Funcțiile și formele comunicării interumane

Comunicarea reprezintă un proces de interacţiune între persoane, grupuri, ca relaţie mijlocită

prin cuvânt, imagine, gest, simbol sau semn. Prin intermediul ei, indivizii îşi împărtăşesc
cunoştinţe, experienţe, interese, atitudini, simţăminte, opinii, idei. Privită ca proces, comunicare
consta în transmiterea şi schimbul de informaţii (mesaje) între persoane. Comunicarea, înseamnă
a spune celor din jur cine eşti, ce vrei, pentru ce doreşti un anumit lucru şi care sunt mijloacele
pe care le vei folosi pentru a-ţi atinge ţelurile. In acest sens, a comunica înseamnă şi a tăcea, a
aştepta răspunsul, reacţia celui căruia ai vrut să-l anunţi că exişti şi chiar vrei să-i spui ceva.
Comunicarea, este definită – de către majoritatea specialiştilor - ca un proces prin care un
emiţător transmite o informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce
asupra receptorului anumite efecte. Suportul principal al comunicării umane este limbajul în
toată diversitatea şi resursele sale de expresivitate. Limbajul ca relaţie umană se caracterizează
prin folosirea simbolurilor, intuitive sau abstracte, care încorporează întotdeauna un sens pentru
indivizi, sau înţeles, rezultat tocmai din ansamblul de cunoaşteri, stări afective, tendinţe spre
acţiune, pe care le evocă, mai ales, simbolurile verbale în conştiinţa indivizilor. Limbajul ca
instrument esenţial al comunicării, indiferent de forma sa (natural, artificial, special),
îndeplineşte o serie de funcţii: - de cunoaştere; - de comunicare; - de acumulare de informaţii_ -
de influenţare educativă; - de reglaj comportamental şi autocontrol al acţiunilor indivizilor; -
exprimă comandamentele morale ale colectivităţii, relaţiile ei dominante.
Literatura de specialitate distinge o mare varietate de forme ale comunicării, oferită de
diversitatea criteriilor de clasificare a acestora. Acestea se regăsesc, într-o formă sau alta, în
următoarele tipuri: - comunicarea intrapersonală: se referă la felul în care comunicăm cu noi
înşine. In cadrul acestui tip de comunicare se construiesc înţelesuri şi se evaluează conexiunile
inverse. -comunicarea interpersonală: se referă la comunicarea cu cei din jurul nostru, în care
fiecare se adresează fiecăruia, într-o formă formală şi structurată sau într-o formă informală şi
nestructurată. In astfel de comunicare vorbim cu una sau mai multe persoane şi lucrăm de la egal
la egal. Are următoarele trăsături: întâlnirea faţă în faţă; particularizarea rolurilor participanţilor
(implică persoane cu roluri diferite); comunicarea se produce în ambele sensuri. - comunicarea în
grup restrâns: se referă la comunicarea cu trei sau mai multe persoane. In acest caz: se lucrează
împreună pentru a se ajunge la un consens; se stabileşte o anumită convingere de grup; se
lucrează împreună cu alţi pentru a rezolva probleme. - comunicarea publică:se referă la
comunicarea cu grupuri mari. Este tipul de comunicare de care oamenii se tem cel mai mult.
Când comunicăm în acest fel, ne 6 caracterizează următoarele acţiuni: suntem angajaţi în relaţia
vorbitor-auditor şi, primim mai multe conexiuni inverse. - comunicarea în masă: presupune
comunicarea prin mass - media. Acest tip de comunicare implică următoarele: comunicarea se
face prin intermediul radioului, televiziunii, filmelor, ziarelor, revistelor etc.; vorbitorul şi
auditorul sunt izolaţi şi, astfel, conexiunea inversă este limitată. In cadrul acestor tipuri de
comunicare, dar mai ales în cea interpersonala, regăsim comunicarea verbală, comunicarea
nonverbală si comunicarea scrisa.
