cu care suntem
întâmpinaţi de copii.
Aduceţi-vă aminte de efectele pe care le aveau cuvintele „Nu pune mâna”; „Nu călca
acolo”. Tocmai acolo era mai interesant de a pune mâna şi în acel loc era mai potrivit să calci.
Dacă dorim să obţinem contrariul reformulăm, ocolim utilizarea lui „NU”, dar şi mai bine, mai
benefic, aplicăm gândirea pozitivă despre care s-a scris atâta în ultimul timp şi are efecte
deosebit de benefice.
Timpul petrecut împreună contează mult pentru conturarea şi stabilirea relaţiilor durabile
pentru consolidarea încrederii unii în alţii şi pentru crearea atmosferei de siguranţă, destindere,
încredere, cooperare. Toate se realizează în timp, de la sine, firesc. Merită să privim în
perspectivă la schimbările care vor urma pentru a putea anticipa comportamentul nostru. Numai
pe baza unei relaţii puternice copil-părinte, consolidate în timp se vor putea depăşii cu succes
perioadele de frământări, tatonări, eşecuri din timpul adolescenţei şi se va putea alege domeniul
potrivit către care se poate îndrepta cariera copilului. În funcţie de tactul cu care familia se
manifestă în toată perioada, se asigură condiţii pentru dezvoltarea responsabilităţii personale a
adolescentului. Din timp trebuie ajutat şi învăţat să gândească urmările acţiunilor şi hotărârilor
sale şi apoi să poarte responsabilitatea alegerilor şi înfăptuirii deciziilor sale.
Sunt momente în care decizia luată aduce dificultăţi neaşteptate, care pot să-l facă să dea
înapoi. Responsabilitatea de părinte constă în a-i acorda adolescentului sprijin, încurajare, astfel
încât el va putea continua pe drumul ales, depăşind greutăţile ivite, consolidându-i stima de sine,
că poate să facă ceva, că se poate încrede în propriile forţe. Un abandon şi-ar lăsa amprenta poate
pentru toată viaţa şi l-ar copleşi. Importantă este colaborarea cu familia, sprijinul şi susţinerea
acesteia.
Influenţe
Personalitatea influenţează cauzal comportamentul, dar este influenţată la rândul ei prin
comportament şi de asemenea de mediul social al individului care acţionează ca factor modelator
asupra lui. Pentru omul secolului XXI, lumea în care trăieşte este într-o perpetuă schimbare.
Cuvântul de ordine de zi este „n-am timp”. Informaţiile abundă, realizările tehnologice sunt atât
de numeroase, încât asimilarea lor copleşeşte. Cine visa în urmă cu doar câţiva că toţi vor putea
achiziţiona LCD-uri ?! Înternetul oferă numeroase oportunităţi dar n u numai ca informaţie, ci şi
ca mijloc de achiziţionare a diverselor obiecte pentru a economisi timp. Spiritul epocii în care ne
desfăşurăm activitatea este sub imperiul „vitezei”. Concentraţi doar pe informaţiile care ne sunt
solicitate de propriul loc de muncă suntem în pericol de a nu mai fi la curent cu evenimentele, cu
evoluţia lor, suntem în pericol de a fi depăşiţi de situaţie. Unde mai pui că trebuie să ne educăm
copiii în spiritul acestei epoci, să ţinem pasul cu evoluţia. Greutatea cea mare constă în faptul că
trebuie noi să ne adaptăm la ritmul trepidant al vieţii, deoarece am fost învăţaţi de către părinţi
într-un alt fel, tradiţional, stil transmis de la bunicii noştri, care a fost preluat de asemenea de la
părinţii lor. Stilul tradiţional a fost depăşit, suntem forţaţi să ne adaptăm la această societate în
permanentă şi tot mai accelerată schimbare. Trebuie să ţinem pasul dacă dorim ca tinerii să facă
faţă la rândul lor, să nu fie excluşi şi marginalizaţi.
Cum se poate să depăşim acest lucru ? Nu-i uşor, dar nici imposibil. Pentru a fi la curent
cu toate informaţiile la care tinerii au o receptivitate mult mai mare ca noi, este bine să ştim câte
puţin din toate. Nu contează că nu ne este în fire să purtăm cine ştie ce articole vestimentare,
contează modul nostru de acceptare şi permisivitatea dezvoltării capacităţii de adaptare la tot.
Aşa cum am învăţat să acceptăm şi să coabităm cu tot felul de rase, aşa ne putem autoeduca în a
accepta existenţa muzicii, poate prea zbuciumată pentru noi, a modei extravagante, care tinde să
atingă extremele, a mijloacelor de informare şi comunicare tot mai noi. De data aceasta ni se cere
şi cerem singuri de la noi schimbare şi adaptare din mers.
Nu ne cad bine remarcile adolescenţilor noştri:
„Nu-ţi spun că habar n-ai ce e aia !” sau „Eşti de modă veche, habar n-ai ce se poartă !”
„Aşa ceva cred că se purta pe vremea lui Pazvante, nici măcar pe vremea bunicii”.
Indiferent cât de departe de gusturile noastre se duc tendinţele, trebuie să ne dezvoltăm
capacitatea de a accepta că mai este şi mai poate apare şi altceva decât cu ce eram obişnuiţi.
Toate tendinţele şi manifestările adolescenţi şi nu numai, ne pun la încercare, dar nu trebuie găsit
nimic rău în asta. Morala „Aşa ceva nu era permis pe vremea mea”. Nu-şi are rostul. Remarci de
acest gen nu fac decât să atenţioneze adolescentul că are în faţă un părinte, că între ei este o
diferenţă mare, că este depăşit, nu are rost să discute probleme pentru că şi aşa cei „bătrânii” nu
sunt capabili să înţeleagă. Eforturile de a fi în pas cu tinerii, de a le câştiga încrederea şi a
menţine o relaţie adecvată sunt subminate de acest „pe vremea mea nu ....”.
Trebuie să cunoaştem un pic din toate, dar să nu cădem noi în extrema cealaltă, să stăm
non-stop la TV, la ştiri sau să ne afundăm în ziare sau să navigăm neîncetat pe Internet, ca să ştim
toate. Nu vom putea să ştim toate niciodată, dar putem fi la curent cu multe. Adulţi fiind
cunoaştem cum trebuie să ne drămuim timpul astfel încât documentarea şi informaţia noastră să
nu se facă în detrimentul relaţiilor de familie.

