Functionalitatea maritală şi familială

Acest prim capitol îşi propune să definească şi să delimiteze conceptula

noţiunea de familie şi de cuplu şi să încadreze această noţiune în principalele teorii
explicative precum teoria ciclurilor vieţii, teoria procesuală, teoria sistemică. Ulterior
vor fi abordate funcţiile familiei precum şi conceptul de satisfacţie maritală.

1.1 Definiri conceptuale. Caracteristici.

Familia ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de

persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie ce se caracterizează prin comunitate de viaţă,
de sentimente, interese şi aspiraţii.
Astfel privită, familia ne apare după părerea Mariei Voinea „ ca o relaţie socială
distinctă, ca un grup primar al societăţii în care se manifestă multiple relaţii, fundamentele
fiind cele de căsătorie” (Voinea, M., 1993, pp.5-6).
În sens juridic, „familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii, care-şi are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau raporturi
asimilate relaţiilor de familie”( Jon P Filipescu, p.7, 1993, apud Maria Voinea, op. cit., p. 7).
Familia este „ principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi
prin căsătorie sau rudenie”( Alexandru Bacoci, Viorica Dumitrache, Codruţa Hageanu, p.3,
2001)
Familia este „ un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ şi soţie
şi copii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude), pe care-i unesc
drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale (inclusiv drepturi sau
interdicţii sociale)” (Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991, p.144, ) spune Cl. Levi-Strauss.
R. Vincent afirma că o familie constituie „ un grup înzestrat cu caracteristici
proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiţii, chiar inconştient, care creează o
atmosferă”(Idem , p. 144.)
În definirea familiei se remarcă mai multe tipuri de definiţii, structurale, definiţii
prin sarcini şi funcţii sau tranzacţionale. definiţia familiei oferită de DeGenova şi Rice (2002)
care însumează elementele structurale, tranzacţionale şi cele orientate pe sarcini: „familia este
un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, de sânge, de adopţie sau orice relaţie
sexuală în care adulţii cooperează pe plan financiar pentru oferirea suportului reciproc, iar
oamenii şi au asumat angajamentul reciproc într-o relaţie intimă interpersonală, şi membrii
au un simţ al identităţii proprii ataşat semnificativ la un grup care la rândul său are propria
identitate”.
Totuşi, se impune ca fiind necesară şi delimitarea conceptului de căsătorie.
Căsătoria este „un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca personalităţi, de
conştientizare, redirecţionare şi fructificare a tendinţelor, pulsiunilor şi afinităţilor
inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este creşterea personală
prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii” ( Mitrofan, 1998, p.16)
Plecând de la aceste definiţii, se pot contura următoarele caracteristici ale
familiei:
 Existenţa unui anumit număr de persoane;
 Reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;
 Între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii
garantate juridic;
 Relaţii interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral dintre membri;
 Climatul sau atmosfera psihosocială;
 Conduita membrilor grupului privind ansamblul de norme şi reguli;
 Organizarea structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor
familiale;
 Îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

