Efectele violenţei în familie

asupra copiilor.
Victoria Panu
Gr. 51 PCCP
Cuprins
1. Introducere
2. Violenta in familie. Notiuni generale.
3. Forme de violenta in familie
4. Violența emotională
5. Rolul familiei
6. Varsta copiilor si efectele violentei 
7. Studii privind cauzele și incidenţa fenomenului de violenţă asupra
copiilor în cadrul familiei.
8. Bibliografie
 1. Introducere
Copiii care au fost abuzați sau neglijați au de multe ori întârzieri de
dezvoltare, au dificultăți de învățare și au note mici la școală. E posibil
ca acești copii să aibă o stimă de sine scăzută și să sufere de depresie
ceea ce, poate duce, în cazuri extreme, la comportamente riscante sau
auto-vătămare.
Copiii care sunt martori la acte de violență pot avea tulburări
asemănătoare. Copiii care au crescut într-o familie sau într-o
comunitate violentă au tendința de a internaliza violența ca pe o
metodă de soluționare a disputelor, repetând modelul de abuz și
violență asupra propriilor soți, parteneri și copii.
Pe lângă efectele dramatice asupra indivizilor și familiilor, violența
împotriva copiilor are un cost important din punct de vedere social și
economic – de la ratarea unui potențial la productivitate redusă.
 Comportamentul care trebuie abordat este utilizarea de către
părinți a pedepselor, atât fizice, cât și verbale sau psihologice pentru
disciplinarea copiilor. Pentru a realiza dreptul tuturor copiilor de a fi
protejați de orice formă de violență și pentru a le oferi cele mai bune
condiții de dezvoltare emoțională în cadrul familiei, părinții trebuie
sprijiniți să adopte metode de disciplinare pozitivă și să își construiască
strategii de răspuns constructiv la comportamentele nedorite ale
copiilor.
La prima vedere, lucrurile nu par foarte complicate. Teoretic, dacă
părinții primesc informațiile de care au nevoie, ei își pot schimba
comportamentul. Din păcate, acest comportament al părinților nu
poate fi izolat de o serie de credințe ale adulților care justifică aplicarea
de pedepse copiilor.
 Părinții pedepsesc „pentru că este nevoie”, „pentru că ni se suie [copiii] în
cap”, „pentru că nu-și văd lungul nasului”, „pentru că altfel nu mă înțeleg cu
ea”, „pentru că sunt răi [copiii]”, pentru că trebuie „să ne impunem în fața
lor”, pentru că „altfel nu ne ascultă”, sau, uneori, „pentru că altfel nu ne
respectă”.
Părinții pedepsesc pentru că „bătaia e ruptă din rai” și „unde dă mama
crește”.
Părinții pedepsesc pentru că, la rândul lor, au fost disciplinați cu ajutorul
pedepselor „și nu am pățit nimic”.
Părinții strigă la copii, îi amenință sau îi umilesc pentru că „vorba n-a
omorât pe nimeni”. Chiar și o palmă e nevinovată dacă „nu-i dai la cap”.
Cu alte cuvinte, adulții justifică pedepsele prin prisma unor norme
culturale și sociale, extrem de răspândite și perpetuate din generație în
generație prin repetarea modelului familial patriarhal și, implicit, a unui model
tradiționalist și conservator de creștere a copiilor.
 Păreri încetățenite conform cărora ”copiii
sunt răi” incriminează copilul în mod
nejustificat. În marea lor majoritate, actele
„rele” comise de copii cu intenție au în spate o
motivație asupra căreia de multe ori părinții nu
se apleacă. Analizată în profunzime, această
motivație poate aduce la suprafață spaime,
temeri sau nevoi ale copiilor care, odată
rezolvate, pot înlătura conflictele cu adulții.
Pe de altă parte, comportamentul părinților
este favorizat de alte credințe, precum cea
care spune că „în familia omului nu te bagi”. Cu
alte cuvinte, există un tabu al relațiilor sociale,
care nu permite celor din afară să se implice în
problemele de familie.
 Astfel pe de o parte, oamenii nu cred că este de datoria lor să ia
atitudine împotriva abuzatorilor părinți atunci când sunt martorii unui
act de violență împotriva unui copil iar, pe de altă parte, se tem că
intervenția lor ar putea rămâne fără rezultat sau că ar putea fi, la rândul
lor, agresați.
