Familia

Familia reprezintă cel mai consistent şi funcţional tip de comunitate umană, care, prin
rolurile sale deosebit de importante, participă activ la consolidarea spiritului de orientare spre
solidaritate socială a membrilor apartinatori oricărei societăţi. Pe lângă funcţiile sale în ceea
ce privește reproducerea de tip biologic şi social, orice familie „normală” şi „funcţională”
garantează buna socializare a descendenţilor săi, oferind continuitate în ceea ce privește
structurile sociale şi modelele culturale care definesc o societate, permițând membrilor săi
evitarea agresiunilor care se petrec în cadrul spaţiului public prin întemeierea unei vieţi de tip
comunitar, într-un spaţiu privat, caracterizat în principal prin relaţii de încredere, afectivitate,
siguranţă şi protecţie personală. Funcţionalitatea grupului familial este dependentă, în mod
evident, de funcţionalitatea vieţii sociale, pe care o poate, la rândul său, influenţa. Din acest
motiv, orice problemă importantă cu care se confruntă o familie este de regulă dependentă de
problemele societăţii de care aceasta aparține.

Familia constituie principala punte de transmitere a normelor și a valorilor culturale

de la o generație la alta, făurind și consolidând, din perspectivă psiho-socială, personalitatea
umană. Aceasta reprezintă un agent de bază în procesul educativ al individului,
fundamentând schematica lui în ceea ce privește modul de a acționa, de a gândi, de a percepe,
instrumente ce urmează a funcţiona drept mecanism de formare și consolidare a viitoarei sale
personalităţi. Astfel, preschimbarea individului în persoană (individ cu statut social) este în
totalitate dependentă de familie. Familia are o influență decisivă în ceea ce privește
dezvoltarea și evoluția copiilor, părinții fiind primii profesori ai acestora și punând bazele în
procesul lor de educare. Părinților le revine astfel îndatorirea de a le asigura copiilor o bună
existență din punct de vedere material, cât și un climat familial favorabil din perspectivă
morală și afectivă. Conduita parentală este în general inspirată din trăirile și experiențele
personale de viață ale acestora, transmițând astfel atât aspecte pozitive, cât și aspecte
negative, de-a lungul generațiilor.

Potrivit lui Murdock (1949), familia reprezintă un grup social caracterizat prin
rezidență comună, cooperare din punct de vedere economic și reproducere. Ea include adulţi
de ambele sexe, dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute la nivel social şi au
unul sau mai mulţi copii, procreaţi sau adoptaţi, pe care îi îngrijesc de-a lungul procesului de
creștere. Familia este astfel un grup relativ permanent de persoane, legate între ele prin
căsătorie, origine sau adopţie. Tot Murdock a trasat și distincţia între familia nucleu şi familia
extinsă, precizând că familia de tip nucleu este compusă din adulţi de sex opus împreună cu
copiii lor naturali sau adoptaţi, în timp ce familia extinsă apare pe baza legăturilor de sânge
existente între membrii ei, fiind alcătuită din două sau mai multe familii nucleare unite
(părinţii, copiii şi bunicii).

Familia poate fi definită drept sistemul social reprezentat de un grup de persoane care
au o reşedinţă comună, sunt legate din punct de vedere biologic și afectiv, cooperând la nivel
economic şi având o strânsă legătură care le întreţine această relaţie. O anumită familie poate
avea între trei și maxim patru generaţii. Membrii acesteia fie se nasc, fie sunt adoptaţi, la
rândul lor cresc şi se căsătoresc, rămânand în aceeaşi familie de la naştere până la moarte, sau
părăsindu-și familia de bază pentru a întemeia ulterior una nouă. Relaţiile sănătoase pe baza
cărora se întemeiază o familie sunt clădite pe afecţiune, loialitate, dragoste, armonie şi grijă,
aceste relații benefice conducând de regulă spre familii funcţionale.

Principalele caracteristici ale unei familii sunt:

 existența unui număr anume de persoane;

 reuniunea acestora printr-un contract (căsătorie);
 existența unor drepturi și obligații (garantate din punct de vedere juridic) între
aceștia;
 coabitarea acestora într-un climat psiho-social;
 existența unui sistem de reguli și norme de conduită în cadrul grupului;
 distribuţia sarcinilor și a rolurilor familiale;
 îndeplinirea anumitor funcții în cadrul societății de care aparțin.

Funcțiile esențiale ale unei familii sunt:

1. Funcţia economică - garantarea unor venituri care pot satisface nevoile elementare,
de bază, în vederea bunei realizări a următoarelor funcții. Astfel, aceasta funcție este
văzută drept cea mai importantă întrucât le influențează în mod direct pe celelate trei.
Cu cât bugetul familiei este mai redus, cu atât problema distribuirii acestor venituri
devine mai presantă, iscând dispute la nivel familial.

2. Funcţia socializatoare - vine drept proces de transmitere a valorilor, concepţiilor,

atitudinilor precum și a metodelor comportamentale particulare, având drept principal
scop formarea, adaptarea și integrarea din punct de vedere social a unui individ.
Părinții au așadar sarcina de a-i oferi copilului circumstanțe favorabile de dezvoltare
socială și de formare a unui bun echilibru emoţional, în vederea integrării ulterioare a
acestuia în viaţa socială. Părinţii exercită influenţe asupra copiilor nu doar în mod
direct ci și în mod indirect. În cadrul acestei funcţii socializatoare se regăsesc astfel
următoarele subfuncţii:
 Integral-formativă (fiind foarte curioși la începutul procesului de dezvoltare,
copiii pun foarte multe întrebări persoanelor care le înconjoară - în general
părinții, însusindu-și așadar principalele cunoştinţe pe baza răspunsurilor
primite);
 Psiho-morală (bazată pe abilitatea copiilor de a privi, învăța și ulterior imita
comportamentele manifestate de părinţi, de frați sau de alte persoanele
apropiate);
 Social-integrativă (în funcție propriul mod de raportare la diverse valori și
norme sociale sau de participare și implicare în viața grupală, părinţii își pot
influenţa copiii să acționeze, la rândul lor, foarte asemănător);
  Cultural-formativă (formarea atitudinilor estetice și a spiritului critic necesare
în vederea dezvoltării unor simţăminte de natură creativă, culturală sau
religioasă).

3. Funcţia de solidaritate - antrenează suita de momente ale vieţii familiale şi pe toţi

membrii care fac parte din aceasta. La baza acestei funcţii se găsește în primul rând
relaţia conjugală, alături de cea parentală şi cea fraternală. Relaţia conjugală s-a
modificat de-a lungul timpului prin diviziunea modernă a rolurilor în interiorul
familiei și emanciparea femeii. Relaţia parentală a suferit de asemenea transformări,
cauzate de adâncirea diferenţelor dintre modelele culturale, în cadrul diferitelor
generaţii.