1.2 Teoriile explicative cu privire la cuplu si familie

Teoriile cu privire la cuplu sunt numeroase şi pot fi prezentate sub forma diverselor
clasificări, fiecare în parte încercând să explice funcţionalitatea familială şi maritală prin
intermediul conceptelor, metodelor şi investigaţiilor proprii.
1.2.1 Teoria ciclurilor vieţii
Schema ciclurilor vietii familiale, elaborata de R. Hill (1970 apud I.Mitrofan,
C.Ciuperca, 1998, p.144):) precizează intervalele de timp în care se produc schimbări în
dezvoltarea familiei.
 Stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului fără copii, stadiu în care cuplul
este dominat de expansiunea dorinţei de întreţinere a afectivităţii de cuplu.
  Stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari, stadiu în case se stabilesc regulile de
bază ale vieţii conjugale, zonele de toleranţă şi intoleranţă în creşterea copiilor care sunt încă
mici.
 Stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară reprezintă stadiul în care rolul de părinte
al fiecărui partener devine mai dificil datorită intrării copiilor în şcoală. Este perioada cea mai
critică, cea mai vulnerabilă crizelor în cadrul relaţiilor de cuplu.
 Stadiul familiei părăsită de copiii deveniţi adulţi, caracterizată fie prin stare de
tensiune sau de linişte sufletească, este perioada în care rolul parental devine mai complex,
coincizând de multe ori şi dezintegrarea rolului profesional.
 Stadiul omului singur (văduvia), stadiu în care apar probleme noi legate de
pierderea soţului/soţiei, apariţia nepoţilor reface echilibrul şi satisfacţia vieţii.
1.2.2 Teoria structurală (dinamica rolurilor şi a puterii)
Tranziţia cuplului de la structura de tip tradiţional la cea de tip modern a adus o serie
de schimbări în ceea ce priveşte factorul afectiv . Familia tradiţională era in primul rând o
unitate de producţie si reproducţie şi, nu în mod deosebit, afectivă. Ea constituia un
mecanism de transmitere a proprietăţilor şi a rangului social din generaţie în generaţie.
Astăzi, ordinea acestor priorităţi s-a inversat. Legăturile cu lumea exterioara au slăbit, in timp
ce relaţiile dintre membrii cuplului s-au întărit. In societatea modernă, factorul afectiv
primează atât în relaţia cu partenerul, cât şi în relaţiile dintre copii şi părinţi. Bărbaţii si
femeile caută acum intimitatea iubirii, considerată extrem de importantă, esenţială
pentru supravieţuirea emotională. Când intimitatea eşuează, personalitatea este pusa in
pericol. In spatele lui „te iubesc” se afla nişte mize si asteptări care dovedesc ca relaţia de
dragoste nu este simplă. A trai in cuplu este adesea in imaginea multora, o posibilitate de a-ti
gasi fericirea, de a-ti realiza propria identitate, de a căuta veritabilul sens al vieţii care să nu
fie egoist. „Viata in doi” trebuie sa compenseze, astfel, toate frustrările vieţii, fiind locul unde
omul se întăreşte afectiv, unde recâştiga forte si unde găseşte echilibrul.
Conduitele de rol în cadrul cuplului au fost realizate pornind de la două variabile,
autoritatea şi puterea în cadrul cuplului (Touzard, 1965 apud Mitrofan, Ciupercă, 1998, p
147):
- autonomia bărbatului (el acţionează şi decide)
- autonomia femeii (ea acţionează şi decide)
- autocraţia bărbatului (el decide, ea acţionează)
- autocraţia femeii (ea decide, el acţionează)
 - conducerea bărbatului (el decide, amândoi acţionează)
- conducerea femii (femeia decide, amândoi acţionează)
- diviziunea sincretică a rolurilor (el sau ea acţionează, amândoi decid)
- cooperarea sincretică (amândoi decid şi acţionează)
Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi
în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat, şi tot mai des, pus
în practică. Partea negativă a ideologiei egalitariste a societăţii noastre rezidă, însă, din faptul
că orice diferenţă este vazută ca o sursa de inegalitate, ceea ce ar putea crea impresia eronată
că toate sarcinile, toate rolurile pot fi îndeplinite atât de femeie, cât şi de bărbat (Mendras,
1997). Exista anumite elemente de specificitate care diferenţiază cele doua sexe; de
asemenea, de la un cuplu la altul există deosebiri în ceea ce priveşte rolurile asumate,
în funcţie de particularităţile partenerilor implicaţi în relaţie.

