Conflictele în familie 

sunt un fenomen destul de frecvent în ziua de azi. Conflictul poate fi considerat o

caracteristică obișnuită a instituțiilor sociale, este inevitabil și inevitabil. Acesta este motivul pentru care
conflictul ar trebui considerat un fragment natural al vieții de familie. Ar trebui să fie luată ca una dintre
manifestările interacțiunii umane naturale, întrucât în orice situație nu poate acționa distructiv asupra
unui cuplu. În unele cazuri, conflictele, dimpotrivă, sunt unul dintre procesele de bază care servesc la
păstrarea întregului.

Valoarea principală a conflictelor este considerată a fi faptul că lucrează pentru a preveni osificarea
sistemului, pentru a deschide calea către neoplasme și a progresa în relații. Conflictul este un fel de
stimulent care duce la transformări, este o provocare care necesită un răspuns creativ.

Cauzele conflictelor familiale

Multe persoane care se căsătoresc destul de des nu își dau seama că relațiile de familie nu doar trăiesc
împreună și au copii, ci și capacitatea, dorința de a se îngriji și de a se înțelege reciproc, de a da fericire.

Deci, din ce motive există un conflict psihologic în familie? O situație de conflict este o ciocnire de nevoi,
poziții, opinii, opinii, interese opuse și uneori ostile. Există mai multe cauze tipice comune care provoacă
situații de conflict în aproape orice familie. Acestea includ:

 puncte de vedere complet diferite asupra conviețuirii;

 nevoile nesatisfacute;

 adulter;

 beția unuia dintre parteneri;

 lipsa de respect față de parteneri;

 neparticiparea la viața și creșterea copiilor;

 egoismul soților;

 gelozie excesivă etc.

Cauzele enumerate ale situațiilor de conflict din viața de familie nu sunt în niciun caz toate cauzele
posibile care pot provoca certuri între parteneri. Cel mai adesea, într-o viață comună a jumătății slabe și
puternice a umanității, situațiile de conflict provoacă mai multe motive în același timp. Prin urmare,
toate conflictele ar trebui împărțite în două tipuri, fiecare depinzând de modul în care sunt rezolvate.

Primul tip este creativ, care constă într-un anumit nivel de toleranță unul față de celălalt, rezistență,
refuz de a umili și insulta. Conflictele creative includ căutarea cauzelor apariției situațiilor de conflict,
disponibilitatea reciprocă și capacitatea de a conduce un dialog, efortul de a modifica relațiile existente.
Rezultatul conflictelor creative vor fi stabilite relații de prietenie între parteneri. Rezultatul principal al
unor astfel de conflicte este un dialog constructiv. Puteți aplica în mod corect o zicală pentru o astfel de
comunicare încât adevărul se naște într-o dispută.
Conflictul psihologic distructiv în familie este nenumăratele insulte, umilințele soților unul de celălalt,
dorința de a jigni un partener, de a-l învăța sau de a-l învinovăți. Rezultatul unor astfel de conflicte este
pierderea respectului reciproc. Iar comunicarea dintre ei se transformă într-o datorie, o datorie și cel
mai adesea neplăcută, greoaie, ceea ce duce la destrămarea familiei.

Trebuie menționat că majoritatea conflictelor cu caracter distructiv apar din cauza comportamentului
impropriu al femeilor. Femeile au mult mai multe șanse decât bărbații să caute să le înfrângă, încercând
să se răzbune pe parteneri și să le învețe lecția. Acest lucru se datorează emoționalității și sensibilității
ridicate ale jumătății slabe ale umanității. Și, de asemenea, cu rolul stabilit al feminismului în viața de
familie, care a încetat de mult să satisfacă nevoile, ambițiile și aspirațiile femeilor.

Prin urmare, putem distinge următoarele motive principale pentru apariția conflictelor în familie:

 dorința unuia sau a ambilor parteneri de a realiza în căsătorie, în primul rând, nevoile proprii,
personale;

 nevoia nesatisfăcută de autorealizare și afirmare de sine;

 incapacitatea partenerilor de a comunica constructiv între ei, cu prietenii, rudele, tovarășii,

cunoscuții și colegii de muncă;

 aspirații materiale exorbitant dezvoltate ale unuia dintre soți sau ambii în același timp;

 dorința unuia dintre parteneri de a participa la viața de familie, menaj;

 stima de sine ridicata a unuia dintre parteneri;

nepotrivire a metodelor de educație sau a viziunilor despre educația unuia dintre parteneri;

 lipsa dorinței unuia dintre parteneri de a se implica în creșterea copiilor;

 diferențele în judecățile soților cu privire la esența rolurilor soției, mamei, soțului, tatălui, șefului
familiei;

 divergența opiniilor cu privire la rolul femeilor sau al bărbaților în viața de familie;

 așteptări fără bază și goale;

 neînțelegere, al cărei rezultat este dorința de a conduce un dialog comun sau de a interacționa
constructiv între ei;

 diferite tipuri de temperament între parteneri;

 incapacitatea sau dorința de a lua în considerare tipurile de temperament;

 neglijare intimă, gelozie excesivă sau trădare a unuia dintre soți;

 tulburări financiare sau tulburări domestice;

  diferențele de orientare spirituală, morală și valorică;

 obiceiuri proaste și consecințe conexe.