4. Funcţia sexuală şi reproductivă - se bazează în principal pe comunicare,

reciprocitate a sentimentelor şi profunzime. În scopul de a se perpetua, fiecare cultură,
societate, trebuie să se reproducă. Astfel, fiecare societate permite sau interzice, prin
cadrul conceptului său asupra familiei, anumite tipuri de mariaj (mai mulţi soţi / mai
multe soţii), promovând propria concepţie asupra divorţului sau a recăsătoririi,
încurajând sau descurajând astfel întreg procesul de reproducţie. Fertilitatea este cel
mai des influenţată de o serie de factori, și anume: de vârsta soţiei, de starea de
sănătate a membrilor cuplului, de durata căsătoriei lor, de nivelul de educaţie al
acestora, de utilizarea mijloacelor contraceptive, de dorinţa cuplului de a avea copii
sau de situația profesională a soţilor. Funcţia sexuală şi reproductivă a cunoscut
extrem de multe schimbări de-a lungul vremii. Aceasta este în mod direct influențată
și de caracteristicile societăţii, cum ar fi: legislaţia, tipul regimul politic, standardele
educaţionale, nivelul dezvoltării economice sau politicile sociale. Astfel, toți acești
factori își pun în mod decisiv amprenta asupra modului în care familiile îşi exercită
sau nu această funcţie.

Din perspectiva funcţionalitatii, mediul familial poate fi analizat în baza mai mulor
indicatori, dintre care se evidențiază:

 nivelul de apropiere şi înţelegere al părinților, acordul sau dezacordul lor asupra

diferitelor probleme;
 gradul de coeziune al membrilor;
 modul în care este perceput copilul;
 modul de manifestare a autorităţii părinteşti;
 gradul de acceptare a variatelor comportamente şi a atitudinilor copiilor;
 modelul de aplicare al sancţionărilor şi al recompenselor;
 ansamblul de atitudini ale membrilor în raport cu normele şi valorile sociale;
 gradul de deschidere şi sinceritate manifestat de membrii săi;
 nivelul de satisfacţie resimţit de membrii săi;
 dinamica apariţiei unor stări de tensiune şi conflict.
 Cercetările în domeniul familiilor tradiţionale reliefează faptul că principala trăsătură
a acestui stil de viaţă o constituie autoritatea, implicând astfel raporturi de inegalitate mari şi
unidirecţionale. Rolurile sunt distribuite așadar în funcţie de ierarhie, putere şi conformism.
În viaţa familiei se consacră superioritatea părinţilor în raport cu copiii lor, a vârstnicilor în
raport cu tinerii, a bărbaţilor în raport cu femeile sau a fraţilor mai mari în raport cu cei mai
mici. Autoritatea bărbatului este foarte rar pusă sub semnul întrebării, doar fiindcă aşa s-a
perpetuat modelul, preluat din generație în generație, prin procesul de imitare. Cu toate
acestea, s-a conştientizat dintotdeauna marea influenţă pe care sugestiile soţiilor o au asupra
deciziilor luate de soţ, femeile fiind văzute drept apte să influențeze, încă din cele mai vechi
timpuri, acţiunile bărbaţilor (Adam şi Eva), autoritatea masculină servind astfel de multe ori
drept faţadă. În funcţie de domeniul în care trebuie să se acţioneze, este posibil ca sugestiile
celor care fac parte din familie să aibă o greutate mai mare sau una mai mică asupra deciziei
finale. Puterea este astfel un fenomen social, în sensul că nu se poate manifesta decât prin
intermediul relaţiilor sociale.

Familia tradiţională era caracterizată printr-o ierarhie foarte clară, iar respectarea
acestei ierarhii e o condiţie fundamentală pentru menținerea unei stări de echilibru. Familia
trebuie asociată cu termeni precum stabilitate, echilibru, moralitate şi durabilitate. Pentru ca
durata căsniciei să fie cât mai lungă, în familie trebuie să existe armonie. Familia este un
sprijin adevărat pentru copiii, iar copiii crescuți în familii unite şi cu principii bune tind să
devină mult mai responsabili în ceea priveşte viața şi astfel vor avea în faţă un viitor mult mai
stabil. În familia tradiţională, conflictele dintre generaţii sunt mult mai reduse ca număr şi
foarte puțin tolerate în cadrul comunității. Copiii conştientizează autoritatea tatălui şi pe cea a
mamei în absența tatălui, soţia fiind pe deplin responsabilă de creşterea şi educarea copiilor,
deoarece nu are un loc de muncă sau o carieră profesională, ea ocupându-se doar de
gospodărie şi de familia sa, în timp ce soţul este pe deplin dator să asigure cât mai bine partea
financiară a familiei. Rolul mamei este astfel unul de importanță deosebită fiindcă
personalitatea ei construieşte punctul de plecare pentru copii. Astfel, copiii dezvoltă un grad
mai ridicat de ataşament față de mamă decât față de tată. În cadrul familiei tradiționale,
căsătoria copiilor avea loc, de regulă, în ordine descrescătoare. Băieţilor li se oferă o educaţie
prin care sunt influențați să dezvolte comportamente active spre agresive, în timp ce fetele
sunt blamate sau pedepsite pentru manifestarea de comportamente provocatoare şi au datoria
să fie mereu politicoase şi să îşi însuşească pe deplin deprinderile gospodăriei.

Familia tradiţională este o familie extinsă care include relaţii relative şi normative
între membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă două - trei generaţii, reunite.
Caracteristicile acestui tip de familie sunt, după cum urmează: păstrarea tradiţiilor şi a
obiceiurilor, conservatorismul şi nu în ultimul rând păstrarea stilului familial dominant. În
familia tradiţională, sistemul valorilor culturale, etice şi religioase au un grad foarte ridicat de
inerţie şi transmisibilitate, paternurile educaţionale sunt rigide, iar aşteptările întregii familii
faţă de fiecare membru al său sunt previzibile şi uniforme. Acest tip de familie trăieşte după
ideea că istoria se repetă, iar acest lucru le conferă membrilor săi sentimente de siguranţă şi
de apartenenţă.
 Prin dezvoltare, se înţelege un proces complex de trecere de la un nivel de
inferioritate spre o treaptă superioară, printr-o serie succesivă de schimbări, cu alte cuvinte
capacitatea de a avansa, de a face progrese, de a trecere de la simplu la complex, de la vechi
la nou. Una din principalele fenomene care au dus la modificarea structurii familiei de-a
lungul timpului a fost mişcarea feministă. Timp de secole, femeile au trăit într-o lume a
bărbaţilor, fără nici un drept, ci doar cu îndatorirea de a fi soţii şi mame bune. Deşi mulţi au
perceput această emancipare drept o mişcare anti-bărbați, anti-familie, ea nu este decât o
etapă a evoluţie în cadrul umanității. Începând să-şi dorească să nu mai aibă un rol secundar
în cadrul familiei sau în societate, femeile, prin această mişcare și prin procesul de
emancipare, au făcut o încercare remarcabilă de a ieşi din tradiţionalism (toate având la bază
problema esenţială ale vieţii femeii din acele vremuri - dependența, din punct de vedere
material, de bărbat).

