Topici abordate în consilierea de grup.

Comunicare şi relaționare interpersonală

Competenţele de comunicare şi de relaţionare socială ocupă un loc important în ierarhia
resurselor interne pe care persoana le poate utiliza în rezolvarea unei diversităţi de probleme personale
şi profesionale.
Programa şcolară pentru clasele gimnaziale recomandă abordarea următoarelor teme asociate
comunicării: emoții de bază/emoţii diverse, acordarea feedbackului pozitiv, comunicarea în mediul
real, comunicarea în mediul virtual, relația dintre evenimente, gânduri, emoții și comportamente,
empatia. colaborarea și cooperarea, emoții, reacții, comportamente față de diversitate (gen, vârstă,
apartenență socială, apartenență etnică, situație economică, stare de sănătate, dizabilități/copii cu
nevoi speciale de educație), caracteristici ale comportamentului asertiv, pasiv, agresiv; modalităţi
simple de autocontrol și autoreglare; conflictele: caracteristici, surse, modalităţi de prevenire, stilurile
de negociere a conflictelor sau de abordare constructivă prin aplicarea tehnicilor simple de
comunicare. ce înseamnă comunicare eficientă, deprinderi şi abilităţi de comunicare - de vorbire,
ascultare, comportamente nonverbale, ce înseamnă a fi un bun ascultător - privire, mimică, gesturi,
postură corporală, atitudine pozitivă faţă de vorbitor; exprimarea emoţiilor de bază, înţelegerea şi
respectarea emoţiilor celorlalţi; impactul stereotipurilor şi prejudecăţilor asupra comunicării.
Programa de Consiliere și orientare pentru liceu propune tratarea următoarelor teme din
domeniul comunicării și relaționării interpersonale: - forme de comunicare eficientă, comunicarea
eficientă în familie, respectarea punctelor alternative de vedere, drepturile şi responsabilităţile
membrilor familiei; echitatea de gen, comportamente de cooperare în grupurile de
apartenenţă, modalităţi de adaptare la schimbările din cadrul grupului de apartenenţă,
calităţile liderilor; dezvoltarea calităţilor de lider; tehnici de autocontrol emoţional;
practicarea autocontrolului emoţional în diferite situaţii de viaţă.
A fi un bun comunicator necesită stăpânirea unor abilităţi de codificare şi decodificare
eficientă a mesajelor. Pânişoară (2004) distinge între comunicarea intrapersonală şi comunicarea
interpersonală. Comunicarea intrapersonală antrenează gânduri şi sentimente despre modul în care ne
percepem pe noi înşine. Eul nostru, respectiv ceea ce gândim, ce simţim în legătură cu felul cum
suntem este influenţat de înfăţişarea şi starea noastră fizică şi psihologică, de caracteristici sociale
(încredere, căldură, empatie), de dispoziţiile şi sentimentele proprii (umor, furie, iubire), de rolurile
sociale (părinte, lider în comunitate), de talente pe care le posedăm sau nu (artistice, muzicale, atletice
etc.), de capacităţile intelectuale (logic, reflexiv, speculativ, studios), de credinţele de bază (religioase,
patriotice, despre familie, educaţionale) (S. Hybels, R. Weaver, 1989, ap. Pânişoară, 2004). O
modalitate de manifestare şi dezvoltare a comunicării intrapersonale este gândirea pozitivă. Elementul
cheie în gândirea pozitivă este îndreptarea comunicării cu sine însuşi spre succes. Pe de altă parte,
percepţia sinelui de către un altul este determinantă pentru percepţia de sine şi invers; de aici relaţia
dintre comunicarea interpersonală şi comunicarea intrapersonală. Persoanele care au o atitudine
negativă faţă de sine comunică inevitabil aceste sentimente spre ceilalţi şi este probabil ca aceştia să
dezvolte sentimente negative similare.
