Asociația de Terapie Familială și de Cuplu Timișoara

Training în terapie familială şi de cuplu

conf. dr. Alina Zamoșteanu

lect. dr. Daniel Muranyi
 Remembering:
Familia ca sistem
 Familia este formată din membrii familiei şi pattern-
urile relaţionale dintre aceştia.
 Experienţa individuală şi comportamentul se
desfăşoară în contextul unui sistem interpersonal,
unde familia este cel mai bazal şi puternic sistem.
 Ceea ce gândim, simţim și facem se raportează la
acest sistem.
 Membrii familiei şi-au stabilit pattern-uri de
interacţiune, iar familia este mai mult decât suma
membrilor săi.
 Salvador
Minuchin

 Născut în Argentina
 Pedopsihiatru, formare în psihanaliză
 Lucrează cu familii ale băieților delincvenți în anii
1960 (Wiltwyck School for Boys)
 Directorul Philadelphia Child Guidance Clinic în
1965
 Propriul centru din 1981 – Family Studies (ulterior
Minuchin Center For The Family)
 Structura familială

„Setul invizibil de cerinţe funcţionale ce organizează

modurile în care membrii familiei interacţionează.
Familia operează prin intermediul pattern-urilor
tranzacţionale care stabilesc cum, când şi cine cu
cine relaţionează”.
Salvador Minuchin
 Prezumpții
 Familiile, la fel ca și oamenii, sunt competente și
capabile să își rezolve propriile probleme.
 Terapeuții colaborează cu familiile nu ca și experți
care pot rezolva probleme, ci ca și consultanți și
traineri care aduc la suprafață capacitățile latente
ale acestora.
 Terapeuții respectă cultura unică a fiecărei familii.
 Întrebarea să nu fie „Ce este ideal?”, ci „Funcționează
pentru ei?”.
 Concepte de bază
 Abordarea structurală se bazează pe realitatea
prezentă, problemele se rezolvă în contextul în care
acestea apar.
 Intervenţia se face „aici şi acum”.
 Procesul este mai important decât conţinutul.
 Este mai important cum se comunică, decât ce se comunică
 Scopul terapiei este de a rezolva problemele apărute
în familie şi de a schimba structura sistemică de bază
a acesteia.
 Trei aspecte esenţiale:
 Subsistemele;
 Frontierele;
 Puterea.
 Subsisteme
 Subsistemele sunt reprezentate fie de persoane
singure, fie de mai multe persoane, criteriile după
care se pot forma fiind: generaţie, sex, funcţie etc.
 Familiile au în cadrul lor mici sub-sisteme care au
pattern-uri specifice.
○ Modul în care fraţii sau surorile relaţionează între ei într-o
familie poate fi foarte diferit de pattern-ul de interacţiune al
fraţilor şi surorilor din altă familie.
○ O persoană are un pattern diferit de relaţionare atunci
când interacţionează cu fraţii sau surorile decât atunci
când întreaga familie este prezentă.
 Subsistemul adulţilor (sau conjugal sau al soţilor).
 Rol de asigurare a intimităţii, în aşa fel încât fiecare
dintre cei doi parteneri să simtă că sunt independenţi,
dar în acelaşi timp că sunt împreună, adică fiecare să
ofere, fără a considera că pierde ceva prin aceasta.
 Dificultăţile maritale intervin atunci când unul dintre soţi
încercă să îşi atingă doar propriile sale scopuri sau
când încercă să-l domine pe celălalt.
 Acest subsistem trebuie să fie protejat faţă de celelalte
subsisteme, în primul rând faţă de cel al copiilor, de
multe ori partenerii cuplului renunţând la intimitate în
favoarea copiilor.
○ Rolul terapeutului, în acest caz, ar fi de a reface frontierele
în jurul acestui subsistem, de a restabili ierarhia între
subsistemul conjugal şi cel al copiilor, în scopul asigurării
intimităţii pierdute a cuplului conjugal.
