Proiect realizat de către Andrei Theodora-Veronica și Paczilinecz Erika

Master Psihologie judiciară, anul 1

Abuzul copiilor în familie

Conținutul prezentării
1.Introducere în subiect Theo 1&2
2.Abuzul în diferitele lui forme
3. Prevalența abuzului Erika + partea de abuz fizic
4.Reglarea emoțională și abuzul Theo
5. Intervenții prin
prevenție Erika
remediere Theo
noi politici publice Erika
https://m.youtube.com/watch?v=LUuhDDC-_EE-Erika
https://www.youtube.com/watch?v=bF3j5UVCSCA-Theo

Abuzul asupra copiilor este o problemă de importanță majoră la nivel global, iar părinții cu
istoric de abuz în copilărie prezintă riscul cel mai crescut de a-și agresa urmașii.
Pentru început, vom analiza mai detaliat acest termen de “abuz”, întrucât cuprinde, într-o
formă largă, mai multe tipuri de comportamente. Multiple domenii ale cercetării științifice de
astăzi fac referire la acest termen numind categorii specifice de comportamente: abuzul fizic,
psihologic sau emoțional, neglijarea și abuzul sexual. La rândul lor, aceste categorii prezintă
subdiviziuni (ex. neglijarea copilului - poate fi operaționalizată atât în termeni de neglijare
fizică, cât și medicală și educațională.

Abuzul sexual

O definiție a abuzului sexual asupra copiilor oferită de Centrul împotriva abuzului și

neglijării copilului din SUA descrie acest act ca fiind comis asupra unui minor de către o
persoană semnificativ mai în vârstă, cu intenția de a stimula copilul dpdv sexual pentru
satisfacerea impulsurilor sexuale ale agresorului.
Conform mai multor studii în domeniu (Finkelhor et al., 1990; Gagnon, 1965; Haugaard &
Emery, 1989; Landis, 1956; Russell, 1983; Sedney & Brooks, 1984), estimările procentului
de adulți care au raportat că au fost victime ale unui abuz sexual în copilărie variază în jurul a
35%, aceste rate fiind în creștere dacă ar fi să operaționalizăm abuzul prin alte
comportamente asociate, precum acte orogenitale, atingerea organelor genitale sau expunerea
acestora.
Multe dintre cercetări arată că agresorii sunt în proporție de 97% dintre cazuri bărbați, numai
în 20% dintre acestea fiind persoane străine copilului abuzat. (Cupoli & Sewell, 1988;
Finkelhor et al., 1990), iar vârsta medie a copiilor abuzați situându-se în jurul vârstei de 8-9
ani.
În dependență de severitatea diferitelor tipuri de abuz sexual, mărturiile copiilor expuși la
îmbrățișări și săruturi inadecvate nu diferă semnificativ de cele ale copiilor expuși la forme
mai severe de acte sexuale forțate în termeni de stabilitate emoțională, abilități sociale
auto-percepute precum și relații amoroase sau de prietenie, conform unui studiu de Haugaard
și Emery (1989), unde participanții din ambele condiții experimentale de abuz au raportat
semnificativ mai multe probleme decât cei din grupul de control.

Abuzul psihologic

Traumele psihologice pot avea, de asemenea, un impact negativ enorm asupra sănătății
mintale, deoarece poate afecta dezvoltarea socială, emoțională, neurologică, fizică și
senzorială a copilului și, mai grav, la copiii care se confruntă cu episoade multiple și/sau
cronice de abuz emoțional.
Abuzul psihologic (the psychological abuse): reprezintă o continuă terorizare, şantajare cu
diverse lucruri, poreclire, înjosire a minorului. Orice tip de abuz, neglijare sau
ataşament deficitar se reflectă imediat în planul psihocognitive şi social al copilului (Howe,
2005: 107–109
Această formă de abuz este mai greu de identificat deoarece, spre deosebire de abuzul fizic,
urmele sunt lăsate în interior și nu în exterior. Neglijarea, un alt tip de maltratare, a fost
asociată cu multe efecte negative asupra funcționării sănătății mintale de-a lungul vieții. În
ceea ce privește pacienții adulți afectați de depresie majoră, aceștia au raportat mai multă
neglijare a copiilor decât indivizii sănătoși și s-a raportat că neglijarea copilului crește
probabilitatea de a avea un debut precoce al depresiei si mai multe episoade depresive.