Există, de asemenea, motive private asociate cu caracteristicile unei anumite familii.

Conflicte într-o familie tânără

Pentru a reduce la minimum probabilitatea conflictelor la familiile nou-emergente cu caracter distructiv

și pentru a răspunde la întrebarea „cum să evităm conflictele în familie”, ambii parteneri trebuie să aibă
la nivel corespunzător pregătire motivațională, morală, socială, psihologică și pedagogică.

Pregătirea morală și socială reprezintă maturitatea civică. Criteriile pentru maturitatea civică sunt vârsta,
educația, prezența unei profesii, nivelul de moralitate, sănătatea și independența economică. Vârsta cea
mai favorabilă pentru căsătorie din punct de vedere al medicamentului este considerată a fi 20-22
pentru partea feminină a populației și 23-28 pentru bărbat, deoarece corpul masculin atinge maturitatea
deplină mai târziu decât cea feminină.

De asemenea, raportul dintre vârstele lor este considerat un punct important care ajută la adaptarea cu
succes a soților în căsătorie. Fragilitatea relațiilor de familie, copleșitoare, este observată în familiile în
care o femeie este mai în vârstă decât un bărbat. Puterea căsătoriei depinde de diferența de vârstă a
partenerilor. Cu cât persoanele în vârstă intră într-o căsătorie, cu atât un bărbat trebuie să fie mai în
vârstă decât o femeie. În plus, diferența maximă de vârstă a partenerilor nu trebuie să depășească 12
ani.

Nivelul moral al persoanelor tinere este unul dintre cei mai importanți factori în disponibilitatea lor
pentru căsătorie și formarea familiei. Moralitatea dezvoltată se manifestă în căsătoria căsătoriilor cu
semnificația socială a familiei, alegerea atentă a alesului, o atitudine serioasă față de căsătorie, un
sentiment de responsabilitate față de familie, respectul deplin pentru viitorul soț, rudele sale,
receptivitatea, comunicarea cu aceștia.

Voința și bunăstarea relațiilor de familie depind foarte mult de starea de sănătate a persoanelor
căsătorite. Un stil de viață sănătos contribuie la dezvoltarea spiritualității și a culturii morale a
individului, la întărirea relațiilor de familie, la menținerea relațiilor prietenoase și respectuoase cu
societatea din jur și, de asemenea, ajută individul să facă față dificultăților psihoemoționale și să reziste
la situații stresante care apar adesea în viața de familie.

Numeroase studii au arătat că criteriul securității locuințelor și a bunăstării materialelor nu afectează în

mod direct stabilitatea familiei. Cu toate acestea, locuințele și condițiile materiale precare pot agrava
adesea situațiile de conflict care apar din alte cauze. Pregătirea motivațională îmbină dragostea, ca
motiv principal pentru crearea unei familii, un sentiment de responsabilitate pentru familie, pregătirea
pentru independență, nașterea și creșterea copiilor, formarea personalităților autosuficiente din partea
lor.
Pregătirea psihologică constă în prezența unor abilități de comunicare dezvoltate, o poziție comună sau
o asemănare a opiniilor asupra vieții sociale și de familie, capacitatea de a crea un climat moral și psihic
sănătos în relații, constanța caracterului și sentimentelor, au format calități personale de voință
puternică. Atmosfera familială în care viitori soți s-au născut și crescut, în cea mai mare parte, determină
și modul în care soarta tinerei familii se dezvoltă în viitor, indiferent dacă se desparte sau nu.

Pregătirea pedagogică conține alfabetizare pedagogică, educație intimă, abilități economice și

economice. Alfabetizarea pedagogică a persoanelor care intră în căsătorie presupune cunoașterea
legilor care reglementează formarea copiilor, a metodelor de creștere a copiilor și a abilităților de
îngrijire a bebelușilor. Aptitudinile economice și economice implică capacitatea de a planifica și distribui
bugetul familiei, de a organiza timpul liber, de a crea confort și de a stabili viața.

Educația sexuală constă în stăpânirea cunoștințelor necesare despre relațiile sexuale între parteneri și
aspectele intime ale vieții unei persoane, despre cum să-și păstreze dragostea.

Prevenirea conflictelor în familie include o anumită pregătire a indivizilor pentru a trăi împreună.

Practic nu există familii fără conflicte, în special cele tinere. La urma urmei, o persoană este într-un
conflict constant chiar și cu ea însăși. Situațiile de conflict în relațiile de familie pot fi complet diferite. Ele
apar între soți, copii și conflictele generaționale în familie sunt, de asemenea, frecvente.

Conflictele dintre copiii din familie

Situațiile de conflict care apar într-o familie între copii sunt un fenomen destul de frecvent. Aproape
toate familiile se confruntă cu această problemă după apariția celui de-al doilea copil. Copiii intră în
conflict cu frații și surorile mai mari sau mai mici pentru a încerca să-și apere propria poziție și să atragă
atenția adulților și să îi atragă de partea lor.