În condițiile dezvoltării termenului „comunicare” și funcțiile comunicării există opinii diverse în
literatura de specialitate. Pentru a avea însă un instrument util, vom porni de la cele trei funcții
propuse de T. K. Gamble și M. Gamble (1993)
1. Funcția înțelegerii și cunoașterii. Comunicarea contribuie la o cunoaștere mai bună de
sine și la cunoașterea celorlalți. Aceste două tipuri de cunoaștere sunt interdependente:
atunci când îi cunoaștem pe ceilalți în procesul de comunicare, ne cunoaștem simultan
propria ființă, învățăm cum ne influențează ceilalți în măsura în care îi influențăm, la
rândul nostru. Putem spune că ne privim în ochii altora ca într-o oglindă. Uneori, oglinda
 nu reflectă așa cum trebuie, deformează, și totuși avem nevoie de ea pentru a ști cum
arătăm.
2. Funcția dezvoltării unor relaționări consistente cu ceilalți. Nu este suficient să ne
dezvoltăm propriul „eu” în relația cu alții și să-i cunoaștem. Avem nevoie de comunicare,
avem nevoie de relații prin care să împărtășim celorlalți realitatea noastră, să construim
împreună semnificațiile realității care ne înconjoară. Prin aceasta, comunicarea
îndeplinește o funcție de socializare a persoanei.
3. Funcția dimensiunii de influență și persuasiune a comunicării. Prin comunicare putem să
îi influențăm pe ceilalți să fie parte în activitatea noastră de a atinge anumite scopuri.
Această funcție dezvoltă funcția de colaborare și de efort comun, perspective pe care
comunicarea le creează în interacțiunea umană.
Funcțiile comunicării constituie un ansamblu de caracteristici lingvistice care se manifestă în
relația cu procesul comunicării. O să numesc în continuare alte funcții ale comunicării definite de
lingvistul Raman Jakobson:
1. Funcția expresivă( emotive/interjecțională) evidențiază stările afective ale emițătorului și
se manifestă mai ales prin interjecții emoționale, mijloace stilistice sau propoziții
exclamative, având ca scop ilustrarea atitudinii afective a vorbitorului.
2. Funcția conotativă (de apel/retorică/persuasivă) orientează enunțul către receptor, cu
scopul de a obține o reacție/răspuns de la acesta și este realizată prin imperativul
verbelor și vocativul substantivelor; această funcție se află în relație de reciprocitate cu
funcția expresivă deoarece ambele ilustrează o stare, un sentiment, o trăire, adică
apelează la afect.
3. Funcția referențială (denotative/cognitive/informtivă), orientată spre referentul mesajului,
comunică informații privitoare la lumea funcțională sau reală, prin formularea de
enunțuri neutru-informative, care constituie, de altfel, și scopul funcției.
4. Funcția fatică asigură controlul comunicării dintre interlocutori (canalul), prin întrebări,
afirmații sau confirmări, care verifică atenția fiecăruia dintre ei.
5. Funcția metalingvistică verifică termenii comunicării (codul), garantând faptul că acele
cuvinte folosite au forma și sensul corecte, astfel încât receptarea mesajului să fie clară.
Se oferă explicații suplimentare, gesturi care completează ideea, intonația sugestivă
pentru decodarea mesajului de către receptor.
6. Funcția poetică(estetică/literară) se manifestă, în special, în poezie, mesajul fiind alcătuit
din simentrii sintactice, elementele prozodice sau cuvinte cu sens figurat (conotativ).
Această funcție evidențiază mai ales forma și mai puțin conținutul comunicării, fiind
vizibilă și în sloganuri publicitare, proverbe, expresii și locuțiuni populare. Funcția
poetică se combină cu celelalte funcții, pentru că în diversele specii poetice, se manifestă
și funcția conotativă, de exemplu în ode sau epistole.
În concluzie pot afirma că indiferent de tipul ei, comunicarea este prezentă în tot ce facem în
viață și este esențială pentru a putea munci și trăi. Comunicarea eficientă este condiționată de
înțelegerea comună a mesajului. Foarte important este cum comunicăm și cât comunicăm, dar
mai ales cât de eficient.
 Bibliografie
1. www.scrib.com
2. Amado, G., Guittet A., Psihologia comunicării în grupuri, Polirm, Iaşi, 2007
3. Pânişoară, Ion-Ovidiu, Comunicarea eficientă. Metode de interacţiune educaţională,
Polirom, Iaşi, 2004.