Mecanismele de apărare
Pentru eficientizarea relaţiilor cu copiii nu trebuie pierdute din vedere atât la copii cât şi la adulţi
mecanismele de apărare
Mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente care vizează reducerea sau
anularea efectelor neplăcute ale pericolelor reale sau imaginare, remaniind realitatea internă
şi/sau externă si ale căror manifestări -comportamente, idei sau afecte - pot fi conştiente sau
inconştiente.
Întrebări fundamentale despre mecanismele de apărare
Împotriva cui se apără eul ?
Din ce motive se apără eul ?
Ce înseamnă o apărare reuşită ?
Ce este o apărare adaptativă ?
Există apărări normale şi apărări patologice ?
Două elemente trebuie subliniate:
- cel dintâi vizează specificitatea mecanismelor de apărare, instrumente proprii apărării
eului. Pentru a ilustra această specificitate, A. Freud recurge la metafora armelor şi compară
mecanismele de. apărare cu nişte arme care se definesc doar prin prisma funcţiei lor de arme
(puşti, lănci etc). Însă în anumite circumstanţe, alte lucruri - cum ar fi o tigaie - pot fi utilizate ca
arme. Transpunând această metaforă în limbajul domeniului avut în vedere, se poate afirma că,
pe câtă vreme refularea sau proiecţia sunt întotdeauna mecanisme de apărare, alte activităţi - de
pildă a face pe bufonul sau a lua în derâdere - nu reprezintă adevărate mecanisme de apărare, i
dar pot fi alese la un moment dat ca măsuri defensive;

- al doilea aspect priveşte relaţia acestor mecanisme şi măsuri de apărare cu patologia. În

debutul dialogurilor sale cu Sandler, A. Freud rezervă termenul „măsură” tuturor elementelor
care îndeplinesc oj funcţie defensivă, fiind proprii unui individ sau câtorva indivizii selecţionaţi.
Ea consideră, în acest caz, că a face pe bufonul este o măsură defensivă şi că s-ar putea menţiona
câteva tipuri de caracter bazate pe acest comportament. În schimb, subliniază autoarea, nu există
maladii bazate pe o asemenea măsură de apărare. Atunci când Sandler invocă tulburările
narcisice, A. Freud recunoaşte că stările şi perturbările narcisice se află probabil în legătură cu
această formă de apărare specifică. Convorbirile dintre Sandler şi A. Freud arată că, din motive
de ordin istoric (descoperirea de către Freud a mecanismelor de apărare, cu prilejul studierii unor
cazuri patologice), există o tendinţă cvasigenerală - pe care o atestă şi teoriile Annei Freud
prezentate la începutul discuţiei noastre dedicate distincţiei dintre mecanism şi măsură - de a
stabili o strânsă legătură între mecanismele de apărare şi patologie, mai precis patologia stărilor
nevrotice, la care se adaugă importanţa pe care au dobândit-o mecanismele de apărare în practica
clinică. în finalul acestor discuţii, se degajă un consens în privinţa faptului că relaţia cu patologia
nu constituie un criteriu care să distingă mecanismele de apărare de măsurile defensive.

De multe ori, mai ales în aceleaşi dialoguri dintre Sandler şi A. Freud, termenul
„manevre defensive” este utilizat ca sinonim pentru „măsuri defensive”. Această observaţie
atrage două remarce:

- manevrele sau măsurile defensive constituie, potrivit lui Sandler, nişte procese mai
complicate decât mecanismele de apărare. Această precizare este demnă de reţinut şi trebuie pusă
în relaţie cu diferitele aspecte ce vor fi prezentate în capitolul 6 al lucrării noastre.

- un limbaj cu o pronunţată conotaţie militară este utilizat în acest domeniu în care

cuvinte ca apărare, manevră, luptă, incursiune sau contraofensivă revin foarte des, limbaj
ilustrat de titlul celui de-al treilea capitol al cărţii lui Sandler, intitulat „Operaţiunile defensive ale
eului considerate obiect de analiză”. De fapt, termenul „operaţiune” se poate referi la acţiuni
întreprinse într-un scop bine determinat, dar evocă, deopotrivă, operaţiunile militare. Aceasta
demonstrează, fără îndoială, influenţa exercitată de Freud, care, după cum subliniază
McWilIiams (1994), aprecia metaforele militare şi le utiliza adeseori încercând să câştige
încrederea unui public sceptic în privinţa metodelor psihanalitice.