1.2.3 Teoria procesuală

Paradigma funcţională are implicaţii asupra a 4 abordări, şi anume:
a) abordarea comunicaţională; în cadrul căreia sunt elucidate tipurile, cantitatea
şi calitatea intercomunicărilor maritale (Mitrofan, Ciupercă, 1998, pp. 153-155). Tipurile de
intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiuni specifice cuplului: senzual-senzitive,
erotico- afective, de petrecere a timpului liber, socio-educaţionale, decizionale, practic-
menajere şi de planificare a bugetului. Cantitatea intercomunicării face referire la frecvenţa
mesajelor emise şi receptate pe diverse canale simultane şi succesiv, în conformitate
cu trebuinţele şi disponibilităţile individuale de relaţionare. Calitatea intercomunicării
face apel la învăţarea deprinderilor de a comunica. De modul în care se comunică
depinde funcţionalitatea familiei – să ştii ce, când şi cum să comunici în situaţia de
parteneriat, constituie o disponibilitate esenţială pentru continuarea vieţii în cuplu si pentru
corecţia succesivă a stilului interacţional
b) abordarea interacţionist-simbolică; conceptele fundamentale ale acestei
paradigme sunt: interacţiunea, simbolul, semnificaţia. Ideea centrală este următoarea:
cuplul oferă posibilitatea comunicării cu el însuşi şi cu ceilalţi prin vehicularea de simboluri
verbale/nonverbale (Mitrofan, Ciupercă, 1998). Membrii cuplului interacţionează
perpetuu între ei, dar prin intermediul imaginilor, al percepţiilor reciproce, al felului în
care se definesc unul pe celalalt. Viaţa de cuplu este rezultatul acestei mereu construite şi
reconstruite realităţi simbolice. Mecanismul funcţional al cuplului îl reprezintă sistemul de
imagini pe care fiecare partener şi-l construieşte despre celalalt, şi mai ales modul în care se
combina aceste imagini, sistemul „eu si ea” cu sistemul „eu si el”. Daca se combină
sistemele de reprezentări compatibile, relaţiile pot sau nu pot fi agreabile. Dacă se combină
prin hazard, consecinţele sunt foarte grave. Imaginea despre celălalt este instrumentul
care dirijează şi controlează viaţa de cuplu, relaţia dintre parteneri. Interacţionismul simbolic,
cu toate variantele sale, a fost criticat, în general, pentru folosirea unor concepte vagi,
centrarea pe ideile individului şi nu pe emoţiile sale.
c) abordarea din perspectiva conflictului; Teoriile conflictului pornesc de la
premisa că acesta este normal în cadrul grupului, dar şi între grupurile sociale, pentru că
lipsa resurselor face ca interesul unei persoane sau al unui grup să se ciocnească cu al altora.
Conflictul depinde de structura grupului (mărime şi compoziţie), precum şi de resurse, care
încurajează fie competiţia, fie cooperarea (Baran-Pescaru,2004).
P. Iluţ (2005. p. 23-24) aduce în discuţie 2 variante ale teoriei conflictului:
a) una de sorginte marxistă şi care susţine că familia este micromediul ce reflectă
proeminent exploatarea omului şi conflictul inerent prezent în societăţile bazate pe clase cu
interese opuse. Femeile sunt exploatate de către bărbaţi şi copiii de către părinţi. In
această
viziune, femeia este dublu victimizată: dacă este casnică, lucrează până la epuizare,
fără ca
munca ei sa fie plătită, iar când intră în câmpul muncii, câştigă mult mai puţin decât
bărbatul,
chiar dacă are aceeaşi pregătire şi experienţă
b) varianta amarxistă şi „apolitică”, larg împărtăşită de aproape toţi cei ce analizează
şi asistă familia, este ca între membrii familiei apar tensiuni inevitabile. Participanţii la viaţa
de familie au profiluri psihocomportamentale diferite, aspiraţii nonconsensuale, interese
opuse, uneori, mai mult sau mai puţin majore. In societatea patriarhal-autoritară, resursele
celorlalţi membri, în afară de tată, erau limitate, astăzi însa, pe lângă legitimitate şi bani –
specifice părinţilor şi mai ales tatălui – contează şi alte resurse de putere: inocenţa copiilor,
puterea dată de dragoste, calităţile psihointelectuale deosebite. Nu e de neglijat nici forţa
fizică, invocată de analiştii familiali, nu doar ca ameninţare şi agresivitate în rezolvarea
conflictelor, dar şi ca satisfacere a poftelor sexuale.
d) abordarea socială a schimbului porneşte de la ideea că relaţia interpersonală
dintre parteneri se formează în scopul întâlnirii propriilor nevoi individuale. Relaţia intimă
este redusă la o situaţie tranzacţională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii. In
viaţa cotidiană, după această teorie funcţionează legea. Se apreciază ca o cauză majoră a
disoluţiei maritale este percepţia unei inegalităţi profunde in raporturile familiale. Aceste
teorii furnizează un cadru pentru terapeuţii familiali, care pot să-i determine pe parteneri să
transforme relaţia în una mai recompensatoare şi mai puţin costisitoare pentru fiecare dintre
ei. Totuşi, accentuarea raţionalităţii în detrimentul emoţiilor, ca bază pentru constituirea
grupului familial, a condus la numeroase critici.
1.2.4 Teoria sistemică. Teoreticienii sistemelor consideră ca un sistem de părţi
interconectate este un model util pentru înţelegerea oricărui obiect. Datorită interconexiunilor,
întregul înseamnă mai mult decât suma parţilor. Sistemele se află în relaţii dinamice cu
mediul lor prin feedback, care transformă unele ieşiri ale sistemului în intrări. Conceptele
cheie includ sistemul, legăturile, regulile de transformare, feedbackul, varietatea
(flexibilitatea), echilibrul şi subsistemele (Baran-Pescaru, 2004, p. 49).Din perspectiva
teoriei sistemelor, cuplul reprezintă un sistem alcătuit din două personalităţi care
interactionează, având la baza o structură, o funcţionalitate, o serie de proprietăţi şi
caracteristici. Paradigma se concentrează asupra caracteristicilor comportamentale ale
fiecărui partener. Din punct de vedere al funcţionalităţii, se au în vedere efectele comunicării,
calitatea şi stabilitatea relaţiei maritale. Satisfacerea necesităţilor Eul-ui în cadrul
familiei este recunoscută ca o funcţie de bază a familiei şi devine argument important de
combatere a teoriei dispariţiei familiei. Familia presupune, în acest sens, schimbul afectiv
între soţ şi soţie, între părinti şi copii, empatia având un impact foarte puternic în
funcţionarea relaţiilor interpersonale de tip afectiv. Din perspectiva câmpului de
proprietăţi şi caracteristici, paradigma sistemică se canalizează pe efectele mediului
extern asupra relaţiei conjugale, pe factorii economici, sociali, politici,culturali, de
mediu fizic care alcătuiesc contextul situaţional al familiei . Sunt cercetate probleme privind:
separarea îndelungata a soţilor (condiţii de război, de deplasare profesionala, naveta pe
distante mari etc.) şi efectele acesteia.

