Familia ca sistem

Sistemul în general este un ansamblu de elemente aflate într-o ordine nonîntâmplătoare care funcționează pe baza unor reguli și
dispune de echilibru. Prin sistem înțelegem nu numai o sumă a părților lui ci și relațiile dintre acestea. Raportat la familie aceasta
este văzută ca o sumă a membriilor ei componenți și interacțiunea dintre aceștia, aceasta realizându-se după anumite reguli,
având anumite funcții și existând permanent tendința menținerii unui echilibru în interiorul acestuia. Ca și sistemele în general,
familile pot fi închise(nu relaționează aproape deloc cu mediul înconjurător)sau deschise(relaționează cu mediul înconjurător).
Familiile închise funcționează după regulile și principiile proprii, fiind foarte rezistente la schimbare, exemple sunt familiile care
au foarte puțini prieteni, care nu sunt vizitate de rude, vecini, prieteni, își educă copii doar după propriile principii și sunt
reticente la idei sau modalități noi de funcționare. Familiile deschise sunt acele familii ce au multe relații de prietenie, care își fac
vizite reciproce, și sunt deschiși pentru modificarea regulilor și concepțiilor după modelul altor familii. Pentru a-și menține
stabilitatea și echilibru dinamic, familia folosește mecanisme de feedback acestea fiind pozitive sau negative. Raportat la familie,
feedback-ul pozitiv este reprezentat de acțiuni întreprinse, de exemplu atunci când în funcție de reacțiile copilului ce merge la
grădiniță sau la școală, părinții își organizează stilul de viață(programul zilei de lucru, timpul liber, timpul dedicat lecțiilor sau
activități extrașcolare etc.). Feedback-ul negativ reprezintă mecanisme cum sunt pedepsirea, învinovățirea, umilirea, cearta,
bătaia, folosite pentru corectarea comportamentelor greșite ale membriilor familiei.

Structura familiei

În concepția psihiatrului argentinian Salvador Minuchin, structura familială este un set invizibil de cerințe funcționale ce
organizează modurile în care membrii familiei interacționează. Pentru menținerea integrității și menținerea funcționalității unei
familii este nevoie ca structura acesteia să fie flexibilă, să reziste la schimbare până la un anumit punct dar în același timp să se
adapteze atunci când circumstanțele o cer. Acest lucru se poate realiza prin intermediul subsistemelor familiale, acestea fiind fie
indivizi singuri, fie diade(exemplu mamă-copil, soț-soție) cele mai importante subsisteme familiale sunt: subsistemul adulților,
subsistemul paternal și subsistemul fratriilor.

Subsistemul adulțiilor numit și marital sau al soților, acesta include cei doi soți. Acest sistem are rolul principal de a modela
intimitatea și angajamentul. Pentru aceasta este nevoie de abilități cum sunt complementaritatea si acomodarea reciprocă, cu alte
cuvinte aceasta însemnând, ambii soți simt că pot fi independenți dar în același timp și că sunt împreună. Acest subsistem poate
stimula învățarea, creativitatea și creșterea ducând astfel la acomodarea reciprocă, mai precis la susținerea aspectelor pozitive ale
partenerului și la actualizarea aspectelor creative ale acestora, aspecte inactive până atunci. Subsistemul marital are nevoie de
protecție față de cerințele și nevoile altor sisteme cum ar fi de exemplu situația cuplurilor cu copii pentru a-și oferi unul altuia
suport emoțional. Pot apărea dificultăți de relaționare între soți de exemplu, atunci când unul dintre aceștia insistă în urmărirea
propriilor scopuri, lăsând în urmă scopurile diadei ca întreg.

Subsistemul paternal se formează atunci când se naște primul copil și cuprinde părinții dar și membrii familiei extinse(de
exemplu bunica). Responsabilitatea acestui subsistem este mare și constă în a crește copii a-i ghida, a stabili limite și a-i
disciplina. Acum apar dificultăți, pentru că adultul este în același timp partener pentru celălalt membru al diadei maritale, dar și
părinte pentru copil însă nu întotdeauna aceste două tipuri de funcții sunt eficient îmbinate. Dificultățiile apărute în subsistem,
duc la destabilizarea cuplului marital prin atragerea unui copil în interiorul acestuia sau la izolarea copilului de către cuplul
marital. Acțiunile exterioare asupra copilului sau modificările în evoluția acestuia duc la efecte și asupra subsistemului paternal
chiar și asupra celui marital.