Pentru a desemna mecanismele de apărare sunt utilizate şi alte cuvinte. Astfel, în

dialogurile lui Sandler cu A. Freud apar termeni precum „tipuri" sau „moduri de apărare”
specifice, cu referire la diversele forme pe care le poate lua apărarea. La un moment dat, Sandler
precizează chiar că, potrivit Annei Freud, se poate opera o distincţie între nevroze în funcţie de
modelele specifice de apărare utilizate de subiect. Unităţile implicate în această diferenţiere ar fi
oişte mecanisme de apărare. Să mai menţionăm şi termenul „metode defensive”, folosit de A.
Freud (1936/1993); conceput ca un ansamblu de demersuri bine gândite şi coerente, utilizate
pentru a atinge un scop, termenul se potriveşte, fără îndoială, prea puţin pentru desemnarea
mecanismelor de apărare.

Un ultim aspect pe care-l vom analiza în această secţiune consacrată terminologiei se

referă la abordarea mecanismelor de apărare în calitatea lor de procese. În finalul primului
capitol din cartea sa de dialoguri cu A. Freud, Sandler vorbeşte chiar despre dificultăţile cu care
se confruntă în privinţa ideii că „apărările pot fi create şi cristalizate în aşa fel încât să poată
acţiona singure”. Sandler prezintă aici maniera sa de a concepe mecanismele de apărare, pe care
le vede ca pe nişte procese declanşate de o ameninţare, eul intrând în acţiune în momentele
imediat următoare acesteia. Răspunsul Annei Freud merge în aceeaşi direcţie, dar insistă! asupra
faptului că, în teorie, apărarea este concepută „ca parte integrantă a procesului, si nu ca structură
fosilizată”. Posibilitatea de a interveni asupra unei apărări ţine, în opinia ei, de aceeaşi viziune
asupra apărării ca proces. Faptul de a considera apărările nişte procese este, fără îndoială, opusul
acelui blindaj al caracterului despre care vorbea Reich şi care constituie un sistem defensiv
stabilizator.

Împotriva cui se apără eul ?

În Eul şi mecanismele de apărare, A. Freud desemnează două ţinte mecanismelor de

apărare: pulsiunile sinelui şi afectele legate de acest pulsiuni.
 Pulsiunile sinelui nu sunt nicidecum dispuse să rămână inconştiente. Ele încearcă să
pătrundă în conştient pentru a fi satisfăcute aici sau măcar să trimită înspre conştient unii din
derivaţii lor. Astfel iau naştere conflictele dintre eu şi pulsiuni (sau derivaţii acestora).

Cea de-a doua ţintă a mecanismelor de apărare o constituie afectele legate de pulsiunile
sinelui - spre exemplu, iubirea, dezirenţa3, gelozia, mortificarea, durerea şi doliul. Aceste afecte
vor fi supuse unor măsuri variate pe care eul le adoptă pentru a le putea ţine sub control şi vor
suporta aşadar anumite metamorfoze.

În aceleaşi convorbiri cu A. Freud, Sandler afirmă că a considerat întotdeauna „apărarea

ca fiind o apărare împotriva afectului, în sensul că dacă nu am avea de-a face cu un afect
neplăcut, nu ne-am mai apăra". El evocă apoi încă o distincţie posibilă, care s-ar referi, de astă
dată, la ceea ce se află sub incidenţa apărării: pe de o parte, conţinutul de idei care este s
transformat, iar pe de altă parte, afectul care este evitat sau redus.

Să menţionăm în sfârşit că, în opinia psihanaliştilor Laplanche şi Pontalis (1967),

apărarea este în general dirijată împotriva pulsiunii şi doar în mod selectiv împotriva
reprezentărilor de care este legată pulsiunea; (amintiri, fantasme), a situaţiilor în măsură să
declanşeze pulsiuni dezagreabile pentru eu ori împotriva afectelor neplăcute.

Din ce motive se apără eul ?

Potrivit Annei Freud (1936/1993), în cazul apărărilor care au ca ţintă pulsiunile pot fi
reţinute trei motive:

1) Teama supraeului. Din cauza acestei temeri a supraeului - care împiedică pulsiunea să
devină conştientă şi să fie satisfăcută - eul pune în mişcare mecanismele de apărare şi intră în
luptă cu pulsiunea. Acelaşi motiv se întâlneşte şi în cazul nevrozelor adultului.

2) Teama reală. Este cazul copilului care consideră pulsiunea un pericol, ca urmare a
interdicţiilor formale venite din partea părinţilor sau educatorilor şi care îi interzic să o satisfacă.
Prin urmare, copilul se teme de pulsiune din cauza fricii produse de lumea exterioară. Teama
reală este un motiv întâlnit în nevrozele infantile.
 Aceste prime două motive ale apărării au in comun faptul că, apă-rându-se, eul se supune
principiului realităţii. Presupunând că, in ciuda opoziţiei supraeului sau a lumii exterioare,
pulsiunea ajunge să îşi găsească satisfacerea, s-ar înregistra mai întâi o senzaţie de plăcere,
întrucât satisfacerea unui instinct este întotdeauna plăcută la început. Mai târziu însă,
sentimentele de culpabilitate generate de inconştient sau legate de pedepsele aplicate de lumea
exterioară produc repulsie. în ambele cazuri, eul încearcă să evite senzaţia secundară de
neplăcere.

3) Teama ca imensitatea pulsiunii să nu devină excesivă. Acest motiv se întâlneşte la

copii şi apare ulterior în anumite perioade de transformare fiziologică, precum pubertatea sau
menopauza (manifestări normale), şi la începutul unui puseu psihotic (manifestări patologice).