Abuzul fizic
Abuzul fizic este cel mai vizibil și mai des întâlnit, el apărând în urma unei acțiuni
deliberate sau a inacțiunii din partea unui părint sau a nersoanei sub grija căreia se află
copilul (lipsa de interes și supraveghere) și are ca și consecință vătămarea fizică a minorului.
La formele pe care le îmbracă abuzul fizic, se adaugă repercursiuni de mai multe tipuri:
sociale, emoționale, cognitive, fizice. Dintre acestea pot fi amintite teama de părinte,
supunerea excesivă, evitarea contactelor cu adulţii, tăceri prelungite, anxietate permanentă.
Aceste manifestări pot contura vulnerabilități în viața de adult, referitor la exigențele
obișnuite ale vieții.
Cercetările în domeniu au conturat câteva caracteristici mai relevante ale părinților
care recurg la abuzul fizic al copiilor lor:
a) provin din familii cu un climat impregnat de violenţă: părinţii lor se agresau reciproc, iar ei
erau pedepsiţi corporal în copilărie;
b) sunt convinşi că educaţia cea mai bună se face prin pedepse corporale;
c) în familiile de origine, tatăl considera că are dreptul „natural” de a folosi orice mijloc
pentru a-şi impune autoritatea;
d) adoptă un stil confuz, derutant, ambivalent, în raporturile cu copiii lor, au aşteptări
nerealiste de la ei, de exemplu, să fie primii la şcoală, să muncească în casă, să nu se joace, să
fie constant ascultători, să nu creeze niciun fel de probleme;
e) copiii sunt consideraţi obiecte utilitare: ei există mai degrabă pentru a le satisface nevoile,
proiecţiile şi aspiraţiile neîmplinite (ei trebuie să fie supuşi în orice împrejurare, să
îndeplinească întocmai tot ce li se cere);
f) nu sunt îngrijoraţi de rănile fizice şi sufleteşti pe care le pot provoca, fiind adepţi ai ideii că
„se mai întâmplă, ce mare lucru, i-am dat câteva palme”.
Abuzul fizic poate fi operaționalizat prin bătaie care este o practică încă întâlnită în societățile
contemporane, care se produce din diferite rațiuni ale părinților, cum ar fi faptul că reprezintă
un mijloc potrivit de educare corectă a copilului.
Studiile în domeniu trasează câțiva indicatori care denotă faptul că un copil trăiește într-un
mediu familial în care este abuzat fizic, și totodată marchează repercursiunile principale pe
diferite paliere cu care un copil se confruntă și se va confrunta pe parcursul vieții:
1. copilul are frecvent conduite agresive;
2. copilul este izolat, pasiv, emotiv;
3. copilul are dificultăţi şcolare: performanţe scăzute, absentează, este indisciplinat;
4. rolurile sunt inversate: copilul tutelează adultul;
5. tulburări ale somnului nocturn: insomnii, coşmaruri, poluţii, agitaţie în timpul somnului;
6. dureri somatice: dureri de cap, de stomac, guturai cronic, alergii;
7. comportament autodistructiv, înclinaţie spre accidente;
8. vătămări inexplicabile sau incompatibile cu istorisirea accidentului;
9. teamă de contactul fizic iniţiat de părinţi sau de alte persoane;
10. plâns disperat sau absenţa aproape completă a plânsului;
11. pare să urmărească siguranţa, adaptându-se mai degrabă la situaţie, decât să se bizuie pe
părinţi; pare într-o stare de alertă constantă faţă de un pericol potenţial, întrebând, prin
cuvinte şi acţiuni, ce se va petrece în continuare;
12. se află permanent în căutarea hranei, a unor lucruri, avantaje, servicii;
13. are conduite evazioniste şi deviante persistente, mai ales în cazul adolescenţilor, cum ar fi
vagabondajul, abuzul de alcool sau de droguri, prostituţia, mariaj timpuriu, exitenţa unei
sarcini