Odată cu trecerea timpului, a început să se impună o adevărată diversitate de moduri

şi stiluri de viaţă, alături de niște niște tipare unice, neblamabile din punct de vedere social.
Într-o societatea modernă, una mult mai instabilă decât societatea tradiţională, orice cultură,
iniţial minoritară, poate ajunge să se impună ulterior, ridicând astfel importanța etichetării şi a
stigmatizării. Debutul acestei perioade de modernizare a fost mai tardiv la noi decât în
Occident, acest preces devenind unul ferm abia pe la mijlocul răstimpului interbelic și
accelerându-se ulterior, după cel de-al doilea război mondial. Modificarea familiei face parte
așadar din tranziţia de la vechea societatea agrară, rurală la cea industrială, urbană, venită ca
urmare a proceselor de modernizare şi industrializare a societăţii. Principalele diferențieri
între familia tradițională și familia modernă sunt:

Diferențe Familia tradițională Familia modernă

Dimensiune mare redusă
Număr de copii mare mic
Autoritate de tip parental de tip individual
Coabitări intergeneraționale dese rare
Educarea copiilor în familie în instituţii specializate
Protecţia individului e asigurată de familie e asigurată de instituţii exterioare
Relația dintre soți de stabilitate, coeziune familială de conflictualitate frecventă (divorţuri)
Copiii participă la activitatea economică sunt excluşi din forţa de muncă
Femeile muncesc doar în cămin/gospodărie muncesc și în afara căminului
Sarcinile gospodăreşti îi revin femeii sunt distribuite în mod echilibrat
Nivel de şcolarizare decalaj mare între bărbaţi şi femei decalaj mic între bărbaţi şi femei
Reședință predominant matrilocală predominant neolocală

Psihologia copilului reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul legilor de dezvoltare a

fiecărui individ în parte, în cadrul primei etape a vieţii sale. Această știință studiază așadar de
ce apar, cum apar, cum se manifestă şi cum se alcătuiesc diversele particularităţi şi procese de
natură psihică ale copilului. Principalele tipuri de dezvoltare în psihologia copilului sunt:
  Dezvoltarea psihosocială - centrată în special asupra personalităţii şi a dezvoltării
sociale, ca părţi ale aceluiași întreg. Partea emoţională este implicată în cadrul acestui
proces de dezvoltare la rândul ei, evidențiindu-se impactul pe care îl au atât famila cât
şi societatea asupra unui individ.
 Dezvoltarea cognitivă - cuprinde suita de procesele mentale care intervin în procesul
cunoaşterii și al adaptării individului la mediul înconjurător. În acest stadiu de
dezvoltare pot fi incluse: imaginaţia, gândirea, memoria, percepţia, limbajul.
 Dezvoltarea fizică - integrează tot ce ţine de buna dezvoltare din punct de vedere
corporal (dezvoltarea creierului, ascuțimea organelor de simţ, greutatea, înălţimea,
muşchii, glandele și inclusiv dezvoltarea abilităţilor motorii - de la a învăţa să meargă
până la a învăţa să scrie). Tot aici sunt pot fi adăugate și aspectele legate de nutriţie și
sănătate.

Dezvoltarea psihosocială - este un proces activ și foarte dinamic, realizat drept

consecinţă pe care o are influenţa factorilor externi (educaţia, mediul social în care se
dezvoltă, ereditatea) asupra particularităţilor individuale ale copiilor. Astfel educaţia, mediul
social şi ereditatea, sunt consideraţi drept factori cheie în dezvoltarea psihică a copilului.
Mediul social se referă la suita cerinţelor de natură socială, la relaţiile în care trăieşte, se
dezvoltă şi acţionează copilul pe parcursul procesului de preluare a unor capacitaţi și
aptitudini, pe care să le transmită mai apoi și generaţiilor viitoare. Atât familia cât şi
societatea exercită o influenţă colosală asupra dezvoltării psihice a copiilor. Ereditatea se
referă la zestrea nativă, un specific de natură biologică ce garantează o anumită formă
moștenită de reacţie, de adaptare. Fiecare persoană în parte, prezintă, încă de la naştere, și o
suită de particularităţi individuale. Acest lucru subliniază ideea că ereditatea condiţionează
procesul dezvoltării, dar că nu este definitorie în procesul de evoluție al individului, acesta
modelându-se ulterior sub influenţa nivelului de educaţie precum și a condiţiilor vieţii sale
sociale. Educaţia de tip intelectual (formativă sau informativă) reprezintă un factor decisiv
pentru fiecare copil în parte, fiind un proces continuu, permanent și care are puterea să
influenţeze drastic persoanlitatea copilul. Teoria învăţării are la bază imitaţia, adaptarea,
ordinul (dat de adulţi şi acceptat de copii), răspunsul activ la sugestie sau cedarea la
rugăminţi. Rolul şcolii este acela de a învăţa copilul să deprindă propriile abilitați, facilitând
achiziţia de experienţă. Educaţia trebuie să asigure alinierea și adaptarea optimă a fiecărui
copil în parte la cerinţele societăţii, pe baza potenţialului său individual.

Dezvoltarea cognitivă - copilul învață să facă primii paşi în viaţă cu ajutorul anumitor
reflexe. Dezvoltarea perceptivă, cea senzorială şi curiozitatea îl vor îndruma pe acesta să
descopere pas cu pas lumea care îl înconjoară. Procesul de gândire la copiii mici este
caracterizat prin trei etape secifice: faza de imitare, faza de practică și de repetiţie și faza de
clasificare și sortare. Cel mic învaţă din greşeli și după încercări repetate, experimentând,
manevrând obiecte, cu alte cuvinte folosindu-şi propriile simţuri.

Dezvoltarea fizică - este tipul de dezvoltare care reuşeşte să fie parțial independent de
părinţi și se referă la abilitatea individului de a deveni o persoană sănătoasă și activă în cadul
specific existenţei sale. Unele segmente ale corpului manifestă totuși ritmuri de creştere
inegală, fapt ce determină modificarea aspectului fizic general. Dezvoltarea fizică include și
aspecte legate de dezvoltarea sistemului muscular şi întărirea ligamentelor, fapt care
facilitează efectuarea mişcărilor voluntare, intenţionate. Într-un caz fericit de dezvoltare
fizică, aspectul general al individului devine din ce în ce mai plăcut, iar dezvoltarea creierului
este una continuă.

Aristotel (384-322 i. Hr.) susținea faptul că, până la vârsta de 7 ani copiii ar trebui să
fie educaţi în cadrul familiei, considerând că această educaţie ar putea fi realizată pe
parcursul a două etape:

1. De la naștere până la vârsta de 5 ani - se acordă o importanţă sporită hrănirii

adecvate, călirii organismului, mişcării, cântecelor, jocurilor, poveştilor şi odihnei
corespunzătoare.