Celor trei motive mai sus menţionate, A. Freud le mai adaugă un al patrulea, întâlnit la
adult şi decurgând din nevoia de sinteză resimţită de eu. Această nevoie este legată de faptul că
eul adult are nevoie de o anumită armonie între tendinţe opuse cum ar fi: pasivitatea şi
activitatea, homosexualitatea şi heterosexualitatea, tendinţe între care apar conflicte (descrise de
Alexander).

Motivele apărărilor desfăşurate împotriva afectelor provin, în opinia Annei Freud, din
conflictele dintre eu şi pulsiune. Atunci când - din motivele expuse anterior - eul se opune
pulsiunilor, el caută deopotrivă să se apere şi împotriva afectelor asociate acestora. A. Freud
notează totuşi că între eu şi afecte există o relaţie primitivă şi specială ce decurge din faptul că,
mai întâi de toate, afectul este fie plăcut, fie neplăcut. Eul îşi decide atitudinea faţă de afect în
funcţie de principiul plăcerii: întâmpină cu bucurie afectul plăcut si se apără împotriva celui
neplăcut.

Ce înseamnă o apărare reuşită ?

Elemente importante ale răspunsului la această întrebare oferă discuţiile dintre A. Freud
şi Sandler (1985/1989) cu privire la capitolul IV din Eul şi mecanismele de apărare. Afirmaţiile
Annei Freud cuprind patru idei de bază:
 1) Reuşita unei apărări trebuie privită din punctul de vedere al eului, şi nu în funcţie de
lumea exterioară, de adaptarea la această lume.

2) Criteriile de reuşită sunt legate de următoarele scopuri: să împiedice intrarea în

conştiinţa a pulsiunii interzise, să îndepărteze angoasa conexă pulsiunii, să evite orice formă de
neplăcere.

3) În cazul particular al refulării, reuşita apărării este afectivă atunci când orice
conştientizare dispare.

4) O apărare reuşită este întotdeauna un lucru periculos, căci ea restrânge excesiv

domeniul conştiinţei ori domeniul competentei eului sau falsifică realitatea. O apărare reuşită
poate avea consecinţe nefaste, pentru sănătate sau pentru dezvoltarea ulterioară.

Această ultimă idee de bază intră în contradicţie cu criteriile reuşitei aşa cum au fost ele
formulate de A. Freud însăşi (vezi supra, punctul 2). Sandler încearcă să nuanţeze această
poziţie: „Poate ar fi bine să adăugăm că o apărare reuşită nu trebuie să aibă consecinţe
dezastruoase”. A. Freud rămâne însă inflexibilă şi afirmă că o apărare reuşită pe de-a-ntregul este
întotdeauna (!) periculoasă.

În ultimele rânduri ale concluziei cărţii sale, vorbind despre eşecul apărărilor, Sandler
(1985/1989) îşi afirmă convingerea că „simptomele sunt construite cu minuţiozitate ca măsuri
ultime utilizate atunci când apărarea eşuează” ; acest lucru se întâmplă pentru a conserva starea
de bine a subiectului, pentru a evita angoasa, pentru a îndeplini aceeaşi funcţie ca şi apărările,
chiar dacă subiectul ar putea suferi din cauza durerii provocate de simptom.

Cât despre A. Freud, aceasta precizează că „activitatea de apărare ar trebui să creeze o

stare de echilibru între lumea interioară şi cea exterioară, între cerinţele interioare şi cele
exterioare”, şi nu ar trebui să conducă la apariţia unui simptom. Ea reafirmă faptul că simptomul
evită ceea ce e mai rău, iar apariţia acestuia nu este decât un compromis.

Pentru a încerca un răspuns la întrebarea „Ce înseamnă o apărare reuşită ? , ni se pare

important să menţionăm precizările aduse de Fenichel (1945/1953) cu privire la apărările reuşite
şi la cele eşuale;
 - apărările reuşite - şi pe care Fenichel le desemnează prin termenul generic sublimare -
nu blochează descărcarea unei pulsiuni. în schimb, se înregistrează o înlocuire a obiectului
pulsiunii şi/sau o modificare a scopului acestei pulsiuni, care este deviată spre o ţintă non-
sexuală. În această categorie intră şi alte apărări, cum sunt trecerea de la pasivitate la activitate
sau transformarea în contrariu;

- apărările care eşuează sunt, după Fenichel, patogene, întrucât eul le utilizează foarte
frecvent sau chiar încontinuu pentru a preveni intruziunea pulsiunii înlăturate, deturnate dinspre
conştiinţa. Scopul acestor apărări eşuate este deci acela de a bloca pulsiunea. Ele mobilizează
multă energie şi trebuie menţinute cu preţul unor mari eforturi. Aceste apărări interferează cu alte
funcţii ale eului şi pot antrena o suspendare parţială a unora dintre aceste funcţii. Fenichel aduce
în discuţie exemplul leşinului cu funcţie defensivă, care este însoţit de o oprire completă a tuturor
funcţiilor eului.

Ce este o apărare adapîativă ?