 Subsistemul parental
 Apare la naşterea copiilor.
 Include părinţii, în mod obişnuit, iar uneori şi alţi membri
ai familiei, de exemplu bunica.
 Rol de a avea grijă de copii, stabilind anumite limite.
 În etapa de apariţie a copiilor în sistemul familial pot să
apară probleme (excluderea copilului, sau atragerea
acestuia de către unul dintre părinţi în cadrul
subsistemului conjugal), cu alterarea funcţiei acestuia.
○ Rolul terapeutului, în condiţiile apariţiei conflictelor între
părinţi şi copii, este de a ajuta subsistemele să
re/negocieze şi să se adapteze unele la altele.
 Subsistemul fratriilor
 Include copiii familiei.
 Rol de socializare a copiilor.
 Modalitatea prin care copii învaţă rezolvarea unui
conflict, se confruntă cu primele situaţii frustrante etc.
 Acest subsistem trebuie să aibă o oarecare autonomie
faţă de cel al părinţilor, în sensul că uneori părinţii au
tendinţa de a-şi proteja copiii şi de a nu-i lăsa să-şi
rezolve singuri problemele.
○ În acest caz, sarcina terapeutului este de a întări graniţele
în jurul subsistemului fratriilor.
 Frontiere
 „Reguli care definesc cine participă şi cum”.
 Există întotdeauna frontiere între indivizi, precum
şi între sub-sisteme în cadrul familiei.
 Rolul frontierelor este de a proteja diferenţierea
subsistemelor.
 Rolul terapeutului este de a construi aceste
frontiere, în sensul de a le clarifica pe cele difuze
şi de a le deschide pe cele rigide.
 Tipuri de frontiere:
 Frontiere rigide – patologie a sistemului familial.
○ Permit o interacţiune şi o comunicare minimală între
subsisteme.
○ Permit membrilor un maxim de independenţă, dar o
implicare foarte redusă în viaţa celorlalţi membri ai familiei.
 Frontiere clare – corespund normalităţii.
○ Asigură comunicarea deschisă şi intimitatea subsistemelor
 Frontiere difuze –patologie a sistemului familial
○ Definirea vagă a funcţiilor şi membrilor care fac parte din
subsisteme.
○ Permit o intimitate minimă şi o interacţiune maximă.
○ Membrii familiei se influenţează mult unii pe ceilalţi, nu
este clar definit cine deţine autoritatea şi nici care sunt
responsabilităţile fiecăruia.
 Frontierele delimitează două tipuri de familii.
 Familia „contopită”:
○ Frontierele individuale şi între subsisteme sunt difuze;
○ Diferenţierea de sine faţă de ego-ul familial este difuză;
○ Comportamentul unui membru al familiei afectează
comportamentul celorlalţi;
○ Capacitatea de schimbare este redusă;
○ Tensiunea se repercutează asupra subsistemelor vecine;
○ Reacţii excesive.
 Familia „dezangajată”:
○ Frontierele sunt mult prea rigide între subsisteme;
○ Membrii familiei au un grad ridicat de autonomie, dar
sentimentul de apartenenţă este redus;
○ Comunicarea este dificilă;
○ Funcţia protectivă a familiei este rareori exercitată;
○ Reacţii exagerate;
○ Nu are ego familial sau acesta este foarte slab.
 Familiile pot să fie privite într-un continuum între
înlănţuire şi dezangajare. Cu cât se află mai
departe de mijloc, cu atât fiecare pattern va
manifesta puterea şi slăbiciunea caracteristică.
○ În familiile contopite există o foarte mică distanţă între
membrii familiei, iar frontierele sunt difuze (slabe).
 Membrii familiei au un puternic sentiment de apartenenţă şi loialitate
resimţit ca şi intruzivitate (la un nivel mai ridicat).
 Problemele apar atunci când creşte nevoia de autonomie şi
independenţă.