În concluzie, comportamentul violent al părinților nu trebuie și nu
poate fi abordat izolat. Nu numai părinții trebuie informați cu privire la
efectele violenței asupra copiilor și la metodele de disciplinare pozitivă,
ci și ceilalți membri ai comunității. Atunci când toată lumea va fi
conștientă că disciplinarea prin forță fizică sau agresiune verbală este
nocivă și trebuie să se ia atitudine împotriva ei, vom putea avea
siguranța ca suntem pe drumul cel bun.
 2. Violenta in familie. Notiuni generale.
Violența reprezintă ameninţarea sau
utilizarea intenţionată a forţei fizice sau a
puterii asupra sinelui, altuia sau asupra unui
grup ori comunităţi, care antrenează sau
riscă puternic să antreneze un traumatism,
un deces, o alterare psihologică, o dezvoltare
precară sau privaţiuni.
Formele violenței (OMS, 2002)
•fizică
•sexuală
•psihologică
•privaţiuni
•neglijenţa
 3. Forme de violenta in familie
Violența împotriva copiilor acasa și în familie :
Violența asupra copiilor foarte mici: poate cauza probleme de
sănătate pe termen lung/moartea.De exemplu, zgâlțâirea unui bebeluș
poate duce la leziuni ale creierului sau la moartea acestuia.
Violența fizică: În cea mai mare parte, violența fizică asupra copiilor
nu duce la moarte sau vătămare de durată. Este adesea întrebuințată
pentru a-i face pe copii sa fie cuminți. Tratament și pedepse aspre se
aplică peste tot în lume. Dar copiii spun că ar prefera măsuri de disciplină
fără pedepse fizice sau umilitoare.
Neglijența: Aceasta înseamnă că familiile nu acordă suficientă atenție
copiilor, nu le asigură minimul necesar pentru a crește în siguranță și
sănătoși și nu îi apară de pericole. Fetele și copiii cu dizabilități sunt cei
mai expuși la riscul neglijenței.
 Violența sexuală: Copiii sunt forțați să aibă relații sexuale, sunt
hărțuiți sau atinși în feluri care îi fac să se simtă prost, mai ales de
bărbații și băieții din familie.
Căsătoria prematură are loc atunci când fetele sunt lăsate sau
obligate să se căsătorească înainte de a împlini vârsta legală, uneori cu
bărbați mai în vârstă. Ele se pot confrunta apoi cu violența, inclusiv
relații sexuale forțate.
Violența domestică: Mulți copii sunt martori la violența domestică
din casa lor, de obicei violența între părinți. O astfel de violență poate
influența negativ modul în care se simt copiii, cum se dezvoltă și cum se
poartă cu alți oameni pe parcursul vieții. Acolo unde există violență față
de femeile dintr-o familie, există adesea și violență față de copil.
Părinții, părinții vitregi, asistenții maternali, frații și surorile, rudele și
alte persoane care au copii în îngrijire se pot face vinovați de violența
asupra copiilor acasă.
 4. Violența emotională
Deseori, familiile folosesc violența emoțională ca și violența fizică pentru a-i
pedepsi pe copii. Insultele, apelativele urâte, amenințările, izolarea sau respingerea
unui copil sunt toate forme de violență.
Orice intervenție pe reducerea riscurilor de expunere la violență a copilului trebuie
să pornească de la realitatea că violența emoțională este, pe de o parte, mai des
întâlnită decât cea fizică, iar pe de altă parte, lasă urme adânci pe perioade
îndelungate, adesea îngropate în subconștientul adultului – care va repeta, fără să își
dea seama, aceleași comportamente care l-au afectat atât de mult pe el însuși în
copilărie.
Violența emoțională este una dintre cele mai puțin recunoscute forme de violență
împotriva copiilor. Pe de altă parte, este una dintre cel mai des întâlnite forme de
violență și include: sperierea, terorizarea, amenințarea, exploatarea, respingerea,
izolarea, ignorarea, insultarea, umilirea sau ridiculizarea copilului. A nu-i oferi unui
copil răspunsul afectiv de care are nevoie, a-i neglija nevoile de sănătate sau de
educație, a-l expune violenței domestice, precum și a-l supune intimidării, terorizării
psihologice, umilirii și hărțuirii sunt, de asemenea, clasificate ca fiind acte de violență
emoțională.