Comunicarea interpersonală (Pânişoară, 2004, Iacob, 2008) se poate realiza în manieră
verbală – orală şi scrisă, paraverbală şi nonverbală. Comunicarea verbală scrisă se bazează în mare
parte pe comunicarea intrapersonală. Eficienţa comunicării scrise impune respectarea unor exigenţe
precum: utilizarea unor fraze medii (15-20 de cuvinte), a paragrafelor centrate asupra unei singure
idei, evitarea exprimărilor comune, reduntante, alegerea cuvintelor cu o încărcătură afectivă optimă
pentru contextul creat şi utilizarea expresiilor afirmative. Comunicarea orală este marcată de
următoarele caracteristici: prezenţa unui mesaj (elemente de structură, de actualitate, de interes,
feedback, coerenţă internă, claritate), prezenţa unor suporturi multiple care sprijină înţelegerea
(iconic, nonverbal, paraverbal), posibilitatea revenirilor, detalierilor atunci când este necesar (este
circulară şi permisivă), este situaţională şi contextuală, este puternic influenţată de particularităţile
individuale ale emiţătorului, posedă atributele necesităţii, aleatoriului şi nelimitării.
Comunicarea paraverbală – prin ritmul vorbirii, înălţimea tonului, volumul vorbirii, pauze,
secvenţele de tăcere – însoţeşte şi întăreşte semnificaţii transmise prin limbajul verbal.
Comunicarea nonverbală poate întări, completa, contrazice, regla, repeta sau, după caz,
înlocui anumite aspecte ale comunicării verbale. Literatura de specialitate descrie variate tipuri de
comunicare nonverbală (Pânişoară, 2004): emblemele (simbolurile) – mişcări ale trupului care au
traduceri directe în cuvinte (ok, la revedere, vorbesc la telefon etc.); ilustratorii – accentuează sau dau
forţă cuvintelor (indicarea direcţiei de mers în acelaşi timp cu explicarea ei, demonstrarea unor
dimensiuni); regularizatorii – gesturi precum înclinarea capului, a corpului, întinderea mâinii care
însoţesc comunicarea verbală şi pot însemna continuă!, este interesant, asta nu o cred, mai încet,
expunerea sentimentelor prin mişcări ale corpului, adaptorii (aranjarea hârtiilor de pe masă în timpul
unei discuţii poate însemna că persoana este nemulţumită de situaţie şi vrea mai multă ordine în
discuţie).
Caracteristicile contactului vizual îndeplinesc mai multe funcţii în comunicare: reglează
fluxul informaţional (când dorim să încheiem comunicarea proprie, privim interlocutorul într-un mod
prin care îi sugerăm că este rândul său să se exprime); monitorizează feedbackul; exprimă emoţiile,
indică natura relaţiilor interpersonale (Knapp, Kendon, Argyle, Ingham, Aikens, McCallin, ap.
Pânişoară, 2004), caută feedback, indică deschiderea canalului de comunicare către interlocutori,
compensează distanţa fizică (DeVito, ap. Pânişoară, 2004).
Gesturile, poziţiile şi mişcările trupului comunică atitudini, interese, focalizarea atenţiei pe
subiectul comunicării. Alte aspecte exterioare precum îmbrăcămintea, machiajul, parfumul folosit
contribuie la transmiterea unor mesaje în comunicarea interpersonală.
Blocaje în comunicare şi modalităţi de eficientizare a comunicării
Uneori comunicarea este blocată de mesaje care transmit intenţia de a judeca, de a aproba sau
de a nu fi de acord cu părerile interlocutorului, oferă direct sau indirect soluţii, conţin întrebări
agresive, autoritare sau evaluative, transmit ordine, ameninţări, moralizări, încercări de a devia
discuţia de la subiect, încercări de a rezolva problema prin argumente proprii (Băban, 2001).
Ameliorarea comunicării poate fi posibilă prin utilizarea în locul limbajului la persoana a II
(„nu mai fi atât de critic!”) unui limbaj al responsabilităţii ce cuprinde: descrierea comportamentului
celuilalt, formularea credinţelor despre consecinţele comportamentului asupra propriei persoane,
exprimarea propriilor emoţii şi sentimente determinate de credinţele despre consecinţele
comportamentului (Sunt stânjenit (emoţia) când vorbeşti despre notele mele de faţă cu prietenii mei
(comportamentul), pentru că vor crede despre mine că sunt prost (credinţele despre consecinţele
comportamentului asupra propriei persoane)).
Mesajele la persoana a II-a care în general atacă declanşează reacţii defensive ce
blochează comunicarea. Evaluarea este cel mai frecvent mod de a provoca o reacţie defensivă („nu
ştii despre ce vorbeşti!”, „Nu te străduieşti suficient!”). Exprimarea sub formă descriptivă la persoana
I previne reacţiile defensive („Când nu-mi dai posibilitatea să spun ce cred (descrierea
comportamentului), devin nervos şi frustrat (emoţia proprie determinată de comportament)”).