2. Între 5 și 7 ani - ar trebui să se înceapă deja lecţiile pregătitoare pentru şcoală,

întrucât în această etapă copilul este apt să acumuleze foarte multe cunoştinţe şi să-și
dezvolte funcţiile semiotice-simbolice, funcții fără de care nu ar putea ajunge la
operaţii mentale. Această etapă înregistrează o mare importanţă în viaţa copilului.
Vârsta preşcolara este perioada destinată jocurilor, a desenului, a creativității şi a
constituirii limbajului. Copilul devine din ce în ce mai curios în legătură cu mediul
care îl înconjoară, punând foarte des întrebări care încep cu “de ce?”, în simpla
dorință de a afla, de a descoperi, cât mai multe lucruri.

Ierarhia de nevoi a lui Maslow este o teorie motivațională în psihologie care cuprinde
un model al nevoilor umane, model structurat pe 5 niveluri ierarhice diferite, așezate sub
forma unei piramide. Din partea de jos a ierarhiei spre partea de sus, nevoile sunt structurate
astfel: fiziologice (hrană, apă, aer, igienă), siguranță (stabilitatea și consistența), nevoi de
dragoste și apartenență (prietenie, familie, apartenență la un grup), stimă (sentimente de
putere, prestigiu, acceptare) și nu în ultimul rând, actualizare de sine (fructificarea maximumă
a propriilor capacități, cu scopul de a deveni din ce în ce mai bun). Aceste nevoi sunt direct
dependente unele față de altele, de la baza piramidei înspre partea de sus a acesteia (nevoile
situate în partea superioară nu vor fi satisfăcute până ce nu sunt îndeplinite ceve din partea
inferioară). Nevoile copilului sunt o simplă particularizare a nevoilor formulate deja de către
Maslow.
 Nevoile fiziologice ale copilului - părintele, tutorele sau reprezentantul legal al
copilului este direct și în totalitate răspunzator de anticiparea şi îndeplinirea cu succes a
acestui tip de nevoi. Greşelile pe care le fac adulţii în acest proces de satisfacerea a nevoilor
de natură fiziologică ale copilului pot afecta și distorsiona în mod critic dezvoltarea acestuia.
Reacţiile manifestate ca rezultat al unei îngrijiri necorespunzătoare pot fi reacții de frică,
furie, ură, dezinteres şi lipsă de responsabilitate în raport cu ceilalţi, instabilitate în relaţiile
viitoare şi incapacitatea dezvoltării de relaţii mutuale satisfăcătoare. Aşadar, familia poate
asigura satisfacerea nevoilor membrilor ei pe o scară de împlinire care evoluează între
asigurarea unor condiții esențiale pentru supravieţuire şi asigurarea unor condiții care vor
stimula atingerea dezvoltării depline a potenţialului, fiind influențată de resursele de care
dispune fiecare familie în parte, precum și de societatea în care aceștia activează şi care le
asigură un cadru existenţial, cât și de informaţiile pe care aceștia le deţin în ceea ce privește
conceptele de traumă sau risc şi efectele lor asupra propriei dezvoltări.

Nevoia de dragoste şi securitate - este o nevoie de tip permanent, pe parcursul întregii

copilării, având o influența cu atât mai importanță cu cât vârsta copilului e mai mică. Această
nevoie a copilului este în mod direct dependentă de mamă și tată, copilul punând acum bazele
atașamentului față de aceștia. De măsura în care este satisfăcută această nevoie depinde
ulterior calitatea relaţiilor sociale ale individului adult pe care le va manifesta în raport cu
propria familie, cu prietenii, cu colegii de muncă. Satisfacerea acestei nevoi este o condiţia de
bază pentru dezvoltarea unei personalităţi sănătoase. Dacă este îndeplinită cu succes de către
părinţii copilului, acesta îşi va dezvolta abilitatea de a reacţiona şi de a răspunde la dragostea
care i se oferă şi mai târziu, de a oferi mai departe acest tip de dragoste, devenind la rândul
său un părinte grijuliu și iubitor. Dragostea este cea care îl face pe copil să se simtă în
siguranţă alături de familia sa.

Nevoia de a fi apreciat şi de a-i fi recunoscute capacităţile - în scopul de a deveni

încrezător în propriile puteri, încă de la început, copilul are nevoie să fie în mod constant
încurajat, stimulat şi răsplătit. Aceste stimulente sunt utile pentru a-l ajuta pe copil să-și
depăşească anumite frici, dificultăţi şi posibile conflicte care pot apărea pe parcursul
dezvoltării sale. Încurajările primite din partea adultului care își exprimă exigențe rezonabile
faţă de copil, sunt esenţiale pentru dezvoltarea aptitudinilor ce țin de personalitate ale acestuia
din urmă. Adultul trebuie să formuleze un set de aşteptări care să îi permită copilului să se
bucure de succes în urma depunerii unui efort în vederea atingerii lor. Desigur, acest lucru
presupune ca adultul să cunoască foarte bine capacităţile copilului, întrucât nu pentru toţi
copiii de aceeaşi vârstă sunt posibile setarea unor așteptări de rezolvare ale aceloraşi tipuri de
sarcini. Recompensa prin care sunt ulterior recunoscute și răsplătite meritele copilului, are o
importanță definitorie atât pentru stima față de sine a copilului, cât şi pentru atitudinea
viitoare pe care acesta o va manifesta când va fi pus în faţa unor situații ce implică rezolvarea
de sarcini prin depunerea de efort. Această recunoaştere a meritelor copilului trebuie făcută
raportându-ne în principal la efortul depus de copil în procesul de atingere al unui anume
obiectiv, și nu neapărat la rezultatul final.

Nevoia de a avea responsabilităţi - de la o anumită vârstă, această nevoie devine una

esențială în viața copilului. Prin satisfacerea ei se va dezvolta ulterior spiritul autonom al
acestuia. Mai întâi, copilul învaţă să își poarte singur de grijă: să se hrănească, să se spele, să
se îmbrace. Responsabilităţile cresc pe măsură ce copilul înaintează în vârstă, oferindu-i
acestuia sentimentul de recunoaștere a propriilor puteri și de apreciere a libertăţii sale
decizionale asupra propriilor acţiuni. Adultul asistă la realizarea acestor obiective, dându-i
copilului libertatea de a decide, iar atunci când se dovedește că decizia nu a fost una corectă,
fiind dator să-i explice acestuia nevoia de a învăța să-și asume consecinţele propriilor acțiuni.
Familia este așadar importantă încă de la începutul acestui proces de responsabilizare al
copilului. În același timp, şcoala prezintă şi ea o importanţă deosebită în cadrul procesului de
dezvoltare al copilului. În şcoală poate fi formată și modelată atât abilitatea de cooperare între
copii, în vederea rezolvării de sarcini în echipă, cât și, dimpotrivă, stimularea unei atitudini de
competiţie între aceștia.

Fiecare copil în parte are nevoie de un climat echilibrat din punct de vedere familial,
un climat în care să se simtă în siguranţă. Acest lucru este posibil numai în cazul în care
părinţii sunt mereu atenţi la nevoile copilului, dau dovadă de înţelegere față de acesta, sunt
calmi, grijulii şi afectuoşi, se ocupă de educaţia lui, interesându-se în mod constant de ceea ce
privește evoluţia lui la şcoală, participă la evenimentele importante din viaţa copilului și îl
susțin pe acesta indiferent de rezultat. În acelaşi timp, părinţii trebuie să dea dovadă și de o
anumită doză de fermitate, să stabilească limite și să nu îi permită copilului să le depășească.