 Deși suferința sau daunele de ordin emoțional rezultă cel mai
adesea în urma actelor de violență fizică sau sexuală, copiii sunt, de
multe ori, victime ale violenței verbale sau psihologice. Violența
emoțională împotriva copiilor este cel mai adesea un act al adulților cu
care copiii au o relație personală strânsă sau de care copiii sunt atașați
emoțional.
Părinții și cei care au copiii în grijă sunt, de fapt, cei care comit cel
mai des abuzuri emoționale asupra copiilor.
În afara unor studii sporadice realizate în unele țări, violența
emoțională rămâne un subiect puțin analizat în profunzime și, din
păcate, nu există statistici relevante. Această situație poate fi atribuită
în mare parte faptului că toate manifestările posibile ale violenței
emoționale sunt foarte dificil de conceptualizat și operaționalizat, iar
multitudinea de ramificații ale acestora foarte greu de cuantificat.
 Consecințe pe termen scurt și lung ale
violenței emoționale
Spre deosebire de abuzul fizic, ce lasă urme
pe corpul unui copil, violența emoțională este
mai subtilă și este mai greu de identificat, atât
de victimă, cât și de alte persoane. Cu toate
acestea, consecințele sale sunt la fel de
devastatoare. Adesea, copiii care sunt supuși în
mod repetat la acte de violență emoțională
cresc cu credința că e ceva în neregulă cu ei.
Acești copii internalizează cuvintele negative și
acțiunile de agresiune împotriva lor și ajung să
dea vina pe ei înșiși pentru abuzul la care sunt
supuși.
 Cercetările au arătat că expunerea în copilărie
la abuz emoțional are o serie de efecte pe
termen lung, care îi afectează și la maturitate.
Acestea includ printre altele: depresie, anxietate,
stres posttraumatic, stimă de sine redusă, izolare
și înstrăinare de alte persoane, dificultăți de
atașament și de relaționare.
Mai mult, un studiu a arătat că efectele
violenței emoționale sunt diferite în funcție de
forma de violență: copiii care sunt terorizați în
mod repetat de cei care îi au în grijă dezvoltă la
maturitate probleme somatice și de anxietate,
iar cei care sunt ignorați sau umiliți pot dezvolta
tulburări de personalitate de tip ”borderline”.
 5. Rolul familiei
Familia reprezintă contextul fizic şi social ce asigură copilului
resursele necesare pentru a creşte, a se dezvolta şi a se maturiza şi în
final a duce mai departe viaţa, prin modul în care va fi părinte cu proprii
copii.
   Evenimentele traumatizante provoacă un nivel crescut de cortizon
în corpul copilului, ceea ce modifică specific echilibrul neuroendocrin
care influenţează întreaga dezvoltare şi stare de sănătate fizică.
Cercetările în domeniul fiziologiei stresului arată faptul că unii hormoni
de stres și cortizonul, stimulaţi de evenimentele traumatice petrecute
în familie, modulează energia şi activitatea mentală cu scopul de a găsi
soluții la problemele psihosociale. Copiii care se nasc şi sunt crescuţi de
mame singure, lipsite de o reţea socială de sprijin, dezvoltă şi ei un
profil anormal al cortizonului, acompaniat de numeroase probleme de
sănătate.
  
6. Varsta copiilor si efectele violentei 
 Copilul este victimă indirectă şi adeseori
directă a violenţei domestice; efectul
participării copiilor la scenele de violenţă
dintre părinţi este condiţionat de numeroşi
factori, un factor major fiind vârsta copilului în
concordanță cu capacitatea lui de a prelucra
evenimentele cognitive traumatizante la care
este martor sau ţintă directă.
În majoritatea cazurilor de violenţă în familie,
copiii sunt atât martori cât şi ascultători fideli,
confidenţi ai victimei precum şi victime
directe ale abuzului din partea părinţilor.