Neglijarea

Neglijarea s-a dovedit a fi cel mai puternic factor de risc pentru dezvoltarea simptomelor
depresive, în special la femei. Cu toate acestea, abuzul emoțional, sexual și fizic și violența
domestică au arătat o asociere puternică și cu riscul depresiv. Dimpotrivă, pierderea timpurie,
separarea/divorțul părinților și spitalizarea prelungită în copilărie nu au mărit semnificativ
riscul de depresie la vârsta adultă. Conform analizei noastre, neglijarea și abuzul emoțional
par să prezinte cel mai mare risc pentru stări depresive la vârsta adultă. Această constatare
poate susține, de asemenea, o suprapunere substanțială între aceste două forme de traumă.
Potrivit Departamentului de Sănătate și Servicii Umane din SUA, neglijarea este definită ca
„” neasigurarea nevoilor de bază ale copilului. Neglijarea poate fi fizică, educațională sau
emoțională [. . .]. Neglijarea psihologică include lipsa oricărui sprijin emoțional și a iubirii,
neatenția cronică față de copil, expunerea la abuzul soțului/soția sau abuzul de droguri și
alcool. Prin urmare, expunerea la un fel de neglijare, inclusiv neglijare emoțională (adică
abuz emoțional) poate fi o traumă generală care poate împiedica o dezvoltare adecvată a
proceselor emoționale la copil cu un risc crescut de a dezvolta stări depresive la vârsta adultă.

Prevalența

Variațiile prevalenței ratelor violenței familiale în rândul țărilor Europene pot fi explicate din
punct de vedere al mai multor factori - condiții economice scăzute, atitudini tradiționale de
gen față de pozițiile femeilor în societate, parenting autoritar, nivelul de toleranță al unei
societăți pentru comportamentele violente. În plus, abilitățile personale de coping pot
influența modul în care unul dintre membrii familiei va acționa sau nu folosind violență
asupra altui membru.
Un studiu pe subiectul violenței domestice derulat la nivelul României pe o populație
reprezentativă ca vârstă și număr de subiecți înscriși în studiu, concluzionează faptul că 14%
dintre subiecți au raportat că au fost victime a cel puțin una dintre formele de abuz
(emoțional, psihologic, fizic, neglijare) în mod frecvent în familiile din care provin (familiile
în care s-au născut). Aproape jumătate dintre aceștia au fost abuzați de către unul dintre
părinți.
În urma unui demers de analiză realizat în 2021 de către organizația
nonguvernamentală Salvați Copiii, cu scopul de a oferi date reale despre situația abuzului
asupra copiilor în Romania pentru a crește calitatea programelor parentale de educație și
sesizarea autorităților în cazurile de abuz depistate, au redat următoarle statistici:
Abuzul verbal în familie s-a constatat a fi de destul de mare anvergură. Dintre cei
880 de participanți (care au constat în familii care au în grijă cel puțin un membru sub vârsta
de 18 ani), 50% au afirmat că atunci când copilul greșește, este normal să îl certe, țipând la el.
42% dintre acești părinți accepta această reacție doar în situații excepționale, în timp ce 8%
au manifestat un acord general cu privire la mustrarea prin țipat la copil. 16% dintre părinți
au admis că au existat situații în care au folosit măcar una dintre următoarele tipuri de
sancțiuni la adresa propriilor copii: au folosit cuvinte dure la adresa copilului (10%), au
înjurat copilul, folosind cuvinte indecente (4%), au închis copilul într-o altă cameră, în
întuneric sau în genunchi (5%) sau au făcut de rușine copilul în fața altor copii/adulți (2%).
Abuzul fizic în familie a fost privit de 21% dintre părinți ca fiind justificat sub forma
unei modalități de sancționare a comportamentele indezirabile ale copilului.Atunci când sunt
au fost întrebați cât de des s-a întâmplat în ultimul an să-și bată copilul/copii, părinții răspund
pozitiv în proporție de 28% (foarte rar 28%, rar 9% și des 1%). Deși formele grave de
pedepsire fizică sunt confirmate într-o proporție mai mică față de anii anteriori, lovirea cu
palma sau urecherea copilului rămânând relevante pentru situația din România (22%). Abuzul
fizic în familie cu consecințe severe (”În ultimul an vi s-a întâmplat ca unul dintre copiii dvs
să fie bătut așa de tare de unul dintre membrii familiei încât să trebuiască să fie internat în
spital?”) a fost raportat de 0,3% dintre respondenți, în toate cazurile tatăl fiind indicat ca
autor al abuzului. . În funcție de mediul de rezidență, acest tip de pedeapsă este aplicat mai
des copiilor din mediul rural.
Exploatarea și neglijarea fizică a copiilor în familie, care deși din punct de vedere
statistic este nesemnificativă (incidența de 0,1% - 0,5%) înseamnă, în realitate, mii de cazuri
de copii aflați în această situație. Totuși, 4% dintre copii afirma că au fost trimiși de către
părinți să muncească în schimbul unei sume de bani sau a altor bunuri, neglijând școala.
Această formă de abuz se regăsește mai mult în rândul băieților (7% la băieți și 2% la fete).
8% dintre copii afirmă că nu merg la școală în anumite cazuri pentru că trebuie să aibă grijă
de casă sau de frații mai mici ai familiei. Exploatarea prin cerșit a fost raportata în proporție
de 1% dintre copii. din punct de vedere al satisfacerii nevoilor de bază, 18% dintre copii au
răspuns că merg la culcare flămânzi și 3% au declarat că au suferit de frig pe durata iernii, din
lipsă de îmbrăcăminte și încălțăminte adecvate. Neglijarea medicală, în sensul neprezentării
la medic în caz de boală s-a constat a fi în proporție de 26%, cu vulnerabilitate mai mare a
copiilor din mediul rural, 29% dintre ei aflându-se în astfel de situații, cu motivul că rețeaua
de sănătate prezintă deficite la sat.
Bunăstarea și neglijarea emoțională în familie este într-o continuă scădere,
ajungând la 42% (de la 92% în anii precedenți) cazurile în care părinții copiilor sub 10 ani
petrec peste 2 ore socializând sau jucându-se cu ei. Există chiar și părinți care nu acorda
deloc timp acestor activități, iar ponderea acestora este de 1%. Ca aspect îngrijorător, s-a
constatat că 1 copil din 7 (13%) s-a aflat în situația de a-și dori să-și părăsească propria
familie în favoarea alteia. Similar, 12% dintre copii se bucură foarte rar sau niciodată de
formele fizice de manifestare a afecțiunii părinților (îmbrățișări, mângâieri).