1.3. Funcţiile unei familii

Specificul fiecărei familii este dat de funcţiile pe care aceasta le indeplineţte, funcţii
care au fost întotdeauna aceleaţi cu deosebirea ca in contemporaneitate nu mai primesc o atât
de mare importanta, o parte din ele fiind chiar preluate de alte instituţii.
G.P.Murdock (apud Voinea, 1993) afirma că, în principiu, familia indeplineţte
patru funcţii recunoscute unanim si considerate fundamentale si de catre alâi cercetători:
1. functia economica - fie ca ne place,fie ca nu, pentru a supravieţui, atât ca
persoane singure cât,mai ales ca familie, trebuie sa ne asiguram venituri necesare cel puţin
pentru satisfacerea nevoilor fundamentale. Aceasta funcţie este, fără îndoială, cea mai
importantă pentru cei mai mulţi dintre noi întrucât, odată rezolvat acest impediment, membrii
familiei vor fi mult mai deschisi, mai relaxati, mai dornici de a se concentra asupra
îndeplinirii celorlalte;
2. functia sexuala / reproductiva - aduce in prim plan pe lângă sexualitate si
problema procreării. Din toate cele patru, funcţia reproductiva a cunoscut cele mai mari
transformări în trecerea de la traditional la modern, sexualitatea fiind maximizata, procrearea
fiind amanata;
3. functia de solidaritate - asigura increderea, intimitatea, unitatea si securitatea
grupului familial.
4. functia de socializare / educativa - dintotdeauna parintii au avut obligaţia de a
oferi propriilor copii sansa dobândirii unui echilibru emotional pentru ca aceştia să se poata
adapta in cele mai bune conditii la viata sociala exterioara familiei.
Părinţii influenţează comportamentul copilului fie voit, utilizând metode de
educatie, fie inconştient, prin propriul comportament şi mai ales prin climatul familial. In
societatea contemporană aceasta funcţie a fost preluata in cea mai mare masura de sisteme
precum scoala si gradinita.
H.H.Stahl prezintă funcţiile familiei într-un mod mult mai complex. Astfel,
avem functii interne, menite să asigure tuturor membrilor un climat sigur, protecţie şi
afectiune si funcţii externe ce asigurî dezvoltarea personalităţii fiecărui membru al familiei,
integrarea optimă a lor in viata sociala (apud Voinea, 1993). Primele ţin de viaţa intimă a
familiei. In cadrul lor autorul include:
1. funcţia biologică şi sanitară - referindu-se la satisfacerea cerintelor si
necesităţilor sexuale ale partenerilor, procrearea şi asigurarea condiţiilor igienico-sanitare de
dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor. Societatea contemporană a devenit mai
permisiva în ceea ce priveşte raporturile sexuale premaritale şi chiar extraconjugale însă, cu
toate astea, familia ramane cadrul principal de satisfacere a necesitatilor sexuale. Fiind o
consecinţă fireasca a raporturilor sexuale, procrearea are o semnificaţie exceptionala atât
pentru cuplul conjugal cât şi pentru societate;
2. funcţia economică - cuprindea în mod traditional trei dimensiuni: componenta
productivă (bunurile necesare traiului familiei erau produse in gospodarie); componenta
privind pregătirea profesională a descendenţilor (ocupaţiile erau transmise de la părinţi la
copii) şi componenta financiara (referitoare la administrarea unui buget de venituri şi
cheltuieli pentru acoperirea nevoilor familiei şi realizarea unor economii).
 Funcţia economică a inregistrat schimbari semnificative de-a lungul istoriei. Secolul
xx a mutat locul de munca al individului din interiorul familiei catre exterior, in intreprinderi,
servicii sociale si chiar uneori afaceri proprii;
3. funcţia pedagogico-educativa şi morală - referindu-se la modelarea
personalităţii copilului, la trecerea de la un comportament normativ, ghidat de exterior, la un
comprtament normal, bazat pe autonomie morala. De fapt, în interiorul familiei copilul îşi
însuşeşte normele şi valorile sociale devenind apt să relaţioneze şi în afara cadrului familial.
4. functia de coeziune si solidaritate conjugala - asigura unitatea, intimitatea
grupului familial. Motivaţia căsătoriei este cea care influenţeaza în mod direct unitatea şi
solidaritatea căsătoriei. Solidaritatea familiala se construieşte, creşte în decursul firesc al vieţii
unui cuplu prin antrenarea comună a eforturilor orientate spre un scop comun, spre idealuri
comune. Armonia si echilibrul în cuplu pot fi realizate numai prin abilităţile partenerilor de a
rezolva conflicte, de a trece peste situaţiile tensionate, peste problemele financiare şi peste
greutăţile legate de creşterea copiilor
Indiferent de perspectiva din care este abordată, familia îndeplineşte un set complex
de roluri. După Turliuc (2004), cele mai importante funcţii ale familiei nucleare sunt:
1. funcţia psihologică (de asigurare a suportului emoţional, a nevoilor de
securitate, de protecţie, incluzând şi ajutorul mutual bazat pe sentimentele de egalitate, de
respect şi de dragoste între parteneri, între părinţi şi copii, între fraţi şi surori);
2. funcţia identitară (implicând asigurarea sentimentului apartenenţei şi al
coeziunii, construcţia identităţilor personale, statutare şi intime ale soţilor şi ale copiilor);
3. funcţia economică (de asigurare a veniturilor necesare pentru satisfacerea
nevoilor de bază ale membrilor familiei – părinţi şi copii);
4. funcţia sexuală (de satisfacere a cerinţelor şi nevoilor afectiv-sexuale ale
partenerilor cuplului conjugal);
5. funcţia de reproducere (de asigurare a descendenţei şi a condiţiilor
igienico-sanitare necesare dezvoltării biologice normale a tuturor membrilor familiei);
6. funcţia de socializare a copiilor (menită să asigure îngrijirea şi creşterea
lor, procesul instructiv-educativ familial şi condiţiile adecvate educaţiei şi pregătirii şcolare
şi profesionale a copiilor)