De regulă, părinții intervin întotdeauna în conflictele dintre copii, încercând să-i împace. Totuși, deseori,
acest lucru nu face decât să înrăutățească situația. Părinții cred că au rezolvat problema, dar, de fapt,
copiii încetează pur și simplu să se certe în prezența lor. Aceasta deoarece adevărata cauză a conflictelor
nu a fost găsită și, prin urmare, nu este posibilă rezolvarea conflictului.

Cauzele comune ale conflictelor din copilărie sunt lupta pentru conducere printre alți copii, situația în
familie, precum și pentru atenția adulților. Ceartele dintre copiii dintr-o familie servesc ca un așa-numit
indicator al relațiilor de familie. Dacă se întâmplă des, atunci în relațiile de familie nu totul este bun. Mai
mult decât atât, disfuncția relațiilor de familie se exprimă nu numai în certurile dese între copii, ci și
între părinți înșiși. Conflictele generațiilor în familie sunt, de asemenea, un indicator viu al disfuncției
relațiilor.

Cu toate acestea, nu vă supărați cu privire la apariția situațiilor de conflict. La urma urmei, acestea sunt
inevitabile. Conflictele apar chiar și în cele mai fericite familii. Cu toate acestea, ele trec și sunt rezolvate
în moduri diferite.
Nu încercați să explicați certurile frecvente ale copiilor cu trăsături de caracter
sau agresiune ereditară a bebelușilor. La urma urmei, comportamentul copiilor depinde în mod direct de
circumstanțele și metodele specifice de educație aplicate de către părinți.

Prevenirea conflictelor familiale care apar între copii este ignorată de adulți. Într-adevăr, în majoritatea
cazurilor, cauza conflictelor din copilărie constă în așa-numita „muncă publică”. Și dacă un astfel de
„public” este absent sau nu răspunde, atunci conflictul în sine este ineficient. Prin urmare, nu are sens.

În mod firesc, părinților este destul de dificil să rămână indiferenți și să nu intervină atunci când copiii lor
se ceartă. Majoritatea adulților sunt pur și simplu convinși că, dacă nu intervin, atunci copiii cu siguranță
se vor strânge reciproc. Prin urmare, ei încearcă să reconcilieze părțile în război, adesea fără a se
aprofunda în cauzele unei asemenea ostilități. Foarte des, unul dintre copiii mai mari rămâne de vină.
Deci, singura soluție la conflictele familiale care apar între copii este să le ignorăm. Dacă încă vă este
teamă că copiii se pot răni reciproc, atunci îndepărtați-i obiecte periculoase și lăsați-i să rezolve singuri
problema. Copiii doar în cazuri rare se pot răni în mod deliberat unul pe celălalt, deoarece acesta nu este
scopul lor. Ei doresc doar să atragă atenția adulților, implicându-i în propriile certuri.

Rezolvarea conflictelor de familie

Natura constructivă a rezolvării conflictelor dintre soți depinde în primul rând de faptul că înțelegerea
prevalează între ei, fie că sunt ghidați într-o viață comună printr-un comportament care se bazează pe
capacitatea de a ierta și de a acorda.

Principala condiție pentru finalizarea constructivă a unui dialog controversat este în niciun caz să nu
obținem victoria unul asupra celuilalt. La urma urmei, este puțin probabil ca victoria să fie considerată o
realizare personală dacă se obține prin înfrângerea sau resentimentul unei persoane dragi. În orice
conflict, trebuie să vă amintiți că partenerul este demn de respect.

Cum să evitați conflictele familiale între soți? Trebuie să înțelegeți că conflictele sunt o parte integrantă
a vieții de familie, precum comunicarea, viața, timpul liber etc. Prin urmare, situațiile de conflict nu
trebuie evitate, ci să încercați să rezolvați constructiv. Când apar certuri, trebuie menținut un dialog
constructiv cu utilizarea unor fapte motivate, fără a utiliza categoricitatea, revendicările, generalizarea și
maximalismul. Nu este necesară implicarea persoanelor străine sau a membrilor familiei în conflicte
dacă nu sunt direct legate de aceștia. Trebuie înțeles că un climat familial favorabil depinde doar de
comportamentul, obiectivele și dorințele soților, și nu de alte persoane. Persoanele din afară pot deveni
un catalizator sau un detonator al unui conflict distructiv și nu un mecanism de ajutor.

Soluția conflictelor în familie apare în diferite moduri, care duc atât la stabilirea relațiilor, cât și la
distrugerea lor. O modalitate de a rezolva conflictele care duce la destrămarea familiei este divorțul .
Potrivit multor psihologi, divorțul este precedat de un proces care include trei etape. Prima etapă este
un divorț emoțional, care se manifestă în răcirea, indiferența partenerilor unul față de celălalt, pierderea
încrederii și pierderea iubirii. Următoarea etapă este un divorț fizic, care duce la separare. Ultima etapă
este divorțul legal, ceea ce presupune înregistrarea legală a încetării căsătoriei.
Multe cupluri sunt atât de obosite de certuri și conflicte interminabile, încât văd singura soluție a
problemei - divorțul. Pentru unii, este cu adevărat o scăpare de ostilitate, ostilitate, ostilitate,
înșelăciune și alte aspecte negative care întunecă viața. Cu toate acestea, aceasta are și consecințele
negative, care vor fi diferite pentru societate, divorțat și copiii lor.