Traumele din copilărie și reglarea emoțională

Capacitatea de reglare a emoțiilor este un posibil mediator al relației dintre traume din
copilărie și dezvoltarea ulterioară a afecțiunilor psihice cum ar fi depresie și anxietate.
Studiile anterioare au sugerat că, capacitatea de reglare a emoțiilor este dezvoltată la
începutul vieții în contextul schimburilor emoționale între parinte și copil (Feldman și
Greenbaum, 1997). calitatea acestor schimburi emoționale fiind un factor important în
capacitatea de reglare emotionala la varsta adulta (Cole et al., 2004).
Se pare că traumele copilăriei perturbă dezvoltarea capacității de a regla emoțiile într-o
manieră sănătoasă. Traume din copilărie, în special traume interpersonale repetate între figura
de atasament și copilul, interferează cu dobândirea abilităților adecvate de reglare a emoțiilor
(Burns et al., 2010; Cicchetti și Rogosch, 2009). Conform studiului lui Huh si colab. (2017),
Persoanele care au raportat experiente traumatice in copilarie au avut tendinta de a folosi mai
mult strategii dezadaptative de reglare a emotiilor care au mediat relatia dintre experienta
traumatica si simptomele actual de depresie/anxietate.Teoria biosociala si teoria
atasamentului afirma tocmai ca experienta traumatica timpurie, in special cu un parinte,
creeaza un mediu care invalideaza emotiile (Reebers,2008). In plus, experientele
traumatizante cu figura de atasament duc la formarea unuia dintre stilurile de atasament
insecurizant, iar acest fapt impreuna cu invalizarea mediului pot determina utilizarea
strategiilor dezadaptative precum reprimarea sau evitarea emotiilor negative. In acest mod
apare o vulnerabilitate la disfunctii psihologice precum depresia si anxietatea in viata de
adult.
Asadar, traumele suferite in copilarie isi pun amprenta asupra viitorului adult,
predispunandu-l la o mai mare probabilitate de a dezvolta anumite tulburari psihice, iar
netratarea lor poate accentua si perpetua efectele negative in viata de adult.