1.3 Comunicare familiala

Ghanekar (1998 apud Giri, 2004) afirmă că la nivel general comunicarea se referă la
punerea în comun, la împărtăşirea de informaţii, idei, faote, opinii, atitudini şi la înţelegerea
comună a acestora – în esenţă, comunicarea umană înseamnă transmiterea de informaţii cu
aceeaşi semnificaţie.
Climatul familial poate fi asociat cu „moralul matrimonial care are două
componente: primul îl constituie fericirea conjugală din punct de vedere al evoluării
sentimentelor şi experienţelor pozitive în mariaj, al doilea component este focalizat pe
elementele negative în mariaj: durerile, necazurile, frustrările şi gândurile pe care le
determină.” (Carlfred B. Broderick, p.334, 1988)
Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial
pozitiv. „Fiecare partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă
o notă de complexitate dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu
stilurile specifice ale celor doi parteneri formând un adevărat sistem de comunicare.” (Stephen
R. Jorgensen, p.202, 1986)
Un climat pozitiv favorizează îndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal
şi grupului familial la cote înalte de eficienţă. „Câtă încărcătură afectivă şi câtă căldură
prezintă cuvântul ” acasă” pentru cei care beneficiază într-adevăr de un climat familial
favorabil! Aici, „în sânul familiei”, individul este aşteptat, este preferat, este înţeles, preţuit,
respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.”( Mitrofan, I., Mitrofan, N., pp.72-73, 1991)
Şi toate acestea la un loc, dacă devin factori motivaţionali, duc la creşterea gradului
de integrare a conduitei sale în viaţă şi activitatea familială şi, totodată la sporirea unităţii şi
coeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce mai mult
atras de „ forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi
funcţionalitate a unităţii familiale.
Un rol important pentru comunicarea în cuplu îl au factorii de personalitate şi
procesele psihice. Astfel, dacă ne referim la diferenţele de sex, s-a demonstrat că bărbaţii şi
femeile comunică în mod diferit’’, reflectând fundamentele diferite ale stimei de sine. Un
bărbat comunică pentru a da soluţii, expresie a competenţei pe care şi-o asumă şi a eficienţei
spre care tinde. El face acest lucru inclusiv în situaţiile în care celălalt nu doreşte altceva decât
descărcare emoţională, defulare, liniştire prin confesare. Bărbatul nu acceptă cu plăcere
sfaturi deoarece le percepe drept contestări ale competenţei sale. Femeile comunică, în
special, pentru a-ş i exprima sentimentele de afecţiune, grijă , înţelegere, iubire, dacă este
copleşită de emoţii negative, soluţiile pragmatice ale bărbatului nu o satisfac (Gray, 1998).
Gottman (1994) şi O`Leary (1988) au sugerat că achiziţionarea abilităţilor de
comunicare intimă şi, în particular, învăţarea reglării emoţiilor negative şi a managerierii
conflictelor sunt aspecte fundamentale ale susţinerii satisfacţiei adulţilor în cadrul cuplului.
 Comunicarea, rezolvarea problemelor, schimbul pozitiv (exprimarea afecţiunii,
satisfacţia sexuală) şi exprimarea agresivităţii constituie zone unde abilităţile relaţionale sunt
deosebit de importante. Acestea sunt cele patru dimensiuni relaţionale cruciale pentru
stabilitatea cuplului. Ele se pot operaţionaliza în diferite manifestări ale interacţiunilor în
cadrul cuplului (Wright et al, 1993):
- schimbul de afecţiune între soţi (comportamente verbale şi non-verbale)
- schimbul de ostilităţi între soţi (comportamente verbale şi n on-verbale)
- capacitatea de a asculta (comportamente verbale şi non-verbal e)
- sprijin (comportamente verbale şi non-verbale)
- rezolvarea conflictelor (comportamente verbale şi non-verbale )
- sexualitate (comportamente verbale şi non-verbale).
Modelul nepotrivit al interacţiunii se formează din cauză că nu există abilităţi de a
asculta pe celălalt, abilităţi pentru a face faţ ă situaţiilor dificile.
În cuplurile fericite, soţii sunt spontani unul faţă de celalalt. Ei sunt capabili să-şi
exprime punctul de vedere personal fără să fie pusă în discuţie existenţa lor comună. Pe baza
unei existenţe împreună asigurate, diferenţele de opinie şi discuţiile se manifestă în mod liber.
În cuplurile nefericite, partenerii nu-şi duc până la capăt gândurile în prezenţa celuilalt,
vorbesc aluziv şi cu subînţelesuri ascunzând anumite lucruri. Revendicarea personală e
importantă, ea implicând acuzarea celuilalt şi organizarea unor atitudini defensive care tind sa
devină automate (Mucchielli, 1973).
Există o legătură directă între felul în care comunică cei doi parteneri ai unui cuplu
erotic (atât verbal, nonverbal, cât şi senzorial) şi nivelul intimităţii atins în cuplu. Cu cât
comunicarea va fi mai liberă, mai deschisă, mai eficientă, mai gratificantă, cu atât cei doi se
vor apropia mai mult, cu atât ei vor fi mai intimi. Acest rol foarte important al comunicării în
construirea intimităţii va fi ilustrat şi prin teoria prezentată ulterior
Teoria reducerii incertitudinii, dezvoltată de Charles R. Berger şi Richard J.
Calabrese (1975) susţine că reducerea incertitudinii este un aspect motivaţional central al
comunicării interumane. În privinţa relaţiei dintre nivelul incertitudinii şi intimitatea
relaţională, ei arată că, nivelele crescute ale incertitudii relaţionale conduc la o scădere a
nivelului de intimitate implicat în comunicare. De asemenea, scăderea incertitudinii conduce
la o intimitate crescută în cuplu. Ei arată şi că, bogăţia comunicării şi nivelul de intimitate,
sunt aspecte care se susţin reciproc.
Autodezvăluirea, deschiderea sufletească, este mecanismul care contribuie esenţial
la dezvoltarea intimităţii în cuplu pentru că, pe măsură ce autodezvăluirea avansează, „se
produce o tot mai mare întrepătrundere psihologică şi psihosocială, gradul de cunoaştere
interpersonală creşte progresiv, tinzând către nivelul dorit şi aşteptat de către ambii parteneri”
(Iolanda Mitrofan, Cristian C., 2002, p. 175).