Construind o teorie mai nuanţată decât a Annei Freud, Vaillant (1993) consideră că
anumite apărări pot fi adaptative: ele facilitează deopotrivă homeostazia psihică şi adaptarea
subiectului la lumea înconjurătoare. Aceste apărări adaptative prezintă cinci caracteristici:
1) Modul lor de funcţionare vizează, spre exemplu, în cazul afectului, nu dispariţia
acestuia, „anestezierea" lui, ci mai degrabă „prelucrarea" lui şi deci, reducerea durerii". Aşa se
explică de ce anticiparea sau reprimarea (desemnată în această lucrare sub numele de
„suprimare") sunt mecanisme mai adaptative decât formaţiunea reacţională, activismul (acting-
out) şi refuzul psihotic.
2) Apărările adaptative se înscriu într-o perspectivă temporală: ele sunt orientate mai
degrabă către un termen lung. Anticiparea este astfel superioară acţiunii, întrucât ea permite,
metaforic vorbind, „să plăteşti acum şi să zbori mai târziu".
3) Pentru a fi adaptativă, o apărare trebuie să fie cât se poate de specifică. Metafora cea
mai ilustrativă din acest punct de vedere este cea a cheii care se potriveşte perfect în încuietoare,
în comparaţie cu ciocanul de bătut la uşă.
 Referindu-se la specificitate, Vaillant abordează o chestiune care fusese deja evocată de
A. Freud atunci când vorbea despre faptul că, în faţa anumitor ameninţări, unele mecanisme sunt
mai utile decât altele.
4) Pentru a putea fi socotite adaptative, apărările trebuie să canalizeze sentimentele şi nu
să le blocheze. Reprimate, sentimentele pot fi, pentru un subiect care recurge în mod sistematic
la formaţiunea reacţională, la fel de periculoase ca o defecţiune survenită la supapa de evacuare a
vaporilor de la oala sub presiune pusă la foc.
5) Apărările adaptative îl fac pe utilizatorul lor plăcut, atrăgător pentru ceilalţi. în schimb,
folosirea unor apărări neadaptative conduce la respingerea utilizatorului, care este perceput ca
supărător, insuportabil. Aici se stabileşte o relaţie între eu şi ceea ce Vaillant consideră a fi „cel
mai mare aliat" al acestei instanţe, adică alteritatea.
Pentru a încheia această discuţie, vom aminti titlul unui capitol dintr-un studiu
aparţinându-i lui Benjamin (1995), „O apărare bună înseamnă vecini buni", pentru care autorul s-
a inspirat dintr-un poem al lui Robert Frost, unde acesta descrie întâlnirea sa cu un vecin care,
reparându-şi gardul, îi atrage atenţia că „un gard bun înseamnă vecini buni".

Există apărări normale şi apărări patologice ?

Interesul unei asemenea întrebări este dat de anumite raţiuni istorice, mai precis,
descoperirea de către Freud a primelor mecanisme de apărare la bolnavi, precum şi de importanţa
acestor mecanisme în situaţiile clinice. După cum vom vedea mai departe, A. Freud a crezut
mereu că legătura dintre mecanismele de apărare şi patologie este una destul de puternică.
Aceasta chestiune a revenit frecvent în dialogurile dintre A. Freud şi Sandlel (1985/1989).
Marjorie Sprince, care a luat şi ea pane la aceste convorbiri a evocat necesitatea stabilirii unei
anumite diferenţieri între o apărare ce mi provoacă stări patologice şi o apărare care conduce în
mod evident la patologiei. Răspunsul la întrebarea formulată mai sus se complică din cauză ca
numeroşi autori au definit anumite grupuri de apărări (vezi capitolul 2) utilizând termeni cu
profunde conotaţii psihopatologice.
Vaillant (1993) adoptă o poziţie clară, fără umbră de ambiguitate Pentru el, prezenţa
apărărilor nu este, prin ea însăşi, o dovadă a bolii Oricât de dezorganizate, nerezonabile sau
condamnabile ar putea parei apărările în ochii unui observator extern, ele nu sunt altceva decât
un răspuns adaptativ. Ideea că mecanismele de apărare pot îndeplini atât funcţii pozitive, cât şi
negative este îndeobşte cunoscută sub numele de „dublă funcţie" a mecanismelor de acest fel şi
apare în numeroase publicaţii, unele deja destul de vechi (Lampl-de Grot, 1957 ; Bibring ef al.,
1961; Valenstein, în Plumpian-Mindlin, 1967 şi în Wallerstein, 1967; Lazarus, 1983; Roth şi
Cohen, 1986). Van Der Leeuw (1971), care notează că mecanismele de apărare perturbă
dezvoltarea eului, dar o şi favorizează, consideră că prezenţa aceluiaşi mecanism indică, pe de o
parte, existenţa unei nevroze, iar pe de altă parte, faptul că acest mecanism este indispensabil
pentru! buna funcţionare a psihicului persoanei. Aşa se face că, de pildă, refuzul perturbă
percepţia, dar protejează eul împotriva unor reacţii violente.
Brenner (în Plumpian-Mindlin, 1967) distinge două categorii de apărări: patologice şi
patogene; el aminteşte faptul că Freud a considerat că refularea este patogenă, fiind, cu alte
cuvinte, o condiţie prealabilă necesara pentru dezvoltarea unei patologii, dar care nu conduce în
mod obligatoriii la instalarea acesteia. Cât despre apărările patologice, ele pot fi identificate după
trăsături ca: rigiditate, intensitate, suprageneralizare (utilizare ît relaţiile cu numeroase persoane
sau în diverse situaţii). Opinia lui Bergeret (1972/1986) este similară, autorul insistând asupra
faptului că nu se poati spune despre un subiect că este bolnav „pentru că recurge la apărări", ci
pentru că apărările de care el uzează în mod obişnuit pot fi calificate drep ineficiente, prea rigide,
prost adaptate realităţilor interne şi externe şi/sau exclusiv de acelaşi tip. Funcţionarea mentală
este incomodată în supleţea armonia şi capacitatea ei de adaptare.
Apărările patologice sunt inadecvate, pentru că pot fi decalate în raport cu nivelul de
dezvoltare a individului sau improprii situaţiei in care se află, subiectul (vezi Lichtenberg şi Slap,
1972; Loewenstein, 1967). Aceste apărări tind să deformeze percepţia realităţii şi să perturbe alte
funcţii ale eului, apărând frecvent ca elemente ale unui tablou psihopatologic.