Controlul exprimat prin tendinţa de a oferi sfaturi şi soluţii determină, de asemenea, reacţii defensive.
Mesajul implicit este „numai eu ştiu ce este mai bine pentru tine, aşa că trebuie să mă asculţi ca să-ți
meargă bine”. O alternativă la tendinţa de a controla este focalizarea pe problemă pentru explorarea
alternativelor de rezolvare. Acelaşi efect de suscitare a unor reacţii defensive îl are încercarea de
manipulare prin emiterea de mesaje de neîncredere şi neacceptare relativ la deciziile celorlalţi.
Alternativa este exprimarea spontană a propriului punct de vedere fără a încerca să-l impui.
Neutralitatea sau indiferenţa transmite mesajul neimportanţei sau lipsei de valoare a persoanei, pe
când empatia previne reacţiile negative despre sine şi despre ceilalţi. Atitudinea de superioritate –
formă de nedezvoltare a abilităţilor de relaţionare - determină formarea unei relaţii defectuoase de
comunicare şi încurajează dezvoltarea conflictelor; alternativa la această atitudine o constituie
egalitatea şi acceptarea în relaţiile interpersonale.
Evitarea blocajelor şi ameliorarea comunicării poate fi obţinută prin modalităţi de explorare a
alternativelor împreună cu clientul:
 Ascultarea reflectivă care ajută la clarificarea sentimentelor (mi se pare că te deranjează sau
îmi pari supărat)
 Folosirea brainstomingului pentru explorarea soluţiilor la probleme (care ar fi posibilele
soluţii la această problemă?) sau consecinţelor diferitelor soluţii (Care ar fi consecinţele
soluţiilor la care te-ai gândit? Care dintre soluţii crezi că ar fi cea mai bună?)
 Obţinerea unui angajament din partea copilului (Ce ai ales să faci? Ce decizie ai luat?)
 Planificarea pentru evaluare (Când vom discuta din nou despre asta?)
Exprimarea adecvată a emoţiilor reprezintă o modalitate de ameliorare a comunicării
interpersonale (Băban, 2001) prin:
  Identificarea şi recunoaşterea diferitelor tipuri de emoţii (exprimarea verbală a emoţiei,
asocierea stării subiective - indicată de modificări fiziologice, monitorizarea
comportamentului nonverbal, mesaje verbale - cu eticheta verbală a emoţiei);
 Identificarea evenimentelor sau situaţiilor care declanşează emoţia, înţelegerea diferitelor
efecte ale situaţiilor sau evenimentelor asupra stării emoţionale, înţelegerea importanţei
modului de interpretare a evenimentelor declanşatoare ale emoţiilor;
 Identificarea modalităţilor de exprimare comportamentală a emoţiei prin recunoaşterea
reacţiilor comportamentale ale emoţiilor, diferenţierea dintre emoţie şi comportament,
învăţarea modului de înţelegere a mesajelor emoţionale transmise de alte persoane,
conştientizarea relaţiei dintre gând – emoţie – comportament.
 Exprimarea emoţiei printr-un limbaj adecvat – învăţarea vocabularului emoţiilor –
exprimarea emoţiei printr-un cuvânt (sunt bucuros/ curios/ interesat/ surprins/ împăcat/
îndrăgostit / supărat(trist) / furios (mânios)/ rușinat/ speriat/ dezgustat), prin descrierea unor
reacţii fiziologice (Îmi tremură vocea când vorbesc cu el) sau prin descrierea a ceea ce îţi
doreşti să faci (simt că-mi vine s-o iau la fugă)
 Exprimarea clară a emoţiei pentru a ne asigura că suntem înţeleşi de ceilalţi: rezumarea printr-
un cuvânt a ceea ce simţi (bucuros, confuz, trist, resemnat, rănit); evitarea evaluării emoţiei
(mă simt puţin neliniştit), evitarea exprimării emoţiei într-un mod codat în loc de mă simt
singur, se poate spune M-aş bucura dacă ne-am întâlni să petrecem mai mult timp împreună,
exprimarea mai frecventă a emoţiilor faţă de un comportament specific (în loc de sunt
nemulţumit, poţi spune sunt nemulţumit când nu-ţi respecţi promisiunile).