1.5 Coabitarea
Viaţa de cuplu a indivizilor nu se rezumă doar la afecţiune, comunicare şi crearea
unei familii. Comparativ cu secolele trecute, în care căsătoria era pasul firesc şi singurul
necesar pentru ca două persoane să poată întemeia o familie şi să poată locui în aceeaşi acasă,
acum există şi alte forme de formare a unei familii şi a convieţuirii împreună, fără a intra în
detalii asupra tipurilor de familie. Coabitare, a ajuns o practică obişnuită a cuplurilor
moderne.
Coabitarea sau uniunea consensuala este un fenomen care potrivit unor autori are
avantaje si dezavantaje. Potrivit acestor autori, dezavantajele coabitării constau în: limitarea
prematură uneori, a întâlnirilor (unele persoane coabitează după ce în prealabil au avut un
număr restrâns de relaţii cu potenţiali parteneri); perturbarea rolului tradiţional al femeii,
constând în atribuirea sarcinilor domestice, cu repercusiuni negative asupra instruirii si
formării pentru viitoarea carieră; investire emotională inegală, unul dintre parteneri fiind
implicat în mai mare masură în relaţie decât a intentionat iniţial, şi complicaţii legale
(Bonchiş, 2000). Avantajele coabitării ar putea fi: schimbarea partenerului (din ce în ce mai
bun), multiplicarea întâlnirilor amoroase, descoperirea faţetelor personalităţii şi satisfacţia
cunoaşterii propriei valori, vei putea sa dăruieşti mult mai mult decât se aşteaptă de la tine.
Totuşi, potrivit Chipea (2004) coabitarea aduce chiar limitarea întâlnirilor (nu multiplicarea
lor), investire emotională inegala şi complicaţii legale. Oboseala, delăsarea si plafonarea poate
avea loc în orice relatie, nu doar în relatia de familie. Când concubinii se schimba unul pe
altul o fac pentru ca s-au obosit unul de altul.
Conform Barometrului de Opinie Publica din 2001 proporţia persoanelor care traiesc
în uniune libera/concubinaj/căsătoriti fără acte este de 3.3%, reprezentând 5,2% din totalul
uniunilor şi fiind mult inferioară valorilor din Europa Ocidentală. Totuşi, fenomenul este mai
răspândit în cadrul tinerilor si mai ales în mediul urban.
Cuplul consensual realizează majoritatea funcţiilor întâlnite la familia nucleara si
traversează aceleaşi probleme ca şi familia casatorita (Mihăilescu, 1995).
Coabitarea consensuala are semnificaţii diferite:
 - poate fi doar o coabitare premaritala, care precede căsătoria înteleasă ca o variantă
de a spori şansele de alegere a partenerului cel mai indicat;
- poate fi un stil de viata bazat pe o opţiune reciprocă adoptată pe termen lung sau
chiar pentru întreaga viata.
P. Ilut (2005, p. 2005) arată că această formă de convieţuire apare oarecum ca o
forma oficializată social a sexualităţii nonmaritale, dar ea indeplineşte şi alte funcţii decât cele
erotice, însemnând o serie de avantaje psihologice, sociale si economice, fără a fi supusa
constrângerilor maritale.