Conceptul „mecanism de apărare" este o abstracţie teoretică, utilizată pentru a descrie un

mod de lucru, de funcţionare mentală. Wallerstein compară acest concept cu altele, precum
asimilarea sau conservarea (descrise de Piaget) - formulări abstracte utile în explicarea
comportamentului care ar rămâne, altfel, de nedescifrat.
Conceput astfel, mecanismul de apărare nu este conştient, fapt care poate avea
următoarele semnificaţii (Gill, 1963 ; Wallerstein, 1967):
- subiectul nu este conştient de comportamentul prin care se manifestă apărarea (un gând,
de exemplu);
 - subiectul nu este conştient că respectivul comportament al său are o orientare defensivă;
- subiectul nu este conştient de pulsiunea ori afectul care au declanşaţi respectiva apărare.
Dacă apărarea ar deveni conştientă, doar cele trei elemente citate ar fi conştiente, şi nu
activilatea psihică subiacentă, adică mecanismul de apărare. O dată ce scopul vizat (unul
defensiv) sau pulsiunea ori afectul subiacenta devin conştiente, apărarea în cauză încetează a mai
fi utilă, funcţia sa de disimulare dispărând.
În sfârşit, să mai spunem că, pentru Wallerstein, manifestarea compotamentelor de
apărare - care nu trebuie confundată cu mecanismele de apărare - este constituită din
comportamente, afecte sau idei specifice, puse în slujba unor scopuri defensive. Aceste
manifestări pot fi conştientt| sau inconştiente.
În DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996), mecanismele de apărare (sau
stilurile de coping) sunt definite ca fiind acele procese psihologice automate care protejeaz
individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau de factorii de stres (interni şi externi).
Autorii DSM-IV precizează că mecanismele de apărare constituie nişte mediatori ai reacţiei
subiectului la conflictele emoţionale şi la factorii de stres interni sau externi. în acelaşi timp, ei
mai subliniază şi faptul că subiecţii nu conştientizează existenţa acestor mecanisme de apărare
decât atunci când sunt deja activate.
Putem constata, referitor la ceea ce este numit, într-o definiţie tipică, drept gen proxim, că
mecanismele de apărare sunt desemnate ca:
- procese
- operaţii
- strategii
- mijloace
- mecanisme psihologice
- ansambluri de sentimente, gânduri sau comportamente (care apar la perceperea unui
pericol psihic
- o abstracţie teoretică (utilizată pentru a descrie un mod de activitate psihică, de
funcţionare mentală
- metafore ale stilurilor cognitive
Inteligenta emoţională şi socială factori importanţi în cunoaşterea şi gestionarea relaţiilor
De ce unii oameni îşi revin imediat după o situaţie neplăcută, iar alţii au nevoie de ani
întregi să treacă peste un necaz? De ce unii par să rezoneze mereu cu cei din jur, în timp ce alţii
rămân insensibili la emoţiile celorlalţi? De ce există optimişti incurabili şi pesimişti care nu se
pot schimba? Fiecare dintre noi are propriul stil emoţional, ce are, în concepţia autorilor, şase
dimensiuni: atenţia, perspectiva, rezilienţa, conştiinţa de sine, sensibilitatea la context şi intuiţia
socială. Împreună, ele determină ceea ce numim inteligenţa emoţională, iar combinarea lor în
proporţii diferite explică de ce fiecare dintre noi răspunde într-un mod propriu la evenimentele
din viaţa sa.
Utilizat pentru a descrie diferenţele dintre oameni şi a explica comportamentul lor,
folositfrecvent în limbajul cotidian, termenul "inteligenţă" nu are o definiţie precisă cu care să fie
deacord toţi specialiştii în domeniu. De-a lungul timpului, divergenţele legate de concepul de
inteligenţă s-au datorat fapului că inteligenţa este un fenomen complex cu o largă varietate de
abordari şi cu reprezentări sociale multiple.
Multe manuale actuale de psihologie acceptă definiţia inteligenţei ca abilitatea generală de a
îndeplini activităţi cognitive. Altele înclină spre o definiţie orientată mai mult spre
comportament: capacitatea de a învăţa din experienţă sau capacitatea de a se adapta propriului
mediu. Sternberg a combinat aceste două puncte de vedere, afirmând astfel că inteligenţa este
capacitatea cognitivă care determină o persoană să înveţe din experienţă, să raţioneze corect, să
apeleze uşor la informaţii importante din memorie şi să facă faţă solicitărilor vieţii de zi cu zi.O
înţelegere potrivită a fenomenului presupune identificarea unor expresii ale inteligenţei care nu
sunt independente una de alta. În viaţa de zi cu zi, atât la nivel intrapersonal şi interpersonal, cât
şi pe plan profesional utilizăm inteligenţa socială.Inteligenţa înţeleasă ca potenţialitate de bază ce
permite achiziţia de cunoştinţe şi abilităţi cognitive, esenţiale pentru o persoană şi care se
dezvoltă de-a lungul vieţii în interacţiunea cu mediul, a fost numită inteligenţa naturală sau
potenţială. Inteligenţa academică este determinată prin intermediul testelor de inteligenţă şi este
o combinaţie a potenţialităţii unui individ şi a cunoaşterii achiziţionate de acesta în primii ani de
viaţă şi în perioada educaţiei formale.
Termenul de inteligenţă emoţională a fost formulat în anul 1985 şi era considerat o
abilitate ce implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere şi dorinţă şi a fost folosit
pentru prima data intr-un articol din anul 1990 de catre psihologii, Peter Salovey si John Mayer
Cu toate ca acest termen este relativ nou, componentele conceptului, inteligenta emotionala pot fi
datate pana la arhicunoscuta afirmatie a lui lui Socrate (470 – 399 iHr)„Cunoaste-te pe tine
insuti”. In Biblie, atat in Vechiul cat si in Noul Testament „Nu fa altuia ce tie nu-ti place” si
„Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti” pot fi vazute ca elemente de Inteligenta Emotionala.
Inteligenta Emotionala este formata din 4 elemente:
o Intelegerea mai buna a propriilor emotii
o Gestionarea eficienta a propriilor emotii si crestere semnificativa a calitatii vietii
o Intelegerea mai buna a celor din jur si o convietuire cu un grad de confort ridicat
o Crearea de relatii mai bune la toate nivelele cu cei din jur si cresterea
productivitatii si a imaginii personale
Conform cercetarilor statistice, competenta emotionala este de doua ori mai importanta
decat abilitatile tehnice sau intelectuale. Dezvoltarea inteligentei emotionale reprezinta
intelegerea si gestionarea emotiilor pentru a crea relatii armonioase cu cei din jur.