- Perioadele în care copiii ar trebui să se separe de familie pot fi
dificile pentru aceste familii.
 Se pot dezvolta conflicte pentru putere.
- Pot să apară comportamente simptomatice, ca o modalitate de
deturnare a conflictului.
○ În familiile dezangajate membrii sunt mult mai distanţi.
 Copiii pot să dezvolte o independenţă mai mare.
 Abilitatea familiei de a oferi suport şi control asupra
comportamentului copiilor este limitată.
 Puterea
 Ierarhia este o modalitate de distribuire a puterii între
membrii familiei.
 Familiile pot să aibă o structură foarte autoritară sau una
mai flexibilă sau mai permisivă.
 Părinţii trebuie să aibă o poziţie superioară care să le
permită să exercite control şi să îi îngrijească pe copii.
 Când există mai mult de un părinte în familie, aceștia trebuie să îşi
stabilească pattern-uri de distribuire a puterii între ei.
 Întrebări importante:
 Cum îşi împart părinţii puterea? Există linii clare privind autoritatea
şi responsabilitatea? Cât de egală este relaţia între părinţi?
Amândoi exercită autoritatea asupra copilului? Au control asupra
copiilor? Există copii parentificaţi – îşi asumă o parte a rolului
parental? Există reguli diferite pentru copiii mai mari sau mai mici
şi sunt acestea corespunzătoare vârstei lor? Simt copiii nevoia de
a avea grijă de părinţii lor?
 Etape de dezvoltare
 Sistemul familial trece în evoluţia sa prin mai multe etape
de dezvoltare: separarea de părinţi, căsătoria, naşterea
copiilor, îmbătrânirea, pensionarea şi decesul.
 Periodic, pattern-urile familiale trebuie să se schimbe –
tranziții.
 Punctele de tranziţie apar în ordinea dezvoltării familiei,
atunci când copiii cresc sau când apar alţi copii în familie.
 Pot să apară în mod neaşteptat – în cursul divorţului,
recăsătoriei, bolilor, decesului membrilor familiei,
schimbarea locului de muncă etc.
 Aceste puncte de tranziţie necesită schimbări în pattern-
urile familiale, putând însă apărea dificultăţi, astfel
anumite familii rămân blocate în aceste puncte.
 Câteva dintre etapele de dezvoltare se regăsesc la
majoritatea familiilor:
 Constituirea cuplului:
○ se negociază regulile sistemului,
○ se stabilesc graniţele în raport cu familiile de provenienţă;
 Copiii mici:
○ regulile trebuiesc renegociate în raport cu funcţiile parentale,
menţinându-se intimitatea cuplului;
 Copiii şcolari şi adolescenţi:
○ interacţiunea sistemului familial cu cel şcolar;
○ adaptarea părinţilor la apariţia grupului de prieteni şi diminuarea
controlului asupra copiilor;
 Copiii mari:
○ relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să devină de tipul adult-
adult;
 Plecarea copiilor:
○ cuplul trebuie să-şi renegocieze regulile şi să-şi petreacă mai
mult timp împreună.
 Surse de stres
 Surse de stres la care este supus sistemul familial:
 Contactul stresant al unui membru al familiei cu forţe
extrafamiliale.
○ Unul dintre soţi poate fi stresat din cauza serviciului, iar tensiunea se
poate repercuta asupra copilului, celălalt partener al cuplului aliindu-se
cu cel din urmă contra soţului.
 Contactul stresant al întregii familii cu forţe extrafamiliale.
○ Mutarea dintr-un loc în altul, efectele recesiunii economice etc.;
 Stresul legat de perioadele de tranziţie în familie.
○ Se referă la diferite faze din evoluţia unei familii, cum ar fi trecerea de
la adolescenţă la perioada adultă a copilului, ceea ce presupune
renegocierea unor reguli.