Subsistemul fratriilor este format din copiii din familie oferindu-le acestora primul grup social în care cu toții sunt egali. Sistemul
fratriilor învață copiii să negocieze, să coopereze, să cunoască competiția și submisivtatea, suportul reciproc și atașamentul față
de prieteni. Copiii preiau astfel diferite roluri și poziții în familie, fiindu-le necesare în evoluția lor ulterioară în viață.

Funcțiile familiei

Familia are un rol important în societate, îndeplinind mai multe funcții. Principalele funcții ale familiei sunt: economică, de
socializare, de solidaritate și sexual-reproductivă. Funcția economică joacă un rol important prin asigurarea resurselor materiale,
financiare, necesare existenței familiei. O dată îndeplinită corespunzător, funcția economică dă libertatea familiei de a se
concentra și a îndeplini și celelalte funcții. Această funcție este realizată de cei doi soți prin aducerea veniturilor în urma
exercitării unor profesii, prin procurarea și producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte prin transmiterea profesiei și/sau
susținerea copiilor în alegerea profesiei. Funcția de socializare este tradusă ca fiind funcția de educare în scopul asimilării de
către copii, dar și de ceilalți membri ai familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, modelelor de comportament caracteristice
unui anumit grup social. Rolul funcției de socializare este de a integra în societate persoana(copilul), prin educația făcută la toate
nivelele cum ar fi: material, fizic, psihologic, moral și spiritual. Această funcție are grade diferite de manifestare, de la o familie
la alta în funcție de preocuparea într-o mare sau mai mică măsură privind educarea membriilor săi. Funcția de solidaritate constă
în asigurarea unității și stabilității familiei, implicând manifestarea sentimentelor de afecțiune, de respect, de apartenență la
grupul familial, a încrederii membrilor unii în alții, a dezvoltării intimității, a ajutorării și susținerii reciproce de-a lungul
timpului. Această funcție are un grad din ce în ce mai slab de manifestare în zilele noastre, fapt dovedit prin creșterea ratei
divorțurilor, a înmulțirii relațiilor de concubinaj, a celibatarilor și a familiilor monoparentale. Funcția sexual-reproductivă
contribuie la are în vedere satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soți și a ducerea pe lume a copiilor. Cele două componente
ale acestei funcții sunt tratate diferit în funcție de familie punându-se accentul fie pe împlinirea sexuală în unele familii, în timp
ce în alte familii se acordă o importanță deosebită aducerii pe lume a copiilor. Realizarea acestei funcții depinde și de factori cum
ar fi gradul de cultură, avut de cei doi parteneri, gradul și tipul de educație primit de influențele religioase, de dorința și
caracteristicile fizice și psihologice ale celor doi soți. S-a constatat că în zilele noastre, în societățile mai avansate economic,
cuplurile și familiile tind să pună accent din ce în ce mai mult pe împlinirea afectiv-sexuală în detrimentul celei reproductive.

Tipurile de familii

Criterii

Cele mai importante criterii pentru identificarea și înțelegerea tipurilor de familii sunt: criteriul numărului de parteneri, criteriul
numărului de părinți, criteriul numărului de copii, criteriul orientării sexuale ale celor doi parteneri și criteriul apartenenței
culturale a partenerilor.