 Acceptarea responsabilităţii pentru ceea ce simţi: în loc de m-ai supărat, poţi spune sunt
supărat. În loc de m-ai rănit, poţi spune mă simt rănit când faci acest lucru.
Exemple de exerciţii utile în exersarea exprimării şi recunoaşterii emoţiilor sunt vocabularul
emoţiilor (exprimarea a unei emoţii prin comportament de către un elev şi recunoaşterea emoţiei prin
observarea comportamentului de către ceilalţi), parola emoţiilor (exprimarea de către un elev a
gândurilor pe care le-ar avea cineva care ar trăi o anumită emoţie, şi identificare de către ceilalţi elevi
a emoţiei prin ascultarea discursului), statuile emoţiilor (roluri: sculptorul încearcă să modeleze o
emoţie în statuie, statuia îşi modelează expresia facilă şi postura în funcţie de intenţiile sculptorului,
observatorul – notează modalităţile prin care sculptorul intenţionează exprimarea emoţiei, asistenţii –
recunosc emoţia), imaginile emoţiilor (reprezentarea individuală a unei emoţii printr-un desen
semnificativ şi recunoaşterea acelei emoţii de către ceilalţi elevi, conştientizarea diferenţelor dintre
reprezentările asupra emoţiilor), sunetele emoţiilor (reprezentarea emoţiei printr-un sunet caracteristic,
fără cuvinte, recunoaşterea emoţiei de către ceilalţi, descrierea unei situaţii în care a fost simţită acea
emoţie, a gândurilor şi a comportamentelor asociate).
 În scopul conştientizării propriilor emoţii şi dispoziţii în diverse contexte se pot utiliza scalele.
Elevilor li se va cere să aprecieze cu o notă de la 1 (foarte neplăcut, stresant) la 10 (foarte plăcut,
relaxant) diverse situaţii, contexte de viaţă sau activităţi: eşti la şcoală, eşti acasă, eşti cu prietenii,
citeşti cartea preferată, te uiţi la TV, înveţi pentru o teză, te gândeşti la un examen important, te cerţi
cu un bun prieten, iei o notă proastă, participi la o competiţie sportivă, te joci pe calculator cu
prietenii.
Pentru conştientizarea relaţiei dintre emoţii şi comportamente se pot propune exerciţii de
completare de fraze lacunare: Mă simt ... (bucuros / supărat / izolat / iubit / dezamăgit / neîndreptăţit /
nemulţumit / abătut / plictisit / înspăimântat / anxios) şi atunci ... .
Dezvoltarea capacităţilor de coping în situaţii generatoare de stres poate fi facilitată prin
exerciţii de conştientizare a copilului asupra resurselor interne şi externe la care ar putea apela:
Când mă simt Ce mă ajută... (Cum mă ajut eu pe Ce tip de ajutor aş putea primi de la
mine) ceilalţi
Nervos
Agitat
Mi-e frică
Trist
Neliniştit
Nemulţumit

Situaţia Persoana care mă poate ajuta

Când mă lovesc
Când un străin vrea să intre în casă
Când mi-e frică
Când cei mari mă lovesc
Când văd un accident
Când nu mă simt bine
Când mă doare ceva
Când nu ştiu la un test
Când nu am încredere în mine
Când părinţii mei sunt bolnavi
Când mă cert cu un prieten
Abilităţile de comunicare sunt resurse utile şi în rezolvarea conflictelor de comunicare.
Conflictul este o dispută sau o competiţie între două sau mai multe persoane care au nevoi, idei,
credinţe, convingeri, valori, scopuri foarte diferite sau chiar opuse (Ştefan, Kallay, 2007).
 Managementul eficient al conflictelor cere recunoaşterea unor mituri sau credinţe eronate
despre conflicte: conflictele se rezolvă de la sine cu trecerea timpului, confruntarea într-o dispută este
întotdeauna neplăcută, prezenţa unui conflict este semnul unui management prost al grupului sau al
clasei, conflictul este întotdeauna negativ şi distructiv, conflictul într-o clasă este un semn de
neimplicare a profesorului în problemele clasei, conflictul nu se rezolvă decât prin compromis, cineva
trebuie să piardă, a avea un conflict este un semn de slăbiciune sau de vulnerabilitate.