O femeie este considerată mai vulnerabilă la divorț, deoarece este mult mai predispusă la tulburări
neuropsihiatrice. Pentru copii, consecințele negative ale divorțului vor fi mult mai semnificative în
comparație cu consecințele pentru adulți. La urma urmei, copilul crede că pierde unul dintre părinți sau
se învinovățește pentru divorț.

Modalități de rezolvare a conflictelor din familie

O familie prosperă diferă de ceilalți în prezența unui sentiment de bucurie, fericire de azi și de mâine.
Pentru a păstra acest sentiment, partenerii ar trebui să-și lase starea de spirit proastă, problemele și
necazurile în afara casei lor și să aducă acasă doar o atmosferă de elăție, fericire, bucurie și optimism.

Depășirea conflictelor în familie și prevenirea lor constă în asistența reciprocă a soților și adoptarea unei
alte persoane, așa cum este el în realitate. Dacă un partener are o dispoziție proastă, atunci cel de-al
doilea trebuie să-l ajute să se elibereze de starea sa mentală deprimată, încercați să-i amuzați și să-i
distrați gândurile cu ceva plăcut.

Depășirea conflictelor în familie și prevenirea apariției multor erori depinde de respectarea mai multor
principii de bază ale vieții căsătorite împreună. Trebuie să încercăm să analizăm cu adevărat
contradicțiile care apar înainte de căsătorie și diferențele de opinie care apar după încheierea acesteia.
Nu creați iluzii pentru a nu fi dezamăgiți în viitor, deoarece prezentul este probabil să nu îndeplinească
normele și criteriile planificate de dvs. A lua dificultăți pentru bine, deoarece depășirea lor comună nu
face decât să unească oamenii. Depășirea situațiilor dificile de viață de către ambii soți este o
oportunitate excelentă de a afla cât de mult este partenerul gata să trăiască, ghidat de principiul
compromisului bilateral.

Nu ratați ocazia de a cunoaște psihologia soțului / soției. Într-adevăr, pentru a trăi împreună în dragoste
și armonie, este necesar să ne înțelegem reciproc, să învățăm să ne adaptăm și, de asemenea, să
încercăm să ne mulțumim reciproc.

Apreciază lucrurile mărunte. La urma urmei, surprizele nesemnificative, dar frecvente, semnele de
atenție nu sunt mai puțin valoroase și importante decât cadourile scumpe, care pot ascunde indiferența,
răceala și infidelitatea.

Învățați să iertați și să uitați insultele, să fiți mai toleranți unul cu celălalt. La urma urmei, fiecăruia
îi este rușine de unele greșeli proprii și îi este neplăcut să le amintească. De ce să vă amintiți ce a încălcat
deja relația dvs. și ce ar trebui uitat cât mai curând posibil dacă ați hotărât să iertați o persoană.

Nu-ți impune propriile cerințe, încearcă cu orice preț să protejezi sentimentul demnității unui partener.
Apreciați o separare scurtă. Din când în când, partenerii se deranjează unul pe celălalt, deoarece chiar și
cea mai delicioasă mâncare va deveni plictisitoare în timp. Separarea vă permite să vă plictisiți și vă ajută
să înțelegeți cât de puternică este iubirea dintre soți.
Conflictele şi dezacordurile sunt inevitabile în orice relaţie strânsă, inclusiv relaţia maritală.

Adaptările la divergențele care apar pot fi o provocare, deoarece acestea includ mituri şi aşteptări

preconcepute privind viața de cuplu, cu scopul de a învăţa cum să comunice eficient cu partenerul.

Ceea ce este critic într-o căsătorie este echilibrul între interacţiunile cuplului de natură pozitivă cât

şi negativă, care determină satisfacţia lor. Studiile au arătat că incapacitatea de a face acest lucru

poate aduce efecte negative asupra sănătăţii mintale ce implică ambii parteneri şi copiii lor. Ca

atare, măsurile de sprijin social sunt extrem de vitale în tamponarea efectelor conflictului marital.

Cuplul marial este construit şi consolidat în timp, în cadrul unei creaţii comune care necesită

mult efort, dăruire, toleranţă şi răbdare. Etapele vieţii familiale se prezintă sub forma unei succesiuni

de stadii specifice. Ordinea parcurgerii acestor stadii este aceeaşi pentru toate familiile, dar realitatea

efectivă poate fi extrem de diferită. Această construcţie de-a lungul stadiilor nu este facilă, nici

lipsită de griji, nici scutită de insatisfacţii sau conflicte acestea din urmă având şi ele un rol

important în stabilirea direcţiei evoluţiei unităţii conjugale şi familiale.