Criteriul numărului de parteneri

Criteriul numărului de parteneri care formează familia aduc în discuție familiile poligame și monogame. Familiile poligame sunt
de două tipuri: familii poliandrice și familii poliginice. Familiile poliandrice sunt acele familii unde femeia are dreptul să se
căsătorească cu mai mulți bărbați sau unde există mai mulți parteneri bărbați. Familiile poliginice sunt cele unde există mai multe
partenere femei, bărbații având dreptul de a alege mai multe soții. Caracteristic acestor familii poligame este numărul de copii
mare. Poligamia este întâlnită la unele popoare ce promovează după caz sexul masculin sau feminin pentru a proteja societatea.
Familiile monogame sunt acele familii în care un bărbat sau o femeie au dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener.
Monogamia poate fi serială, adică în cazul decesului partenerului sau al divorțului, partenerul rămas se poate recăsători. Sau
poate fi monogamie strictă atunci când partenerul nu mai are dreptul de a se recăsători. Societatea are un rol important în ceea ce
privește stabilirea dreptului de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri, astfel societatea românească promovează monogamia
serială. Tot în cadrul monogamiei, distingem alte două tipuri de familii:familii nucleare și familii extinse și familii de origine.
Familiile nucleare sunt formate din cei doi soți și copii lor necăsătorți. Acest tip de familie cel mai întâlnit și mai dorit în toate
societățile pentru că există un grad mai mare de intimitate, de satisfacere a nevoilor sexual-afective, de siguranță și stabilitate și
unde relațiile democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială sunt realizate mai ușor. Familiile extinse sunt
formate din mai mulți membrii ai familiei ce locuiesc în același spațiu și care reprezintă două sau trei generații:frați, părinți,
bunici, copii și nepoți. Acest tip de familie este format în cele mai multe cazuri din două familii nucleare de exemplu doi soți cu
unul sau doi copii care locuiesc împreună cu părinții unuia dintre soți sau doar cu un părinte sau un alt exemplu poate fi o familie
nucleară care locuiește cu o soră sau un frate căsătorit sau nu, cu sau fără copii. Familia extinsă se întâlnește cel mai mult în
societățiile tradiționale caracterizate prin conservatorism, al regulilor și tradițiilor familiale. Acest tip de familie impune reguli de
organizare și funcționare stricte, astfel familia cea mai în vârstă va fi cea care stabilește aceste reguli, iar cel mai în vârstă bărbat
va fi considerat capul familiei, luând deciziile importante în familie.

Datorită celor relatate mai sus, a conservatorismului, tânărul cuplu ajunge de multe ori să intre în conflict cu cuplul paternal cu
care conviețuiește ducând astfel la scăderea intimității și satisfacerii maritale. Uneori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului
nou constituit, datorită neînțelegerilor apărute în relația cu părinții uneori aceasta fiind prea rigidă privind păstrarea vechiilor
obiceiuri. În alte cazuri se poate ajunge la disoluția cuplului parental datorită perturbării relațiilor existente și producerea de
tensiuni, conflicte provenite din partea cuplului tânăr. Alte ori relațiile dintre familiile nucleare se deteriorează după apariția
copiilor(nepoțiilor) deoarece bunicii preiau un rol conducător al familiei având tendința de a deveni părinți atât pentru nepoți cât
și pentru părinții acestora, ducând astfel la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți cât și pentru copii, aceștia nemaiștiind
pe cine și când să mai asculte. Familia extinsă prezintă și avantaje semnificative. Astfel fiind mai mulți membrii în familie există
o mai mare varietate de modele de comportament ce pot fi adoptate de copii. Deasemenea, o familie extinsă poate asigura
sentimente mai trainice de apartenență și siguranță, contribuind la o dezvoltare psihică bună a copiilor. Mai multe persoane într-o
familie permit un mai bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională având un nivel crescut
de încredere în sine și abilități de relaționare cu ceilalți. Familia extinsă având un număr mai mare de membrii pot face mai ușor
față la sarcinile gospodărești dar și la crizele familiale apărute. Avantajele se măresc cu cât fiecare membru al familiei își
cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, mai ales intimitatea. Familia de
origine este un alt tip de familie fiind reprezentată de familia în care s-a născut persoana adică părinții și frații acesteia.