○ Capacitatea de adaptare a familiei la noua situaţie este cea care
asigură dezvoltarea normală a sistemului sau apariţia unor tulburări;
 Stresul cauzat de o problemă idiosincratică.
○ Prezenţa unui bolnav cronic sau a unei persoane cu disabilităţi mintale
sau fizice necesită ca sistemul familial să se modifice, deoarece
funcţiile pe care le îndeplinea persoana respectivă trebuiesc preluate
de alţi membri ai familiei.
 Pattern-uri
 Familiile au pattern-uri de interacţiune (repetitive).
 Conţinutul specific variază, dar pattern-ul nu –
cine, când, ce face.
 Urmărind pattern-urile se poate observa modul în
care problema este menţinută şi modul în care
familia este capabilă să dezvolte mecanisme de
coping.
○ Pattern-ul conflictului,
○ Pattern-uri care însoţesc comportamentul simptomatic,
○ Pattern-uri care apar în jurul părinţilor care exercită control
asupra copiilor,
○ Pattern-uri de interacţiune etc.
 Homeostazie
 Comportamentul familiei este format din pattern-
uri care sunt menţinute prin mecanisme
homeostatice.
 Aceste mecanisme sunt automate şi menţin
stabilitatea pattern-urilor de relaţionare ale familiei.
 În cazul în care comportamentul unei persoane
este în afara normelor familiei, restul membrilor
familiei vor încerca să ajusteze comportamentul
astfel încât să îl aducă înapoi la aceste norme.
 Aceste mecanisme nu presupun gândire şi
conştienţă.
 Circularitate
 O acţiune nu cauzează o altă acţiune, ci cele două
acţiuni se întăresc reciproc.
○ O tânără adolescentă ar putea ascunde informaţii de
mama ei deoarece aceasta este foarte intruzivă, iar fiica
simte nevoia de a stabili graniţe. În acelaşi timp, mama
este intruzivă, ca răspuns faţă de comportamentul fiicei,
crescând lipsa de comunicare cu aceasta.
 Relaţii familiale
 Relaţiile familiale sunt organizate în moduri diferite.
 În anumite familii relaţia primară a copiilor este cu unul dintre
părinţi, în timp ce celălalt părinte este periferic.
 În alte familii, un copil poate fi mai apropiat de unul dintre
părinţi, în timp ce alt copil este mai apropiat de celălalt
părinte.
 Aceste pattern-uri nu sunt nici bune, nici rele în sine, dar pot
afecta modul în care se exprimă conflictul în familie.
 Complementaritate
 Comportamentul în familie, precum şi rolurile pe care le
au diferiţi membri ai familiei există doar în relaţie cu
rolurile şi comportamentul pe care îl au ceilalţi membri ai
familiei.
 Acestea se completează şi se întăresc reciproc.
 Dacă un membru al familiei este “sub-funcţional”, poate depresiv
şi inactiv, un alt membru al familiei poate deveni “supra-
funcţional”.
 Conflict familial
 Conflictul între părinţi se poate exprima prin intermediul
copiilor în diverse moduri.
 În anumite familii, un copil poate avea o alianţă puternică cu un
părinte şi o relaţie foarte conflictuală cu celălalt. În această
situaţie, un părinte va simţi nevoia să intervină pentru a echilibra,
aşa cum crede el, abordarea extrem de indulgentă a celuilalt
părinte, în timp ce, părintele mai indulgent va simţi nevoia să
protejeze copilul de supărarea celuilalt părinte. Fiecare părinte se
simte subminat de către celălalt. Copilul va simţi o loialitate
puternică fată de un părinte şi supărare faţă de celălalt. Acest
pattern este alimentat de conflictul dintre părinţi.
 În alte familii, un copil se poate afla la mijloc, ambii părinţi trăgând
copilul într-o direcţie.
 Părinţii pot evita confruntarea cu propriul lor conflict,
polarizându-se în jurul unuia dintre copii.
 În unele cazuri se polarizează în jurul unui copil căruia îi merge
foarte bine.