Componente ale Inteligentei Emotionale

a. Auto–Constientizarea
-Determinarea punctelor forte si a limitarilor
-Constientizarea emotiilor si a efectelor acestora asupra comportamentului,
precum si de impactul acestora asupra celorlalti.
-Analiza comportamentului dinr-o perspectiva introspectiva.
b.Managementul Emotiilor
-Obtinerea abilitatilor de a face fata in mod eficient stresului si frustrarii.
- Sa fii flexibil si sa doresti sa te adaptezi la schimbare.
c.Imaginea proprie si Auto–motivarea
-Dezvoltarea unui simt de autoevaluare si increderea in abilitatile de a face fata
cererilor.
-Motivarea prin factori interni precum nevoia de realizare si nevoia de dezvoltare
personala.
d.Abilitati sociale
-Ascultare activa
-Intrare in raport cu ceea ce simt ceilalti
-Prevenirea unei influente negative a factorilor emotionali asupra capacitatii de
 ascultare
-Asertivitate
-Gestionarea conflictelor
Inteligenta emotionala reprezintă un set de aptitudini umane, nu este o abilitate monolitica.
Include constientizarea de sine, include capacitatea de a ne controla emoţiile, ceea ce nu
inseamna sa ne reprimam emotiile. In al treilea rand, avem empatia, capacitatea de a simti felul
in care ceilalti oameni se simt, cat si o constientizare sociala generala, iar in al patrulea rand,
capacitatea de a pune laolalta toate aceste aptitudini in timpul unei interactiuni.Preluând
rezultatele cercetãrilor asupra creierului si comportamentului, Gardner propune extinderea
conceptului de inteligentã.Este binecunoscut termenul de IQ- coeficientul care mãsoarã
inteligenta umanã înnãscutã si care nu prea poate fi ameliorat pe parcursul vietii. O asemenea
întelegere nu explicã, de pildã, situatiile în care persoane cu un IQ mediu sau relativ scãzut au
cunoscut un mare succes. De aceea, autorul a deschis calea unei psihologii care acordã un interes
egal si inteligentei sentimentelor. Inteligenta emotionalã (EQ) presupune în primul rând
constientizare de sine, autodisciplinã si empatie. Ea dã seama de felul în care ne controlãm
impulsurile si sentimentele. Vestea bunã este faptul cã inteligenta emotionalã poate fi
îmbunãtãtitã. Desi copilãria este extrem de importantã în punerea unor baze solide pentru
dezvoltarea inteligentei emotionale, ea poate fi îmbunãtãtitã si cultivatã inclusiv la vârsta adultã.
La peste zece ani de la aparitia primei editii în limba englezã, studiul inteligentei emotionale a
cãpãtat proportiile unui domeniu stiintific autonom în slujba cãruia lucreazã un numãr
impresionant de cercetãtori folosind cele mai avansate metode tehnologice. Astãzi inteligenta
emotionalã se predã în scoli si universitãti, competentele sale au devenit criterii de angajare sau
de promovare în carierã, iar programele de educatie pe baza sa au devenit punctul de plecare în
politicile sociale de prevenire a îmbolnãvirilor sau criminalitãtii.
Din cercetările specialiştilor s-au conturat şase abilităţi cognitive raportate la comportamentul
social al indivizilor:
1. Capacitatea de a identifica stările mentale ale indivizilor;
2. Capacitatea de grupare a stărilor mentale identificate la alte persoane pe
bazasimilarităţii;
3. Capacitatea de a interpreta conexiunile semnificative ale actelor comportamentale;
4. Capacitatea de a analiza succesiunile comportamentelor sociale;
 5. Capacitatea de a fi flexibil în interpretarea schimbărilor în cadrul comportamentului
social;
6. Capacitatea de a prevedea ce se poate întâmpla într-o situaţie persoanlă.

Probleme de comportament ale copiilor semnalate de adulţi

Agresivitate fizică şi verbală, crize de furie, sfidare, respingere, certurile cu adulţii şi sau cu alţi
copii.