Criteriul numărului de părinți

Criteriul numărului de părinți care formează familia prezintă două tipuri de familii, biparentale și monoparentale. Familiile
biparentale sunt cele în care există ambii părinți acestea, fiind formate din părinții natural ai copilului/copiilor sau din familii
mixte sau reconstituite în cazul în care părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat, sau și-au pierdut partenerul. Aceste familii
mixte, pot conține proprii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni ai partenerilor. Pentru a fi o familie în adevăratul
sens al cuvântului, familile reconstituite trebuie să depășească o serie de dificultăți. Astfel neacceptarea părintelui vitreg de către
copil din simplul motiv că îl percepe ca un înlocuitor al celui natural duce la apariția sentimentelor de respingere, furie, ură și
gelozie. Aceste sentimente pot să diminueze în timp dar aceasta depinde de contribuția și atitudinile sau greșelile de
comportament ale părințiilor. Unele dintre greșelile părințiilor sunt devalorizarea părintelui vitreg în fața copiilor, retragerea
dreptului de a educa sau a admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care părintele vitreg le
folosește și altele. O altă situație în care familia reconstituită poate întâmpina dificultățieste atunci când copilul poate considera că
părintele său natural îi acordă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire acesta neexplicând copilului diferența dintre iubirea
parentală și cea conjugală. Uneori, problema dificilă apare pentru părintele vitreg deoarece nu poate accepta copilul partenerului
de viață. Acesta nu își poate manifesta afecțiunea pentru copilul partenerului mai ales când acesta îl respinge sau chiar se revoltă
și luptă împotriva sa. În aceste situații este nevoie de calm și de ajustarea comportamentului părintelui în cauză astfel încât să
poată să facă față problemei. O dificultate în constituirea unei familii reconstituite o prezintă și conflictele fraterne dintre copii
celor doi parteneri și/sau copii proveniți din căsniciile lor anterioare. Astfel, copii din căsătoriile anterioare pot prezenta
sentimente de inferioritate, se pot simți mai puțin iubiți și doriți decât noul copil al cuplului. Familiile monoparentale sunt acele
familii în care unul dintre părinți nu există, copii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se datorează fie
decesului acestuia, fie divorțului. O familie monoparentală se poate constitui și în cazul în care o persoană poate deveni părinte
unic prin conceperea unui copil prin fertilizare in vitro, prin adopția unui copil sau atunci când celălalt partener nu ia parte la
creșterea copilului. Cele mai multe familii monoparentale sunt cele ce provin din divorțul părinților sau decesul unui partener și,
sunt formate cel mai adesea din mamă și copil(sau copii). Nu în ultimul rând există din ce în ce mai multe persoane ce își asumă
postura de părinte, mamă singură prin nașterea unui copil sau prin adopție. O familie monoparentală prezintă dezavantajul că
părintele în cauză întâmpină multe dificultăți în îndeplinirea rolului său de a se realiza financiar și de a reuși să asigure comfortul
și educația necesară copilului său. În cazul în care părinții singuri nu pot face față dificultăților apărute, ei apelează la persoane
din familia extinsă cum ar fi bunici, alte rude, bone, etc.. O diferență există în ceea ce privește constituirea familiei
monoparentale, mai precis atunci când familia este compusă din mamă și copil față de tată și copil. Astfel mamele singure au
tendința de a nu apela la alte persoane pentru ajutor, astfel acestea ajung la un moment dat la o suprasolicitare și la apariția
tensiunilor interioare care mai târziu se pot transforma în simptome, atât la ele cât și la copii lor. Tot la mamele singure se
întâlnește preluarea rolului de tată fapt constatat a fi foarte rar, în cazul bărbaților părinți singuri. Datorită acestor schimbări în
interiorul familiei, apar modificări ale regulilor, ale granițelor dintre membrii familiei și subsisteme sau modificări ale întregii
structuri familiale. De exemplu, mamele singure tind să fie mai autoritare, mai rigide în aplicarea regulilor, pentru a suplini lipsa
tatălui iar tații singuri devin în aceste situații mai delicați, mai afectuoși, dar sunt mai restrictivi în unele reguli. Într-o familie
monoparentală pot apărea modificări la nivelul subsistemului adulților, astfel el fiind redus la un singur adult, fapt ce va duce în
timp la dificultăți în modelarea intimității erotico-sexuale a copiilor. Ei au o confuzie în ceea ce privește modelul feminin și cel
masculin, deoarece având un singur părinte, acesta joacă rolul și de mamă și de tată.