Copiii sugari cu vârsta de până la un an sunt cei mai puţin capabili să
înţeleagă ceea ce se întâmplă. Acest lucru determină părinţii inconştienţi
să nu vadă pericolul în care se află copilul mic, afișând un comportament
violent deschis, fără a se preocupa de ceea ce se întâmplă cu copilul. Spun:
„el e mic, nu înţelege…” ceea ce este adevărat, însă aceşti copii de vârstă
mică, martori la violenţe între părinţi, se disting printr-o stare de sănătate
precară, tulburări de somn şi plâns excesiv.
   În relaţia cu copilul, mama-victimă nu mai poate veni în întâmpinarea
nevoilor emoționale ale copilului. Construirea ataşamentului, a cărui
perioadă sensibilă va începe în jurul vârstei de 6 luni, va fi profund
afectată. Şi asta nu doar din cauza stărilor intense de spaimă ale copilului,
ci mai ales din cauza indisponibilităţii emoționale a unei mame care
trăieşte anxietatea unei relaţii ameninţătoare cu partenerul de viaţă.
Emoţiile negative ale mamei au un ecou intens negativ în starea copilului.
 În al doilea an de viaţă al copilului, din punct de vedere cognitiv se structurează
relaţia cauză-efect şi se dezvoltă gândirea simbolică. Expresiile emoționale ale celor
dragi induce copilului stări de indispoziţie cu atât mai profunde, cu cât persoanele
sunt mai semnificative pentru el. La această vârstă, expuşi fiind la scenele de mânie
dintre părinţi, copiii nu mai pot rămâne pasivi, ci fac eforturi pentru a se implica în
conflictul dintre părinţi.
     În al treilea an de viaţă, copiii au reacţii intense de supărare atunci când
adulţii interacționează cu mânie. O reacţie comună a copiilor de vârsta aceasta este
de a-şi duce mâinile la urechi, a-şi astupa urechile pentru a nu mai auzi ţipetele celor
dragi. De asemenea, acum vor începe să manifeste comportamente violente în
relaţiile cu copiii de aceiaşi vârstă. Deja apar reacţii diferite la fete şi băieţi: în timp
ce băieţii se comportă mai violent la supărare, fetele se manifestă cu o profundă
tristeţe, disperare, izolare.
   Efectele globale, vizibile asupra copiilor care cresc la această vârstă cu părinţi
cu violenţă în cuplu sunt: boli frecvente, timiditate exagerată, neîncredere în ei
înşişi, probleme de comportament printre ceilalți copii de vârsta lor, bătăi, certuri,
ţipete, plâns.
  Adolescenţii devin capabili să înțeleagă ceea ce trăiesc şi la ce au fost
expuşi în familie. În plus, ei se deschid către grupul de prieteni, către şcoală.
Ei știu că sunt moduri diferite de a simţi, gândi, acţiona,dar duc cu ei un
handicap: sunt mai puţin capabili, comparativ cu colegii lor de-o vârstă, de a
interacţiona pozitiv. Această condiţie specială a lor determină şi prieteniile. Ei
se simt adesea respinşi de ceilalți. Își vor căuta prieteni cu experienţe
asemănătoare şi adesea se vor afilia la grupuri cu comportamente agresive.
Agresivitatea, respingerea şi delincvenţa se suprapun în mare măsură în cazul
adolescenţilor.
     Între 20% şi 40% dintre adolescenţi cu violenţă cronică au fost expuşi
violenţei în familie. Unii adolescenţi (băieţii) îşi manifestă frustrările prin
comportamente violente faţă de fraţi şi surori sau chiar faţă de părinţi, mai
ales mamă. Există cercetări care arată că un mare număr al bărbaţilor violenţi
în cuplu şi femeile-victime ale violenţei în cuplu provin din familii violente
unde au fost martori la astfel de relaţii, încărcate de violenţă, între părinţii lor.
7. Studii privind cauzele și incidenţa fenomenului de violenţă asupra
copiilor în cadrul familiei.
Pentru planificarea mai eficientă a eforturilor în domeniul prevenirii și
combaterii violenţei faţă de copii, în 2006-2007, în parteneriat cu
Ministerul Educaţiei și Tineretului și cu Ministerul Protecţiei Sociale,
Familiei și Copilului și cu sprijinul UNICEF, au fost efectuate două studii:
• Studiul privind răspunsul statului la cazurile de violenţă faţă de copii,
realizat de ONG-ul Gender-Centru și
• Studiul privind violenţa faţă de copii, efectuat de IMAS-Inc. –
Institutul de Marketing și Sondaje.