1.6 Satisfacţia maritală

Beth A. Durodoye (1997) defineşte satisfacţia maritală ca fiind o impresie
subiectivă, individuală cu privire la anumite componente specifice relaţiei maritale. Satisfacţia
maritală este o variabil ă atitudinală şi este privită ca un continuum de la satisfacţia ridicată la
insatisfacţia ridicată (N. Jeries, 1979). Fericirea în cuplu nu este mereu resimţită la fel de
ambii parteneri. De obicei, ei văd relaţia diferit. Nu doar că nu sunt de acord cu privire la
gradul de satisfacţie maritală, dar pot avea şi percepţii diferite în privinţa anumitor aspecte ale
vieţii lor în comun.
În România, Mărginean şi Precupeţu (2010, 37-38) aduc la cunoştinţă faptul că
„Satisfacţia faţă de viaţa de familie, preponderent pozitivă în toată perioada investigată,
înregistrează, în special dupa 1999, un trend ascendent. Dacă în 1990 numai două treimi erau
mulţumiţi şi foarte mulţumiţi de viaţa de familie şi aproximativ un sfert se plasau pe o poziţie
neutră, în 1999 aprecierile neutre se înjumătăţesc şi aproape 80% fac aprecieri pozitive.
Trendul ascendent de după 1999 s-a datorat, aşadar, în principal trnsformării evaluărilor
neutre în evaluări pozitive. În 2006 se înregistrează nivelul de satisfacţie cel mai ridicat,
trendul uşor descendent din 2010 datorându-se unei uşoare creşteri a aprecierilor neutre, cele
negative rămânând constante.”
Evaluarea satisfacţiei maritale este o problemă subiectivă. Un cuplu poate vedea
relaţia ca fiind foarte satisfăcătoare, pe când cineva din exterior poate vedea relaţia ca fiind
extrem de nesatisfăcătoare. Murraz, Holmes şi Griffin (1996) arată că perceperea partenerului
ca fiind ideal creşte nivelul satisfacţiei relaţionale. Ei au arătat c ă a avea păreri idealizate
despre partener cu privire la diferite aspecte legate de interacţiunile sociale determină
perceperea relaţiei în ansamblu ca fiind mai satisfăcătoare.
Soţul sau partenerul este unul dintre cele mai frecvent utilizate surse de ajutor
informal, având rol terapeutic (Barker et al., 1990) iar calitatea interacţiunilor la nivelul
cuplurilor de a fost găsită, ca un factor ce poate prezice gradul de satisfacşie în relaţia de
cuplu (Pasch &Bradbury, 1998).
Trecerea la statutul de părinţi este un pas important în viaţa de familie. Satisfacţia
maritală tinde să scadă după naşterea primului copil (Levy-Shiff, 1994) şi fiecare membru al
cuplului poate avea temeri privind noile roluri şi responsabilităţi, precum şi pierderea unor
roluri anterior îndeplinite (Cowan & Cowan, 1999). Astfel, un factor important în satisfacţia
maritală este numărul de copii. Twenge et al. (2003) au arătat că există o corelaţie între
numărul de copii şi satisfacţia maritală în sens negativ. O posibilă explicaţie ar putea fi
conflictele de rol, costurile financiare. Totuşi, se pare că aceste rezultate sunt în funcţie de
tipul de cultură: colectivist- individualist. Impactul numărului de copii asupra satisfacţiei
maritale este mult mai scăzut în tările colectiviste (Dillon şi Beechler, 2010).
Calitatea emoţiilor este foarte importantă în satisfacţia maritală. Cuplurile ar trebui
să nu dea vina unul pe celălalt ci să se concentreze pe evaluarea pozitivă a diferenţelor
(Bricker, 2005).
Un factor de personalitate care pare a fi important în depresie, anxietate, furie,
precum şi în insatisfacţia maritală este neuroticismul ridicat al indivizilor (Steketee şi
Chambless, 2005). Un alt studiu a descoperit că nevrozismul şi ostilitatea sunt predictori ai
satisfacţiei maritale în sens negativ şi la 18 luni de căsnicie (Rogge et al., 2006). De
asemenea, extraversiunea şi emoţiile pozitive sunt asociate pozitiv cu satisfacţia maritală
(Watson et al., 2000).
Un studiu efectuat pe cuplurile în vârstă a relevat faptul că atât soţia cât şi soţul
raportau stiluri de integrare si compromis ca strategii de rezolvare a conflictelor maritale
(Greeff şi de Bruyne, 2000). Cuplurile care evită conflictele resimt mai puţină satisfacţie
maritală comparativ cu cuplurile care se confruntă ca urmare a conflictelor (Gottman şi