Conflictele pot fi abordate constructiv sau distructiv. În abordarea distructivă, atenţia este
centrată doar pe problemă şi nu pe soluţii, deseori cauza conflictului este interpretată eronat, este
afectată imaginea de sine a interlocutorului, relaţionarea este afectată de stereotipuri şi prejudecăţi,
apare lipsa cooperării între interlocutori pentru rezolvarea conflictului şi responsabilitatea rezolvării
este asumată doar de o singură persoană, apar frecvent emoţii negative disfuncţionale. În abordarea
constructivă a conflictului, cauza conflictului este rapid clarificată, se menţine o comunicare deschisă,
eficientă adaptată cerinţelor situaţiei, se nasc soluţii şi rezolvări alternative la aceeaşi problemă,
interlocutorii devin părţi implicate activ în procesul rezolvării, cooperează, emoţiile şi gândurile sunt
exprimate optim, ceea ce conduce la reducerea stresului, se facilitează procesul de autocunoaştere şi
cunoaştere a celorlalţi ceea ce conduce la ameliorarea deprinderilor de rezolvare a problemelor, iar
toate elementele anterioare contribuie la creşterea motivaţiei pentru optimizarea abordării conflictelor
Rezolvarea conflictelor poate fi abordată prin strategii diferite (Ştefan, Kallay, 2007, Băban,
2001). Ştefan şi Kallay (2007) descriu două tipuri de rezolvare a coflictului, prin fugă sau evitare a
situaţiei conflictuale şi prin luptă sau disputarea conflictului.
Cooperare Acomodarea Colaborarea
Compromisul
Evitarea Competiţia
Asertivitate
În funcţie de gradul de manifestare a cooperării şi asertivității în rezolvarea conflictului,
rezultă cinci strategii (Ştefan şi Kally, 2007): evitarea, acomodarea, compromisul, competiţia şi
colaborarea.
Evitarea implică un nivel scăzut de asertivitate, dar şi de cooperare – persoana nici nu
abordează conflictul, dar nici nu cooperează în rezolvarea lui. Apare teama de implicare în conflict
determinată de lipsa abilităţilor de rezolvare a problemei şi /sau un nivel scăzut al autoeficacităţii.
Acest tip de abordare poate fi adaptativ în conflictele cu cauze banale. Această abordare reprezintă un
prim pas în rezolvarea conflictului şi are ca scop reducerea tensiunii şi câştigarea de timp pentru
rezolvarea problemei, atunci când persoana are un statut inferior în situația conflictuală. Abilităţile
necesare pentru reuşita acestui tip de abordare sunt: retragerea din discuţii, tolerarea frustrării,
acceptarea ideii că lucrurile vor rămâne nerezolvate, recunoaşterea sau stabilirea momentului potrivit
discuţiei.
 Acomodarea implică un nivel scăzut de asertivitate dar un nivel ridicat de cooperare şi este
eficientă în cazurile când se doreşte creşterea performanţei, menţinerea unui mediu de colaborare şi
comunicare, când miza conflictului nu are o importanţă prea mare pentru interlocutori. Unul cedează
în favoarea celuilalt. Acomodarea începe să fie dezadaptativă când conduce la autocompătimire.
Abilităţile necesare pentru acest tip de abordare sunt a se conforma, a ceda, a se da bătut în relaţiile cu
ceilalţi, decentrarea de pe propria persoană, executarea ordinelor date de ceilalţi.
Compromisul implică un nivel moderat atât al asertivităţii, cât şi al cooperării. De regulă este
perceput ca presupunând renunţare mai mult din partea unei părţi decât din cealaltă, dar unii îl
consideră ca situaţie în care ambele părţi au de câştigat sau dimpotrivă – ambele au de pierdut (Băban,
2001). Această abordare este eficientă când miza conflictului este moderată, statutul celor implicaţi
este similar, iar ieşirea din situaţia conflictuală are importanţă deosebită. Abordarea poate fi utilizată
şi ca strategie intermediară în rezolvarea conflictului. Aplicarea sa cere abilităţi de negociere, de
evaluare a semnificaţiei situaţiei şi rezultatului, de identificare a unui teren neutru de discuţie, de a
ceda în anumite situaţii.
Competiţia cere un nivel înalt de asertivitate şi un nivel scăzut de cooperare şi presupune ca
fiecare parte implicată să facă tot ce poate pentru a rezolva conflictul în folos propriu. Abordarea
poate fi adaptativă în situaţii de importanţă vitală când este nevoie de soluţii rapide, trebuie luate
decizii, care nu sunt agreate de toate persoanele implicate în conflict. Abilităţile necesare acestui tip
de abordare sunt argumentarea corectă şi dezbaterea, protejarea propriului punct de vedere,
exprimarea clară şi concisă a opiniilor, scopurilor, nevoilor, emoţiilor.