Atitudinile manifestate de către părinţi în raport cu copii lor vor influenţa evoluţia
viitoare a acestora stimulând-o sau, dimpotrivă, frânând-o. Un climat familial din care
lipsește securitatea emoţională va genera în mintea copilului o percepţie asemănătoare asupra
realitatăţii sociale, acesta manifestând ulterior complexe, reţineri şi dificultăţi de relaţionare,
nefăcând faţă în cadrul unui mediu pe care îl percepe drept unul ostil. De asemenea, criticile
frecvente şi nejustificate aduse la adresa copilului au efecte negative asupra încrederii
acestuia în sine însuși, copilul ajungând astfel să își subestimeze propriile forţe. În același
timp, exagerarea în ceea ce privește laudele şi complimentele poate genera stări depresive, în
cazul în care copilul nu reuşeşte să atingă obiectivele înalte pe care şi le-a setat, pornind de la
supraevaluarea posibilităţilor efective pe care le are, pe baza exagerării părinţilor. Apariţia
discrepanțelor între posibilităţile reale ale copiilor şi aşteptările părinţilor în ceea ce îi
privește pe aceștia constituie principala sursă a complexelor, a frustrărilor precum şi a
formării unei imagini de sine deformate.

Acestea fiind spuse, personalitatea viitorului adult este în mod direct determinată de
felul în care părinţii reușesc să-și formeze, să-și educe copilul. Pentru ca un copil să aibă
parte de o dezvoltare armonioasă, părinţii sunt datori să-i creeze în primul rând condiții
decente de trai, posibilitatea unei dezvoltări normale, dându-i acestuia un sentiment de
siguranţă prin oferirea de dragoste necondiţionată, dreptul la reacţii proprii (la bucurie,
tristeţe, furie), la decizii proprii, punându-i acestuia interdicţii cât mai puţine, dar de
importanță vitală, recunoscându-i și înțelegându-i atât punctele tari cât şi pe cele slabe, să nu
îl mintă și să aibă încredere în el. Un copil nu este proprietatea părintelui ci un om care va
deveni autonom!
 Amploarea luată de conceptul de violenţa în famiie de-a lungul vremii constituie, în
prezent, una din principalele probleme sociale cu care se confruntă multe state, inclusiv țara
noastră. Integrând toate tipurile de agresiune care pot fi exercitate în cadrul unui cămin (de la
maltratarea partenerului de viață, la abuz împotriva copiilor, a părinţilor, a bătrânilor din
familie sau a altor rude și ajungând inclusiv la incest, viol marital și altele), la această largă
formă de violenţă se adaugă și valul de agresiuni practicate în afara familiei, participând,
astfel, la răspândirea unui climat social dominat de sentimente de anxietate, teamă şi conflict.

Așezarea copilului în centrul de interes al unei societăţi ar trebui să fie o prioritate a

tuturor actorilor responsabili şi implicaţi în protecţia sa. Apărarea copilului, încă de la
naşterea acestuia, împotriva oricărui tip de exploatare ori forme de abuz din partea adulţilor
din propria familie constituie unul dintre punctele stipulate în cadrul Convenţiei cu privire la
Drepturile Copilului. Ținând cont de specificul vârstei, de dependenţa lor totală de adult
precum și de lipsa lor de experienţă din perspectivă socială, copiii înfățișează cea mai
vulnerabilă categorie de tip social.

Abuzul manifestat în raport cu copilul poate fi definit drept provocarea voită a unei
vătămări care îi afectează acestuia fie sănătatea fizică, fie sănătatea psihică și în cele mai
multe dintre cazuri, chiar ambele. Abuzul poate avea loc ca rezultat al diferenţei de putere
dintre o persoană adultă şi un copil, prin desconsiderarea personalităţii celui din urmă. Acesta
are la bază intenții distructive, neglijarea având de obicei loc pe un fundal al ignoranţei şi al
indiferenţei parentale cu privire la nevoile copilului.

Forme ale violenţei în familie, cauze și consecinţe

Familiile în care se manifestă acte de violenţă domestică se găsesc în toate straturile

sociale, indiferent de statutul lor social, de nivelul de educaţie al membrilor săi, de vârstă ori
de etnie. De regulă, aceste familii se confruntă cu:

 violenţe la nivel verbal;

 dezechilibre în ceea ce privește comunicarea;

 instabilitate;

 stări de tensiune repetitive;

 dese discuţii în contradictoriu.

Toate acestea conduc ulterior la alterarea climatului familial. În timp, ameninţările,

ostilitatea și violenţele de la nivel verbal ajung să se materializeze sub formă de violenţă
fizică. Acesta este un tipar care se regăseşte în aproape toate cazurile de violenţă în familie.
Principalele forme de manifesare a violenţei în cadrul familiei sunt, după cum urmează:

 violenţa fizică - orice acțiune provocată la nivelul familiei, de către unul dintre
membrii acesteia, acțiune care periclitează integritatea corporală, psihologică, viaţa,
ori limitează libertăţile altui membru al aceleiaşi familii, punând în pericol și
 dezvoltarea personalităţii acestuia din urmă ori a familiei că întreg (exemple de
violență fizică: lovirea cu pumnii, palma sau alte obiecte, trasul de păr, provocarea de
fracturi, arsuri, zgârieturi, izbirea victimei de mobilă sau de pereţi, aruncarea de
obiecte, folosirea de arme albe sau de arme de foc). De asemenea, constituie act de
violență fizică negarea ori neglijarea trebuinţelor de bază, privarea de somn sau
privarea de alimentaţie.

 violenţa sexuală - orice contact sexual nedorit de către partener semnifică abuz sexual.
Contactul sexual lipsit de consimţământ reprezintă atac de tip sexual și nu presupune
folosirea neapărata a forţei fizice, el poate fi înfăptuit prin metode de ameninţare,
intimidare, constrângere ori hărţuire.

 violenţa economică - definită drept exercitarea unui control injust asupra resurselor
comune avute la disozitie, indiferent dacă se referă la controlul accesului la bugetul
casei, ori la împiedicarea partenerului de viață sau a unui membru al familiei să-şi
găsească o slujbă sau să-şi continue educaţia, ajungând până la negarea drepturilor
acestuia asupra bunurilor comune.

 violenţa socială - reprezintă una dintre cele mai frecvente cauze care conduc la
izolarea victimei precum şi la incapacitatea acestei de a ieşi din situaţia de violenţă.
Acest tip de violenţă este strâns legat de termenul de abuzul economic, cuprinzând
totalitatea obstacolelor intangibile, invizibile, care ajung să se opună exercitării
drepturilor fundamentale ale unui membru din familie (exemple de violență socială:
glume sau critici referitoare direct la aspectul fizic ori la inteligenţă, abuz verbal de
faţa cu alte persoane, acuzaţii de infidelitate, comportamente de control ori de
verificare, încuierea victimei în casă sau în afara ei). Rezultatul violenței sociale
constă așadar în umilirea publică a victimei şi izolarea ei de prieteni sau de ceilalți
membri ai familiei sale.

 violenţa psihologică - se referă la ansablul de comportamente manifestate de către

abuzator, în vederea degradării şi umilirii victimei, luarea în derâdere a acesteia,
sarcasme la adresa ei, ameninţări, dispreţ, observaţii umilitoare, insulte în public.
Acest tip de violență este în general resimţit de către victimă drept fiind o atingere la
identitatea sa proprie precum şi la încrederea pe care o are în sine, mai ales în
condițiile în care astfel de comportamente persistă. În cele mai multe dintre cazuri,
agresiunea emoţională este văzută drept fiind una din cele mai distructive forme de
abuz, întrucât poate avea repercursiuni grave asupra mândriei personale şi a încrederii
în sine a victimei.