Scopul acestor studii este de a oferi o imagine detaliată despre
frecvenţa, cauzele și incidenţa fenomenului de violenţă asupra copiilor
în cadrul familiei.
METODOLOGIA DE STUDIU ÎN CAZUL COPIILOR
• Eșantion: 1629 de elevi, reprezentativ pentru copiii de vârste școlare
cuprinse între 10 și 18 ani din clasele a V-a – a XII-a.
• Tipul eșantionului: stratificat, probabilistic.
• Grupul-ţintă: elevi din clasele a V-a – a XII-a.
• Metoda de achiziţie a datelor: chestionar autoadministrat.
• Perioada de achiziţie a datelor: Sondajul de opinie a fost efectuat în
perioada noiembriedecembrie 2006.
METODOLOGIA DE STUDIU ÎN CAZUL PĂRINŢILOR
• Eșantion: eșantion reprezentativ de 630 de chestionare.
• Tipul eșantionului: stratificat, probabilistic.
• Grupul-ţintă: persoane în grija cărora sunt copii.
• Metoda de achiziţie a datelor: interviu face-toface.
• Perioada de achiziţie a datelor: sondajul de opinie a fost efectuat în
perioada noiembriedecembrie 2006
INCIDENŢA DIVERSELOR FORME DE ABUZ
Neglijare în familie
• Unul din zece copii din eșantionul general și patru din zece copii care
se autopercep foarte săraci recunosc că suferă de foame, pentru că nu
există mâncare suficientă în casă.
• Unul din zece copii din eșantionul general și trei din zece copii care se
autopercep foarte săraci consideră că sunt neglijaţi și că nimeni nu are
grijă de ei.
• Neglijarea părintească are un impact negativ asupră adaptării
copilului la școală.
• Copiii care suferă de neglijare emoţională acasă au un risc mai mare
de a fi abuzaţi de către profesori și de a deveni victime ale abuzului
sexual.
Abuz emoţional/psihologic în familie
• Trei din zece copii recunosc că părinţii le controlează orice mișcare.
Mai pregnant aceasta se observă în cazul copiilor din familii cu un nivel
scăzut de trai sau monoparentale.
• Doi din zece copii apreciază că în familia lor ei sunt supuși violenţei
verbale (sunt numiţi cu tot felul de cuvinte umilitoare).
• Unul din zece părinţi recunosc că abuzează emoţional/psihologic
copiii (ameninţă, interzic diverse activităţi etc.).
• Șapte din zece copii intervievaţi apreciază că sunt sprijiniţi de părinţi
în ceea ce fac. Acest lucru se întâmplă într-o măsură mai mare în cazul
fetelor comparativ cu al băieţilor (77% dintre fete spun că sunt sprijinite
de părinţi, faţă de 72% dintre băieţi) sau al elevilor de gimnaziu faţă de
liceeni și al celor din mediul rural comparativ cu mediul urban.
Abuzul fizic/bătaia în familie
• 25% din copii recunosc că sunt bătuţi de propriii părinţi dacă nu-i ascultă. Cel
mai mult s-au identificat cu acest scenariu copiii proveniţi din familii cu stare
materială evaluată ca fiind foarte proastă. Subiecţii studiului consideră că părinţii
își bat copiii mai ales pentru: fumat, consum de alcool, absenţe nemotivate de la
școală.
• 7% din părinţi recunosc că își pălmuiesc copiii atunci când aceștia greșesc, iar
4% că îi bat cu diverse obiecte.
• Doar 5% din părinţi, văzând un părinte care își bate copilul, ar raporta un astfel
de caz la poliţie.
• În medie, copiii sunt certaţi mai frecvent comparativ cu generaţia părinţilor lor,
acest tip de comportament fiind preluat de la o generaţie la alta.
• Violenţele asupra copiilor, deși se întâmplă cu o frecvenţă medie redusă, au loc
și acum aproape în aceeași măsură ca și în cazul generaţiei anterioare.
• Băieţii suferă mult din cauza violenţei fizice în familie.