Colaborarea implică un nivel înalt al asertivităţii, precum şi al cooperării. Fiecare parte îşi
exprimă poziţia şi este gata să coopereze cu cealaltă, în aşa fel încât ambele să câştige din soluţionarea
conflictului. În colaborare se inventariază ideile care pot duce la rezolvarea problemei şi se alege
ideea cea mai potrivită, care conduce la cea mai bună soluţie sau rezolvare a conflictului. Abilităţile
cerute sunt ascultarea activă, identificarea corectă a problemelor, confruntarea nonagresivă, analizarea
abilităţilor proprii şi ale celorlalţi.
Strategia câştig-pierdere, în care una dintre părţi primeşte ceea ce doreşte, iar cealaltă parte
pierde, este uneori necesară (de exemplu, când două persoane concurează pe un singur post), dar în
cele mai multe situaţii de comunicare nu este necesar ca aceasta să fie adoptată. Strategia pierdere-
pierdere sau compromisul poate fi în unele situaţii cea mai eficientă soluţie pentru rezolvarea
conflictului. A treia strategie câştig-gâştig est eficientă când părţile implicate în conflict nu doresc să
câştige una în detrimentul celeilalte, scopul lor fiind de a lucra împreună pentru a ajunge la soluţia cea
mai eficientă. Când un vânzător şi un cumpărător stabilesc împreună preţul unui produs folosesc
metoda câştig-câştig.
Managementul eficient al conflictelor cere menţinerea unei relaţii pozitive pe perioada
conflictului (prin ascultare activă, utilizarea întrebărilor deschise pentru clarificarea mesajelor),
diferenţierea dintre evenimente, comportamente şi interpretarea lor, focalizarea pe problemă şi nu pe
persoane, folosirea unor termeni concreţi, specifici, comportamentali pentru descrierea situaţiei,
utilizarea comunicării directe, evitarea utilizării argumentelor proprii, etichetării, acuzării, evaluarea
impactului conflictului asupra relaţiei sau grupului, identificarea barierelor în rezolvarea conflictului
(judecarea persoanei şi nu a mesajului, căutarea de contraargumente, reacţia prematură, ascultarea
interlocutorului pentru a identifica greşelile şi nu pentru a înţelege mesajul, convingerea că numai
el/ea are dreptate), utilizarea deprinderilor de rezolvare de probleme în abordarea conflictului.
Comunicarea asertivă este o modalitate eficientă de adaptare la situaţii interpersonale
conflictuale şi de dobândire a adecvării sociale. Asertivitatea ca trăsătură personală este rezultatul
unor atitudini şi deprinderi care se formează prin exersare şi care pe termen lung duc la îmbunătăţirea
relaţiilor sociale, la dezvoltarea încrederii în sine, la respectarea drepturilor personale, la formarea
unui stil de viaţă sănătos, dezvoltarea deprinderilor de luare a unor decizii responsabile, dezvoltarea
abilităţilor de management al conflictelor (Rakos, ap. Băban, 2001).
Asertivitatea este definită ca abilitatea de a ne exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta
şi ataca drepturile celorlalţi; ea contrastează cu două modele comportamentale opuse – pasivitatea şi
agresivitatea. Pasivitatea poate fi descrisă prin comportamente care evită confruntările şi conflictele,
îşi doreşte ca toată lumea să fie mulţumită, fără însă a ţine cont de drepturile, opiniile şi dorinţele sale
personale. Aceste persoane se simt rănite, frustrate, iritate, fără a încerca să-şi exprime nemulţumirile
faţă de ceilalţi. Motivele pentru care o persoană adoptă comportamente pasive sunt legate de
convingerea că dacă ceilalţi le vor cunoaşte dorinţele sau sentimentele nu vor mai fi apreciaţi şi
respectaţi; de credinţa că e mai bine să evite conflictele şi să menţii pacea cu orice mijloace; de
considerarea pasivităţii ca politeţe sau bunătate; de considerarea renunţării la pasivitate ca aroganţă
sau agresivitate; de neîncrederea în propriile valori şi justeţea propriilor opinii. Agresivitatea se
exprimă prin blamarea şi acuzarea celorlalţi, prin încălcarea regulilor impuse de autorităţi,
insensibilitatea la sentimentele celorlalţi, nerespectarea colegilor, credinţa că tu ai întotdeauna
dreptate, rezolvarea problemelor prin violenţă, credinţa că cei din jur sunt nedrepţi cu tine, utilizarea
criticilor şi sarcasmului în comunicare, considerarea propriilor drepturi ca fiind mai importante decât
ale celorlalţi şi manifestări de furie şi ostilitate.