Dacă vorbim de familie, atunci rolul familial reprezintă setul coerent de comportamente pe

care membrii familiei îl aşteaptă de la fiecare celălalt membru în funcţie de poziţia pe care o ocupă

în sistemul familial.

Astfel, putem identifica trei tipuri de roluri familiale: rolul conjugal (de partener, de soţ/soţie)

care vizează relaţionarea cu soţul/soţia; rolul parental (de părinte) referitor la relaţionarea cu copiii;

rolul fratern (de frate) cu privire la relaţia dintre fraţi. Pentru fiecare dintre aceste roluri se pot

enumera unele elemente comune, însă pot exista comportamente care să nu fie acceptate de toată

lumea. Printre caracteristicile fiecărui rol denumit mai sus regăsim:

1. Rolul conjugal care presupune: cunoşterea de sine a partenerului, satisfacerea reciprocă a

nevoilor afectiv- sexuale, a intereselor şi aspiraţiilor referitoare la viaţa de cuplu, susţinerea

reciprocă în urmărirea sarcinilor şi funcţiilor familiei, modelarea intimităţii şi a vieţii de cuplu

pentru copii, stimularea funcţionării cuplului prin folosirea tuturor resurselor personale.
2. Rolul parental care constă în: creşterea şi educarea copiilor, formarea identităţii sexuale a

copiilor, stimularea evoluţiei şi dezvoltării personalităţii la copii.

72

3. Rolul fratern cu referire la: învăţarea traiului alături de egali (prin afecţiune, rivalitate,

solidaritate, competiţie, conflict, negociere), completarea identităţii de sine şi a celei sexuale,

susţinerea afectivă şi comportamentală în diferite situaţii.

Fiecare dintre partenerii unui cuplu sunt atrași unul față de altul datorită speranței că această

relație le va produce satisfacție pentru diferitele lor nevoi fundamentale. În familie, oricare dintre

cei doi membrii vor aduce un model de personalitate individuală și vor avea anumite așteptări și

necesități de la celălalt. Aceste trebuințe vor trebui să primească cel puțin o cantitate minimă de

satisfacții, pentru ca persoana să sustina aceasta relație, să facă din caminul său un loc fericit și să

fie capabilă să crească și să dezvolte copiii care vor aparține familiei. O căsătorie sau o familie

fericită este aceea care furnizează un grad relativ ridicat de satisfacție reciprocă a necesităților

fundamentale. În cazul unui cămin nefericit apare un grad înalt de frustrare a acestor necesități.

Dacă o relație produce răniri emoționale cronice, diminuează imaginea și stima de sine a celor

implicați, din ea nu poate rezulta decât respingere, mânie și agresiune.

Abandonul, evitarea, renunţarea sau retragerea – reprezintă hotărârea de a scăpa de conflict

prin părăsirea situaţiei, locului, refuzul de a vorbi, ruperea relaţiei prin retragere tăcută fără

explicaţii. Abandonul înseamnă hotărârea fermă de a scăpa, ambii parteneri având de pierdut.

Persoanele care adoptă acest stil ignoră situaţiile conflictuale, nu-şi urmăresc scopurile lor, dar nici

pe ale celorlalţi, dau înapoi în faţa situaţiilor tensionate sau le amână, au credinţa că, odată cu

timpul, conflictul va dispărea şi devin anxioase când se confruntă cu situaţii de conflict.

Dezavantajul acestei strategii este faptul că problema scapă de sub control. Un avantaj ar putea să

apară atunci când este nevoie de timp pentru a culege mai multe informaţii sau a analiza informaţia,

pentru a favoriza „calmarea” emoţiilor.

Compromisul – reprezintă de cele mai multe ori situaţia în care partenerii riscă să se certe

pentru lucruri inutile. Una dintre persoane alege să facă concesii pentru a păstra prietenia, între cei

doi fiind o relaţie cooperanta şi de încredere. În acest caz abordarea pare a fi echitabilă, poate oferi

control conflictului cât şi timp necesar pentru realizarea metodei victorie-victorie. Un dezavantaj

poate fi faptul că niciunul nu este total satisfăcut, pentru că fiecare trebuie să renunţe la ceva.

Părinții trebuie să realizeze cât de mult suferă copiii când sunt implicați în aceste conflicte și

să ia măsuri în ceea ce privește controlul acestei furii, să-și ferească copiii de aceste conflicte și să

lucreze cooperativ pentru binele lor. Din când în când, toți părinții au neînțelegeri și devin furioși.

Dacă aceste conflicte nu sunt amenințătoare și frecvente, ele constituie o parte naturală a relațiilor

dintre oameni și nu reprezintă factori destructivi pentru copii. Totusi, în multe familii în pragul unei

situații mai tensionate în care conflictul parental este intens și intransigent încat are efecte negative

asupra copiilor. În general, gradul neînțelegerii maritale este unul dintre cei mai importanți

determinanți ai adaptării copiilor în toate familiile. Astfel, copiii din familii intacte în cadrul cărora

73

există numeroase conflicte maritale prezintă mai multe probleme de adaptare decât copiii ce provin

tot din familii intacte dar cu un nivel mult mai scăzut al conflictelor.