Cele mai comune cauze ale apariţiei violenţei în familie sunt, după cum urmează:

 un nivel scăzut al educației;

 lipsa unui loc de muncă stabil;

 dificultăţi de tip material, financiar, venituri scăzute;

  experimentarea de abuzuri în copilăria agresorului;

 asistarea la acte de violenţă în familia de origine;

 stimă de sine redusă;

 unele norme religioase;

 consum excesiv de alcool sau alte substanţe nocive;

 dependenţa materială de un alt membru al familiei;

 toleranţa victimei faţă de violenţă;

 tradiţia care favorizează poziţia bărbatului în familie;

 insuficienta informare a victimei în ceea ce privește existenţa programelor de sprijin.

Consecinţele pe care le are violenţa domestică asupra victimelor sale sunt multiple şi
foarte serioase. Acestea se manifestă de regulă pe toate planurile şi au un impact deosebit de
grav asupra câmpul psihic al persoanei afectate, cauzându-i acesteia probleme de natură
medicală, psihologică, economică ori profesională (exemple: boli psihosomatice, stimă de
sine scăzută, nevroză, depresie, anxietate, fobii, afecţiuni genitale, stres posttraumatic,
tentative suicidare, tulburări de alimentaţie, tulburări de somn - coşmaruri sau insomnii,
tulburări de memorie, marginalizare, izolare socială, dependenţă financiară şi afectivă de
agresor, sentimente de neputinţă).

Tipuri de abuz asupra copilului, cauze și consecinţe

Este considerat copil, orice persoană care nu a împlinit încă vârsta de 18 ani, neavând
astfel capacități depline de exercițiu. Considerăm că un copil se găsește într-o situație de
dificultate în momentul în care acestuia îi este periclitată dezvoltarea, integritatea fizică sau
morală ori securitatea. Mii de copii sunt exploatați în fiecare an. În timp ce unii sunt forțați să
treacă granițele internaționale, alții sunt antrenați în activități ce implică consumul și traficul
de droguri sau se confruntă cu alte diverse tipuri de abuz, în cadrul comunităților de care
aparțin. Exploatarea copiilor vine în multe forme și, deși acestea se regăsesc sub nume
diferite, tiparele rămân aceleași. Copiii au dreptul absolut de a se simți mereu în siguranță.
Părinții sunt în principal responsabili de creșterea și buna dezvoltare a copiilor lor și,
împreună cu familia și comunitatea de care apatin, joacă un rol cheie în protejarea acestora.
Abuzul reprezintă acţiunea voluntară exercitată de către o persoană care se află într-o
relaţie de autoritate, răspundere sau încredere în raport cu copilul asupra acestuia, acea
acțiune prin care îi sunt periclitate copilului buna dezvoltarea fizică, morală, mentală, socială
sau spirituală, sănătatea fizică sau psihică, integritatea corporală sau chiar viața. Abuzurile se
clasifică drept:

 abuzul fizic - acţiunea sau lipsa de acţiune din partea unui părinte ori a unei persoane
care se găsește într-o poziţie de răspundere, putere sau încredere în raport cu copilul,
 acțiune care are drept principală consecinţă vătămarea fizică, fie ea una actuală ori
una potenţială (exemple: legarea copilului, lovirea, rănirea, otrăvirea ori zgârierea
acestuia);

 abuzul sexual - implicarea unui copil în activităţi sexuale care sunt nepotrivite pentru
vârsta sa ori pentru dezvoltarea sa psiho-sexuală și pe care nu este în măsură să le
înţeleagă, obligarea sau îndemnarea copilului, de către o persoană adultă, să participe
la activităţi sexuale care deservesc propriei plăceri. Abuzul sexual cuprinde: atragerea,
forţarea, coruperea, convingerea sau obligarea minorului de a participa sau de a asista
la activităţi de natură sexuală care au drept scop obţinerea de plăcere din partea
adulţilor;

 abuzul emoţional - comportamentul comis în mod intenţionat de către un adult lipsit

de căldură afectivă, comportament prin care acesta nedreptăţeşte, jigneşte,
devalorizează, batjocoreşte sau umileşte verbal copilul, afectându-i buna dezvoltarea
şi echilibrul emoţional, cu alte cuvinte, expunerea repetată a copilului la situaţii al
căror impact emoţional îi depăşesc capacitatea de integrare psihologică.

Creşterea violenţei îndreptate asupra copilului reprezintă una dintre cele mai grave
problemele sociale de actualitate. Cu toate că este dificil de estimat cu acuratețe numărul
copiilor care sunt maltrataţi chiar de către părinţii lor (datorită fireştii rezervări a acestora din
urmă în ceea ce privește răspunsurile date la întrebările anchetelor sociale), multe dintre
statisticile și studiile întreprinse în acest sens nu indică altceva decât că acest număr este unul
în creştere. Părinţii care practică acte de violență asupra copilului consideră pedepsele la nivel
fizic drept fiind un mijloc principal de disciplinare a acestuia, în vederea conformării lui la
regulile de comportare impuse în cadrul familiei. Acest tip de pedepse depăşesc însă uneori
orice graniţele, soldându-se cu răniri grave (mergând până la fracturi ori traumatisme).
Evidenţele arată faptul că marea majoritate a părinţilor care recurg la aceste mijloace violente
au fost la rândul lor crescuți şi educaţi într-un mediu familial caracterizat de violenţă, fiind
supuşi chiar ei la abuzuri. În același timp, marea majoritate a copiiilor agresaţi de aceşti
părinţi vor deveni, la rândul lor agresori tocmai din cauza faptului că violenţa a fost folosită
în familie ca mijloc de disciplinare care nu dă greș. Principale cauze ale apariţiei abuzului
asupra copilului pot fi categorizate din trei perspective.

Perspectiva adultului abuzator, care:

 a suferit la rândul sau abuzuri în familia de origine;

 consumă droguri/alcool;

 suferă de boli mintale, are o coditie de sănătatea precară;

 e instabil din punct de vedere emoţional, lipsit de empatie relaţională;

 nu apreciază copilul, nu-l aprobă, nu-l acceptă;

 are o comunicare deficitară cu copilul;

  are un stil educativ conflictual;

 manifestă un ataşament redus faţă de copil;

 suferă de izolare socială;

 foloseşte bătaia ca metodă tradițională de educare;

 manifestă comportamente perverse, sadice faţă de copii.