 Se pot polariza, de asemenea, în jurul unui copil care este bolnav
sau care are un comportament disfuncţional.
 Şi copilul şi părinţii pot investi în menţinerea simptomatologiei,
deoarece familia se organizează în jurul simptomului şi uneşte
părinţii.
 Triunghiuri
 Triunghiurile implică de obicei doi părinţi şi un copil.
 O familie poate avea un copil care are o alianţă puternică cu
un părinte şi o relaţie conflictuală cu celălalt, în timp ce
fratele este în mijloc, încercând să egalizeze loialitatea faţă
de fiecare părinte.
 O familie poate avea „un copil bun” şi „un copil rău”,
Dinamica familiei va tinde să polarizeze comportamentul
lor, astfel încât „copilul bun” să se comporte foarte bine, în
timp ce „copilul rău” se comportă foarte rău.
Comportamentul lor va fi, de asemenea, interpretat diferit.
Copilul care este văzut ca având un comportament „bun” va
beneficia întotdeauna de prezumţia de nevinovăţie, în timp
ce comportamentul celuilalt copil va fi văzut în cea mai
negativă lumină posibilă.
 Comportamentul simptomatic
 Comportamentul simptomatic are alte efecte în
familie pe lângă deturnarea atenţiei de la
conflictul parental.
 „Ţapul ispăşitor”, care se comportă
necorespunzător, este văzut de către membrii
familiei ca sursă a problemelor familiei şi poate
servi ca paratrăsnet prin care se descarcă furia şi
tensiunea unei familii foarte tensionate.
○ Comportamentul „țapului” (copilului) poate facilita
distragerea atenţiei familiei de la un membru (părinte) cu
probleme (în dificultate) sau bolnav.
 Copiii bolnavi, cu probleme, sau care se comportă
necorespunzător pot servi la activarea şi
mobilizarea unui părinte depresiv sau problematic şi
pot fi vehiculul care aduce servicii unei familii
disfuncţionale.
 Procesul terapeutic
 În prima fază a terapiei, în cea de evaluare,
Minuchin propune realizarea unei diagnoze
structurale, care va permite conturarea primelor
ipoteze de lucru necesare terapeutului. Această
diagnoză are în vedere următoarele aspecte:
 Structura familiei, având în vedere pattern-urile
tranzacţionale, subsistemele familiale şi frontierele
existente între subsisteme, ierarhia puterii,
complementaritatea funcţiilor şi rolurilor;
 Flexibilitatea sistemului familial, având în vedere
capacitatea de adaptare la schimbare, capacitatea de
restructurare, de negociere a unor noi reguli;
 Rezonanţa, care se referă la sensibilitatea familiei
faţă de ceilalţi membri, rezonanţa afectivă faţă de
acţiunile fiecărei persoane în parte;
 Cadrul de viaţă, sursele de stres ale familiei,
sursele de suport existente;
 Stadiul de dezvoltare al familiei;
 Funcţia simptomului.
 Restructurarea este o intervenţie terapeutică
de confruntare, având ca scop obţinerea
schimbării terapeutice.
 Intervenţia este „dramatică” și impulsionează
familia spre atingerea obiectivelor terapeutice.
 1. Rejucarea pattern-urilor
tranzacţionale familiale
 Terapeutul trebuie să-şi menţină poziţia de
leader, evitând să fie captat în sistemul familial,
dar în acelaşi timp, evitând să devină
hipercentral.
 Trebuie evitată transformarea şedinţei într-o
descriere a familiei (evitarea detaliilor inutile);
terapeutul să treacă dincolo de descrierea
verbală pe care o oferă familia în şedinţe.
 Punerea în scenă a unor pattern-uri tranzacţionale
 Familia trebuie provocată să interacţioneze, nu doar să descrie
faptele, pentru a putea urmări pattern-urile tranzacţionale;
 Terapeutul poate să creeze scenarii familiale punând anumiţi
membri ai familiei să interacţioneze într-un cadru clar definit
○ „Vorbeşte, te rog, cu tatăl tău”.
