COMUNICAREA NONVERBALĂ

Curs 2
 OBIECTIVE
• Explicarea formelor de comunicare
nonverbale: expresiile faciale, gesturile,
postura, paralimbajul, gestionarea timpului
şi spaţiului social.

• Prezentarea tipurilor de expresii faciale şi de

paralimbaj şi relaţionarea acestora cu
situaţiile sociale în care ele se pot manifesta.
 Termeni cheie
• Comunicarea nonverbală;

• Expresie facială;

• Privire;

• Paralimbaj.
 Specificul comunicării nonverbale: definiţii, funcţii
Din perspectiva Teoriei Comunicării comunicarea non-verbală este
bazată pe imagini şi sunete.

Acest tip de comunicare este definită negativ, drept „comunicarea

care nu este verbală.”
 
– Comunicarea nonverbală este compusă din mai multe elemente:

– Comportamentul simbolic – acţiuni ce transmit semnificaţii;

– Paralimbajul;

– Utilizarea simbolică a obiectelor;

– Gestionarea spaţiului şi timpului.

Comunicarea nonverbală are o serie de funcţii :
 Accentuarea comunicării verbale – ea întăreşte mesajul trans-mis verbal, îl
accentuează.
 Complementaritatea – este funcţia comunicării nonverbale care se referă la
prezentarea de informaţii suplimentare faţă de cele oferite prin comunicarea
verbală. Acest tip de comunicare simplifică mesajele verbale utilizând
complementar mesajele nonverbale.
 Contextualizarea sau funcţia expresivităţii – prin care comunicarea devine mai
expresivă pentru a sensibiliza receptorul (afectiv, persuasiv). De exemplu,
contradicţia dintre limbajul nonverbal şi cel verbal poate fi o sursă de umor sau de
teamă, frică. Limbajul nonverbal poate fi mai expresiv, poate îmbunătăţi şi
schimba semnificaţia comunicării verbale.
 Substitutivă (înlocuieşte comunicarea verbală) – există semne instituţionalizate
pentru anumite mesaje. De exemplu, semnele rutiere, semnele folosite în
comunicarea prin sms-uri sau email, limbajul surdo-muţilor.
 Manipulatorie – această funcţie a comunicării verbale este legată de cea
expresivă, dar pune un mai mare accent pe aspectul persuasiv al mesajului, scopul
ei fiind de a se ajunge la acceptarea mesajului exact aşa cum a fost el transmis.
 Caracteristicile comunicării nonverbale
Comunicarea nonverbală se caracterizează prin:
  Comunicabilitate – se poate afirma că, la un nivel extrem de general,
comportamentul uman şi întreg spaţiul social sunt pline de semnificaţii. Orice
comportament (inclusiv folosirea unor obiecte) poate transmite semnificaţii şi
oricărui comportament i se pot atribui semnificaţii (inclusiv unele care nu există
iniţial). Astfel, analiza comunicării nonverbale trebuie făcută contextualizat pentru că
în acest caz există pericolul atribuirii de semnificaţii inexistente sau care diferă de cele
intenţionate.
 Fidelitatea scăzută – „fidelitatea unei comunicări” este definită drept capacitatea
comunicării de a transmite mesaje definite precis cu referire exactă la anumiţi indivizi
sau situaţii. Comunicarea nonverbală este centrată pe efecte şi persuasiune, şi mai
puţin pe funcţia cognitivă a gândirii umane.
 Sincronismul comportamental – într-o secvenţă de comunicare, atunci când există o
apreciere reciproc pozitivă a emiţătorului şi receptorului, apare între ei tendinţa de a
se coordona în ceea ce priveşte elementele comunicării nonverbale (deşi uneori
această tendinţă poate să nu fie reciprocă, ci unilaterală). Când există o atitudine
ostilă, negativă, acest „sincronism comportamental” dispare. De exemplu,
sincronismul comportamental apare de la individul poziţionat pe un status inferior
spre status superior şi nu în direcţie opusă.
 