Formele comunicării distructive sunt numeroase, cele mai frecvent relatate în literatura de

specialitate şi mai des întâlnite în cuplurile conjugale sunt:

Dublul mesaj - apare atunci când pe două canale diferite, se trimit două mesaje diferite în

acelaşi timp. Astfel, exprimarea orală poate fi contrazisă de cea non-verbală şi invers. Aceste

contradicţii dintre mesaje pot produce disconfort, ambiguitate şi nesiguranţă. Dacă o soţie îi spune

soțului că se simte minunat cu el, dar, mimic, gestic, îi sugerează că este indispusă sau plictisită,

această contradicţie îl poate duce în eroare pe soţ, care nu va mai şti ce să creadă.

Punerea celorlalţi într-o poziţie defensivă – apare atunci când vorbitorul îşi manifestă o

atitudine de superioritate. Vorbitorul se poate autoevalua ca fiind mai inteligent, mai informat cu
privire la un subiect sau la viaţă în general, încercând astfel să îşi ascundă sentimentele de

insecuritate şi inadecvare, nu consideră că ar fi greşit cu ceva. Persoana pusă în defensivă se

concentrează atât de mult asupra mesajului şi a presupusei sale inferiorităţi, încât prima sa reacţie va

fi aceea de a se apăra. Gradul ei de deschidere şi receptivitate faţă de persoana „superioară” se va

micşora, din moment ce nu primeşte respectul cuvenit (J.R. Strong). Una dintre cele mai frecvente

întrebări care trezeşte reacţia defensivă a interlocutorului este: „De ce?”.

Suprageneralizarea şi afirmaţiile absolutizatoare. Suprageneralizarea apare atunci când se

fac afirmaţii prea largi, de exemplu utilizarea cuvintelor: „întotdeauna”, „tot timpul” sau

„niciodata”.

Comunicarea tip prelegere – este întâlnită la persoanele care au tendinţa de a monologa fără

să îi permită partenerului să intervinnă şi să adauge vreo informaţie. Persoanele care prezintă

această tendinţă trec frecvent de la un subiect la altul fără întrerupere sau pauză, acest fapt

datorându-se şi preocupării de cele afirmate şi ignorării mesajelor verbale sau nonverbale primite de

la ceilalţi.

Comunicarea pozitivă – presupune în situaţiile în care partenerii se respectă reciproc, îşi

oferă unul altuia suportul stimei de sine şi contribuie la dezvoltarea încrederii în propria persoană.

Rostirea lucrurilor, aspectele pozitive sau tratarea persoanelor cu admiraţie nu sunt suficiente, fiind

nevoie de păstrarea unui raport echilibrat între comentariile pozitive şi cele negative.

Proveniența, experiențele anterioare și condițiile de viață- reprezintă unul dintre factorii

care intrunește un număr de condiții ale fericirii maritale cu trimitere la familia de origine, la

experiențele anterioare și la un trecut care afectează atitudinile actuale ale partenerilor. Asemănarea

partenerilor din punctul de vedere al unor variabile precum: vârsta, rasa, religia, clasa socială,

interesele comune, scopuri, valori fac ca relațiamlor să se stabilească și să funcționeze mai ușor.

Toate aceste dimensiuni se reflectă concret în viaţa de familie, influenţând gradul de acord/dezacord

74
al soţilor asupra mai multor aspecte şi activităţi. În cazul unor dezarcorduri, se pot declanșa

conflictele. Chiar dacă persoanele extrem de diferite pot forma un cuplu extrem de puternic

funcţional, cele mai similare se pot simţi mai apropiate, mai capabile de înţelegere mutuală şi

empatie.

Comunicarea, schimburile pozitive, autodezvaluirea reciprocă, empatia mutuală, compania

plăcută, rezolvarea conflictelor şi consensul valorilor constituie zone unde abilităţile de relaţionare

sunt deosebit de importante. Acestea se pot operaţionaliza în diferite manifestări ale interacţiunilor

în cadrul cuplului: schimbul de afecţiune între soţi, schimbul de ostilităţi între soţi, capacitatea de a

asculta, sprijin, rezolvarea conflictelor, sexualitate, toate exprimate atât prin comportament verbal

cât și nonverbal.

Comunicarea în cadrul familiei este definită ca fiind „principalul instrument de dezvoltare a

structurii şi relaţiilor de rol familial” . Comunicarea în cuplu, în dublul ei aspect nonverbal şi verbal,

iniţiază şi întăreşte legăturile senzitiv-erotice, afective, mentale sau spirituale, asigurând o relaţie

autentică şi de lungă durată.

Modelul parental reprezintă un ansamblu de cerinţe şi prescripţii asociate rol-statusului de

părinte impus de societate la un anumit moment, ca un exemplu. În mod real vizează tipul concret

de relaţionare între copii şi părinţi într-o familie. În funcţie de calitatea lui, modelul parental

influenţează în mare măsură procesul de formare a personalităţii copiilor, şi modul de adaptare în

perspectiva propriului rol conjugal şi parental.