Perspectiva copilului, care:

 e instabil, greu de disciplinat;

 e bolnăvicios ori prezintă un handicap;

 provine din alte relaţii.

Perspectiva socio-economică şi familială:

 antecedente penale familiale;

 părinte unic sau în relaţii de coabitare/concubinaj;

 izolarea socială a familiei;

 conflictele maritale;

 şomaj, decese, instabilitate, mutări frecvente;

 stres economic, sărăcie.

Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente și o condiție fizică ce-i
face ușor de diferențiat în raport cu ceilalți. Ei prezintă, de regulă:

 probleme fizice - se îmbolnăvesc de boli inexplicabile, experimentează o dezvoltare

fizică mai lentă și sunt mai expuși la accidente;

 probleme emoționale și mentale - nivel ridicat de anxietate, simțământ de

culpabilitate, teamă de abandon, izolare socială, furie, mânie, frică de răniri și moarte;

 probleme psihologice - lipsa încrederii în sine, depresie, comparare cu viața mai

fericită a colegilor;

 probleme de comportament - agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți,

probleme cu somnul, bătăi, fugă de acasă, sarcini la vârste mici în cazul fetelor,
dezvoltarea de relații în scopul de a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri și
alcool, comportament defensiv, minciună;
  probleme școlare - neîncredere, eliminare, lipsa de constanță în performanțele școlare,
lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale.

Fiecare copil în parte reprezintă o entitate unică, cu propria-i personalitate, irepetabilă.

În același timp, fiecare copil se dezvoltă în ritmul său propriu, într-un mediu familial cu
specificitate familială caracteristică. În consecinţă, copilul nu trebuie modelat după un format
preconceput ci trebuie lăsat și îndrumat să-şi manifeste personalitatea lui originală. Pentru ca
personalitatea copilului să se realizeze total, el are nevoie de un mediu familial stabil, un
mediu condus de adulţi, de părinţii săi, care să-l ghideze cu dragoste şi răbdare, fără a-l
supune la constrângeri tiranice.
Îndrumarea conduitei copilului constă în a-l disciplina pe acesta în vederea însuşirii
anumitor reguli, care să-l ajute ulterior să se autocontroleze. El va învăţa să-şi controleze
actele, dar nu trebuie pretinsă şi controlarea sentimentelor sale în aceeaşi măsură.
Autodisciplina se consolidează doar în măsura în care îi apreciem copilului reuşitele. Un
comportament încurajat are mai multe şanse de a se repeta decât un comportament neobservat
sau ignorat. De asemenea, dezvoltarea intelectuală a copilului se cere a fi stimulată în
permanență. Stimularea intelectuală a copilului în primii ani de viață este definitorie pentru
formarea inteligenţei lui. Stimularea limbajului copilului, învăţarea gândirii logice şi
dezvoltarea spiritului creator, formarea dragostei pentru lectură şi frumos rămân pentru
totdeauna cadrul personalităţii sale.
Primii şase ani din viață sunt cei mai importanţi şi definitorii în educaţia atitudinilor şi
obiceiurilor unui individ. Relaţiile care se stabilesc între părinţi şi copii în acest interval de
timp vor determina ulterior raporturile care vor exista între părinţi şi copii în anii care
urmează. Creşterea şi educarea unui copil implică o relaţie umană iar aceasta nu se reduce la
reguli stricte şi legi. Nu se aplică nici o regulă în mod rigid, cea mai bună regulă fiind cea
care se potriveşte cel mai bine atât pentru personalitatea părinţilor cât şi pentru cea a
copilului. Un exces de afectivitate poate la rândul său să deformeze comportamentul
copilului. De exemplu, un copil alintat, care a fost sufocat cu afecţiunea părinţilor, se va
confrunta la vârsta adultă cu probleme de relaţionare şi adaptare la locul de muncă. În aceste
cazuri, copilul alintat va deveni un adult egoist. De aceea, este esenţial ca părinţii să-şi dozeze
afecţiunea faţă de copiii lor, astfel încât să nu-i sufoce dar nici să nu-i neglijezepe aceştia.
În condiţiile actuale, condiții în care apar din ce în ce mai multe dileme cu privire la
evoluţia familiei, consider că este de necesitate obligatorie să se construiască niște strategii
cât mai atractive şi creative care să aibă drept principal scop educarea copiilor şi a tinerilor în
ceea ce privește viaţa de familie precum şi pregătirea lor din punct de vedere teoretic pentru
viaţa sexuală. Numărul tot mai mare al divorţurilor apărute chiar la o scurtă perioadă de timp
după mariaj, al sarcinilor adolescentine tot mai des întâlnite, al copiilor din părinţi
adolescenţi, numărul crescut de avorturi şi de cazuri de boli transmisibile sexual, al
nenumăratelor victime ale abuzurilor sexuale sau de violenţa familială, cred că toate acestea
vorbesc de la sine în favoarea nevoii unui astfel de tip de educaţie.
Educaţia pentru viaţa de familie ar avea drept scop pregătirea tinerilor pentru a avea o
viaţă de familie satisfăcătoare şi stabilă. Consider că asta s-ar putea realiza prin:

 formarea şi dezvoltarea identităţii psihosexuale a adolescenţilor;

 autocunoaşterea în vederea realizării intercunoaşterii şi intimităţii satisfăcătoare în
cuplu;
  conştientizarea unor tipare emoţionale şi de comportament preluate din familia de
origine şi care ar putea reprezenta un factor inhibitor al dragostei şi intimităţii în cuplu
şi familie;
 conştientizarea a tot ceea ce presupun rolurile familiale şi a modalităţilor prin care se
pot îndeplini rolurile conjugale şi parentale;
 dobândirea unor achiziţii psihocomportamentale în vederea realizării unei bune
intimităţi în viaţa de familie;
 stimularea resurselor personale pentru optimizarea abilităţilor de relaţionare şi
comunicare în cuplu şi familie;
 învățarea unor modalităţi de abordare şi gestionare a conflictelor familiale.
Relaţia primordială în care fiinţa umană este integrată, prin însuşi procesul genezei
sale, este relaţia de rudenie. Pe lângă dimensiunea sa fizică, relaţia de rudenie prezintă şi o
dimensiune la niel funcţional, ce constă în satisfacerea trebuinţelor primare ale copilului, de
către părinţi. De asemenea, în procesul de dezvoltare generală a personalităţii copilului sunt
foarte importante interacţiunea şi comunicarea cu proprii părinţi. Astfel, raportat la cât de
bine reușesc sau nu mama şi tatăl să îşi înţeleagă şi să îşi joace rolul încă din primii ani din
viaţa copilului, dezvoltarea psihică a acestuia din urmă poate fi stimulată, accelerată sau
dimpotrivă, întârziată, frânată lucru ce poate periclita mai târziu modul de relaţionare a
acestuia cu cei din jurul său şi capacitatea de a se integra în viaţa socială şi profesională.