Abuzul asupra copiilor în mediul familial dăunează grav și pe termen lung, aducând
prejudicii atât în viața personală a subiectului, cât și societății din care acesta face parte și în
care va activa, la vârsta adultă din ce în ce mai mult.
Astfel că, există diverse modalități de intervenție care sunt menite să amelioreze
această problemă de mare interes. În primă fază, prevenția preîntâmpină problema abuzului
asupra copiilor, astfel încât să se evite situațiile alarmante. Mai apoi, există programe de
intervenție care vizează subiectul care a suferit de abuz, pentru a-și putea recăpăta încrederea
și pentru a rezolva problemele adiacente pe care abuzul le-a produs. În ultimă fază, deoarece
acest subiect intră sub incidența legii penale, există legi bine stabilite care reglementează
drepturile copilului, însă în cazul cărora diferite organizații specializate pe această filiera vin
cu propuneri de schimbări de lege ori cu politici publice pe care le înaintează autorităților
pentru a împuternici și mai adânc drepturile deja fundamentate, în vederea creșterii continue a
calității vieții copiilor.

Intervenții:
1. Prin prevenție
O prima formă de prevenție s-ar putea realiza prin intermediul sistemului de asistență
socială, împreună cu datele furnizate de instituțiile de profil, pentru a se putea identifica
problemele și neajunsurile cu care se confruntă familia pentru a se putea aborda corect
cazurile și a le soluționa optim, într-un timp scurt.
Altă forma de prevenție poate fi informarea masivă și psihoeducarea prin
conștientizare a părinților cu privire la prejudiciile grave pe care le are abuzul de orice tip în
viața unui copil, profitând de cursurile gratuite pe această temă pe care le pun la dispoziție
Direcțiile de Asistență Socială și Protecția Copilului din cadrul fiecărui județ al țării.
Utilizarea mass-media pentru a promova campanii naționale de informare și
conștientizare cu privire la repecursiunile de ordin legal, social, uman, psihic, fizic,
educaţional, relaţional şi cognitiv asupra copilului în ceea ce privește abuzul.
Efectuarea serioasă a orelor de consiliere din școli de către cadre abilitate în domeniu
(asistent social și psiholog) pentru a putea depista din timp cazurile de abuz.
Contribuția statului prin alocarea de fonduri suplimentare care să ajute și să dezvolte
această filieră care se ocupă de cazurile de abuz, în vederea creșterii calității serviciilor și,
totodată, educarea și pregătirea permanentă a cadrelor abilitate în a se ocupa activ de
soluționarea cazurilor de abuz.
Creșterea numărului personalului (psihologi și asistenți sociali) în diferite instituții (de
exemplu, spitale de copii) pentru a putea depista, printr-o verificare permanentă a stării
copiilor, acele cazuri de abuz pe care nu le semnalează cineva în mod expres.
 Crearea unor servicii separate care să se ocupe de cazurile aflate în lucru, dar și de
cazurile soluționate, pentru organizarea muncii și pentru a evita reapariția diferitelor forme de
abuz.
Promovarea prin diferite mijloace și contexte la care copilul ia parte, a Drepturilor
Copilului și a posibilităților de care copilul dispune pentru a solicita și a primi gratuit ajutor
specializat.
Altă modalitate de intervenție ar putea fi realizarea la nivel național a cât mai multe
proiecte pe fonduri europene care se ocupa de prevenirea și combaterea abuzului asupra
copiilor.
Crearea unui sistem de baze de date național care să fie actualizat constant și care să
cuprinda informații despre cazurile soluționate și statisticile ce pot decurge din acestea, in
vederea îmbunătățirii intervenției asupra copiilor ce au suferit de abuz, a rezolvării acestor
cazuri și a monitorizării lor.
O potențială forma de prevenție ar fi implicarea statului în angajarea mai multor
specialiști din ariile conexe subiectului de abuz asupra minorilor (sociologi, asistenţi sociali,
psihologi, psihiatrii, medici din aria medicinei primare şi pediatrice, jurişti, educatori) pentru
a depista acele situații ce nu pot fi prevăzute, dar care pot constitui piedici semnificative în
soluționarea cazurilor în cazul în care nu sunt depistate și tratate cu acuratețe și în timp util.