Criteriul numărului de copii

Criteriul numărului de copii ne dă un număr de patru tipuri de familii:familia fără copii, cu un singur copil, cu doi copii și cu trei
sau mai mulți copii. Familia fără copii este un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Acest tip de familie
este în număr din ce în ce mai mare în zilele noastre deoarece apare fenomenul de întârziere a momentului nașterii unui copil în
cuplu. Motivele ar fi:partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor o perioadă mai lungă de timp, să testeze stabilitatea relației
lor pentru a nu avea eșecuri printr-un divorț, doresc să se realizeze economic, financiar(obținerea unui serviciu, cumpărarea unei
locuințe etc.). Alte motive ca familia să nu aibă copii ar fi și folosirea din ce în ce mai mult a metodelor contraceptive,
conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor ce formează cuplul actual, creșterea ratei divorțurilor, mutarea
atenției mai mult pe împlinirea profesională a celor doi parteneri, stresul ridicat datorită creșterii timpului petrecut la serviciu
ducând astfel la scăderea capacității reproductive și a intimității în cuplu, reorientarea femeilor către o viață personală și
profesională ducând astfel la amânarea rolului matern. Familiile fără copii, în majoritatea cazurilor se caracterizează printr-o
intimitate foarte mare, având o legătură emoțională foarte strânsă între parteneri.

Familia cu un singur copil este foarte des întâlnită fiind tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor dar
face ca să nu fie suprasolicitată economic și psihologic. În cazul în care familia este funcțională, echilibrată, copilul se dezvoltă
normal el, simțind nevoia unui frate sau a unei surori. În cazul în care copilul nu va avea un văr (verișoară) pentru a ține loc de
frate sau soră el își va dori prieteni, devenind în funcție de caracteristicile sale personale timid, izolat sau dimpotrivă sociabil. În
funcție de atenția acordată de ambii părinți copilului, acesta are șanse de a fi răsfățat sau nu. Datorită părințiilor ce investesc
emoțional mai mult decât trebuie în copilul lor acesta, poate să rămână în starea de copil pentru mai multă vreme, deși fizic
devine adult. În cazul în care copilul trăiește mai mult între adulți, acesta interiorizează ușor trăirile lor ducând astfel la conflicte
interioare și la întârzierea sau accelerarea maturizării. Când beneficiază de toate resursele familiei, copilul se va dezvolta
armonios atât fizic cât și psihologic, iar în cazul în care acestea sunt diminuate de exemplu dacă intimitatea între parteneri are de
suferit(relațiile de afecțiune s-au răcit, există conflicte sau boli etc.), copilul unic va fi ușor atras în coaliții cu unul dintre părinți
împotriva celuilalt. Există în număr mare familii în care mama se coalizează cu copilul împotriva tatălui, datorită rolului timpuriu
ce îl are mama în relația cu copilul dar există și familii în care tata coalizează cu copilul împotriva mamei în acest caz mama
având perturbări majore de comportament datorate de exemplu unor boli fizice sau psihice. În aceste cazuri copilul poate substitui
rolul de partener sau de confident în funcție de sexul copilului și de nevoile neîmplinite ale părintelui. Astfel copii dezvoltă un
atașament exagerat față de părinte (sau părinți), fapt ce va determina dificultăți în asumarea rolului de parteneri în viitoarele lor
relații.