Factori de risc şi de protecţie pentru dezvoltarea şi eliminarea problemelor de comportament

Bibliografie

Albrecht, K., (2007), Inteligenţa socială, Ed. Curtea Veche, Bucureşti

Bard, A.S., and Bard, M.G., (2006), Să înţelegem creierul, Ed. Curtea Veche, Bucureşti.
Birkenbihl, Vera, (2000), Tare de cap. Mod de întrebuinţare a creierului, Ed. Gemma Press,
Bucureşti.
Calvin, H.W., (2006), Cum gândeşte creierul, Humanitas, Bucureşti.
Caspi, A., (2000), The child is father of the man: Personality continuities from childhood to
adulthood, în Jurnal of Personality and Social Psychology, vol. 78, nr.1, p.158 – 172.
Dumitru, I., (2001), Personalitate. Atitudini şi valori, Editura de Vest, Timişoara
Dunning, Donna, (2013) Ce tip de carieră ţi se potriveşte?: Cum să-ţi găseşti cariera perfectă,
Editura Trei, Bucureşti
Gardner,H.,(2005).Mintea disciplinată: educaţia pe care o merită orice copil , dincolo de
informaţii şi teste standardizate, EdituraSigma,Bucureşti.
Gardner,H.,Csikszentmihalyi,M.,Damon,W.(2005).Munca bine făcută. Când excelenţa şi etica
îşi dau mâna, Editura Sigma, Bucureşti.
Gardner,H.,(2006). Inteligenţe multiple.Noi orizonturi. , EdituraSigma, Bucureşti.
Gardner,H.,(2006). Tratat de răzgândire.Arta şi ştiinţa răzgândirii noastre şi a altora, Editura
Allfa, Bucureşti
Gherguţ, Alois, (2011) Evaluare şi intervenţie psihoeducaţională:terapii
educaţionale,recuperatorii şi compensatorii, Editura Polirom, Bucureşti.
Goleman, Daniel,(2007), Inteligenţa socială, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Goleman, Daniel,(2008), Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti.
Ionescu, Şerban, Jacquet Marie Madeleine, Lhote Claude,(2007), Mecanismele de apărare:
teorie şi aspecte clinice, Editura Polirom, Bucureşti.
Kihlstrom, J., Cantor, N., (2000), Social inteligence, in The Handbook of Inteligence,
CambrigeUniversity Press, articol disponibil la www.sage.co.uk
Luciana(editori) Handbook of developmental cognitive neuroscience, MIT Press, Massachusetts.
Piaget, J., (2005), Reprezentarea lumii la copil,Editura Cartier, Bucureşti
Roco, M., (2001), Creativitate şi inteligenţă emoţională, Ed. Polirom, Iaşi
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Ed. Polirom, Iaşi
Sigel, M., and Varlery, R., (2002), Neural systems involved, in Theory of mind, în Nature
Reviews Neuroscience, vol. 3, nr. 6, p. 463 – 471.
Ticuşan, Marilena, (2005) Problematica psihologică a formelor de comunicare, Editura
Psihomedia ,Sibiu.
Ticuşan Marilena (2008) Intuiţie şi comunicare nonverbală, Editura. Psihomedia, Sibiu.
Tsao, D.J., (2003), Faces and objects in macaque cerebral cortex, în Nature Neuroscience, vol.
6, nr. 9, p. 989, 995.
Tieger, P.D., and Barron – Tieger, Barbara, (1998), Descoperirea propriei personalităţi, Ed.
Teora Bucureşti.
Stefan, C., (2010) Dezvoltarea competenţelor emoţionale şi sociale la preşcolari, ed. ASCR, Cluj
Napoca
Benga, O., (2015) Strategii de prevenţie a problemelor de comportament, ed. ASCR, Cluj
Napoca
Dryden, W. & David, D. (2008). Rational Emotive Behavior Therapy: Current status. Journal of
Cognitive Psychotherapy: An International Quarterly, 22, 195-209.
Minulescu, M., (2015) Complexele creativitate sau distructivitate, ed. Trei, Bucureşti
Mitrofan, N., (2009) Testarea psihologica: aspect teoretice si practice, ed. Polirom Bucureşti
Craif, M., Aniţei, M., (2011) Metoda interviului in psihologia organizationala si a resurselor
umane
Adams, G., Berzonaky, M., (2009) Psihologia adolescentei, manualul Blackwell, ed. Polirom
Orloff, J., (2015) Libertatea emotionala. Cum sa te eliberezi de emotiile negative si sa-ti
transformi viata, ed. Trei, Bucureşti
Kabat-Zinn, Myla, (2016) Mindfulness pentru parinti, ed. Trei, Bucureşti
Bank, Stephen, (2016) Psihologia relatiilor fraterne, ed.Trei, Bucureşti
Barus, Jacqueline, Neculau, A., (2016) Psihologia crizei, ed. Trei, Bucureşti
Dafinoiu, I., Boncu, S., (2014) Psihologie sociala clinica, ed. Polirom, Iasi
Kohut, Heinz (2009) Psihologia Sinelui. Prelegerile de la Institutul de Psihanaliza din Chicago,
ed. Trei, Bucureşti
Baur, Susan, (2010) Ora de intimidate iubire si relatii sexual in psihoterapie, ed. Trei, Bucureşti
Yalom, Irvin, D., (2012) Problema Spinoza, ed. Vellant, Bucureşti
Fisher, Helen, (2013) De ce el? De ce ea? Cum sa gasesti dragostea adevarata intelegandu-ti tipul
de personalitate, ed. Humanitas, Bucureşti
Vrasti, Radu, (2015) Ajuta-te singur in caz de atac de panica, ed. ALL, Bucureşti