 Recreerea canalelor de comunicare
 Terapeutul poate observa o situaţie în care un membru al familiei
vorbeşte despre comportamentul altui membru al sistemului, apoi
să îl invite pe primul să vorbească direct cu cel de al doilea, în loc
să vorbească despre el.
 Dacă familia continuă să se adreseze terapeutului, refuzând să
interacţioneze unii cu alţii, acesta poate să privească în altă parte,
poate să nu răspundă, să îşi întoarcă scaunul, sau chiar să
părăsească încăperea pentru a putea observa familia.
 Jucarea spaţiului
 Reorganizarea spaţială poate fi utilizată într-o manieră metaforică
pentru a simboliza proximitatea sau distanţa între persoane.
○ Se poate creşte sau micşora distanţa între persoane, se poate modifica
poziţia scaunelor.
○ Copilul este întors cu spatele pentru a nu mai vedea privirea mamei.
 2. Delimitarea frontierelor
 Pentru a funcţiona sănătos, o familie trebuie să
îşi protejeze integritatea atât ca sistem global,
cât şi în ceea ce priveşte autonomia
funcţională a părţilor sale componente.
 Scopul terapeutic este de a atinge un grad
adecvat de permeabilitate a frontierelor:
 în familiile „înlănţuite”, frontierele trebuie clarificate
(întărite) pentru a sigura autonomia membrilor;
 în familiile „dezangajate” este necesară diminuarea
rigidităţii frontierelor, facilitând schimburile între
subsisteme.
 Delimitarea frontierelor individuale
 Autonomia individuală poate fi protejată prin reguli
simple:
○ Terapeutul şi familia trebuie să asculte când o persoană
vorbeşte;
○ Trebuie să-şi vorbească unii altora;
○ Nu trebuie să răspundă unul în locul altuia;
 Terapeutul poate să întrerupă comunicarea atunci
când este necesar, pentru a respecta autonomia
fiecărei persoane.
○ „Această întrebare ţi-a fost adresată ţie, aş vrea să
răspunzi tu, nu tatăl tău”.
 Delimitarea frontierelor între subsisteme
 Frontierele subsistemului conjugal trebuie să fie clare
pentru a proteja cuplul de intruziunile copiilor. O
rigiditate sau o permeabilitate excesivă reprezintă o
sursă frecventă de pattern-uri disfuncţionale.
○ I se poate indica cuplului să doarmă cu uşa închisă, copiii să
bată la uşă;
○ Problemele conjugale nu se discută în faţa copiilor;
○ „Ieşirile secrete”.
 O familie trebuie să aibă un subsistem directorial,
capabil să ia decizii şi să deţină autoritatea. În cazul în
care acesta este modificat (copiii deţin autoritatea),
terapeutul trebuie să restabilească ierarhia.
○ Un copil spune despre tatăl său că este prost, terapeutul se
poate enerva şi îl poate certa vizavi de această atitudine;
○ Copilului care răspunde la întrebări adresate mamei, i se poate
spune „Tu eşti un copil, acestea sunt probleme care nu te
privesc”.
 Subsistemul fratriei are de asemenea nevoie de o
frontieră protectoare pentru a învăţa cooperarea,
competiţia, iar părinţii trebuie să respecte aceste
ocazii de maturare fără să intervină.
 Există modalităţi diferite de a lucra cu familia pentru
a modifica frontierele.
○ Se poate lucra numai cu subsistemul conjugal, cu toţi
membrii familiei, sau chiar cu mai multe familii.
 3. Depăşirea stresului
 Familiile care vin pentru terapie au dezvoltat
pattern-uri tranzacţionale disfuncţionale pentru
a face faţă stresului, iar pacientul desemnat
este în centrul acestor pattern-uri.