Familia reprezintă una dintre cele mai vechi şi stabile forme de comunitate umană,
una care asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuarea vieţii sociale. În comparaţie cu
familia tradiţională, alcătuită dintr-un număr mare de membrii, incluzând anumite relaţii între
acestia şi păstrând stilul familial dominant, familia modernă este una redusă din punct de
vedere numeric, are o structură democratică şi se bazează pe egalitate sau individualism.
Dimensiunea, structura, funcţiile şi relaţiile care definesc familia modernă s-au modificat sub
impactul unor factori cum sunt industria, comerţul, dezvoltarea oraşelor, instrucţia şcolară
îmbunătățită, ridicarea nivelul de trai, dreptul oamenilor la libera circulaţie, evoluţia rolului
social. Solidaritatea familială a cunoscut o diminuare de-a lungul timpului datorită mobilităţii
sociale.

Slăbirea autorităţii părinţilor şi a influenţei familiei în raport cu opţiunile tinerilor, în

ceea ce privește diversele stiluri de viaţă îşi pun amprenta în mod decisiv asupra dezvoltării
acestora. O cauză majoră a modificărilor structurii familiale o constituie emanciparea din
perspectivă economică a femeii, deoarece aceasta nu mai este dependentă din punct de vedere
financiar de bărbat, fiind angajată şi având deci propriile venituri care să îi ofere
independenţă. Scăderea influenţei bisericii şi a religiei, îmbunătăţirea legislaţiei, micşorarea
presiunilor, a normelor şi a obiceiurilor tradiţionale, facilitează schimbările care au loc în
cadrul familiilor. Generaţia adultă are cel mai mare grad de responsabilitatea în ceea ce
priveşte transmiterea culturală între generaţii şi în influenţarea deciziilor importante, cu un
puternic impact educaţional sau formativ.

Schimbările concepţiilor indivizilor în ceea ce priveşte viaţa familială, structura şi

funcţiile acesteia, sunt un alt efect direct al modificărilor produse în societatea românească în
perioada de tranziţie. Majoritatea studiilor efectuate la nivelul țării noastre au surprins
amploarea luată de fenomenul prin care tinerii au început să se îndepărteze cu totul de
tradiționalism, îmbrățișând și acceptând modernismul. Ca urmare, odată cu schimbarea
generaţiilor actuale, imaginea societăţii româneşti va deveni automat una substanţial diferită,
una mult mai modernă. Este greu să apreciem efectele schimbărilor cauzate de tranziţie
asupra structurii şi funcţiilor familiei în viitor, cum va fi şi cum va arăta noua societate, însă
ce ştim cu certitudine este faptul că ne confruntăm cu fenomene noi, fenomene de o amploare
nemaiîntâlnită pană acum, si că trebuie să găsim în mod constant modalităţile de înţelegere şi
adaptare la noile realităţi.

Ca o concluzie generală, pot afirma faptul că toate schimbările intervenite de-a lungul
vremii în ceea ce privește termenul de "familie" sunt de o importanță deosebită, acest termen
devenind unul din ce în ce mai ambiguu și tinzând să acopere astăzi realităţi total diferite în
raport cu cele caracteristice generațiilor precedente. Dinamismul puternic al structurii şi al
funcţiilor familiei le poate părea multora unul cu adevărat surprinzător şi, mai mult decât atât,
este uneori considerat drept fiind unul cu efect negativ. Opinia curentă afirmă faptul că
familia ar fi cea mai fidelă păstrătoare a valorilor naţionale, fiind unul dintre cele mai
conservatoare segmente ale societății.

Luăm parte în mod continuu la un proces vizibil de emancipare, de liberalizare, de

modernizare şi de democratizare a conceptului asupra vieții de familie. Uneori, familia se
opune societăţii prin refuzarea respectării normelor legislative sau a celor de natură etică
promovate de către aceasta, sau prin neaderarea la virtuţiile convenite din punct de vedere
social. Disoluţia colectivităţilor locale, petrecută în numeroase ţări, schimbarea sau dispariția
controlului social direct, au favorizat, într-o anumită măsura, această tentativă de modernizare
şi emancipare. În acelaşi timp, schimbările economice şi sociale au contribuit la apariția unor
disfuncţii familiale. Schimbările petrecute în modelele familiale şi în comportamentul
familial nu îi privesc numai pe cei implicaţi în aceste relaţii, ci ele prezintă subiect de interes
pentru societate, ca întreg.

Pe măsura dezvoltării economice şi sociale, relaţiile dintre familie şi societate nu şi-au

diminuat importanța, ba dimpotrivă, reţeaua acestor relaţii a devenit una tot mai densă şi mai
complexă. Integrată puternic la nivelul societății globale, familia este tot mai mult
condiţionată de actualele schimbări economice şi sociale, la rândul ei influenţand din ce în ce
mai mult dinamismul social global. Administrând ideea că situația familiei este strâns
dependentă de situația economică, de cea socială, de cea culturală şi de cea politică a unei
societăţi, trebuie, în consecinţă, să admitem și faptul că situația familiei nu va fi nici una mai
bună, nici una mai rea, atâta timp cât situația de ansamblu a acelei societăţi stagnează.
 Bibliografie:

Ana, Stoica, Constantin, Revista Psihologia, Editată de Societatea Ştiinţă şi Tehnică

în colaborare cu Asociaţia Psihologilor din România, 1995, Nr. 5;
Anghelescu, Carmen, Iliescu, Martha, Cunoştinţe, atitudini şi practici parentale în
România, Editura Alpha M.D.N., Buzău, 2006;

Carmen Anghelescu, Zi de zi cu copilul, Elemente practice de psihologie a copilului,

Editura medicală, Bucureşti, 1989;

Corina Bistriceanu, Sociologia familiei, Editura Fundaţia România de Mâine, 2003;

Cristina, Poescu, Să construim împreună cei 7 ani...de-acasă : modul pentru părinţi şi

educatori, Editura Educaţia 2000+, Bucureşti, 2008;

Curs Introducere in sociologie - Fulger, anul I;

Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura ACU, 2004;

Iolanda, Mitrofan, Familia de la A la Z, Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti, 1991;

Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciuperca, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia

familiei, Editura Press, Bucureşti, 1998

Maria, Constantinescu, Familia românească între tradiţie şi modernitate, Editura

Universităţii, Piteşti, 2008;

Maria, Voinea, Familia contemporană, mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti,

2005;

Mihaela, Ionescu, Educaţia în familie, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006

Nicoleta-Codruţa, Bultean, Rolul şi statutul jocului în educaţia copilului preşcolar,

Petroşani, 2010;

Sorin M. Rădulescu, Sociologia violenţei (intra) familiale, Editura Luminalex, 2001;

Ursula, Şchiopu, Psihologia copilului, Editura Romania Press, Bucureşti, 2009;

https://lemonice.ro/cum-sa-vinzi-cu-ajutorul-piramidei-lui-maslow/.