Parentalitatea este situată în spaţiu şi timp, este determinată de modificări sociale, istorice,

demografice şi de concepţii de viaţă. Aceasta este văzută ca o componentă a vieţii familiale care

poate fi construită pe două nivele: micro şi macro. Din punct de vedere macro, construcţia

parentalităţii este determinată de modificările sau influenţele pe care le are societatea asupra

familiei, iar la nivel micro, parentalitatea este construită în funcţiie de concepţiile fiecăruia despre

viaţa de familie. Aceasta este caracterizată prin modurile în care copiii sunt crescuţi, înrijiţi şi
socializaţi. Parentalitatea implică diverse comportamente, abilităţi şi obiective învăţate odată cu

participarea la viaţa socială. Unii autori consideră că bunăstarea copilului şi calitatea parentală sunt

evidenţiate din trei perspective.

De-a lungul timpului, cel mai mare impact asupra educației parentale și asupra îndrumărilor

pe care psihologii specializați le-au oferit părinților (atât pentru cei care s-au confruntat cu

dificultăți, cât și pentru cei care și-au îmbunătățit latura pedagogică), l-au avut cele cinci

perspective teoretice. Acestea sunt: teoria autorității parentale, teoria umanistă, behavioristă, cea a

psihologiei dezvoltării și teoria sistemelor familiale.

75

Familia îi formează copilului primele deprinderi de igienă personală și socială. În familie se

formează cele mai importante deprinderi de comportament: respectul, politețea, cinstea,

sinceritatea, decența în vorbire și atitudini, ordinea, cumpătarea. (Stanciu, 2011, pag 6)

Părinții sunt cei care contribuie la educația estetică a copiilor, realizează contactul copiilor cu

frumusețile naturii (culorile și mirosul florilor, cântecul păsărilor, verdele câmpului), cu viața

socială ( tradiții, obiceiuri străvechi).

Părinții reprezintă punctul de sprijin în viața copilului, sunt primii cu care copilul

interacționează constant începând cu prima zi a vieții, este modelul pe care copilul îl imită, modul

de viață este indicatorul principal în viața copilului, comunicarea insuflă formarea personalității lui.

Sorin Cristea afirmă că „relația dintre școală și familie are un rol hotărâtor cu privire la

comunitatea educativă, în mod deosebit această relație se dezvoltă pe baza formării și dezvoltării

continue a elevului supus unor medii pedagogice diferite ce acționează treptat în integrareasocializarea-
organizarea raporturilor cu lumea și cu sine . (Cristea, 2010, pag. 30)

Școala

Școala, ca instituție de educație, are rolul de a oferi sprijin educativ pentru copii și părinți, ea

reprezintă domeniul unor relații educative din care fiecare beneficiar-copil, părinte, educator are de

învățat și trebuie să se simtă valorizat și important.( Dumitrache Florentina, 2008, pag. 57)
Este factorul principal al orientării, instituția socială creată în mod special pentru educarea

tinerei generații . Este considerată ca fiind factorul principal al formării tinerei generații în acord cu

cerințele societății, deoarece dispune de personal didactic calificat și de bază materială adecvată,

care fac realizabilă acțiunea procesului de învățământ, cea mai organizată formă de realizare a

educației.

Dumitrache Florentina înfățișează patru motive pentru care școala și familia se străduiesc să

stabilească legături între ele:

1. părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor ( legislația reflectă libertatea

părinților de a-și crește copiii așa cum doresc);

2. învățământul reprezintă o parte din educația copilului, o bună parte a educației

petrecându-se în afara școlii;

3. unele comportamente ale părinților pot fi favorizate de dialogul cu școala, în special

înfluența atitudinii parentale asupra motivațiilor învățării și a comportamentului;

4. grupurile sociale implicate în instituția școlară (mai ales părinții și cadrele didactice)

au dreptul să influențeze gestiunea școlară.

Școlile au nevoie să încurajeze și să promoveze implicarea părinților ca parteneri, iar relația

familie-școală apare justificată în măsura în care se stabilește încrederea colectivității de părinți și a

comunității, în instituția școlară.

Rezolvarea conflictelor

In orice familie apar la un moment dat conflicte – mai mici sau mai mari – pe diverse teme, intre parinti
sau intre ei si copii. De cele mai multe ori e vorba de conflicte mici, dar care se pot transforma usor in
conflicte mari, de cele mai multe ori pentru ca nu stim sa le gestionam.
Conflicte apar mereu, in orice familie, iar a reusi sa faci fata conflictului si a-l depasi este una dintre
abilitatile esentiale pe care orice parinte ar trebui sa i le transmita copilului sau. Un mod de a aborda
conflictele si de a le evita poate fi cel in care noi cedam tot, dar din pacate acest mod nu asigura, pe
termen lung, o rezolvare pozitiva a conflictului. Adesea, lucrurile nespuse la timp se acumuleaza, ajung
sa ne apese si la un moment dat rabufnim.