Munci casnice forţate
• Patru din zece copii spun că mai des (7%) sau uneori (36%), atunci
când se întorc de la școală, sunt puși la o serie de treburi gospodărești
și nu mai au timp nici pentru joacă, nici pentru prieteni și, uneori, nici
pentru teme.
• Copiii care spun despre familiile lor că nu au bani nici pentru mâncare
se regăsesc în proporţie de 60% în această situaţie.
• Doi din zece părinţi recunosc că copiii sunt puși să muncească (la
câmp, să îngrijească de alţi copii etc.). La sate trei din zece părinţi fac
acest lucru.
• Semnificativ este că copiii implicaţi prea mult în munca casnică au mai
puţini prieteni și sunt mai puţin adaptaţi la școală.
Abuzul sexual
• Unul din zece copii recunoaște că a fost implicat de adulţi în
vizionarea filmelor pornografice.
• Unul din zece copii a recunoscut că a fost abuzat sexual/molestat.
• 5% din părinţi cunosc cazuri de abuz sexual asupra copiilor.
• Șapte din zece părinţi consideră că cazurile de abuz sexual trebuie
raportate la poliţie.
• Interesant de asemenea este că copiii abuzaţi (în comparaţie cu
opinia copiilor non-abuzaţi) cred că mai puţini copii suferă în același
mod și cunosc mai puţine cazuri concrete.
DISCIPLINAREA COPIILOR: CORECTARE A COMPORTAMENTULUI VERSUS
ABUZ
• Peste trei sferturi dintre părinţi declară că folosesc explicaţiile în
educaţie.
• Mamele își pălmuiesc copiii mai des decât taţii. Trei mame și un tată
din zece recurg la pălmuire în educarea copiilor.
Copii de 0-6 ani
• Cearta (critica) este cea mai frecventă
metodă de disciplinare utilizată de părinţii
cu copii de 0 - 6 ani. 14% dintre părinţii cu
copii din această categorie de vârstă
declară că își ceartă (critică) copiii pentru
a-i disciplina.
• Interdicţia de a se juca și ameninţarea că
nu i se vor cumpăra anumite lucruri sunt
metode folosite de unul din zece părinţi.
Copii de 7-10 ani
• Unul din cinci părinţi care au copii de 7 –
10 ani spune că își ceartă sau își critică
copiii.
• Interzicerea distracţiilor/hobby-urilor
sau a urmăririi unor emisiuni la televizor
pentru o anumită perioadă de timp și
ameninţarea că nu i se vor cumpăra
anumite lucruri sunt pedepse folosite de
aproximativ unul din zece părinţi.
Copii de 11-14 ani
• Cearta/critica, pentru această vârstă,
este cea mai utilizată metodă de către
16% dintre părinţi.
• Ameninţarea de a nu i se cumpăra
copilului anumite lucruri este o altă
metodă utilizată frecvent de o parte
dintre părinţii care au copii între 11 și 14
ani.
Copii de 15-18 ani
• Pentru copiii cu vârste cuprinse între 15
și 18 ani critica/cearta sunt metodele
folosite în general de către părinţi pentru
a li se corecta comportamentul.
• Unul din zece părinţi mai apelează și la
interzicerea distracţiilor/hobby-urilor pe
o anumită perioadă de timp, la
interdicţia de a ieși cu prietenii sau la
ameninţarea că nu i se va cumpăra un
anumit lucru.
Opinii:
• Doi din zece părinţi, mai des părinţii copiilor sub 10 ani, consideră că e
acceptabil să i se dea copilului o palmă atunci când acesta este
neascultător. Mai mult ca atât, patru din zece părinţi consideră că
bătaia este o măsură de educaţie eficientă și poate fi justificată.
• Totuși, peste 70% dintre părinţi se pronunţă pentru interzicerea prin
lege a pedepselor corporale aplicate de către părinţi copiilor.
Bibliografie
• https://www.unicef.org/romania/media/1321/file/Ghid%20de%20luc
ru%20cu%20familia%20%C8%99i%20comunitatea%20pentru%20prof
esioni%C8%99tii%20locali.pdf
• http://www.politialocalasector1.ro/media-foto-video/activitati/74-vio
lenta-in-familie-efectele-violentei-asupra-copiilor
• http://amicel.cnpac.org.md/files/violence_rom.pdf