2. Prin remediere
Pentru a trata problemele pe care abuzul le-a adus în viața minorului pe diferite
paliere, cum ar fi cel personal, social, cognitiv sau emoțional, este nevoie să se recurgă la
intervenții psihologice care să lucreze asupra tuturor acestor paliere și să intervină, treptat și
organizat în vederea rezolvării prejudiciilor acumulate de către minor.
În acest sens, este important de amintit faptul că intervenția psihologica se va efectua
în urma stabilirii unor programe de intervenție care să țină cont de diagnosticul pacientului,
de particularități personale cum ar fi nevoile acestuia, de vârstă și nu în ultimul rând, de
trasăturile psihosociale ale copilului.
Prin ședințele de consiliere, care au în principal scop de optimizare, copilul va învăța
strategii de autocunoaștere, de dezvoltare personală, toate premergând procesul de rezolvare a
problemelor emoționale, cognitive și de comportament pe care minorul le-a acumulat în urma
abuzului. Consilierea poate fi, totuși, individuală sau de grup, împreună cu familia, în care se
conturează și situații de informare a părinților cu privire la posibilitățile de reintegrare a
acestora în mediul de tip familial. Echipa care desfășoară activitatea de consiliere vine în
ajutorul copiilor cu tehnici optime de implementare a programelor de recuperare, care
contribuie, totodată, la educarea pacienților cu privire la importanța continuității activităților
desfășurate în cadrul ședințelor.
Există mai multe tipuri de intervenții care se pot aborda în soluționarea cazurilor de
abuz al copiilor. Dintre acestea, literatura menționează psihoterapia, psihoterapia suportivă,
analiza tranzacțională, terapia integrativă, terapia cognitiv-comportamentală, tehnici de
relaxare. În funcție de problema psihoemoțională a copilului, victimă a abuzului, se alege și
se aplică cea mai optimă abordare, care are potențial cât mai crescut de succes.
În ceea ce privește abuzatorii, aceștia sunt consiliați în sensul în care să ajungă să
înțeleagă gravitatea faptelor lor și sa și le asume, pentru a preveni perpetuarea acelor
comportamente abuzive. Abuzatorii învață în cadrul ședințelor de terapie cum să dezvolte
capacitatea de empatie cu victima, faptul că minorii au nevoie, mai ales în cadrul familial, să
li se recunoască valorile, au nevoie să fie recompensați pentru realizările lor. De asemenea, se
încearcă să se dezvolte împreună cu abuzatorii sentimente de înțelegere, comportamente de
ajutorare și sprijin și, foarte important, se dezvoltă capacitatea de găsire de soluții în situații
problematice, împreună cu copiii, cu tact și răbdare, nicidecum cu violență și abuz de orice
fel.

3. Prin noi politici publice

Una dintre cele mai puternice organizații din România care construiește programe
sociale, politici publice și practici solide în beneficiul copiilor din țară este Salvați Copiii.
Aceasta a propus, la finalul anului 2021 o nouă politică publică care se adresează copiilor
care suferă de abuz. Ei au menționat că din punct de vedere al datelor sociologice după
efectuarea mai multor analize, autoritățile au obligația de a evalua, în prima parte a anului
2022 impactul Strategiei naţionale privind promovarea egalității de șanse și de tratament între
femei și bărbați și prevenirea și combaterea violenței domestice pentru perioada 2018-2021,
strategie care face referire la dreptul fundamental al copilului de a fi protejat împotriva
oricărui tip de violență.
De asemenea, prin această cerere, Salvați Copiii propune ca pentru respectarea
principiului constituțional al interesului superior al copilului, o viitoare strategie privind
violența să facă referire exclusiv la copii și mediile sociale în care violența îi poate afecta. De
asemenea, menționează că această strategie ar trebui să cuprindă obiective și măsuri sociale
conform datelor științifice la care avem acces în momentul de față și, totodată, analizele de
nevoi la nivel național, regional. Prevede și necesitatea trasării clare a responsabilităților ,
cuantificabile ale autorităților și chiar și bugete aferente activităților propuse.
Această strategie, conform Salvați Copiii, trebuie să integreze documentul
internațional al OMS – INSPIRE: Șapte strategii pentru a pune capăt violenței împotriva
copiilor, elaborat în 2016. Această strategie este un pachet de domenii de intervenție care au
atribuite obiective specifice, menite să reducă semnificativ fenomenul abuzului asupra
copiilor.
Strategia 1 - Aplicarea legii. Obiectiv: Asigurarea aplicării legii pentru prevenirea
comportamentelor violente, reducerea consumului excesiv de alcool și limitarea accesului
tinerilor la arme.
Strategia 2 - Norme și valori. Obiectiv: Consolidarea normelor și valorilor care susțin
relațiile nonviolente, benefice, caracterizate prin respect și echitate de gen în rândul tuturor
copiilor și adolescenților.
Strategia 3 - Medii sigure. Obiectiv: Crearea și menținerea unui mediu sigur în cluburi
sportive, pe străzi și în alte locuri unde copiii și tinerii se întâlnesc și își petrec timpul.
Strategia 4 - Sprijin pentru părinți și îngrijitori. Obiectiv: Reducerea practicilor parentale
dure și crearea unor relații pozitive părinte-copil.
Strategia 5 - Venituri și consolidare economică. Obiectiv: Îmbunătățirea securității și
stabilitățiieconomice a familiilor, reducerea maltratării copiilor și a violenței asupra
partenerului de viață.
Strategia 6 - Servicii de intervenție și asistență. Obiectiv: Îmbunătățirea accesului la servicii
medicale, de consiliere, de asistență socială și de asistență juridică de calitate pentru toți
copiii care au nevoie de ele – inclusiv pentru raportarea violenței – în vederea reducerii
impactului pe termen lung al violenței.
Strategia 7 - Educație și abilități sociale. Obiectiv: Creșterea accesului copiilor la o educație
mai eficientă, caracterizată prin echitate de gen, și la pregătire socio-emoțională, precum și
asigurarea unui mediu școlar sigur, propice dezvoltării.
Bibliografie