 Terapeutul poate produce stres în diferite părţi
ale sistemului pentru a observa capacitatea
familiei de a se restructura atunci când
circumstanţele se modifică.
 Blocarea pattern-urilor tranzacţionale
 Pentru a provoca stresul, terapeutul poate bloca
comunicarea obturând canalele obişnuite prin care se
desfăşoară.
○ Se mută de lângă mamă copilul care este purtătorul de cuvânt
al fraţilor, sau este întrerupt atunci când vrea să răspundă în
locul altuia.
 Sublinierea divergenţelor
 Terapeutul poate produce stres evidenţiind divergenţele
pe care familia încearcă să le mascheze.
○ Terapeutul ascultă părerea unei persoane asupra unei
probleme, apoi se întoarce spre altă persoană, implicată în
divergenţa respectivă, cerându-i părerea.
 Explicitarea conflictelor implicite
 Metodele unei familii pentru a fugi de conflicte operează
într-o manieră automată şi rapidă.
○ Un copil poate deveni agitat de fiecare dată când părinţii sunt
pe punctul de a intra în conflict. Terapeutul trebuie să blocheze
interferenţele copilului în conflictul conjugal (poate scoate
copilul din sală).
 Afilierea la o alianţă sau la o coaliţie
 Terapeutul poate provoca stres afiliindu-se temporar
unui membru al familiei sau unui subsistem, dar nu
trebuie să se lase aspirat în micul război familial. Se
poate afilia diferiţilor membri, în mod succesiv,
provocând stres în diferite părţi ale sistemului familial.
 Când se afiliază unui membru al familiei, terapeutul
trebuie să fie atent la persoana care este ţinta, astfel
încât să-i ofere un oarecare sprijin; după ce scopul este
atins, terapeutul trebuie să îşi modifice poziţia, afiliindu-
se cu persoana care a fost ţinta.
○ „Aveţi dreptate să fiţi supărată pentru că nu v-a adus flori, dar,
în fond, bărbaţii nu sunt obligaţi să facă acest lucru”.
 Scopul ultim al terapeutului este de a fi util întregii
familii; când acesta formează o coaliţie contra anumitor
membri ai familiei, aceştia trebuie să ştie să este o stare
tranzitorie şi că terapeutul este aliatul tuturor.
4. Atribuirea sarcinilor terapeutice

 Sarcinilecreează un cadru în interiorul căruia

membrii familiei trebuie să funcţioneze.
 Terapeutul le poate utiliza pentru a pune în
evidenţă domenii de explorare care nu apar în
mod natural în cursul tranzacţiilor familiale.
 Sarcini în timpul şedinţei
 Pot să indice când şi cu cine pot să comunice membrii
familiei („vorbiţi copilului dvs.”), pot fi legate de manipularea
spaţiului („întoarceţi scaunul”), pot fi utilizate pentru a
dramatiza anumite tranzacţii familiale şi pentru a sugera
schimbarea.
○ Într-o familie în care doar mama este implicată în creşterea copiilor, i
se dă tatălui sarcina ca în timpul terapiei numai el să vorbească
despre problemele acestora.
 Terapeutul este cel care stabileşte regulile.
 Sarcini pentru acasă
 Prin aceste sarcini, familia îl aduce pe terapeut acasă, el
fiind cel care stabileşte regulile şi în afara spaţiului
terapeutic. În familiile cu „uși deschise” (nediferenţiate,
„înlănţuite”) obiectivul este de a diferenţia membrii
sistemului.
○ Terapeutul poate să ceară fetei celei mai mari să închidă uşa camerei,
iar tatăl, dacă va dori să intre, va trebui să bată la uşă.
○ Mamei care are un copil piroman i se cere ca 15 minute pe zi să
aprindă chibrituri împreună cu copilul, în siguranţă.
 Sarcinile atrag atenţia asupra unor noi posibilităţi de
restructurare, fiind modalităţi de testare a flexibilităţii familiei.