Familia cu doi copii este un tip de familie apreciată și foarte întâlnită pentru că prezintă marele avantaj că frații învață să se
accepte, să se iubească, să colaboreze și să negocieze. Astfel rolurile în casă sunt împărțite pe sexe sau ordinea nașterii. Între cei
doi frați apare fenomenul de competiție, aceasta fiind mai ales pentru dragostea părințiilor și pentru resursele materiale. Atunci
când frații sunt apropiați ca vârstă competiția este mult mai evidentă dar, ea nu este o competiție negativă ci stimulează abilitățile
de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni diverse situații. Există o importanță în ceea ce privește și sexul
copiilor în manifestarea afecțiunilor dar și a conflictelor, în cazul în care copii sunt de același sex afecțiunea înclină mai degrabă
către prietenie contribuind la formarea unor tendințe homosexuale iar dacă aceștia sunt de sexe diferite uneori afecțiunea este
amestecată cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu aceasta depinzând de atitudinea părinților. Și în acest tip
de familie pot apărea coaliții, cele mai frecvente fiind între mamă și copii sau mamă cu un copil și tatăl cu celălalt.

Familia cu trei sau mai mulți copii are o caracteristică importantă, aceasta fiind că frații au mari șanse să se formeze unul după
celălalt, și să se crească unul pe celălalt. În cazul în care resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, primul copil va avea
sarcini asemănătoare cu cele ale părinților îngrijindu-se de gospodărie dând ajutor la creșterea celorlalți copii și lucrând atunci
când devine adult acesta numindu-se și copil parental oricare dintre copii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar
șansele cele mai mari le are primul. Rolul de copil parental poate fi adaptativ în cazul familiilor ce au o bună funcționare sau
neadaptativ, în cazul familiilor cu probleme, când părintele renunță la rolul său și copilul trebui să îl preia. Copii parentali când
devin adulți își continuă acest rol de îngrijire, inclusiv față de proprii parteneri inclusiv în familile pe care le vor constitui. Un alt
fenomen pe care îl întâlnim în familile cu trei sau mai mulți copii este acela al copilului mijlociu ce se simte ignorat emoțional,
neglijat dezvoltând sentimente de fustrare, neîncredere în sine, furie, acestea ducând la apariția unor tulburări de comportament și
alte simptome cum ar fi dificultăți în relaționare, insuccese școlare și profesionale, inclusiv boli.

Criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri

Acest criteriu cuprinde două tipuri de familii, familiile heterosexuale și familiile homosexuale. Familiile heterosexuale sunt acele
familii în care ambii parteneri sunt heterosexuali, acestea fiind întâlnite cel mai des în lume. Familiile homosexuale sunt acele
familii în care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Aceste familii pot avea sau nu copii, aceștia fiind proveniți din
căsători anterioare cu parteneri heterosexuali, prin adopție sau prin fertilizare in vitro. Acest tip de familie se întâlnește mai rar și
a apărut mai recent în tipologia familială. În Europa există câteva state care au acceptat căsătoriile dintre parteneri homosexuali
dar în cele mai multe cazuri cuplurile homosexuale sunt acceptate mai bine fără a fi legalizate într-o căsătorie. Homosexuali și
lesbienele în cele mai multe cazuri preferă să rămână în cupluri fără a mai întemeia familii punând accent mare pe libertatea
personală și a exprimări sexualități.

Criteriul apartenenței culturale a partenerilor

Sunt două tipuri de famili în acest criteriu, astfel întâlnim familii în care partenerii aparțin aceleiași culturi, fiind tipul cel mai
frecvent întâlnit și familii mixte în care partenerii aparțin unor culturi diferite. Acest tip de familie capătă din ce în ce mai mult
teren datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax și Internet. Într-o familie mixtă apar numeroase provocări, în
special acelea de a armoniza și diferențele de cultură, tradiții alături de cele personale ce există în orice familie. În România
întâlnim cele mai frecvente cazuri de familii mixte ca fiind realizate între români și unguri, români și nemți, între români și rromi
sau alte tipuri de combinație. Partenerii acestor familii au o deschidere mentală și spirituală mai mare, fiind mai puțin afectați de
prejudecăți, mai flexibili în gândire și comportament.

Rolurile familiale

Prin rol familial înțelegem setul coerent de comportamente pe care membrii familiei îl așteaptă de la fiecare membru al acesteia,
în funcția de poziția pe care o ocupă în sistem familial. Există trei roluri familiale: rolul conjugal (de partener, de soț/soție) vizând
relaționarea cu soțul, soția, rolul parental(de părinte) vizând relaționarea și rolul fratern(de frate) vizând relaționarea cu frații.