Krokoff, 1989). De asemenea, aceste rezultate sunt diferite în funcţie de genul subiecţilor.
Astfel, bărbaţii care care evitau conflictele raportau o satisfacţie maritală mai crescută
comparativ cu cei care nu evitau conflictele, pe când femeile care evitau conflictele raportau o
satisfacţie maritală mai scăzută decât femeile care se confruntau.
Compatibilitatea partenerilor în calitatea şi stilul de relaţii sexuale influenţează
satisfacţia maritală, acestea fiind direct corelate (Amirianzadeh şiYazdani, 2005). Inactivitatea
sexuală crează probleme în viaţa de cuplu şi, astfel, reduce satisfacţia maritală (Donnelly,
1993).
După Greenhaus şi Beutell (1985) conflictul muncă-familie este o formă de conflict
inter-rol în care presiunea exercitată de rolurile legate de muncă şi respectiv cele legate
de viaţa familială sunt incompatibile din anumite puncte de vedere. Acest lucru
înseamnă că participarea la activităţile ce ţin de rolul legat de muncă (familie) este
îngreunată de implicarea în activităţile legate de rolul din familie (muncă). Conform
literaturii de specialitate conflictul muncă familie poate lua trei forme: conflict bazat pe
timp, conflict bazat pe tensiune şi conflict bazat pe comportament (apud Greenhaus şi
Beutell, 1985). Orice caracteristică a rolului care afectează timpul pe care persoana o
alocă activităţii respective, tensiunea provocată de aceasta sau comportamentul din cadrul
rolului poate genera un conflict între acel rol şi un altul. Presiunile exercitate de cele
două roluri (din activitatea profesională şi din viaţa personală) sunt intensificate atunci când
ambele roluri sunt importante pentru persoana respectivă.
Cercetătorii din acest domeniu au făcut diferenţă între două tipuri de conflict între
muncă şi familie: conflictul implicării muncii în şi conflictul implicării familiei în
muncă, din aceste considerente, cercetarea de faţă axându-se atât pe conflictul muncă –
familie, cât şi pe conflictul familie – muncă, chiar dacă studiile anterioare au scos la
iveală faptul că angajaţii raportează adesea conflictul muncă – familie şi nu familie – muncă
(Noor, 2004).
Rezultatele obţinute de Obriţă et al. (2009) indică trei categorii mari de
informaţii: (1) conflictele între cele două domenii majore ale vieţii, munca şi familia,
afectează nivelul de satisfacţie al participanţilor; (2) genul persoanei nu moderează relaţia
dintre conflictele existente şi nivelul de satisfacţie; (3) genul persoanei însă moderează
importanţa pe care o are satisfacţia în anumite domenii (muncă vs. maritală) asupra nivelului
general de satisfacţie privind viaţa.
Consumul de droguri este un alt factor care afectează satisfacţia maritală. Astfel,
studiile au arătat că acele cupluri în care unul dintre parteneri era consumator de alcool şi se
angaja frecvent în consumul dus până la intoxicaţie raportau o satisfacţie maritală mai scăzută
comparativ cu acele cupluri în care nici unul dintre parteneri se angajau în astfel de
comportamente (Mudar et al., 2001). Această diferenţă de consum conduce la la mai multe
probleme de cuplu, precum violenţa interpersonală (Leadly et al., 2000) dar şi la violenţa
domestică (Quigley şi Leonard, 2000). Rezultate similare au fost găsite şi în cuplurile
discrepante în consumul de droguri (marijuana, cocaină, sedative, stimulente, heroină şi
halucinogene), astfel de cupluri raportând un nivel mai scăzut de satisfacţie maritală
comparativ cu cele care nu consumau deloc droguri, precum şi cu cele în care ambii parteneri
consumau (Mudar et al., 2001).
 Finel (1993, apud Rosen - Grandon et al., 2004) a relevat 10 caracteristici ale
persoanelor cu o căsnicie satisfăcătoare pe termen lung: angajarea în căsnicie pe termen lung,
loialitatea faţă de partener, valori morale puternice, tratarea partenerului în calitate de prieten,
angajamentul faţă de fidelitatea sexuală, dorinţa de a fi un bun părinte, încrederea în
Dumnezeu şi angajament spiritual, dorinţa de a-şi satisface partenerul, reciprocitate, dorinţa
de a ierta şi de a fi iertat.