 Particularizarea culturală a comportamentului nonverbal.
Comportamentele nonverbale nu sunt universale, ci determinate cultural.
În comportamentul şi comunicarea nonverbală există şi o serie de forme
de comunicare care sunt condiţionate genetic, nu cultural. Acesta este
cazul expresiilor faciale (manifestare a temerii, a fricii, a bucuriei).
Comunicarea nonverbală este mai dinamică decât cea verbală, unde
intervine „lexicul” – acesta fiind o structură mai conservatoare, care
acceptă mai greu inovaţia. Un caz clar în acest sens este situaţia gramaticii
multor limbi europene, cum este cea a limbii franceze, de exemplu. În
comunicarea nonverbală unele grupuri pot atribui unor comportamente şi
mesaje ale comunicării nonverbale unele semnificaţii care se leagă de
experienţele proprii ale grupului. În acest fel se explică şi diferenţa:
comunicarea nonverbală este mai puţin sistematizată, are mai puţine
reguli decât cea verbală, având în vedere că, în general şi capacitatea de a
atribui semnificaţie este mai mare pentru comunicarea nonverbală.
 Natura contextualizată şi contextualizantă:
o Contextualizată – are în vedere faptul că acest tip de comunicare ţine de un
context, are valoare într-un anumit context social dat;
o b) Contextualizantă – acest tip de comunicare oferă contextul pentru mani-
festarea comunicării verbale. Mesajele nonverbale pot să le afec-teze pe cele
verbale, le pot preciza contextul şi pot determina semnificaţia comunicării
verbale.
 Asigură transferul semnificaţiilor lumii externe – nu numai
comportamentele umane au semnificaţie, ci şi utilizarea
unor obiecte care astfel pot fi obiecte semnificative. De
exemplu, oferirea de flori, de cadouri sunt acte care
transmit informaţii despre ceea ce dorim de la persoana
respectivă. Există obiecte speciale care au un sens, un
înţeles specific – acestea sunt obiecte-semn, ele mai sunt
numite şi marcatori care de regulă interzic ceva. De
exemplu, marcările de teritoriu pentru a interzice accesul pe
un perimetru sau a semnala poziţia centrală a acestuia.
 Credibilitate – impactul unui mesaj este dat în procent de
7% de comunicarea verbală, de 38% de paralimbaj (ritm,
secvenţialitate, limbă) şi de 55% de comunicarea
nonverbală. De exemplu, expresia facială, gesturile pe care
un individ le utilizează atunci când vorbeşte cu o altă
persoană contează foarte mult în impactul unei comunicări.
 Formele comunicării nonverbale
Comunicarea nonverbală are mai multe forme
de manifestare:
1.Expresia facială;
2.Gesturile;
3.Paralimbajul;
4.Postura;
5.Gestionarea spaţiului şi timpului (social şi
personal).
 Expresia facială
Expresia facială este forma de comunicare nonverbală cea mai
dependentă genetic. În mod clasic se diferenţiază între şase tipuri
de expresii faciale:
– Bucurie;
– Supărare;
– Frică;
– Dezgust;
– Tristeţe;
– Surpriză.

Cercetările au arătat că expresia facială are o bază genetică.

De exemplu, populaţiile primitive au recunoscut în fotografii stările
psihice ale persoanelor străine care le-au fost arătate.
Anumite elemente ale expresiei faciale pot căpăta semnificaţii
particulare.
Importanţa expresiei faciale este dată de impactul unui mesaj care
depinde într-un procent de peste 50% de ea. Dintre tipurile de
expresii faciale un rol deosebit de important îi revine privirii. Două
situaţii tipice studiate au stabilit că:
– Dacă cineva priveşte ochii celuilalt, dar acesta nu se uită la el, media
privirii este de 3 secunde;
– Dacă cineva priveşte în ochi pe altul şi aceasta e reciproc, media
privirii este de o secundă.

În comunicarea verbală schimburile de replici sunt marcate de

alternanţa centrării şi decentrării privirii în raport cu figura parte-
nerului. Fenomenul este determinat de trei factori:
 Importanţa relativă în comunicare a celor două elemente (cel ce
vorbeşte şi cel care ascultă);
 Importanţa atenţiei vizuale care este condiţionată de infle-xiune – de
exemplu, sunetele glasului care însoţesc privirea către un interlocutor;
 Motivaţia socială şi dispoziţia de a comunica – comunicarea bazată pe
cooperare, dependenţe, atracţie, aprobare este însoţită de un nivel
ridicat de centrare vizuală pe partener.
Privirea îndeplineşte în comunicarea nonverbală o
serie de roluri:
Indică rolului fiecărui interlocutor în comunicare –
un subiect care vorbeşte priveşte mai puţin
interlocutorul decât atunci când el ascultă (41%
vs. 75%);
Informează o altă persoană atunci când poate
interveni în discuţie;
Semnalează natura relaţiei sociale instituite prin
comuni-care, aceasta putând fi:
 de dominare;
 de supunere;
 de egalitate.
Funcţiile privirii sunt:

1. Feed-back-ul – de obicei, expresiile faciale, mai ales ochii, sunt elemente pe care
individul îşi concentrează atenţia pentru a găsi un răspuns. Se afirmă că oamenii
care caută să evite să te privească în ochi nu sunt interesaţi de reacţia ta faţă de ei,
ci doar de ceea ce spui.
 2. Stabilirea relaţiilor sociale – în relaţiile de putere cel care priveşte în ochii celuilalt
este mai puternic din două motive:
– Îl anchetează pe celălalt
– Are curajul să se descopere. În general, persoana cu un statut superior se uită mai mult în ochii
celuilalt.
3. Gestionarea spaţiului – distanţa dintre oameni se poate mări sau micşora prin
privire. Privirea reciprocă dintre două persoane micşorează spaţiul dintre ele
pentru că ea transformă spaţiul social în spaţiu personal sau chiar intim. Privirea
depinde de context şi este manevrată în funcţie de spaţiul în care ne aflăm.
 4. Reglator al comunicării verbale – individul indică prin inter-mediul şi cu ajutorul
ochilor dacă el vrea să spună ceva sau nu. Erving Goffmann foloseşte în acest sens
conceptul de neatenţie civilă, care se referă în fapt la evitarea privirii de către
indivizi pentru a nu le fi încălcat spaţiul intim.
 Paralimbajul
• Paralimbajul este un termen care
desemnează caracteristicile fizice, vocale ale
comunicării verbale (acele elemente ale
comunicării verbale care nu au o semnificaţie
instituită la nivel semantic şi sintactic).
• Leaver şi Hutcheson au definit paralimbajul
drept „manifestările auxiliare limbii propriu-
zise”.
Elementele de paralimbaj pot fi clasificate în trei mari
categorii:
 
 Elementele cognitive – sunt legate de mijloacele lingvistice
şi paralingvistice de tip gestual care se substituie cuvintelor;

 Elementele injonctive – sunt elementele care vizează

reglarea interacţiunii sociale (care includ astfel de mijloace
paralingvistice ca: gesturi, mişcări, intonaţii) pentru a
sugera unui interlocutor să realizeze o acţiune;
 
 Elementele indiciale – adică acea comunicare nonverbală
care apare pentru a indica sau transmite un element
important despre persoana care comunică şi care se
realizează prin inter-mediul limbajului, hainelor,
însemnelor.
Există mai multe forme de paralimbaj:
1. Ritmul;
2. Viteza;
3. Sunetele parazitare ale comunicării;
4. Tonalitatea;
5. Plânsul, bâl-bâitul.

Este vorba de orice element vocal ce poate

înscrie sau/şi circumscrie contextul limbajului
verbal.
 Tipurile paralimbajului
Tăcerea – după Jeff Bilmes există două mari tipuri de tăceri:
(a) tăcere absolută – adică simpla absenţă a sunetului;
(b) tăcere notabilă – adică absenţa pertinentă a unor sunete.
În conversaţie, tăcerea (conversaţională), ca specie a tăcerii
notabile poate avea mai multe semnificaţii pentru că ea
transmite ceva, îmbogăţeşte discursul.
Accentul pus pe anumite cuvinte în comunicarea verbală arată
interesul faţă de anumite elemente ale realului – accentuarea
unui cuvânt duce la apariţia şi atribuirea anumitor semnificaţii.
De exemplu, un acelaşi text lecturat cu un accent diferit devine
filo-sofic, trist sau ironic dacă se accentuează anumite cuvinte.
Viteza este legată de persuasiune – vorbirea rapidă
este mai persuasivă decât cea cu un ritm mai
încet.
Optimul persuasiv este de 200 cuvinte pe minut.
Înţelegerea unui mesaj depinde de viteza sa
astfel încât la 280 cuvinte pe minut, înţelegerea
acestuia este de 90%, la peste 300 cuvinte pe
minut înţelegerea scade, mesajul este receptat
global.
Expresivitatea unui text depinde de manipularea
accentului, de varierea ritmului.
Cazul ideal îl reprezintă creşterea vitezei rostirii şi
mărirea expresivităţii ei astfel încât să se ajungă
la creşterea capacităţii persuasive a mesajului.
 Rezumat
Au fost prezentate principalele caracteristici ale comunicării nonverbale ca formă
fundamentală a comunicării: 1. Comunicabilitatea; 2. Fidelitatea scăzută; 3.
Sincronismul comportamental; 4. Particularizarea culturală a comportamentu-lui
non-verbal; 5. Caracterul contextualizat şi contextualizant; 6. Transferul
semnificaţiilor lumii externe; 7. Credibilitatea.
Au fost trecute în revistă funcţiile comunicării non-verbale: Accentuarea comunicării
verbale; Complementaritatea în raport cu comunicarea verbală;
Contextualizarea sau funcţia expresivităţii; Substituţia; Caracterul manipulator.
Dintre formele de comunicare nonverbală au fost analizate expresia facială şi
paralimbajul.
Din punctul de vedere al Teoriei Comunicării expresia facială este considerată a fi
forma de comunicare nonverbală cea mai dependentă genetic.
Un rol deosebit în cadrul comunicării îl joacă privirea care: Indică rolul unui subiect
uman în comunicare; Poate informa o altă persoană despre momentul în care
poate interveni într-o discuţie; Semnalează natura relaţiei sociale instituite.
 Din aceeaşi perspectivă generală, am definit paralimbajul ca o formă a comunicării
nonverbale şi principalele sale tipuri: 1. Tăcerea; 2. Accentul pus pe anumite
cuvinte; 3. Viteza vorbirii.