 5. Utilizarea simptomelor
 Simptomul unei persoane este expresia unei
probleme a mediului familial, iar terapeutul
trebuie să combată tendinţa familiei de a se
concentra asupra purtătorului simptomelor.
 În cazul în care simptomul este periculos,
terapeutul trebuie să se centreze asupra sa.
 Concentrarea asupra simptomelor
 Simptomul pacientului desemnat reprezintă un centru al
stresului familial.
 Frecvent, reprezintă maniera particulară a familiei de a
face faţă stresului, fiind întărit şi menţinut prin anumite
pattern-uri tranzacţionale ale familiei.
 Exagerarea simptomului
 Terapeutul poate să crească intensitatea simptomului,
această manevră devenind o tehnică de restructurare.
○ Prescrierea simptomului – depresivului i se prescrie să fie mai
depresiv decât este: să plângă mult, să nu mănânce etc.
 Reducerea importanţei simptomului
 Uneori este posibil de a utiliza simptomul ca un mijloc
de a-l îndepărta de pacient.
○ Terapeutul poate să ia masa împreună cu familia unui anorexic
şi cu acesta (pacientul desemnat), declanşând un conflict vizavi
de mâncare, accentul trecând de la pacient şi simptomul
acestuia (anorexia) la importanţa mâncării.
 Interesarea de un nou simptom
 Strategia constă în a ataca problema, făcând să treacă
centrul de interes de la terapia unei persoane către o altă
persoană din cadrul familiei.
○ Familia vine pentru insomniile fetei, dar mama începe să relateze
despre propriile insomnii şi despre faptul că atunci se simţea cel mai
bine stând de vorbă cu fiica ei, inducându-i astfel simptomul
(insomnia), ca o soluţie la problema sistemului.
 Reetichetarea simptomului
 O reconceptualizare a simptomului în termeni interpersonali
poate deschide noi căi spre schimbare.
○ Anorexia este o reacţie care are ca scop de a-i face pe părinţi
incapabili, deoarece rolul oricărui părinte este de a-şi hrăni copilul.
 Schimbarea afectului simptomului
 Poate fi util să schimbăm afectul tranzacţiilor în jurul unui
simptom.
○ Mama unui copil piroman, care reacţiona într-o manieră agresivă, este
învăţată să reacţioneze într-o manieră pedagogică, stând 20 minute pe
zi şi explicându-i copilului cum se aprind chibriturile.
6. Manipularea ambianţei afective
 Multe familii emit o ambianţă afectivă predominantă:
apatie, depresie etc. Afectul predominant este un indiciu
privind ceea ce putem modifica într-o astfel de familie.
 Terapeutul poate utiliza imitarea exagerată a stilului
familial pentru a declanşa în familie mecanisme de
feedback negativ.
○ O mamă este foarte autoritară cu fiul ei, dar terapeutul se poate
manifesta chiar mai autoritar faţă de acesta.
 Componenta afectivă poate fi utilizată pentru a
manipula distanţarea.
○ Într-o familie „înlănţuită”, soţul îşi acuză soţia că este infantilă; băiatul
nu o respectă („este ridicolă când vrea să se joace cu mine”); coaliţie
tată-fiu contra mamei. Terapeutul îşi poate manifesta indignarea vizavi
de comportamentul băiatului, apropiindu-l astfel pe soţ de soţie, soţul
simţindu-se obligat să ia atitudine faţă de fiu.
 7. Sprijin, instrucţie şi ghidare
 Acestea sunt, în mod obişnuit, operaţii de
afiliere, dar pot avea şi funcţii de restructurare.
○ Terapeutul îi poate învăţa pe părinţi cum să reacţioneze
într-o manieră personalizată faţă de fiecare copil;
○ Poate să înveţe un membru al familiei cum să înfrunte
lumea exterioară;
○ Poate să restabilească autoritatea parentală.