Băban (2001) recomandă respectarea unor prescripţii comportamentale în comunicare pentru
a dezvolta deprinderile asertive:
 Spune NU atunci când sunt încălcate drepturi sau valori personale;
 Motivează-ţi afirmaţia fără să însă să te justifici – nu te scuza;
 Exprimă-ţi opiniile personale specific şi clar – evită formulările generale;
 Acceptă şi oferă complimente;
 Fii direct;
 Cere feedback – pentru prevenirea erorilor de interpretare;
 Schimbă discuţia sau evită persoana atunci când nu poţi comunica asertiv;
  Fă referiri la comportamentul neadecvat al unei persoane cu o remarcă pozitivă;
 Focalizează-te pe comportament şi nu pe persoană atunci când vrei să faci o remarcă;
 Scoate în evidenţă consecinţele negative ale comportamentului său asupra ta;
 Precizează comportamentul dorit, oferă alternative comportamentului pe care doreşti să-l
schimbi;
 Analizează costurile şi beneficiile comportamentului.
Printre metodele de control al agresivităţii, Thompson (2003) recomandă: reducerea
frustrărilor (încercarea de a evita subiectele de conversaţie, opiniilor personale, sau situaţiilor iritante),
reducerea factorilor de mediu care încurajează răspunsurile agresive (subculturi agresive, bande,
prieteni ostili, violenţa prin TV sau alte media (filme, muzică)), cultivarea unor noi prieteni care nu
sunt iritabili, ostili, revendicativi, împărtăşirea propriei anxietăţi, înainte de a fi dur sau crud cu
ceilalţi; comentarii precum sunt stresat, sau sunt supărat sau am o zi proastă schimbă contextul şi
modul în care sunt interpretate remarcile tale; controlul furiei prin managementul stresului (metode de
rezolvare a problemelor, utilizarea mesajelor al persoana I, vorbirea cu sine pozitivă); încetarea
construirii unor fantezii ostile (preocuparea pentru situaţiile frustrante creşte furia, desprinde-te de
situaţie şi utilizează tehnicile de stopare a gândurilor).
Automonitorizarea poate fi utilizată ca tehnică de control al agresivităţii (Thompson, 2003):
 Notează situaţiile specifice care declanşează reacţii agresive;
 Notează natura şi intensitatea furiei;
 Notează-şi gândurile şi sentimentele din situaţia imediat anterioară şi din timpul trăirii furiei;
 Notează ce tehnici de autocontrol ai folosit şi cât de bine au funcţionat;
 Înregistrează consecinţele şi modul în care ceilalţi au răspuns la reacţia ta emoţională;
 Evaluează răsplata pentru furia ta şi clarifică-ţi scopurile agresiunii tale; renunţă la unele
dintre beneficiile nesănătoase ale furiei tale.
Fiecare persoană ar trebui să conştientizeze drepturile asertive şi să facă apel la ele de câte ori
este necesar în comunicarea interpersonală: dreptul de a decide care sunt scopurile şi priorităţile
personale; dreptul de a avea valori, convingeri şi opinii proprii; dreptul de a nu te justifica şi a nu da
explicaţii privind viaţa ta; dreptul de a spune celorlalţi cum ai dori să se comporte cu tine; dreptul de a
te exprima fără să-l răneşti pe celălalt; dreptul de a spune nu, nu ştiu, nu înţeleg, nu mă interesează,
dreptul de a cere informaţii şi ajutor, dreptul de a face greşeli şi de a te răzgândi, dreptul de a fi
acceptat ca imperfect, dreptul de a avea uneori performanţe mai scăzute decât potenţialul tău; dreptul
de a avea relaţii de prietenie cu persoane cu care te simţi confortabil, dreptul de a-ţi schimba prietenii,
dreptul de a-ţi dezvolta viaţa aşa cum îţi doreşti.