Rol conjugal

* Cunoașterea de sine și a partenerului;

* Satisfacerea reciprocă a nevoilor afectiv-sexuale a intereselor și aspirațiilor referitoare la viața de cuplu;

* Susținerea reciprocă în urmărirea sarcinilor și funcțiilor familiei;

* Modelarea intimității și a vieții de cuplu pentru copii;

* Stimularea funcționării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.

Rol parental

* Creșterea și educarea copiilor;

* Formarea identității sexuale a copiilor;

* Stimularea evoluției și dezvoltării personalității la copii.

Rol fratern

* Învățarea traiului alături de egali (prin afecțiune, rivalitate, solidaritate, competiție, conflict, negociere);

* Completarea identității de sine și a celei sexuale;

* Susținerea afectivă și comportamentală în diferite situații.

Pot apărea carențe în ceea ce privește îndeplinirea rolurilor familiale cum ar fi exacerbarea sau minimalizarea rolurilor familiale.
Astfel în exacerbarea rolului, de exemplul soțul sau soția se implică exclusiv în rolul conjugal, generând sentimente de sufocare,
de culpă și control pentru partener și ignorarea copiilor. Cel mai des exacerbarea rolului se întâlnește la mame, ajungând să facă
din rolul matern un scop în sine punând totul, chiar și pe ele pe planul doi întotdeauna. O altă exacerbare este cea a rolului fratern
apărând în situațiile în care un frate își îndreaptă toată atenția, grija și viața spre frații săi, ignorând propriile nevoi și scopuri, un
exemplu fiind copii parentali. Minimalizarea rolului familial, de exemplu minimalizarea rolului conjugal și îndreptarea spre
relații extra conjugale, activități profesionale. Minimalizarea rolului parental are consecințe negative asupra copiilor deoarece
apare neglijarea acestora sau privarea acestora de grijă, atenția și satisfacerea nevoilor pe care singuri nu le pot îndeplini având
consecințe negative în dezvoltarea personalității lor. Neglijarea rolului patern apare la părinții imaturi, la cei cu boli fizice și
psihice grave, la cei care își resping propia sexualitate(mame care își resping feminitatea și tați care nu manifestă masculinitate),
părinți dependenți de alte persoane cum ar fi părinți sau parteneri sau substanțe etc., părinți dominatori și agresivi și părinți
instabili. Minimalizarea rolului fratern îl întâlnim atunci când frații se ignoră unii pe alții sau atunci când apar multiple conflicte
și tensiuni între ei.

9. Iubirea ca liant al căsătoriei. Tipuri de iubire. Iubire si intimitate. Iubire si sex.

Iubirea este sentimentul puternic de atracţie si unire a celor doi parteneri care formează

cuplul (marital sau nu). Actualmente el stă la baza transformării cuplurilor erotice în cupluri

conjugale.

E. Wheat (1980, apud I. Mitrofan, 1997, p. 177) descrie cinci forme de manifestare a iubirii:

1. Epithumia - se referă la dorinţa fizică puternică, reciproc exprimată prin dragoste sexuală

plină de satisfacţie. Satisfacţia sexuală este un indicator sigur al sănătăţii căsniciei, chiar dacă, după

Wheat, relaţiile sexuale nu sunt aspectul cel mai important al căsătoriei.

2. Eros - este forma de dragoste ce implică cel mai mult romantismul. Eros presupune mai

ales ideea de contopire, unificare, fuziune cu fiinţa iubită, dar si dorinţa de a o poseda total (fizic,

mental, spiritual). De aici - romantismul. Este o iubire pasională si sentimentală si reprezintă cel

mai adesea punctul de plecare în căsătorie.

3. Storge - este o formă de dragoste, descrisă ca relaţie confortabilă, care înglobează o

afecţiune naturală si sentimentul de apartenenţă reciprocă. Se bazează pe loialitate mutuală si se

manifestă în relaţiile dintre soţi, părinţi si copii, fraţi si surori, realizând sentimentul de apartenenţă

la un grup unit.