Conflictul porneste, aproape intotdeauna, de la o diferenta intre noi si altcineva, diferenta pe care nu o
acceptam sau pe care nu stim sa o gestionam.
Printr-o comunicare eficienta putem insa gestiona conflictele cu cei din jurul nostru, prin cuvintele pe
care le folosim putem aborda conflictele intr-un mod care sa le rezolve si chiar sa le transforme in ceva
mai bun. Odata ce trecem de conflict putem sa relationam la un cu totul alt nivel si ne intelegem mult
mai bine cu persoana cu care am avut conflictul. Pentru a ajunge in acest punct sunt anumite etape de
parcurs, importante intr-un conflict mai mic sau mai mare.

In primul rand trebuie sa invatam sa-l ascultam pe cel din fata noastra. Sa luam exemplul unui cuplu de
parinti care are un conflict legat de sportul pe care ar trebui sa-l practice copilul lor – tatal vrea sa il dea
la fotbal, mama vrea la baschet. Intr-o astfel de situatie, cel mai important este ca parintii sa se asculte
unul pe celalalt, intelegand ca ascultarea presupune, intr-o prima etapa, in orice fel de conflict, a-l
confirma pe celalalt si a-i confirma pozitia. Asta inseamna sa nu-l confundam pe celalalt cu parerea lui
diferita de a noastra intr-un anumit moment. In exemplul dat, o reactie care il confirma pe celalalt este
un “Da” spus de mama in momentul in care tatal spune ca vrea sa il dea pe copil la fotbal – “Da, tu vrei
sa-l dam la fotbal”.

Pe de alta parte, atunci cand reactionam spunand “Nu” il negam de fapt pe celalalt si ii negam parerea,
iar in acest caz el nu va face decat sa gaseasca o multime de argumente pentru a-si sustine parerea si sa
se enerveze (mai devreme sau mai tarziu), pentru ca in primul rand el nu este ascultat.

Asa se intampla si cu copiii nostri atunci cand isi doresc ceva cu ardoare. Si in relatia cu ei trebuie in
primul rand sa constientizam aceaste dorinte, sa recunoastem ca ele exista pentru copiii nostri. De cele
mai multe ori negam ca exista o parere sau un sentiment diferit la celalalt, din simplu motiv ca acestea
nu intra in sistemul nostru de valori, de gandire sau pentru ca difera de parerile si de sentimentele
noastre.

Pentru a gestiona corect un conflict este esential sa-l ascultam pe celalalt. A-l confirma – “Da, tu crezi
asta, tu vrei asta” nu inseamna sa fii de acord cu el (cu ce gandeste sau crede), sa gandesti ca el.
Confirmandu-l pe celalalt recunosti ca are dreptul la propria parere, la propriul fel de a fi, indiferent daca
este un adult sau un copil.
Facand aceste lucruri – ascultarea si confirmarea – deja mult din puterea conflictului scade, pentru ca
celalalt nu mai simte nevoia sa-si apere punctul de vedere, pentru caa fost recunoscut.

Urmatoarea etapa este enuntarea propriului nostru punct de vedere. Enuntarea nu ar trebui sa fie de
genul: “Da, tu crezi ca ar fi bine sa-l dam pe copilul nostru la fotbal, dar eu cred ca nu e o idee buna” –
acest “dar” nu face decat sa-i nege celuilalt parerea. Pentru a ne exprima corect parerea trebuie doar sa
o alaturam parerii celuilalt: “Da, tu vrei sa-l dam la fotbal SI eu vreau ca el sa mearga la baschet”. Facand
asta ne putem distanta putin de pererile contradictorii si putem vedea mai clar ce anume putem face cu
ele – le putem reuni in ceva util pentru amandoi, ramanem la pareri diferite sau ajungem la o decizie
pana la urma?

O a treia etapa consta in a confrunta cele doua pareri. Fiecare punct de vedere are multe lucruri in
spate, care ne determina sa avem o anumita opinie – lucruri legate de aspectul emotional, perceptii
asupra notiunilor de “bine” si “rau”. De aceea propun confruntarea parerilor, pentru a afla motivele care
ne determina sa avem astfel de opinii (ce anume il face pe tata sa doreasca sa-l dea pe copil la fotbal si
ce anume o face pe mama sa vrea sa il dea pe copil la baschet).

La final, dupa ce fiecare a explicat motivele pentru care are o anumita parere, ajungem sa stabilim ce
difera in opiniile noastre, dar si ce se aseamana (ambii parinti sunt de acord ca sportul conteaza in
dezvoltarea copilului si ca e bine ca el sa practice un sport, sunt de acord asupra bugetului alocat pentru
aceasta activitate, asupra timpului disponibil..). In acest context se poate lua o altfel de decizie (il duc pe
copil o data la fotbal, o data la baschet si il lasa pe el sa aleaga sportul pe care vrea sa il practice), mult
mai buna pentru toti cei implicati si transformand conflictul intr-o comunicare reala, constructiva.