Bonea, G. V. (2017). Abuzul asupra copilului. Calitatea vieţii, 28(3), 267-282.

Gherguţ, Alois. (2011). Evaluare şi Intervenţie Psihoeducaţională: Terapii Educaţionale,
Recuperatorii şi Compensatorii. Iaşi: Editura Polirom.
Howe, D. (2005). Child abuse and neglect: Attachment, development and intervention.
Ionescu, Ş. (2001). Copilul maltratat. Evaluare, prevenire şi intervenţie, Editura Fundaţia
Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti.
World Health Organization. (2021). European regional status report on preventing violence
against children 2020.
Studiu Național Salvați Copiii – Abuzul asupra copilului. Link:
https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/files/4e/4ec2ae6f-15db-4426-84d2-57139882a2c8.pdf
WHO, INSPIRE: Seven strategies for Ending Violence Against Children, 26 October 2016.
Link:
https://www.who.int/publications/i/item/inspire-seven-strategies-for-ending-violence-against-
children
Jouriles, E. N., McDonald, R., Slep, A. M. S., Heyman, R. E., & Garrido, E. (2008). Child
abuse in the context of domestic violence: Prevalence, explanations, and practice
implications. Violence and victims, 23(2), 221-235.
Rada, C. (2014). Violence against women by male partners and against children within the
family: prevalence, associated factors, and intergenerational transmission in Romania, a
cross-sectional study. BMC Public health, 14(1), 1-15.
Levey, E. J., Gelaye, B., Bain, P., Rondon, M. B., Borba, C. P., Henderson, D. C., &
Williams, M. A. (2017). A systematic review of randomized controlled trials of interventions
designed to decrease child abuse in high-risk families. Child Abuse & Neglect, 65, 48-57.
Haugaard, J. J., & Emery, R. E. (1989). Methodological issues in child sexual abuse research.
Child abuse & neglect, 13(1), 89-100.
Burns, E. E., Jackson, J. L., & Harding, H. G. (2010). Child maltreatment, emotion
regulation, and posttraumatic stress: The impact of emotional abuse. Journal of Aggression,
Maltreatment & Trauma, 19(8), 801-819.
Huh, H. J., Kim, K. H., Lee, H. K., & Chae, J. H. (2017). The relationship between childhood
trauma and the severity of adulthood depression and anxiety symptoms in a clinical sample:
The mediating role of cognitive emotion regulation strategies. Journal of affective disorders,
213, 44-50.
STUDIU PRIVIND INCIDENȚA VIOLENȚEI ASUPRA COPIILOR 2021- Salvați Copiii
Link:https://www.salvaticopiii.ro/sci-ro/media/Documente/Studiu-violenta-asupra-copilului-S
alvati-Copiii-2021_1.pdf
RĂDULESCU, SORIN M., (2001) Sociologia violenţei (intra) familiale: victime şi agresori
în familie, Bucureşti, Editura Lumina Lex.
Fischer, G., Riedesser, P., & Melnicu, R. (2001). Tratat de psihotraumatologie. Editura Trei.